Claudiu Gaiu

Foloasele unei dictaturi socialiste

 

Moto: „Intelectualii!!! Citesc, citesc, dar cum văd om viu, urlă din toţi rărunchii: săriţi! mă înjunghie omul viu!”

Anton Makarenko

Un epifenomen: România 1989

 

Schimbarea de regim de acum 30 de ani de la Bucureşti nu e decât o piesă de domino dintr-un vast şi greu inteligibil fenomen: căderea URSS. Nu e vorba de căderea comunismului, care rămâne o idee politică viabilă, şi nici a socialismului real încarnat de China şi sateliţii săi sau de bastionul suveranităţii populare cubaneze.

Câteva voci izolate au rupt încă din primele zile ale anului 1990 vraja legendei revoluţiei române, insistând asupra ipotezei mai plauzibile a unei lovituri de stat de inspiraţie gorbaciovistă acceptată de Occident (Claude Karnoouh, Radu Portocală sau Ion Cristoiu). Şi cum orice complotist îşi află până la urmă naşul, chiar şi uriaşa alcătuire sovietică se va prăbuşi doi ani mai târziu, sub loviturile externe şi contradicţiile interne. Dacă există destin istoric, el are în permanenţă deschideri spre drumuri secundare, posibilităţi de răsturnare neaşteptată a situaţiei, iviri a unor fenomene noi, pe care talentul politic şi atenţia strategică le pot exploata. Cum practica se judecă în funcţie de rezultate, putem aprecia că reformiştii sovietici, Gorbaciov, Şevardnadze şi Iakovlev, în ciuda culturii, ironiei, talentului pentru limbi străine sau occidentalismului lor, au fost cea mai slabă conducere pe care a avut-o URSS de la întemeierea ei. O uriaşă aventură istorică, Uniunea Sovietică – statul revoluţionar al muncitorilor şi ţăranilor, care a rezistat agresiunii externe şi războiului civil, care a înfruntat cu eroism invazia germană şi a aliaţilor puterii naziste, care a realizat reconstrucţia unei ţări pustiite de război, care a înfăptuit colectivizarea pământurilor şi industrializarea rapidă, care produsese şcoli ştiinţifice şi tehnologice greu egalabile – urma să se surpe sub privirile uimite ale unor conducători, elogiaţi de dușmanii ideologici şi de concurenţii lor economici. În faţa dezastrului de proporţii mondiale, schimbările din România apar ca o consecinţă minoră a celui mai important eveniment istoric al secolului al XX-lea.

Conflictul dintre Republica Socialistă România şi Uniunea Sovietică, din ultimii lor ani de existenţă, e o înfruntare între diferite dezvoltări ale hruşciovismului. Ambele renunţaseră de mult la dictatura proletariatului şi se angajaseră în cooperarea cu Occidentul. Nikita Hruşciov guvernase destinele lumii sovietice vreme de aproape un deceniu (1955-1964) şi, în ciuda pensionării sale forţate şi a repudierii sale, ideile lui şi-au continuat cariera. Moştenirea sa o regăsim în cele două ţări socialiste de la sfârşitul anilor 80. Partidul nu mai era avangarda clasei muncitoare, ci „a întregului popor”, iar organizarea republicii era acum definită ca „stat al întregului popor”. Aflat şi el în concediu sabatic forţat temporar, în urma înfrângerii sale în lupta pentru putere dintre comuniştii chinezi, Mao Zedong avea în 1964 timp pentru reflecţie teoretică şi aplecare spre vervă pamfletară. El a descris pertinent derivele sovietice în eseul său „Despre comunismul mincinos al lui Hruşciov şi lecţiile sale istorice”. Democratizarea sovietică din deceniul 1960 – urmată de cea română, putem noi adăuga – nu a fost a întregului popor, ci a „straturilor privilegiate ale burgheziei vechi şi noi”. Noua burghezie sovietică sau română era cea a membrilor de partid, cu funcţii mari şi mijlocii. Era complet dezideologizată şi integrată aparatului de stat. Prin recrutarea de masă a membrilor, partidul se diluase politic într-o birocraţie etatizată. La vârfurile ei, o putem vedea portretizată în trilogia romanescă Pumnul şi palma a ideologului ceauşist Dumitru Popescu, intrigă bazată pe amiciţia şi conflictul dintre un ideolog şi un practician, între un intelectual marxist şi un secretar de partid regional. În spatele tensiunii dintre cei doi apare figura noului lider modernizator şi apărător al interesului naţional. De la apariţia omului-imbold, încurajarea unei arte naţionale şi glorificarea eroilor industrializării mai era un pas până la naţionalismul de operetă al ultimelor decenii ale RSR. Popescu-Dumnezeu nu l-a făcut în scrierile sale. Oricum, ascultând azi discursurile liderilor PNL sau ai PSDR, gargara naţionalistă a culturnicilor ceauşişti pare mai reţinută şi mai rafinată. Fără îndoială că majoritatea membrilor Comitetului Central al PCR erau naţionalişti, însă între un nomeclaturist profitor de odinioară, Titus Popovici, de pildă, şi o paiaţă mediocrată de azi, Rareş Bogdan, să zicem, e un hău cultural de neacoperit. Mai mult, anticomunismul politologilor anilor 2000 apare cu atât mai caraghios dacă aruncăm o privire peste poziţiile deţinute de genitorii lor. Tot ca exemplu, fiul unor jurnalişti comunişti, la fiecare strădanie de a demonstra monstruozitatea anilor 80, ajungea iremediabil la argumentul suprem: „şi nu erau banane!”. Tragedia absolută!

Unde se distingeau cele două elite burgheze socialiste, sovietică şi română, era rolul pieţei libere şi a iniţiativei economice private, căreia i se acorda un rol tot mai sporit în Răsărit, dar care era blocată la noi. Decembrie 1989 e confruntarea inegală dintre două clici etatizate, două versiuni decăzute ale socialismului, una în liberalism economic, cealaltă într-un naţionalism fascizant.

 

Un plan Marshall intern

E dificil de înţeles limpede prăbuşirea. Sunt inutile şi lipsite de simţ istoric raportările pur filosofice sau îndepărtate în timp: că viermele ar fi fost în fruct încă din epoca stabilizării a lui Brejnev (deceniile 60-80) sau chiar în perioada stalinistă prin abandonul spiritului revoluţionar leninist, ba chiar din perioada Războiului civil… Mai utilă e trecerea în revistă a principalelor evenimente ale anilor 70, abandonarea acordurilor de la Bretton Woods, cu teribile urmări asupra comerţului internaţional şi a valorii muncii (1971), cele două şocuri petroliere (1973, dar mai ales 1978), noua constituţie a URSS care scotea aparatul de stat de sub controlul partidului (1977).

