Revoluția română la bilanț (anexe)

 

Jürgen Habermas

Revoluția rectificatoare și nevoia unei noi gândiri la stânga

 

Au apărut recent o mulțime de articole despre sfârșitul iluziei socialiste, despre eșecul acestei idei, și chiar și despre datoria intelectualilor occidentali și germani de a se confrunta în sfârșit cu trecutul lor. În ele, întrebările retorice pregătesc întotdeauna calea pentru refrenul că gândirea utopică și filosofiile istoriei sfârșesc obligatoriu în subjugare. Critica filosofiei istoriei e, însă, o poveste veche. Cartea lui Löwith, Meaning in History, a fost tradusă în germană în 1953. Prin urmare, care sunt termenii dezbaterii de astăzi? Cum ar trebui să evaluăm semnificația istorică a schimbărilor istorice din Europa centrală și răsăriteană? Care sunt consecințele falimentului socialismului de stat pentru mișcările politice care se înrădăcinează în secolul al XIX-lea sau pentru tradițiile teoretice ale stângii occidentale?

I.

Schimbările revoluționare din blocul sovietic au luat multe forme. În teritoriul revoluției bolșevice, e în curs un proces de reformă introdus de sus în jos, dinspre eșaloanele superioare ale Partidului Comunist. Rezultatele sale și, mai important, consecințele sale colaterale converg spre un proces de dezvoltare revoluționară, astfel încât schimbările au loc nu doar la nivelul orientării politice și sociale generale, ci și în elementele esențiale ale structurii politice înseși. Acest proces devine acum aproape incontrolabil și, mai mult, e pus în pericol de conflictele naționale și economice pe care le-a declanșat. Toți cei implicați recunosc cât de multe depind de deznodământul acestui proces crucial. El creează precondițiile pentru schimbările din Europa central-răsăriteană (incluzând declarațiile de independență ale statelor baltice) și din Germania de Est.

În Polonia, schimbările revoluționare au fost rezultatul rezistenței îndârjite a Solidarității, susținută de Biserica Catolică; în Ungaria – consecința unei lupte pentru putere în interiorul elitei politice; în Germania de Est și Cehoslovacia, regimul a fost răsturnat prin demonstrații pașnice de masă, iar în România printr-o revoluție sângeroasă; în Bulgaria, schimbările s-au petrecut doar gradual. În ciuda diversității formelor sale, natura revoluției din aceste țări poate fi descifrată din ceea ce s-a întâmplat: revoluția își produce propriile date. Ea se prezintă pe sine ca o revoluție care, într-o anumită măsură, merge înapoi în timp, care curăță terenul pentru a ajunge din urmă progresele ratate anterior. Dimpotrivă, schimbările din patria Revoluției Bolșevice au o anumită opacitate, pentru care conceptele trebuie încă găsite. Revoluția din Uniunea Sovietică nu a avut, până acum, caracterul lipsit de ambiguitate al unei retractări. O întoarcere simbolică la februarie 1917, sau chiar la Sankt Petersburgul țarist, ar fi fără rost.

În Polonia și Ungaria, Cehoslovacia, România și Bulgaria – cu alte cuvinte, în acele țări care nu și-au instituit structurile sociale și politice ale socialismului de stat printr-o revoluție independentă, ci mai degrabă le-au fost impuse ca rezultat al războiului și al sosirii Armatei Roșii – abolirea republicilor populare s-a petrecut sub semnul unei reveniri la simboluri vechi, naționale și, acolo unde a fost posibil, s-a înțeles pe sine ca fiind continuarea tradițiilor politice și a organizațiilor de partid din interbelic. Aici – pe măsură ce schimbările revoluționare iau avânt și devin evenimente revoluționare – putem găsi cea mai clară articulare a dorinței de a relega în mod constituțional cu moștenirea revoluțiilor burgheze, iar din punct de vedere social și politic cu comerțul și stilul de viață asociate cu capitalismul dezvoltat, în special cel al Comunității Europene. În cazul Germaniei de Est, „anexarea” (Anschluss) este literalmente cuvântul, deoarece Germania de Vest se oferă să împlinească ambele dorințe în același timp, sub forma unei societăți occidentale prospere cu o constituție democratică. Alegătorii de-aici cu siguranță nu au ratificat ceea ce opoziția avea în plan atunci când a răsturnat oligarhia Stasi cu sloganul „Noi suntem poporul”; dar votul pe care l-au acordat va avea efecte istorice profunde în măsura în care interpretează această schimbare ca o revoluție rectificatoare.

Această revoluție rectificatoare, în măsura în care intenționează să facă posibilă o reîntoarcere la democrația constituțională și capitalismul dezvoltat, e condusă de modele despre care interpretările ortodoxe consideră că au fost făcute redundante de către revoluția din 1917. Acest aspect explică probabil o caracteristică aparte a acestei revoluții, și anume absența ei totală de idei inovative sau orientate înspre viitor. Joachim Fest a făcut o observație similară: „Aceste evenimente și-au concretizat centrul lor ascuns, confuz… prin aceea că ele nu au accentuat elementul de revoluție socială care a condus cam toate revoluțiile din istoria modernă”. Ceea ce e destul de derutant, pentru că pare să ne amintească de un vocabular considerat depășit odată cu Revoluția Franceză.