Alte cauze ar trebui căutate în zona gri a economiei. Cercetarea, ca şi botezarea domeniului zis „economie secundară”, a fost începută de Gregory Grossman, care a deschis spre sfârşitul anilor 1970 un imens şantier economic şi sociologic. El estima, mai ales prin mărturiile emigranţilor, că în unele republici sovietice, cum ar fi Georgia, piaţa alternativă ocupa deja către 70 de procente din totalul tranzacţiilor economice. Fenomenul are trăsături asemănătoare cu Prohibiţia americană, NEP-ul sovietic sau Cuba din timpului perioadei speciale, doar că se manifestă cronic sub intensităţi diferite, în funcţie de epocă şi geografie. O zonă de frontieră (cazul Timişoarei) va fi mai afectată. Unele iniţiative care permit surse alternative private de venit,reforma agrară a guvernului Groza din 1945, consumerismul gulyás din epoca Kádár în Ungaria, acordurile de emigrare iugoslave spre ţări occidentale (Austria, Franţa, Suedia şi, cireaşa de pe tort, Germania Federală), toate acestea demoralizează participarea la economia socialistă. Mai mult decât începutul unui abandon economic, e un eşec al proiectului social, de depistat în analiza socio-lingvistică a terminologiei zonei gri: pile şi bişniţă în România, blat în Rusia, guanxi în China, sociolismo în Cuba. Printre produsele de contrabandă, unele au un caracter implicit subversiv: bandele de magnetofon, casetele audio şi video, transportând muzică pop sau rock, purtând mesajul glorificării unei tinereţi şi a unei înnoiri cu un scop neprecizat, toate utilizate în videoteci şi discoteci semiclandestine. Blocul comunist retrăia în parte drama ţărilor meridionale, Franţa şi Italia, în faţa şocului planului Marshall: ivirea într-o economie de penurie a semnelor abundenţei, a amuzamentului, a libertăţii de consum. Şi acolo începuturile au avut la bază specula, discurile de vinil ale bazelor americane, uneori cu jazz de bună calitate, formarea găştii de prieteni, cultura discotecii şi a clubului, Hollywoodul şi noua formă impusă a corpului şi a conversaţiei, a relaţionării şi a consumării.

Nu a existat un plan Marshall în Est. Reproducerea proceselor mai sus-amintite a fost posibilă datorită succesului comunismului care a creat o pătură urbană cultă prin industrializare, alfabetizare, locuinţe sociale, preţuri reduse la opere literare, salarizarea creaţiei artistice, întreţinerea unei reţele de teatre şi cinematografe. Toate acestea au avut ca revers o cultură alternativă a samizdatului, a literaturii de sertar, a protestului elitar. Foarte rar şi nesemnificativ, contestarea a îmbrăcat o formă de revendicare politică. Nu există diferenţe de conţinut între cultul ceauşist al străbunilor, realizarea unei ontologii naţionale de către Constantin Noica în Sentimentul românesc al fiinţei sau rock-ul cu inflexiuni folclorice a formaţiei Phoenix. Şi totuşi ultimele două trec drept forme de rezistenţă. Avem mai întâi căutarea unei legitimităţi naţionale care să suplinească lipsa de pregătire ideologică a bazei de partid, prin inventarea unei istorii fantasmate ce merge de Burebista la Ceauşescu. Apoi e reîntoarcerea elegantă la o filozofie a culturii întemeiată pe o ontologie lingvistică unde însăși Fiinţa, găselniţa absolută filosofiei greceşti, ivită în câteva rânduri în limba germană a idealismului şi fenomenologiei, e redescoperită adăpostindu-se în secret în înţelesurile străvechilor prepoziţii româneşti. Şi mai e, în fine, cultul haiducilor de altădată sub al cărui suman se vede geaca de blugi a bişniţarul ce se strecoară pe sub nasul grănicerilor din Jimbolia. Naţionalismul ca ideologie de substituţie, ca filozofie retrogradă, ca rebeliune pro-piaţă. Pas de mai alege!

Se insistă azi pe cozile la alimente, pe raţionalizarea consumului din epoca rambursării datoriei externe, curg pe reţelele de socializare fotografiile cu tramvaiele supraîncărcate ce duceau schimburile de muncitori spre platformele industriale, ajunse azi ruine, când nu sunt înlocuite de construcţiile înghesuite şi şubrede ale speculei imobiliare. Se poate vorbi de penurie, de absenţă a legăturii dintre producători şi consumatori, de proastă gestiune şi centralizare stupidă, dar putem vorbi de criză? Nu de una majoră, căci nu există comparaţie cu Germania anilor 1920 sau Statele Unite din anii 1930.

Căderea

O altă cauză e fără îndoială mediocritatea conducătorilor. În URSS, generaţiile care înfăptuiseră Revoluţia sau care trecuseră peste năpasta înfruntării cu Germania şi aliaţii acesteia se stinseseră sau nu mai erau în putere. Demobilizării partidului şi concesiilor capitaliste li s-au dat răspunsuri contradictorii. În 1984 a fost ales ca secretar general al PCUS Konstantin Cernenko. El avea să conducă destinele URSS pentru un an de zile de pe patul despital. Le Canard enchaîné, jurnalul umoristic francez, trâmbiţase „victoria marxism-senilismului”. A fost o scurtă încercare de reînnodare cu mâloasa stabilizare brejneviană. Apoi, apare Mihail Gorbaciov, purtătorul speranţelor unei reînnoiri sovietice. E extrem de popular şi are arta de a se face apreciat de mase şi de parteneri. Şi azi presa apuseană îi menţine o imagine pozitivă: un tip cultivat, un reformator vizionar, poate niţeluş depăşit de epocă. Însă nu e chiar o opinie unanimă. Războiul rece produsese în universităţile americane o specializare bizară, dar cu un obiect ceva mai clar decât „studiile culturale”: „kremlinology”! Şi iată pe unul din cei mai informaţi kremlinologi făcând portretul lui Mihail Gorbaciov:

„un avocat care nu a practicat niciodată în domeniul legal, care a petrecut multă vreme în agricultură, care nu ştia nimic despre relațiile internaţionale, şi care a atras atenţia superiorilor săi ca prim secretar în zone turistice şi staţiuni de refacere, calificări potrivite pentru un prinţ de Monaco sau pentru un primarul din Las Vegas”¹.

Cu avantajul perspectivei istorice, se poate spune azi în favoarea lui Gorbaciov că era un lider lipsit de fermitate, incert ideologic şi nepregătit pentru epoca sa. Ca majoritatea politicienilor zilelor noastre. Deciziile clicilor din Politburo nu era mereu la fel de proaste. Un semnal de reformă în spiritul celor doi creatori ai statului sovietic, Lenin şi Stalin, a fost alegerea lui Iuri Andropov. Fostul director CIA, Robert Gates, a spus-o într-un interviu cu Fred Halliday încă din 1995:

 „Cred că dacă Andropov ar fi fost cu 15 ani mai tânăr şi ar fi luat puterea în 1982, am fi avut şi azi de-a face cu Uniunea Sovietică, în declin economic şi înapoiată tehnic, dar încă alături de noi.”²

Fost muncitor, Andropov are o pregătire de autodidact, frecventând câteva figuri importante ale elitei sovietice, în primul rând Otto Kuusinen, liderul istoric al comunismului finlandez, şi Mihail Suslov, mentorul său, un fost apropiat al lui Stalin şi multă vreme principal ideolog al partidului. Ca şef al KGB şi apoi ca secretar general e intransigent faţă de criticii regimului, cum a fost cazul cu Alexander Soljenițîn. Conduce o luptă nemiloasă împotriva corupţiei şi pieţei gri, ce provoacă în 1981 condamnarea întregului aparat de conducere al partidului şi al guvernului republicii sovietice Azerbaidjan. Sobrietatea sa cvasi protestantă e teoretizată sub formula de „revenire la normele leniniste”: eliminarea risipei, accentul pus pe disciplina muncii, sporirea productivităţii, sporirea calităţii şi cantităţii echipamentelor domestice, a sănătăţii şi a hranei, retehnologizarea şi aplicarea cuceririlor informaticii în producţie etc. Este afirmat totodată refuzul de a intra în competiţie directă cu lumea consumerismului occidental prin apelul la dieta raţională, ridicarea nivelului cultural, dezvoltarea unei conştiinţe etice şi estetice muncitoreşti. Măsurile enumerate par bătrânicioase, însă au fost eficiente, fiind însoţite de un amplu proces de curăţare şi reînnoire a cadrelor, pe care-l vom numi epurare stalinistă de catifea. Principalul obiectiv vizat fiind, ca şi-n cazul binefăcătoarelor epurări staliniste, slăbirea puterii clasei parazitare birocratice şi afirmarea caracterului proletar al statului. În comparaţie, blândeţea gorbaciovistă a deschis calea consumului marketizat şi individualist al clasei de mijloc create de succesele economiei şi industriei sovietice. Clasa de mijloc nu are ideologie, ea devine însă contrarevoluţionară când se aliază cu elementele capitaliste şi cu nomenclatura coruptă.

Alternativa 

Totuşi, chiar şi cu deschiderea şi abandonul epocii Gorbaciov nimic nu era încă jucat. Un Partid comunist puternic poate înghiţi elemente capitaliste şi poate accepta o contaminare cu elemente de piaţă fără a risca prăbuşirea Avem un bun exemplu. Pe 4 iunie 1989 China refuza destinul URSS. Deng Xiaoping convieţuise o vreme cu diverse curente gorbacioviste (adică, cu şefi de cabinet liberali ca Hu Yaobang sau Zhao Ziyang), apoi dă lovitura de forţă cu un nou prim ministru, Jiang Zemin, căruia i se acordă puteri sporite: ceea ce ar fi în terminologia republicană antică, dictator. E încă în viaţă şi se bucură de un statut aparte, ceea ce s-ar numi în terminologia creştinismului primitiv patriarh. La începutul protestelor, provocate de doliul după Hu, Deng se întâlneşte cu Gorbaciov la Beijing şi-i pune diagnosticul politic de „nebun”. Retrospectiv, Deng a fost vizionar. El a refuzat calea gorbaciovistă. Deng e refuzul reformei politice în favoarea implementării unei economii de piaţă controlate, cu menţinerea autorităţii şi a rolului conducător al PC. Dacă cineva ar relua genul antic al vieţilor paralele, i-ar găsi pe Deng şi pe Gorbaciov exemplari. Primul vine din războiul civil, exilul, înfruntarea cu Mao şi clica acestuia. Al doilea e un aparatcic pur… Deng e tatăl şi bunicul Chinei de azi. Gorbaciov e cioclul URSS. Din unele părţi ale Globului, primul rol pare mai respectabil. De la înfrângerea Imperiului Chinez în războaiele pentru opiu şi revoluţia din 1911, China nu a avut perioade îndelungate de pace. Nu a avut nicio generaţie fără zbucium social, politic şi militar. Revoluţia culturală şi epurarea maoistă a cadrelor (Deng e o victimă a revoluţiei culturale muncitoreşti) se înscriu în dansul chinez pe marginea prăpastiei. Deng avea întipărită în oase această istorie, ceea ce l-a împins spre prudenţă.

E aproape un consens din a spune azi că statul chinez a devenit capitalist. Mai prudent ar fi să vorbim despre o transformare a sa, o reacţie la dezvoltarea clasei mijlocii şi a scoaterii din sărăcie a unor largi pături sociale. Şi este el capitalist? Capitalul este menţinut sub control politic. Este menţinută proprietatea colectivă a solurilor şi a subsolurilor, naţionalizarea tuturor infrastructurilor; există în continuare o planificare centralizată, iar serviciile publice şi sectoarele strategice rămân în mâna statului; există control politic al monedei şi al ratelor de schimb; în fine există un partid omniprezent care domină statul.³ Toate acestea pot intra în categoria curentă și dragă noii stângi de „capitalism de stat”, dar ea a devenit atât de amplă, că aduce mai degrabă a scuză intelectuală a unui moralism mic-burghez decât a încercare de înţelegere a realităţilor istorice. Armonia socială visată de Partidul Comunist Chinez, reformat de Deng Xiaoping, înseamnă punerea în surdină a luptei de clasă. Desigur, China e condusă de o alianţă de clasă a capitaliştilor şi a păturilor mijlocii. Desigur, puţine elemente din conducerea partidului mai au origini muncitoreşti, dar aceştia par conştienţi că doar politicile sociale îi pot feri de un conflict direct cu populaţia. Şi mai e o distincţie greu de sesizat dinspre Europa, aşa cum insistă Remy Herrera: menţinerea unei separări specific chinezeşti între clasa dominantă şi elita politică. În vreme ce aceste două lumi trăiesc în perfectă comuniune şi fericit mariaj pe cele două maluri ale Atlanticului, o tradiţie asiatică care poate fi trasată cu uşurinţă până în veacul al XVIII-lea le separă. Încă din perioada avântului iniţial al capitalismului industrial, China rămâne prima putere economică mondială fără a deveni capitalistă. Prăbuşită sub atacurile imperialiste anglo-franceze, renăscută din războiul civil şi cel de eliberare naţională, ea nu a încercat nici măcar în perioada revoluţionară maoistă să domine în totalitate activitatea economică sau să realizeze pe deplin exproprierea capitaliştilor. Dacă azi maoismul rămâne apanajul maselor ţărăneşti sau al noilor generaţii aflate departe de putere, o remanenţă şi o speranţă, decontaminarea cadrelor tehnocrate ale partidului e sistematic realizată prin ample şi mediatice campanii anticorupţie. Ele sunt populare, eficiente şi legitimatoare.

Una din ideile fals paradoxale ale lui Slavoj Žižek era pledoaria sa în favoarea unui socialism birocratic, a cărui eficienţă ne-ar scuti de grija preocupării pentru necesităţile cotidiene. Desigur, el este necesar, dar în mod imediat, acesta trebuie dublat – cum ne arată experienţele reuşite ale epurărilor lui Stalin, schimbările de cadre ale lui Andropov sau campaniilor anticorupţie duse de Comisia de Disciplină a PCC sub Xi Jinping – de existenţa unor organe şi a unor instituţii care înspăimântă, terorizează şi menţin presiunea asupra unei tehnocraţii ce se va vrea atotputernică.

Ce mai rămâne?

Cu obişnuita sa perspicacitate (în general ignorată), Vladimir Putin caracteriza căderea URSS drept un „uriaş dezastru geopolitic” şi o „adevărată dramă a naţiunii ruse”. Aprecierea era făcută într-un discurs privind starea naţiunii din 2005, voit deformat de presa occidentală⁴. Avem de o parte o catastrofă vizând tragedia mai multor indivizi şi comunităţi rămase apatride, şi de cealaltă parte, pierderea sprijinului pentru o alternativă socialistă la dominaţia capitalului. Prăbuşirea simbolică a fost la fel de aspru resimțită ca şi consecinţele imediate: valurile de războaie fratricide ce au însângerat fostele frontiere sovietice din Tadjikistan până în Moldova, prăbuşirea sistemului public de învăţământ şi de sănătate, privatizări ce au dus la naşterea oligarhiei, violenţa antidemocratică a regimului Elţin etc.…

Pe de altă parte, preşedintele rus constata că dintr-o nenorocire s-a regenerat noua Rusie. E un discurs de proroc, căci un deceniu mai târziu, ţara sa avea să obţină două notabile succese naţionale şi internaţionale: recuperarea strategică a Crimeii din faţa unei Ucraine beliciste (2014) și blocarea strategiei imperialiste americane în Siria (2015), unde o revoluţie colorată a devenit rapid un război prin interpuşi care ar fi condus spre formarea de minicalifate gangstereşti şi principate mafiote, pe modelul ceva mai vechi al caraghiosului stat Kosovo sau, mai nou, al teritoriului libian devenit din stat viabil, chiar dacă autoritar, loc de târguri de sclavi şi de razzia soldăţeşti.