Prin urmare, nu e surprinzător că schimbările revoluționare au primit cele mai diverse și incompatibile interpretări. În ceea ce urmează, vreau să stabilesc cele șase modele interpretative ce pot fi identificate în dezbaterile de astăzi. Primele trei apără, celelalte trei critică ideea de socialism. Cele două grupuri de interpretări pot fi aranjate simetric în următoarea ordine: pe de o parte, lecturile stalinistă, leninistă, comunist-reformistă; pe de altă parte, cea postmodernistă, anti-comunistă și liberală.

Interpretări corective

Apologeții staliniști ai status quo-ului sunt astăzi puțini și izolați. Ei neagă că schimbările ar fi revoluționare, văzându-le în schimb drept contra-revoluționare. Ei aplică forțat o explicație marxistă care și-a pierdut puterea asupra proceselor anomale de revenire și reparații. În Europa Centrală și în Germania de Est, a devenit tot mai limpede că, în cuvintele celebrei formule, cei de jos nu mai sunt dispuși, iar cei de sus nu mai sunt capabili să continue în vechea manieră. Furia de masă a fost cea care s-a abătut asupra aparatelor securității de stat, tot așa cum fusese îndreptată împotriva Bastiliei. Distrugerea monopolului partidului asupra puterii politice poate și ea să fie văzută ca similară cu executarea lui Ludovic al XVI-lea. Faptele sunt atât de irefutabile încât până și cel mai încrâncenat leninist nu le poate ignora. Astfel, istoricul conservator Kuszynski face concesia de a le numi „revoluție conservatoare” pentru a conferi astfel schimbărilor statutul unei reforme auto-purificatoare în interiorul unui proces revoluționar de durată. Această interpretare este, desigur, bazată în continuare pe o istorie ortodoxă a luptei de clasă al cărei telos pare a fi predeterminat. O filosofie a istoriei de acest fel este îndoielnică dintr-un punct de vedere pur metodologic; dar, lăsând acest aspect deoparte, ea este incapabilă să explice tipul de mișcări sociale și conflicte care apar sau sunt provocate de către condițiile structurale ale sistemelor sociale și de guvernământ ale socialismului de stat. Mai mult, evoluția politică din Europa Centrală și Germania de Est au trecut, între timp, dincolo de ceea ce ar fi putut fi descris prin ideea de auto-corecție a socialismului de stat.

Aceste evoluții constituie totodată principalul argument împotriva celei de-a treia poziții, reprezentate în mod atât de frapant de reîntoarcerea lui Dubcek din exil în piața Wenceslas. Și în Germania de Est, mare parte din opoziția care a declanșat și – cel puțin la început – a condus mișcarea revoluționară era inspirată de idealul socialismului democratic – așa-numita „cale de mijloc” dintre un capitalism moderat prin welfare state și socialismul de stat. În vreme ce leniniștii consideră că ar trebui să corecteze evoluția greșită care a avut loc sub stalinism, comuniștii reformiști vor să meargă înapoi și mai departe. În acord cu multe din curentele teoretice ale marxismului occidental, ei pornesc de la premisa că înțelegerea leninistă a Revoluției Bolșevice a falsificat socialismul de la bun început promovând naționalizarea – și nu socializarea democratică – a mijloacelor de producție, și astfel pregătind calea pentru structurile de putere tot mai autonome, totalitare și birocratice. Există și alte versiuni ale acestei „căi de mijloc”, în funcție de interpretarea Revoluției din Octombrie la care se subscrie. Conform lecturii ei optimiste, împărtășite, printre alții, de liderii Primăverii de la Praga, ar trebui să fie posibil să democratizăm socialismul de stat în mod radical pentru a dezvolta o nouă ordine socială care va fi superioară democrațiilor occidentale de masă și bazate pe welfare state. Conform unei alte versiuni, maximul pe care l-ar putea realiza o cale de mijloc aflată între cele două sisteme existente ar fi o reformă radicală, democratică a socialismului de stat care, pe măsură ce mecanismele de control decentralizat ar produce o economie tot mai diferențiată, ar putea măcar ajunge un echivalent la compromisul bazat pe welfare state care s-a impus în societățile capitalismului dezvoltat de după Cel de-al Doilea Război Mondial. Această căutare a unei alternative echivalente ar conduce la un stat non-totalitar, cu alte cuvinte unul configurat ca democrație constituțională, dar unul care, în ce privește avantajele (siguranța socială și dezvoltarea calitativă) și dezavantajele (în sferele dezvoltării forțelor de producție și a inovației) acestui sistem, nu ar încerca să imite, ci mai degrabă să completeze formele occidentale de societate. Chiar și această interpretare mai slabă se bazează pe posibilitatea a ceea ce a fost numit recent o „piață socialistă” funcțională. Unii argumentează că o asemenea dezvoltare e imposibilă a priori; alții spun că ar trebui să verificăm asta prin încercare și eroare. Chiar și un liberal militant precum Marion Grafin Dönhoff crede că „visul actual al uniunii socialismului cu economia de piață, cu puțină imaginație și puțin pragmatism, ar putea deveni real – căci ele se corectează reciproc”. Aceasta este o perspectivă care permite un tip de reformă comunistă failibilistă care, contrar interpretărilor lui Lenin, nu mai emite pretenții că ar putea să prevadă cursul istoriei.