În ciuda optimismului afişat la Kremlin, pierderea pare azi irecuperabilă. Prin simpla sa existenţă, URSS garanta seriozitatea unor proiecte politice socialiste şi a unei alianţe imperialiste internaţionale. Dinspre primele putem azi privi cu teamă spre Venezuela lui Maduro, zdruncinată de probleme economice şi de o opoziţie insurecţională cu largă susţinere externă. Alte modele se află fie într-o izolare silită, cum e blocada criminală la care e supusă Cuba, fie culturală, China părând a relua calea Imperiului de Mijloc, suficient sieşi, fără ambiţii de a impune cuiva propriul model social. Cât despre lupta antiimperialistă, situaţia e şi mai tulbure, căci e cu neputinţă de gândit o asociere durabilă între bărbile Hamasului şi Hezbolahului, mustățile seculare ale socialismelor orientale sau latine, feţele rase ale nomenclaturii vietnameze sau obrazurile cochet nerase ale oligarhiei ruse.

În afară de nostalgie, mai rămân câteva învăţăminte practice:

1) Acapararea statului de către o forţă socialistă ajunsă la putere pe orice cale e un lucru bun. Se poate realiza prin revoluţie, biruinţă electorală, victorie sau înfrângere militară. Niciun alt regim nu a realizat progrese asemănătoare în ascensiunea socială, combaterea analfabetismului, sporirea siguranţei, generalizarea asistenţei sanitare şi ridicarea nivelului cultural;

2) Cooptarea elementelor tehnocrate prin cointeresarea lor în proiecte sociale şi ameninţarea pierderii funcţiilor e necesară. Suprimarea statului e mai degrabă o temă filosofică anarhistă sau întreprindere militară occidentală;

3) Cooptarea unor elemente capitaliste locale şi cointeresarea lor prin menţinerea plusvalorii şi ameninţarea exproprierii e utilă. E mai viabil un socialism cu capitalişti (China), decât un capitalism cu socialişti (Venezuela);

4) Păstrarea unei alianţe între păturile inferioare şi clasa de mijloc prin politici sociale şi conştientizarea pericolelor unui înfruntări sau a pauperizării trebuie să fie o politică permanentă.

________

¹Anthony D’Agostino, Gorbachev’s Revolution, NYU Press, 1998, p. 76.

² Apud Eric Hobsbawm, On History, The New Press, 1997, p. 245

³Remy Herrera, Zhiming Long,La Chine est-elle capitaliste, Editions Critiques, 2019.

⁴ Discurs anual adresat Adunării Federale a Federaţiei Ruse, 25 aprilie, 2005 (http://en.kremlin.ru/events/president/transcripts/22931)

 

 

***

 

Dana Domsodi

Revoluția, 30 de ani mai târziu. Through a Class darkly

 

Motto: „În schimb, acolo unde legile sunt scrise, săracul și bogatul au aceleași drepturi. Dacă puternicul pe slab îl ponegrește, acesta poate să-i răspundă, cel mic îl poate-nvinge pe cel mare, numai să fie cu dreptate.

Dovada libertății este întrebarea: Cine vrea spre binele cetății să dea un sfat temeinic?

Atunci e slobod fiecare, după cum poftește, să strălucească ori să tacă. Unde să afli, între cetățeni, egalitate mai deplină?“ (Tezeu, răspuns pentru crainicul din Teba, Euripide, Rugătoarele)

Tranziția, continuarea revoluției cu alte mijloace

„Există puține concepte care să fie ținta atâtor dispute precum revoluția […] puține lucruri sunt atât de ambigue“¹, scria Kautsky în 1902. O definiție neutră a revoluției ne spune doar că aceasta este o transformare socială, o schimbare a formei de guvernare, o trecere la un sistem politic diferit, o transformare revoluționară adesea realizată prin intermediul violenței și confruntării civile. Chiar și utilizând această definiție standard, un lucru devine imediat limpede: pentru ca transformarea radicală a structurii sociale și a guvernării politice să aibă loc, atunci, sub o formă sau alta, revoluția poate fi înțeleasă ca un proces declanșat în urma unei victorii inițiale a unei părți dintre cele implicate în confruntarea revoluționară. În acest context, procesul românesc de tranziție devine o continuare a revoluției, dar cu alte mijloace, tocmai cu scopul realizării consecințelor prăbușirii unui sistem și a structurii sociale pe care o gira. Revoluției îi urmează un proces de decantare socială la fel de radical, la finalul căruia se vor putea identifica clar o serie de câștigători și o mulțime de perdanți.

Cetatea democratică postcomunistă nu s-a dovedit, decât formal, a fi o comunitate a egalilor. În mod ironic, dacă istoria teoriei politice pornește de la chestiunea vitală a definirii celor care pot face parte din viața politică a cetății, o problemă ce trimite de fapt la negocierea raportului politic dintre conducători și producători, este la fel de firesc, deși la antipozii democrației, ca la încheierea unui proces de tranziție să asistăm la repropunerea problemei în termeni complet inversați, și anume: cine nu mai poate face parte din viața politică și socială a cetății postcomuniste, problemă ce trimite și ea la aceeași relație dintre producători și conducători. Marii câștigători ai procesului de tranziției au fost, în primul rând, membrii claselor dominante ale capitalismului. Totuși, și din interiorul clasei producătorilor s-a ridicat o pătură câștigătoare, clasa de mijloc, un soi de nouă aristocrație a muncii, definită nu de poziția în raport cu capitalul (această condiție de dependență fiind aceeași pentru întreagă clasă a salariaților), ci de acces la o serie de privilegii, o relativă emancipare de condițiile materiale și o poziționare mai favorabilă față mecanismele de redistribuire publice și private. Din punct de vedere statistic, pentru a ne face o idee despre cantitatea acestei victorii, în ceea ce privește pătura medie, delimitarea clasei de mijloc nu este nici pe departe o chestiune simplă și lipsită de controverse. Astfel, dacă estimările naționale dau o clasă de mijloc constituită de 10-20% din populație, un studiu american dat publicității anul trecut arată că doar 1% dintre cetățenii români pot fi încadrați în clasa mijlocie globală, calcule care pun într-o lumină cel puțin nefavorabilă retorica locală a convergenței cu standardele de bunăstare occidentale.

Despre perdanții tranziției, adică despre grupurile sociale marginalizate sau afectate de un constant proces de marginalizare și excludere, s-a scris deja foarte mult. Săracii, bătrânii, cei lipsiți de acces la educație, cei din mediul rural, cei fără locuri de muncă, cei care fac parte din etnii minoritare, cei cu o anumită orientare sexuală și mulți alții au rămas pe dinafară. Pe măsură ce raționalitatea și guvernarea neoliberală câștiga în România, multe categorii sociale au devenit incompatibile cu utopia prosperității, iar bruma de politici și infrastructură socială ce-i mai ocrotea s-a cam evaporat și ea sub greutatea politicilor și măsurilor de dreapta.

La treizeci de ani de la revoluție, după o generație de căutare a prosperității, România e încă departe de realitatea statelor occidentale care i-au modelat, idealist, parcursul. Rapoarte peste rapoarte, raportori, comisii, observatori, consultanți, experți, activiști, concis, toată galeria națională și internațională de intervenții asupra socialului concordă asupra verdictului pentru salariați, iar acesta nu este nici pe departe satisfăcător. 1 din 5 muncitori se află sub pragul de sărăcie, două treimi dintre copii se află în stare de pauperitate, 80% dintre salariați câștigă, cel puțin pe hârtie, mai puțin de 500 de euro pe lună, totul în contextul unui trend de dereglementare a pieței muncii și de precarizare a forței de muncă, per total și pe sectoare slăbită în raport cu capitalul și pârghiile economico-politice ale acestuia.