Putem lăsa acum deoparte speculațiile despre potențialul de reformă și dezvoltare democratică al socialismului de stat dacă ar fi revoluționat din interior. Presupunerea mea este că efectele drastice ale moștenirii stalinismului (și amenințarea tot mai pronunțată a dezintegrării Uniunii Sovietice în națiunile ei constituante) fac asemenea speculații nerealiste. Întrebarea dacă Germania de Est ar fi putut să meargă în direcția Căii de Mijloc va trebui să rămână și ea fără răspuns, dacă premisele interpretării mele sunt corecte; căci singurul mod de a afla ar fi fost adoptarea unui experiment „pragmatic și imaginativ” legitimat de consensul popular. Dar, între timp, majoritatea populației s-a decis ferm împotriva unui astfel de experiment. După 40 de ani de dezastru, putem înțelege de ce. Decizia merită tot respectul, mai ales din partea acelora care nu ar fi fost afectați deloc de posibilele repercusiuni negative ale experimentului. Prin urmare, să ne îndreptăm acum atenția asupra celor trei modele interpretative care sunt critice vizavi de socialism.

Interpretări critice

Cea mai extremă poziție din această tabără nu a fost articulată în mod convingător. Pentru o critică postmodernă a rațiunii, protestele în general non-violente reprezintă o revoluție menită să pună capăt epocii revoluțiilor; o contraparte a Revoluției Franceze, care nu ezită să smulgă din rădăcină teroarea născută din rațiune. Visele neliniștitoare ale rațiunii, care au produs demoni în ultimii două sute de ani, sunt depășite. Dar nu rațiunea e cea care se trezește – dimpotrivă, rațiunea e coșmarul care se risipește pe măsură ce ne trezim. Nici aici însă faptele nu se prea potrivesc cu modelul istoric care își ia inspirația idealistă din Nietzsche și Heidegger. Conform acestei interpretări, epoca modernă este marcată de o subiectivitate care se auto-emancipează. Dar recentele revoluții rectificatoare și-au luat modelele și standardele tocmai din repertoriul familiar al modernității: prezența marilor mase de oameni care se strâng în piețe și pe străzi a reușit, în mod incredibil, să dezarmeze un regim care era înarmat până în dinți. Cu alte cuvinte, a fost exact genul de acțiune spontană de masă care odinioară constituia modelul teoriilor revoluționare, dar care în ultima vreme se presupunea a fi depășit. Desigur, toate acestea s-au petrecut pentru prima dată în spațiul neobișnuit al unei arene internaționale a observatorilor parțiali și participanți, creat de prezența neîntreruptă al mass-mediei electronice. Mai mult, revendicările revoluționare și-au obținut forța tocmai din legitimitatea rațională a apelului la suveranitatea poporului și a drepturilor omului. Accelerarea istoriei a discreditat astfel imaginea unei inerții postistorice; ea a distrus totodată și imaginea, promovată de postmodernism, a unei birocrații universale de maximă rigiditate care s-a eliberat de orice formă de legitimitate. Colapsul revoluționar al socialismului birocratic pare să indice în schimb faptul că modernitatea își extinde granițele – spiritul Occidentului se revarsă asupra Estului nu doar ca civilizație tehnologică, ci și ca tradiție democratică.

Dintr-o perspectivă anticomunistă, schimbările revoluționare din Est reprezintă victoria finală în cadrul războiului civil mondial care a fost declanșat de bolșevici în 1917: încă o revoluție care se întoarce împotriva originii ei. Expresia „războiul civil mondial” traduce sintagma „luptă de clasă internațională” dintr-o expresie a teoriei sociale într-una ce ține de teoria hobbesiană a puterii. Carl Schmitt a furnizat fundalul istoric și filosofic al acestei metafore. În interpretarea sa, filosofia istoriei care s-a impus odată cu Revoluția Franceză și care a împărtășit spiritul utopic al eticii sale universaliste, a devenit forța conducătoare din spatele unui război civil care a fost mai întâi inventat de elitele intelectuale și apoi proiectat la o scară internațională. Această ipoteză a fost lărgită într-o teorie completă a războiului civil mondial chiar în momentul în care conflictul Est-Vest era pe punctul de a izbucni. Concepută cu scopul de a demasca leninismul, ea rămâne dependentă de el, tot așa cum o imagine reflectată depinde de originalul pe care îl răstoarnă. Cu toate astea, materialul istoric rezistă strânsurii ideologice chiar și a unui istoric atât de cultivat precum Ernst Nolte, care recent a formulat teza că războiul civil mondial a luat sfârșit. Pentru că taberele angajate în acest război civil mondial sunt atât de stilizate încât devine obligatoriu să tratăm politicile personificate de figuri atât de eterogene precum Mussolini și Hitler, Churchill și Roosevelt, sau Kennedy și Reagan, de parcă ar fi toată alcătuite din același aluat anti-comunist. Metafora războiului civil mondial ia practic o interpretare care a apărut într-o fază particular de fierbinte a Războiului Rece și o fixează ca descriere structurală care e apoi transformată în instrument polemic și aplicată la o întreagă epocă.

Ceea ce lasă interpretarea liberală, care se limitează inițial la observația că sfârșitul socialismului de stat marchează începutul dispariției finale a guvernelor totalitare din Europa. O epocă, începută cu fascismul, ajunge la final. Ideile liberale de organizare socială s-au impus sub forma democrației constituționale, economiei de piață și pluralismului social. Anunțul pripit al „sfârșitului ideologiei” pare în sfârșit să se fi adeverit. Nu e obligatoriu să subscriem la teoria monolitică a totalitarismului, ignorând astfel diferențele importante dintre regimurile autoritare, fasciste, național-socialiste, staliniste și post-staliniste, pentru a putea recunoaște asemănările dintre ele în oglinda democrațiilor occidentale de masă. Dezintegrarea acestui sindrom în birocrațiile socialiste din Europa, dar și în Spania și Portugalia, precum și dezvoltarea concomitentă a unei economii de piață independente de sistemul politic sugerează ideea unei explozii a procesului de modernizare care se extinde înspre Europa Centrală și Răsăriteană. Interpretarea liberală nu e greșită. Atâta doar că nu vede așchia din propriul ochi.

Marx despre logica „civilizării”

Există și variațiuni triumfaliste ale acestei interpretări, care ar părea să fie luate direct din primele pagini ale Manifestului partidului comunist, acolo unde Marx și Engels elogiază rolul revoluționar al burgheziei:

„Burghezia, prin rapida perfecţionare a tuturor uneltelor de producţie, prin comunicaţiile infinit înlesnite, antrenează în civilizaţie toate naţiunile, pînă şi pe cele mai barbare. Preţurile ieftine ale mărfurilor ei sînt artileria grea, cu care doboară toate zidurile chinezeşti, cu care sileşte să capituleze chiar cea mai îndîrjită ură a barbarilor faţă de străini. Ea sileşte toate naţiunile să-şi însuşească modul de producţie al burgheziei dacă nu vor să piară; ea le sileşte să introducă la ele însele aşa-zisă civilizaţie, adică să devină burgheze. Într-un cuvînt, ea îşi creează o lume după chipul şi asemănarea ei… Şi acest lucru e valabil atît pentru producţia materială, cît şi pentru cea spirituală. Produsele spirituale ale diferitelor naţiuni devin bunuri comune. Unilateralitatea şi mărginirea naţională devin din ce în ce mai cu neputinţă şi din numeroasele literaturi naţionale şi locale ia naştere o literatură universală”.

Cu greu am putea găsi o caracterizare mai bună a atitudinii indicate de răspunsurile pe care capitaliștii, dornici de oportunități de investiție, le-au dat la chestionarul difuzat de Camera germană a Industriei și Comerțului. Doar precizarea „așa-zisă”, care califică termenul de „civilizație”, trădează unele rezerve. La Marx, desigur, ea nu denotă preferința germană pentru o cultură (Kultur) presupusă a fi superioară civilizației (Zivilisation), ci o îndoială mai fundamentală în legătură cu posibilitatea unei civilizații de a se supune în întregime vertijului forței conducătoare a unuia singur din subsistemele sale – și anume, forța unui sistem economic dinamic ce poate funcționa și rămâne stabil doar luând în considerare toate informațiile relevante, traducându-le și procesându-le în limbajul valorii economice. Marx credea că orice civilizație care se supune la imperativul acumulării de capital își poartă în sine semințele propriei distrugeri, pentru că devine astfel oarbă față de tot ceea ce, oricât ar fi de important, nu poate fi exprimat ca preț.

Astăzi, agentul acestei expansiuni pe care Marx a cartografiat-o atât de exact nu mai este, desigur, burghezia anului 1848; nu mai e o clasă care domnește în interiorul granițelor naționale, ci mai degrabă un sistem economic anonim și planetar care a rupt orice legătură ar fi avut vreodată cu o structură de clasă identificabilă. În mod similar, societățile de astăzi care au ajuns la maxima dezvoltare economică a acestui sistem au prea puține asemănări cu acel Manchester industrial a cărui mizerie Engels a descris-o atât de plastic. Căci aceste societăți au găsit între timp un răspuns la cuvintele amenințătoare ale Manifestului partidului comunist și la luptele tenace ale mișcării muncitorești europene: compromisul welfare state-ului. Cu toate astea, ironia faptului că Marx ne oferă în continuare cea mai bună descriere a situației noastre în care capitalul se revarsă spre piețele eliberate de socialismul de stat, în căutarea unor oportunități de investiții, e la fel de revelatoare ca și faptul că îndoielile lui Marx au fost încorporate în structurile societăților capitaliste cele mai avansate.

Înseamnă oare asta că „marxismul ca critică” este la fel de epuizat ca și „socialismul realmente existent”? Dintr-o perspectivă anticomunistă care nu face vreo distincție între teorie și practică, tradiția socialistă nu a creat decât probleme. Dintr-o perspectivă liberală, tot ce era de folos în interiorul socialismului a fost deja pus în practică în timpul perioadei social-democrației. Anihilarea socialismului de stat est-european conduce oare și la secarea surselor din care stânga occidentală și-a obținut atât inspirația ei teoretică, cât și valorile ei conducătoare? Decepționatul Biermann, al cărui fler utopic a lăsat loc melancoliei, sugerează un răspuns dialectic: „Dați-ne lopețile. Lăsați-ne să îngropăm în sfârșit acest uriaș cadavru. Chiar și Cristos a avut nevoie de trei zile sub pământ până să-i reușească scamatoria: acesta-i neajunsul resurecției!”. Să încercăm să găsim un răspuns mai puțin dialectic.

II.

Stânga non-comunistă din Germania de Vest nu are motive să-și pună cenușă în cap, dar în același timp nici nu poate pretinde că nimic nu s-a întâmplat. Ea nu trebuie să permită ca acuza de vină prin asociere să fie îndreptată împotriva ei, odată cu falimentul socialismului de stat pe care l-a criticat întotdeauna. Dar trebuie să se întrebe cât de mult poate rezista o idee în pofida realității.