Traseul acestei victorii a unora în detrimentul celor mai mulți reprezintă obiectul acestui text.

Dezvrăjirea istoriei, excepționalism și locuri comune

Deși s-a scris destul de mult în ultimii treizeci de ani despre tranziție, se pornește încă de la o singură interpretare, paradigma (noului) capitalism românesc livrată de Vladimir Pasti, care și doar prin simplul motiv că se regăsește în multe dintre analizele economico-politice ale tranziției, dar și prin forța sa explicativă și convingătoare, a devenit oarecum hegemonică. Deși în toți acești ani s-au adunat și elaborat date – vezi studiile impresionante din punct de vedere cantitativ ale lui Bogdan Murgescu sau Florin Georgescu, pentru a da doar două exemple din galeria analizelor mainstream – sprijinirea acestora pe interpretarea lui Pasti demonstrează amplu că datele nu grăiesc spontan și că empiricul rămâne opac în lipsa unei interpretări. Și în cazul lor, sprijinul pe interpretarea pastiană este explicit. Nici acest text nu face excepție de la ritualica, de acum, referire la Pasti, discutarea câtorva dintre ipotezele pastiene făcând obiectul direct al acestui text. Din pornire, două presupoziții: departe de a citi tranziția ca pe un armonios proces istoric liniar și natural, tranziția reprezintă transformarea relațiilor și structurii sociale, modificarea radicală a configurației de clasă, a raporturilor intra și interclasă, fiind nimic altceva decât o altă formă a unei confruntări asupra dominației sociale din interiorul și dintre clasele sociale cu interese contradictorii. Acesta e locul comun. Cealaltă presupoziție ia de bună teza excepționalismului românesc, și anume contingența istorică care a făcut în România necesară crearea unei clase locale de capitaliști, apariția locală a capitalismului fiind mediată de constituirea unei clase de capitaliști. De ce contingență? Deoarece bucuria Occidentului față de prăbușirea cortinei a fost limitată și de condițiile internaționale de contracție economică, ceea ce a însemnat că finanțarea externă a creării unor economii de piață funcționale în statele nou emancipate din socialism trebuia să opereze câteva alegeri ale Sofiei, unele state rămânând pe dinafară. La periferie, săracă, neinteresantă, relativ mare, România nu s-a bucurat inițial de interesul capitalismului și capitaliștilor occidentali, care au preferat să investească în zone la vest de România.

Din fericire pentru tranziția către capitalism și dat fiind caracterul sincretic al socialismului românesc, câteva dintre presupozițiile capitalismului au fost deja stabilite din vremea vechiului regim. Se opera deja cu o formă de comodificare generală a muncii, economia funcționa după bazele unei tip de diviziune tehnică a muncii perfect compatibilă cu capitalismul, exista infrastructura de producție, integrarea pieței românești cu piețele mondiale de desfacere și aprovizionare exista și ea etc. Lipseau însă câteva presupoziții material-abstracte: existența unei clase locale de capitaliști, sistemul financiar era încă rudimentar, juridic, formele de proprietate și activitate economică nu erau clar delimitate și protejate, exista o clasă de salariați prea protejați pentru a suferi efectele unei terapii de șoc capitaliste până la capăt, iar lipsa aplicării consecvente a imperativului productivității în condiții de eficientă și profitabilitate maximă era endemică, pe scurt, un coșmar friedmanian, o economie cu prea multe externalități și prea puține pârghii de presiune economică asupra societății. Deși piața funcționa încă din timpul socialismului, imperativul pieței, adică condiționarea totală a existenței de medierea pieței, nu era încă o realitate. Liderii politici și copiii revoluției aveau înaintea lor pusă problema tranziției către capitalism, iar răspunsul lor a fost pe cât de creativ, pe atât de confirmator, în raport cu tezele de bază ale curentului materialist al analizei istoriei sociale.

Nu este aici locul unei revizitări integrale a dezbaterilor legate de tranziția către capitalism;e suficient de menționat că pentru autorii din școala noului materialism istoric, apariția capitalismului a fost condiționată de transformarea relațiilor sociale de producție, exproprierea unei majorități lipsite de proprietate de la accesul la proprietatea comună, aproprierea privată a acesteia din urmă, declanșarea în agricultura engleză din secolul al XVI-lea a unui proces de producție care urmărea creșterea productivității muncii și capitalului în vederea atingerii unui grad satisfăcător de competitivitate în condițiile unei piețe din ce în ce mai integrate. Creșterea productivității și maximizarea profitului au fost chingile structurale în care s-a realizat comodificarea forței de muncă, adică eliberarea unei mase semnificative de oameni de munca în agricultură și de posibilitatea subzistenței în afara pieței, și livrarea lor unui proces istoric de producție în calitate de salariați, liberi să-și vândă forța de muncă și liberi de orice constrângeri extraeconomice feudale și premoderne de a face asta. Teoretic. Pe scurt, în cazul salariaților, căci asta îi face să fie ceea ce sunt, necesitatea și libertatea au fix același obiect. Libertatea de a munci și lipsa oricărei alte opțiuni pentru a supraviețui sunt, în cazul lor, același lucru, văzut însă din două perspective diferite. Desigur, miracolul – procesul prin care contingența istorică locală a devenit necesitate afirmată global – englez nu a putut să supraviețuiască și să se reproducă în lipsa unor minunate constructe abstracte, adică niște lucruri concrete care au determinația de a fi abstracte. Mai întâi, din interiorul sistemului, afirmarea și universalizarea imperativului legii valorii. Apoi, din perspectivă socială, apologia contractului liber între egali care schimbă între ei echivalenți, reafirmarea proprietății private și exclusive, cu tot cu apologia sa, pentru ca ulterior, suprastructura procesului de producție să ofere teoria pieței libere, a echilibrului natural, a economiei fără externalități, a statului minimal, a instrumentalismului instituțional, și multe alte concepte din bagajul ofensiv al economiei politice (neoclasice), declinată ca liberalism, ordoliberalism și neoliberalism. Desigur, nici istoria nu a stat cu brațele în sân, iar conjuncturile social-politice au demonstrat adesea falsitatea acestei paradigme naturalizante a capitalismului, politica economică reală deviind adesea, din fericire, de la idealismul (neo)clasic. Ironic și amar e totuși că această paradigmă rămâne dominantă și astăzi, diversele curente de teorie și istorie economică trebuind să se refugieze în diverse fortărețe ale istoriei și economiei heterodoxe, cu mai mult sau mai puțin succes.

Întorcându-ne, însă, în 1990, situația românească pare pe dos, iar opțiunea elitelor politice dominante pare să fi fost pentru crearea unui capitalism de sus în jos, prin susținerea constituirii unei clase de capitaliști. Dar cum se face o clasă capitalistă? Ce au în comun România din 1990 cu secolul XVI englez? Revenind la lucrurile de bază, crearea unei clase de capitaliști este determinată real de ceea ce reprezintă capitalul. Privit din perspectiva sa de bogăție materială, financiară, socială și culturală, crearea unei clase de capitaliști e pe jumătate rezolvată, necesare fiind doar aproprierea unor cantități specifice din elementele deja menționate. Capitalul e și asta, însă doar la suprafață, ceea ce face ca o lectură pur cantitativă a proceselor de acumulare să ascundă contradicția de clasă pe care această acumulare se bazează. Dacă, însă, privim capitalul ca pe o formă de relație socială, îndată apar pe masă raporturile antagonice dintre actorii sociali și se evidențiază și rolul complice al statului, atât în procesele de acumulare primitivă de capital, cât și în privarea unei mase largi de cetățeni de accesul la o serie de bunuri publice, întâmplător chiar mijloace de subzistență, importante în calitatea lor de a oferi asigurarea unei subzistențe liberă încă, chiar și parțial, de imperativul pieței.