Cei responsabili pentru expresia reticentă și pleonastică „socialismul realmente existent” par să fi păstrat o atitudine încăpățânată de Realpolitik: ei preferă vrabia din mână. E oare suficient atunci să arătăm că porumbelul de pe gard aparține unei specii diferite – și că va coborî la noi într-o bună zi? Chiar și idealurile, răspunde cealaltă tabără, au nevoie de coroborare empirică, altfel își pierd capacitatea de a orienta acțiunea. Idealistul poate doar să piardă acest dialog, pentru că pornește de la premisele greșite. El presupune că socialismul e o idee, care confruntă în mod abstract o realitate, și care e condamnată la neputința unei pretenții morale – ca să nu mai vorbim de disprețul față de umanitate evident în orice încercare de a o realiza. Desigur, acest concept este legat și de intuiția normativă a unei coexistențe pașnice care nu trebuie să asigure auto-realizarea și autonomia doar cu prețul solidarității și dreptății, ci mai curând împreună cu ele. Cu toate astea, tradiția socialistă nu ar trebui să explice această intuiție prin abordarea directă a unei teorii normative, pentru a o fixa ca un ideal opus realității opace. Ci ar trebui să constituie baza unei perspective din care realitatea poate fi observată și analizată în mod critic. În cursul acestei analize, intuiția normativă ar trebui să fie totodată dezvoltată și corectată, și astfel cel puțin testată în raport cu puterea unei descrieri teoretice de a dezvălui realitatea și de a surprinde conținutul empiric.

(…)

Prețul social-democrației

[Spre deosebire de tradiția marxistă], reformismul social-democrat a reușit să se desprindă relativ devreme de o concepție totalizantă a societății și de stânjeneala neputinței de a stăpâni dinamica autonomă a unui sistem de piață, de perspectiva dogmatică asupra structurii de clasă și luptei de clasă, de falsa evaluare a conținutului normativ al democrației și de presupozițiile evoluționiste latente ale marxismului. După al Doilea Război Mondial, partidele reformiste, după ce s-au eliberat de preocupările teoretice și au devenit pragmatice, au obținut ceea ce e indiscutabil succesul lor principal, reușind să stabilească un compromis pe bază de welfare state, ale cărui efecte influențează profund structura societății. Stânga radicală a subestimat mereu dimensiunea acestei intervenții.

Cu toate astea, în același timp, social-democrații au fost luați prin surprindere de rezistența sistematică inerentă puterii de stat, pe care ei sperau să o poată folosi ca pe un instrument neutru pentru universalizarea drepturilor civile în cadrul statului bunăstării. Nu statul bunăstării e cel care s-a dovedit a fi o iluzie, ci convingerea că putem folosi mijloace administrative pentru ajunge la o formă emancipată a vieții. Mai mult, partidele care s-au implicat în procesul de producere a satisfacției sociale prin intervenționism statal s-au trezit tot mai prinse în niște aparate de stat în continuă expansiune. Absorbția partidelor politice de către stat e însoțită de dislocarea formării democratice a voinței politice într-un sistem politic care se auto-programează – ceva ce cetățenii Germaniei de Est, odată eliberați de poliția secretă și domnia partidului unic, au descoperit cu surprindere când primele lor alegeri libere au fost organizate de manageri ai companiilor occidentale. Democrația de masă, în forma ei occidentală, este marcată de caracteristicile unui proces de legitimare controlat.

Social-democrația a trebuit astfel să plătească un preț dublu pentru succesul ei. Ea se lipsește de democrația radicală și învață să coabiteze cu consecințele indezirabile din punct de vedere normativ ale creșterii economice capitaliste – precum și cu riscurile inerente de pe piața muncii, pe care le poate tempera, dar nicidecum elimina cu totul, prin politici de welfare. Acesta e prețul care a ținut în viață o stângă non-comunistă, la stânga social-democraților. Această stângă non-comunistă ia multe forme, și menține vie ideea că socialismul însemna odinioară ceva mai mult decât simple politici de welfare-state. Cu toate astea, faptul că socialismul auto-gestionat rămâne încă în programul ei e indicativ pentru dificultatea pe care o are în a se distanța de o viziune totalizantă asupra societății și de a renunța la dorința ei de a trece de la un proces de producție condus de piață la unul supus controlului democratic. Aceasta a fost cea mai bună cale de a menține legătura clasică dintre teorie și practică intactă, dar și cea mai bună cale de a ne asigura că teoria devine ortodoxă, iar practica – sectantă.

Socialismul astăzi: o atitudine exclusiv morală?

Dacă această schiță descrie poziția în care stânga non-comunistă se găsea în momentul în care Gorbaciov a declanșat procesul care a dus la sfârșitul socialismului de stat, cum au schimbat această scenă evenimentele dramatice din toamna trecută [1989]? E adevărat că cei mai mulți oameni de stânga se retrag acum într-o atitudine pur morală, păstrând socialismul drept nimic mai mult decât un ideal? Ernst Nolte e dispus să-i conceadă stângii „un socialism ideal” care e „un caz limită cu funcție corectivă”, și care e chiar „indispensabil”, dar el adaugă imediat desigur: „Oricine vrea să realizeze cu adevărat acest caz limită, și indiferent cât de curajoase ar fi atacurile sale verbale împotriva stalinismului, riscă să recadă în «socialismul real» de care am învățat să ne temem”. Dacă ar fi să acceptăm acest sfat prietenesc, ar însemna să redimensionăm socialismul și să-l reducem la o idee regulativă, de relevanță exclusiv privată, care ar situa moralitatea într-o sferă separată de practica politică. Ar fi mai coerent să încetăm a mai manipula ideea socialismului și să renunțăm cu totul la ea. Trebuie oare atunci să fim de acord cu Biermann atunci când spune că „socialismul nu mai e un scop”?