Crearea unei clase locale de capitaliști ca proiect politic, primul dintre proiectele de țară ale unui stat clasist, poate fi un bun argument pentru înțelegerea acestei forme de capitalism care a apărut în România imediat postdecembristă ca o formă de capitalism constituit politic, în care aproprierea primitivă de capital s-a realizat cu ajutorul statului. O primă precauție trebuie luată aici, referitor la argumentul corupției, această etichetă moral-ideologică, ce planează încă asupra capitaliștilor locali și asupra relației dintre stat și diverși întreprinzători români. Dezbaterea în legătură cu corupția și lupta anti-corupției este mult prea amplă pentru a fi surprinsă mulțumitor aici. Și aici, ne bazăm pe argumentele lui Pasti care a demonstrat satisfăcător cum acest discurs anti-corupție a fost folosit inițial mai ales pentru a mijloci pătrunderea capitalului străin pe piața românească dominată de capitaliștii locali, apoi ca mantră justițiarist-moralistă a unei noi clase sociale corporativiste (produsul direct al impactului și ajustării structurii sociale operate de capitalul străin) și, ulterior, de tânăra clasă antreprenorială românească, atât în scopul dobândirii unei hegemonii politico-culturale, cât și al asigurării unor spații de manevră mai ample pe piața și în societatea românească. Desigur că există corupție, însă simpla etichetare cu verdictul corupt, corupți și corupție este mai degrabă o formă de a judeca decât de a cunoaște.

Dacă lăsăm la o parte corupția și ne întoarcem la crearea clasei locale de capitaliști, atunci un adevăr și mai neplăcut iese la iveală. Din zorii săi, statul și democrația românească au fost o afacere de clasă. Iar aici varianta locală de enclosure of the commons servește drept argument. Pentru crearea acestei clase de capitaliști era nevoie de concentrarea în mâini puține a avuțiilor individuale, împrăștiate în milioanele de buzunare ale cetățenilor pe care socialismul nu i-a trimis în capitalism cu mâna goală. Această realitate a fost una dintre primele condiții de posibilitate a capitalismului românesc. Acumularea primitivă sau marea apropriere a luat diverse forme și a putut să fie declanșată fiindcă deja o primă idee falsă justificativă a prins rădăcini în mințile românilor – îmbogățirea fără muncă –, deloc complet irațională, în contextul unui proces de pacificare socială orchestrat politic, prin constituirea politică a proprietății private ce a luat și forma marii împroprietăriri a maselor, plata pentru procesul de devalizare la care urmau să fie supuse.

În ceea ce privește formele de apropriere, acestea au vizat mai întâi activele bănești, iar schema de apropriere a luat forma jocurilor piramidale. Grăitoare în acest sens sunt Caritas, SAFI, SIF, dar și FNI, pentru a da doar exemplele cele mai răsunătoare. Pe măsură ce instrumentele financiare se complexificau și se diversificau, au apărut scheme mai elaborate, dar cu același scop, și anume aproprierea unor avuții private în mâinile unei noi clase de întreprinzători. Schemelor piramidale le-au urmat băncile populare și private, fondurile de investiții, apoi, pentru transferul mai direct al capitalului și activelor de stat în buzunare private, au luat naștere arieratele și firmele căpușă. Desigur, cea mai semnificativă captură a avut loc chiar în timpul privatizării proprietății de stat și a infrastructurii economice. În mod paradoxal, dacă privim tranziția ca pe o cursă, atunci mulți dintre marii învingători s-au format deja în primii ani. Nimic din toate acestea nu s-ar fi putut realiza fără mijlocirea statului. Crearea infrastructurii legale pentru proprietatea privată și exclusivă, legile care protejau activitatea economică privată, protecționismul economic, lipsa voinței politice, iar în unele cazuri chiar lipsa totală a instrumentelor legale, pentru a sancționa apariția și funcționarea diverselor entități de colectare, concentrare și expropriere a bogăției private și publice, permiterea încălcărilor și rabatul de la principiile economiei de piață, derogările de la plăți etc. sunt doar câteva dintre mijloacele prin care statul a facilitat crearea capitalismului românesc și înavuțirea noilor elite postcomuniste.

În măsura în care era constituit politic, adică creat prin redistribuirea după criterii politice a avuției și veniturilor publice, capitalismul românesc a rămas unul hibrid, în sensul în care nu funcționa încă, la începuturile sale, sub imperativul creșterii productivității și al competitivității, precum și garantarea profitului și a maximizării ratei acestuia a fost inițial doar un rezultat al sprijinului din partea statului. Pe piață acționa într-adevăr o mână (in)vizibilă, dar era cea a statului. Să ne înțelegem, excepționalismul românesc, acceptând că așa ceva există, a fost crearea unui capitalism local în contextul prăbușirii socialismului, nu modalitatea în care acest lucru s-a și realizat. Implicarea statului în economie reprezintă o practică necesară și în țările capitaliste dezvoltate și astăzi, instrumentalizarea statului de către piețe și capital reprezentând chiar una dintre condițiile de posibilitate și reproducere a acestora din urmă. Banalitatea răului: statul e în condițiile actualului mod de producție o afacere de clasă. Optimismul voinței: statul poate fi deturnat și către interesele claselor producătoare. Retorica corupției ascunde acest adevăr prin chiar forma enunțării sale.

De cealaltă parte, marea devalizare a averii publice și a celei individuale nu ar fi putut avea loc fără marea pacificare a maselor. Schemele sociale de împroprietărire cu locuințe și pământ au funcționat pentru salariați, țărani, dar și pentru alte categorii vulnerabile, pentru toți cei care în aceasta logică a creării capitalismului românesc nu reprezentau altceva decât resurse materiale și sociale pentru formarea noilor clase dominante românești. Așa cum statul român a lucrat activ la crearea unei clase locale de capitaliști, tot așa a facilitat și subvenționat și crearea unei mase locale de proprietari de locuințe, pământ și acțiuni la fostele întreprinderi și unități de producție publice cu scopul atenuării consecințelor sociale ale proiectului de țară capitalist. Crearea noilor elite capitaliste dominante și demarcarea lor netă, prin acces la venituri și proprietăți, de marea masă a salariaților și a celor fără proprietăți nu a trecut neobservată. Violentele confruntări sociale, grevele și mineriadele din acea perioadă depun mărturie pentru rezistența la reorganizarea relațiilor sociale de producție ce avea să urmeze, deși o parte dintre aceste manifestări sociale au fost confiscate la rândul lor de elita politică în vederea acumulării de capital politic pentru continuarea implementării proiectului capitalismului național.

Pe măsură ce proiectul concentrării avuției și capitalului reușea, iar capitalismul românesc devenea o realitate, exproprierea maselor de oameni de la proprietățile și resursele publice își arăta efectele nefaste. Disponibilizările masive, scăderea abruptă a veniturilor și lenta reorganizare a producției în România au expus milioanele de salariați la varianta locală de ajustare structurală, care pentru milioane de cetățeni a însemnat evacuarea definitivă din câmpul muncii și din structura productivă românească. Dintre aceștia, 4,5 milioane au luat calea migrației, munca lor capitalizându-se de acum în contul economiilor și PIB-urilor societăților occidentale. Mulțimea de expropriați și-a inventat propria soluție, pe model malthusian, valurile succesive de migrație eliberând câmpul social de elementele lăsate pe dinafară de organizarea procesului de producție și de presiunea socială pe care această excludere din câmpul producției ar fi putut-o avea asupra socialului.