Cu siguranță, dacă e înțeles în sensul romantic și speculativ pe care i l-a dat Marx în Manuscrisele din 1844, în care disoluția proprietății private asupra mijloacelor de producție reprezintă „soluția enigmei istoriei”; sau, cu alte cuvinte, dacă înseamnă să creăm relații cooperative între oameni pentru ca ei să nu mai fie alienați în raport cu produsul muncii lor, în raport cu semenii lor și cu ei înșiși. Pentru socialismul romantic, disoluția proprietății private înseamnă emanciparea totală a simțurilor și calităților omenești – adevărata înviere a naturii, naturalismul total al umanității, sfârșitul conflictului dintre obiectivare și auto-activitate, dintre libertate și necesitate, dintre individ și specie. Dar nu a trebuit să așteptăm după cele mai recente critici ale falselor totalizări ale filosofiei reconcilierii, sau după Soljenițîn, ca să știm mai bine. Rădăcinile care leagă socialismul romantic de contextul său original, al industrializării timpurii, au fost dezvăluite de mult timp. Ideea asocierii libere a producătorilor a fost întotdeauna încărcată de imagini nostalgice ale unor forme de comunitate – familia, cartierul și ghilda – care se găsesc în lumea țăranilor și meșteșugarilor dar care, odată cu instalarea violentă a unei societăți competitive, încep să se fisureze și a căror dispariție a fost trăită ca o pierdere. Ideea prezervării acestor comunități erodate a fost legată de „socialism” încă din primele lui zile; în mijlocul condițiilor de muncă și a noilor forme de interacțiune socială ale industrialismului timpuriu, se năștea dorința de a salva și transforma forțele de integrare socială ale unei epoci depășite. Socialismul despre al cărui conținut normativ Marx a refuzat să vorbească are un chip dublu – el privește spre un trecut idealizat la fel de mult ca și spre un viitor dominat de munca industrială.

(…)

III.

Schimbările revoluționare care s-au derulat în fața ochilor noștri ne învață o lecție clară: societățile complexe sunt incapabile să se reproducă dacă nu lasă intactă logica unei economii care se auto-reglementează prin piață. Societățile moderne presupun separarea unui sistem economic care e reglementat prin mediul banilor, precum și a unui sistem administrativ; cele două sisteme sunt la același nivel, și oricât s-ar completa unele pe celelalte diversele lor funcții, nici unul din ele nu poate fi subordonat celuilalt. Exceptând posibilitatea că ceva cu totul neprevăzut se întâmplă în Uniunea Sovietică, nu vom descoperi vreodată dacă relațiile de producție din regimurile de socialism de stat s-ar fi putut adapta la această condiție, urmând calea mijlocie a democratizării. Dar nici reconvertirea la condițiile pieței capitaliste internaționale nu presupune, desigur, o întoarcere la acele relații de producție pe care mișcările socialiste au încercat să le depășească. Asta ar însemna să subestimăm transformarea societăților capitaliste, mai ales cea petrecută de la al Doilea Război Mondial încoace.

Demobilizarea și reconstrucția societății industriale

Un compromis de tip welfare state, care s-a stabilizat în chiar structura societății, formează acum baza de la care orice politică trebuie să pornească. Claus Offe ne-a oferit un comentariu ironic în legătură cu modul în care se exprimă această idee în consensul dominant în privința scopurilor politice și sociale atunci când a scris: „Pe măsură ce imaginea socialismului realmente existent devine tot mai disperată, noi devenim cu toții «comuniști» în măsura în care suntem incapabili să renunțăm la preocuparea noastră pentru chestiunea publică și la groaza noastră vizavi de posibilitatea unor evoluții catastrofale în societatea globală”. Nu-i vorba că prăbușirea Zidului Berlinului ar fi rezolvat fie și una singură din problemele specifice sistemului nostru. Indiferența unei economii de piață față de costurile ei externe, pe care le descarcă asupra mediului social și natural, croiește calea unei dezvoltări economice extrem de vulnerabilă la crize, cu disparitățile și marginalizările pe care le cunoaștem prea bine, cu înapoiere economică, dacă nu regresie, și implicit cu condiții de viață barbare, expropriere culturală și foamete catastrofică în Lumea a Treia; ca să nu mai vorbim de riscul global provocat de perturbarea echilibrului naturii. Temperarea socială și ecologică a economiei de piață este formula internațională în care obiectivul social-democrat de temperare a capitalismului era menită să fie generalizată. Chiar și interpretarea dinamică a demobilizării și reconstrucției ecologice și sociale a societății industriale se bucură de susținere și în afara sferei limitate a ecologiștilor și social-democraților. Apar întrebări în legătură cu fezabilitatea, orizontul de timp și modurile de realizare a unor obiective comune sau măcar susținute la nivel retoric. Există de asemenea un consens în ce privește o modalitate de acțiune politică care dorește să influențeze mecanismele auto-regulatoare ale sistemului, a cărei autonomie nu trebuie să fie perturbată de intervenția directă, indirectă sau din afara ei. Drept consecință, argumentul despre formele de proprietate și-a pierdut semnificația doctrinală.

Dar deplasarea luptei de la nivelul obiectivelor sociale și politice la nivelul modalității în care aceste obiective pot deveni operaționale – incluzând aici și problema formulării și implementării politicilor punctuale – nu o împiedică să aibă caracteristicile unei divergențe fundamentale de opinie. La fel ca înainte, există și azi un conflict acut între cei care folosesc imperativele sistemului economic pentru a pune un embargo asupra tuturor revendicărilor care încearcă schimbarea status quo-ului, și cei care vor să păstreze cuvântul „socialism” până când neajunsurile constitutive ale capitalismului – și anume cel de a deplasa costul social al echilibrului sistemului pe destinul privat al șomajului – vor fi eliminate; până când femeile vor obține cu adevărat egalitate; și dinamica ce conduce la distrugerea lumii vieții va fi ținută sub control. Din perspectiva acestui reformism radical, sistemul economic nu este ceva sacrosanct, ci e un teren de probe. Chiar și welfare state-ul, cu capacitatea sa de a lua în seamă caracterul particular al acestei mărfi numite forță de muncă, este produsul încercării de a afla câte presiune se poate pune asupra sistemului economic pentru a o lua în direcții benefice pentru nevoile sociale, nevoi ce sunt indiferente în schimb pentru logica de investiții a corporațiilor.

Desigur, proiectul instituirii welfare state-ului a devenit între timp reflexiv; tendințele tot mai legaliste și birocratice care au apărut ca efecte colaterale ale acestui proiect i-au răpit inocența mediului pretins neutru al puterii administrative, prin care societatea trebuia să exercite influență asupra ei însăși. Acum statul intervenționist e cel care are nevoie de o temperare. Aceeași combinație de putere și temperare inteligentă, care marchează strategiile politice de limitare atentă și reglementare indirectă a creșterii capitaliste trebuie să fie readuse dincoace de frontul planificării administrative. Soluția acestei probleme poate consta doar în schimbarea relației dintre sferele publice autonome, pe de o parte, și sferele de activitate conduse de bani și putere administrativă, pe de altă parte. Potențialul pentru reflecția necesară acestui demers trebuie găsit în forma unei suveranități care a devenit fluidă prin faptul că a devenit comunicativă, care se face auzită în problemele, argumentele și soluțiile propuse în comunicarea publică și lipsită de constrângeri. Ea trebuie însă să asume forma fixă a deciziilor luate de instituții organizate în mod democratic, căci responsabilitatea pentru aceste decizii încărcate de consecințe practice trebuie să fie clar alocată prin anumite instituții specifice. Puterea produsă prin acțiunea comunicativă poate exercita o influență asupra însăși fundamentelor procesului de evaluare și luare a deciziilor de către administrația publică, fără însă a-i uzurpa autoritatea, în așa fel încât să-și formuleze revendicările sale normative în singurul limbaj pe care centrii asediați ai puterii îl înțeleg: ea furnizând gama de argumente care, deși tratate în mod instrumental de către puterea administrativă, nu pot fi ignorate de ea, în măsura în care puterea administrativă respectă cadrul constituțional.

Banii, puterea și solidaritatea

Societățile moderne își satisfac nevoia lor de putere regulatoare din trei surse: banii, puterea și solidaritatea. Reformismul radical nu mai e caracterizat prin revendicările principale pe care le-ar putea emite, ci mai degrabă prin faptul că urmărește să se concentreze asupra proceselor sociale și cere o redistribuție a puterii: forța integratoare a solidarității ar trebui să fie în postura de a-și impune revendicările în contra celorlalte forțe sociale, banii și puterea administrativă, printr-o gamă largă de forme și instituții democratice. Această așteptare e „socialistă” în măsura în care structurile valide ale recunoașterii reciproce, pe care le cunoaștem din viața cotidiană, pot fi transferate în sfera relațiilor sociale mediate legal și administrativ, prin stipularea unor precondiții comunicative ale proceselor non-exclusive de formare a opiniei publice și a voințe politice democratice. Acele sfere ale lumii vieții care sunt specializate în comunicarea valorilor tradiționale și a cunoașterii culturale, în integrarea grupurilor și socializarea tinerelor generații, s-au bazat întotdeauna pe solidaritate. Procesele radical democratice de formare a opiniei publice și a voinței politice trebuie să-și obțină forța din aceleași surse, dacă vor să aibă un cuvânt de spus în modul în care vor fi trasate și reglementate frontierele și schimburile dintre, pe de o parte, sferele vieții structurate comunicativ și, de cealaltă parte, statul și economia.

Desigur, problema dacă mai există vreun viitor pentru ideile de democrație radicală va depinde de modul în care percepem și definim problemele – de care articulare politică a problemelor va deveni dominantă. Dacă singurele probleme care par urgente în arena publică a societăților dezvoltate sunt acele perturbări care amenință stabilitatea sistemelor economice și administrative, dacă acest tip de probleme începe să domine descrierile teoriilor sistematice, atunci revendicările lumii vieții, formulate cum sunt într-un limbaj normativ, vor părea a fi simple variabile dependente. Această bătălie pe marginea de-moralizării crescânde a conflictelor publice e în plină desfășurare. Ea nu se mai desfășoară sub semnul unei concepții tehnocratice a societății și politicii; acolo unde societatea a devenit atât de complexă încât a devenit apanajul exclusiv al experților, doar comportamentul oportunist de susținere a sistemului pare să permită salvarea individului. Cu toate astea, problemele enorme cu care se confruntă societățile dezvoltate nu sunt de asemenea natură încât să poată fi rezolvate fără o percepție sensibilă la revendicările normative, fără reintroducerea considerațiunilor de ordin moral în chestiunile publice aflate în dezbatere.