Acceptând teza lui Pasti conform căreia „tranziția postcomunistă a României a fost orientată spre crearea noilor elite sociale ale noului capitalism și demarcarea lor prin polarizarea deopotrivă a veniturilor și a proprietății; […] întreaga clasă politică românească a acționat ca și cum principalul său obiectiv socio-economic a fost îmbogățirea celor bogați și sărăcirea celor săraci, singura constantă a politicilor publice românești întreaga perioadă postcomunistă“², devine clar că tranziția românească a fost o afacere de clasă, societatea românească închizându-se treptat de-a lungul unor rigide linii de clasă. O dată închisă structura socială, mecanismele de mobilitate de clasă s-au erodat și ele pe măsură ce logica neoliberală a competitivități s-a generalizat în condiții aprige de inegalitate socială. În acest context, proiectul delimitării de perdanții tranziției a prins contur în sânul societății civile, trăgând după el și constituirea bazinului electoral și social necesar noilor clase dominante. Compromisul societății civile cu elitele dominante a luat forma constituirii și privilegierii reprezentării politice a celebrei clase de mijloc, de acum înainte actor social privilegiat al tranziției.

În fine, o perspectivă dezvrăjită asupra tranziției arată caracterul pronunțat de clasă al acestui proces istoric local determinat atât de necesități structurale interne, cât și de conjuncturi politice și economice internaționale. În ceea ce privește presiunile asupra structurii interne, sectorul salariat pare să fi încasat cele mai dure lovituri, mai ales din post-criză încoace. Munca a pierdut definitiv în fața capitalului, cei mai afectați de această situație fiind cei aflați în straturile inferioare ale pieței muncii. Și delimitarea acestor straturi inferioare este în mod obiectiv destul de dificil de realizat, dacă ținem cont că în 2017, în România, 30,2% dintre angajați lucrau oficial pe salariul minim, iar 82,8% munceau, tot pe hârtie, pentru cel mult 2050 de lei. Doar veniturile a 2,8% dintre angajați săltau în 2017 peste 1000 de euro, însă asta nu schimbă cu mult tabloul dezolant al devalorizării obiective a forței de muncă, chiar și ținând cont de valurile succesive de măriri din sectorul public și cel privat.

Deși clasa salariaților români rămâne pauperă în raport cu ideal tipurile occidentale, nu se prefigurează la nivelul întregii clase nicio strategie comună de solidarizare și organizare împotriva propriei condiții vulnerabile în raport cu capitalul. Mai mult, clasa politică românească în tandem cu mediul de afaceri local (investitori români și internaționali deopotrivă) au reușit și să creeze un clivaj suplimentar de segregare a clasei salariaților prin concursul unor presiuni structurale contradictorii: competitivitatea crescută (rezultat direct al liberalizării excesive a pieței muncii) la angajații din mediul privat și protecționismul și remunerarea pe criterii politice a angajaților din sectorul public au condus direct la antagonizarea socială a celor două categorii de angajați. Acest conflict intraclasă reprezintă fundalul social al confruntării politice dintre facțiunea care cere demantelarea definitivă a statului bunăstării generale, adică stat minimal – să moară și capra vecinului! – și cei care doresc menținerea unei forme de stat social, mai ales în contextul unei explicite colaborări a aceluiași stat și a elitei politice social-democrate cu capitalul local și internațional. Din nou, fiind afacere de clasă, e firesc ca statul însuși să fie prima miză a unei confruntări intraclasă, purtată prin facțiunile sociale controlate de către elite sociale pe cât de diverse, pe atât de asemănătoare în ceea ce privește emanciparea lor totală de condițiile materiale și de muncă și raportul privilegiat față de capital. Politic, și aici lupta a fost deja câștigată, bugetari și corporatiști dezertând deopotrivă din rândurile social-democrației în cele ale dreptei (neo)liberale, convingerile de dreapta fiind condiția sine qua non de accedere la statutul de membru respectabil al societății (civile).

Stări de excepție și utopii elitiste

În măsura în care tranziția reprezintă un proces de transformare a relațiilor sociale și de reconfigurare socială este normal ca impactul său să se reverse și asupra formelor gândirii, adică a reprezentărilor și a viziunilor despre ceea ce este bun, drept sau dezirabil. Dintre toate aceste reprezentări, optez aici pentru investigarea unei periculoase idei, care în 30 de ani a reușit să devină dominantă – excluziunea socială a săracilor și blamul aruncat în cheie individualistă asupra sărăciei. Nu există o rețetă pentru constituirea ideologică a clasei de mijloc sau a societății civile, însă nu există nici constrângeri structurale care fac ca perioadei romantismului societății civile, tinereții sale, să-i corespundă cu necesitate delimitarea socială și lipsa de solidaritate față de cei săraci. Așadar, trebuie că această situație reprezintă o formă a unei contingențe locale ce merită și ea investigată. Să ne întoarcem, deci, la locul originar al crimei, acolo unde ideea că bogăția în postcomunism provine din redistribuire, nu din muncă, a luat naștere.

Povestea creării clasei locale de capitaliști și a maselor de proprietari ascunde o tendință cu implicații structurale și ideologice profunde. Dacă momentul inaugural al fondării capitalismului românesc postcomunist nu ia ca punct de plecare investiția în muncă – pace tuturor, însă acesta rămâne singurul motor real al creșterii avuției naționale și internaționale – și prin exploatare mai ales a celei private, ci redistribuția inechitabilă a proprietăților și veniturilor, atunci această viziune are toate șansele să discrediteze definitiv munca și pe cei dependenți de muncă pentru a supraviețui. Departe de a restitui muncii demnitatea și valoarea sa, postcomunismul a reconfirmat practicile mai vechi de devalorizare a forței de muncă, munca milioanelor de oameni fiind primul lucru de care societatea românească democratică s-a despărțit cu destul de multă voioșie. Cumva nici nu este atât de ciudat, vorba bancului, dacă muncim, când mai apucăm să facem bani.

Reversul ideologic final al acestei viziuni sociale a venit puțin mai târziu și se manifestă ca actual cult al antreprenorului dublat de un dispreț suveran față de săraci și sărăcie, votul social acordându-se în favoarea celor care apropriază bogăția și nu celor prin a căror muncă se creează. Nici contribuția intelectualilor nu trebuie uitată, unii dintre aceștia promovând activ în spațiul public echivalarea emancipării de muncă a celor avuți cu libertatea și, implicit, diseminarea tezei conform căreia sărăcia este fix opusul acestei libertăți. De aici decurgând nu ideea unui proiect de emancipare socială din sărăcie, așa cum ar fi fost firesc, ci ideea periculoasă că săracii pot fi ușor cumpărați neavând mijloacele exercitării unei rațiunii practice pure. Lipsiți de presupozițiile materiale ale libertății, valoare cardinală a ideologiei anticomuniste, pasul în direcția excluderii lor, cel puțin informale, de la statutul de cetățean cu drepturi și opțiuni a fost realizat și el. Discreditarea celor lipsiți de proprietăți de la dreptul de a fi reprezentați politic, excluderea din corpul politic – proiect aproape împlinit – a urmat excluderii lor din viața socială și din forul societății civile. Contrapartea acestei situații a fost și blamarea statului (asistențial) ca o formă de corupție politică, prin care o parte a clasei politice accede la putere prin intermediul unui practici compradoare, mizând pe condiția de nelibertate a unei pături dependente și ușor de controlat – dușmanul absolut al unei pături sociale luminate și libere. Libertatea a devenit incompatibilă cu asistența publică, criteriile performativității pe piață devenind și unicele criterii de legitimare politică și socială.

Sărăcia, deși endemică și confirmată de toate datele empirice, a devenit o stare de excepție în raport cu utopica diseminare socială a prosperității. Atâta doar că această prosperitate e o realitate mai degrabă abstractă decât concretă, iar asta nu în raport cu standardele filosofice al unei bunăstări ideale, ci chiar comparativ cu media UE a veniturilor, economiilor și PIB-urilor. Pentru a da doar un exemplu, în ceea ce privește convergența salariilor la nivelul Uniunii, salariile românești, pentru 2017, cântăreau cam un sfert din media salariilor în UE 28, asta în timp ce convergența prețurilor era de 52,2% în raport cu media europeană. Deși toate politicile publice ale elitelor politice românești postcomuniste au fost justificate din perspectiva creșterii gradului de prosperitate pentru majoritatea cetățenilor, instalarea efectivă a acestei prosperități nu a devenit niciodată o realitate pentru majoritatea cetățenilor români. Oazelor regionale și metropolitane cu niveluri de trai mai ridicate le corespund regiuni deșertificate economic și lipsite de infrastructură socială și industrială. În interiorul oazelor, polarizări masive ale veniturilor și proprietăților la un capăt și acumulare excesivă de datorii și precaritate la celălalt capăt, totul pe fondul unor obiceiuri de consum nesustenabile și ruinătoare pe termen mediu și lung. La periferia capitalismului, însemnele prosperității țin loc de prosperitate, iar cei lipsiți de mijloace pentru a accede la aceste însemne sunt livrați unei invizibilități sociale din care sunt scoși doar ocazional pentru a îndeplini funcția socială de perdanți și țapi ispășitori.

Opacitatea față de propria condiție de clasă și modurile subiective și obiective de negare a acestei condiții par să fie singurele constante la nivelul conștiinței clasei salariaților. Reinventați social ca actori, colaboratori, asociați, membrii ai echipei, team leaders, antrenori, mentori, influencers, clasă creativă, antreprenori de start-up și o miriadă de alte titulaturi, cei în continuare dependenți de muncă și de salariul lunar se privesc pe sine ca opuși maselor de salariați prinși în structurile inferioare ale economiei, deși structural au mai multe în comun cu aceștia decât cu clasa managerilor, capitaliștilor, rentierilor, politicienilor și a tuturor celorlalte elite sociale. De aici și resemnificarea sărăciei în termenii unui conservatorism clasic, ca treaptă inferioară a umanității, condiție morală deplorabilă, parazitism social sau condiție fatală de inferioritate economică. Resemnificarea sărăciei în termeni idealiști și idealizanți servește nu doar condamnării morale a sărăciei, cât mai ales ocultării determinațiilor structural-sistemice ale sărăciei și a căror devoalare ar evidenția similitudinile condiției de clasă la nivelul majorității masei salariate. Mai mult, diferența radicală de grad dintre cei aflați în condiții de sărăcie relativă sau absolută ascunde constantele condiției de clasă dincolo de contingența straturilor de pauperitate, acolo unde obiectiv, în inima structurii, bunăstarea relativă și sărăcia relativă își dau mâna.

Un revers al acestei demonizări a sărăciei este și articularea socială a unui sincretic elitism local în care elemente conservatoare și hiper-liberale se împletesc într-un întreg articulat de-a lungul câtorva tipuri de negații nedeterminate, precum anticorupție, antisărăcie, antisocial, antistat, totul pe fondul unei adeziuni necritice față de procesele de privatizare, liberalizare, dereglementare și destructurare a statului bunăstării. Pe scurt, fie forme de negare idealistă a condițiilor materiale sau forme idealiste de re-elaborare a realității. Acest tip de elitism s-a dezvoltat mai întâi ca rezultat al unei emancipări relative a creatorilor săi de condițiile materiale și de muncă, în contextul prăbușirii comunismului, ulterior transformându-se sub impactul preluării acestor idei de către societatea civilă, angajată fie a capitalului străin, fie a celui de-al doilea capital românesc. Spre deosebire de primul elitism intelectual anticomunist, noul elitism corporate pornea exact de la o anumită integrare în structura de producție globală, bine remunerată și care lăsa loc și pentru activism social local, înfierând alte tipuri de dependență față de muncă și de condițiile materiale. Practic, ceea ce a debutat ca instrument al unor elite intelectuale a sfârșit ca instrument în mâna unui război intra-clasă dintre salariații corporatiști și vechea și împuținata gardă a clasei muncitoare. Acesta este doar lectura la suprafață, fiindcă structural lupta dintre angajați reprezenta inițial doar o declinare a conflictului dintre capitalul internațional și cel local, un alt război purtat via proxi. Pe măsură ce acest elitism corporate se hegemoniza, și având o admirabilă pliabilitate instrumentală, el a fost preluat de societatea civilă românească în întregul său, cuprinzând mai multe straturi ale societății civile de piață și revărsându-se astfel și asupra altor categorii sociale vulnerabile, acestea din urmă pierzându-și orice drepturi de reprezentare politică sau protecție socială. Pentru clasa medie, miza acestei coterii elitiste corporate este tocmai evacuarea din spațiul public a oricăror alte facțiuni sociale în vederea asigurării unui avantaj competitiv pentru acces la privilegii, resurse și redistribuire socială în condiții de polarizare socială a veniturilor și proprietăților. Pe scurt, traiul puțin mai bun al unei categorii sociale minoritare este condiționat de blocarea constantă a accesului unei majorități sociale la distribuția, via piață sau stat, a resurselor. În spatele bătăliilor idealiste purtate de societatea civilă se ascunde acest adevăr grobian al unei competiții pentru resurse a celor căzuți sub celebra decilă privilegiată (cei top 10%) care posedă împreună, la nivel global, 82% din întreaga bogăție, dixit chiar raportul Credit Suisse din 2019. Pentru elitele dominante, acest tip de elitism difuzat de sus în jos servește ca justificare și apologie a propriei poziții sociale, după cum reprezintă și o izolare totală față de orice tip de critică socială la adresa sa.

Sfârșitul tranziției, sfârșitul democrației?

Istoria conflictelor inter- și intra-clasă, pe care am surprins-o foarte parțial aici, în contextul dezvoltării capitalismului în România, nu este nici pe departe încheiată, deși după treizeci de ani victoria unora asupra altora pare să se instaleze definitiv. Judecând după nivelul conflictului social, acum aflat la faza oamenii de bine/ societate civilă activă versus asistați sociali, privați versus bugetari, proprietari versus săraci, lanțul de echivalențe putând continua, putem doar spera că măcar ne aflăm la spartul târgului și că instalarea dreptelor în toate instituțiile puterii va precipita un deznodământ social pentru bătălia dintre „cetățeni“ și excluși. Deși este la fel de probabil și că prima victimă a împlinirii tranziției democratice să fie chiar sacrificarea democrației înseși. Mărturisesc, e o observație făcută în contextul unor violente și clasiste dezbateri sociale în prag de alegeri. Mai există, totuși, șansa amară ca salvarea de noi înșine și propria victorie să vină tot din capitalism, în contextul iminentei declanșări a unei noi crize economice globale, ce ar avea măcar darul de a oferi puțină claritate de clasă celor confortabil aflați în poziție de dependență față de el.

____________

1. Karl Kautsky, Social Revolution, Charles Kerr & Co, 1903, p.5

2. Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc, Editura Polirom, București 2006, p. 137

 

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 59-70]