Conflictul clasic în ce privește distribuția bogăției într-o societate bazată pe muncă a fost structurat pe fundalul antagonismului dintre capital și muncă, antagonism în care fiecare tabără are capacitatea de a o amenința pe cealaltă. Chiar și tabăra dezavantajată în mod structural putea recurge, în ultimă instanță, la grevă; cu alte cuvinte, la refuzul organizat al muncii și la întreruperea procesului de producție. Astăzi nu mai e cazul. Conflictul în privința distribuției bogăției a fost instituționalizat de către welfare state într-o asemenea măsură încât o mare majoritate de angajați se confruntă cu o minoritate de grupuri marginale ce formează o masă eterogenă, lipsită de puterea de a impune un embargo similar. Dacă nu abandonează pur și simplu și recurg auto-distructiv la boală, infracționalitate sau revoltă oarbă, marginalizații și sub-privilegiații pot, în ultimă instanță, să-și facă auzite interesele printr-un vot de protest. Fără susținerea electorală a unei majorități a cetățenilor, care trebuie să se întrebe – și să permită să fie întrebați – dacă chiar vor să trăiască într-o societate divizată în care trebuie mereu să închidă ochii la vederea cerșetorilor și persoanelor fără adăpost, și să evite zonele din oraș care au devenit ghetouri, problemele de acest tip nu au suficientă susținere cât să fie adoptate drept temă a unei dezbateri publice efective și cu largă participare. O dinamică de auto-corectare nu poate fi pusă în mișcare fără introducerea moralității în dezbatere și fără universalizarea intereselor dintr-o perspectivă normativă.

Răspunsul la schimbarea priorităților culturale

Acest model asimetric reapare nu doar în conflictele legate de dreptul la azil sau statutul minorităților într-o societate multiculturală. Aceeași lipsă de simetrie determină și relația societăților industriale dezvoltate cu națiunile în curs de dezvoltare și cu mediul. În cel mai rău caz, continentele subdezvoltate ar putea amenința națiunile dezvoltate cu o imigrație masivă, cu șantajul bombei atomice sau cu distrugerea echilibrului ecologic global; represaliile naturii, pe de altă parte, se aud doar ca ticăitul discret al bombelor cu ceas. Acest model al privării de putere sporește probabilitatea unei situații în care o problemă ce nu face decât să crească treptat în dramatism să rămână totuși ascunsă, iar căutarea unei soluții să fie amânată până când e deja prea târziu. Aceste probleme nu pot fi abordate decât printr-o reconsiderare morală a chestiunilor și prin universalizarea intereselor într-o manieră mai mult sau mai puțin discursivă în culturile politice liberale care nu și-au pierdut încă întreaga putere. De îndată ce vom recunoaștem că suntem cu toții în pericol, vom fi dispuși, de exemplu, să plătim prețul pentru închiderea centralei nucleare învechite de la Greifswald. E de-ajutor să devenim conștienți de modul în care interesele fiecăruia sunt legate de interesele celorlalți. Perspectiva morală sau etică ne permite să percepem mai ușor legăturile – mai profunde, dar totodată mai puțin aparente și mai fragile – care leagă soarta individului de cea a tuturor celorlalți – făcând chiar și din persoana cea mai străină un membru al comunității.

Problemele majore ale lumii de astăzi seamănă cu problema distribuției bogăției și într-un alt sens: ele cer exact același tip de politică – una care restrânge dar și susține crească [restricts and nurtures] în același timp. Revoluțiile actuale, așa cum arăta și Hans Magnus Enzensberger, par să dramatizeze acest gen de politici. Mai întâi, majoritatea populației a trecut printr-o schimbare de atitudine, apoi socialismul de stat și-a pierdut baza legitimității sale; după prăbușirea acesteia, sistemul a rămas ca o ruină ce așteaptă să fie demantelată sau reconstruită. Ca efect al succesului revoluțiilor, se naște o politică introvertită și rugătoare [supplicatory]: o politică a demobilizării și a reconstrucției industriale. (…)

Aceste provocări ale secolului XXI vor fi de un ordin și o magnitudine care cer răspunsuri din partea societăților occidentale la care nu putem ajunge – și pe care nu le putem implementa – fără o universalizare radical-democratică a intereselor prin intermediul unor instituții de formare a opiniei publice și a voinței politice. Stânga socialistă încă are un loc și un rol politic de jucat în această arenă. Ea poate genera fermentul care produce procesul continuu de comunicare politică care împiedică împietrirea cadrului democrațiilor constituționale. Stânga non-comunistă nu are nici un motiv să se simtă abătută. Se prea poate ca mulți intelectuali din Germania de Est să trebuiască să se adapteze la situația în care stânga occidentală se află deja de decenii – cea a transformării ideilor socialiste într-o auto-critică reformistă radicală a societății capitaliste care, sub forma democrației constituționale bazate pe drept universal de vot și welfare state, a dezvoltat nu doar slăbiciuni ci și puncte tari. Odată cu falimentul socialismului de stat, acesta este marea provocare prin care trebuie să treacă totul. Acest socialism va dispărea doar atunci când nu va mai avea un obiect de criticat – poate atunci când societatea își va fi schimbat într-atât identitatea încât va permite ca semnificația deplină a tot ceea ce nu poate fi exprimat ca un preț să fie percepută și luată în serios. Speranța că umanitatea se poate emancipa din minoratul auto-impus și din condițiile de viață degradante nu și-a pierdut puterea, dar este filtrată de o conștiință failibilistă și de asumarea lecției istorice care ne spune că e deja mare lucru dacă echilibrul unei existențe tolerabile va putea fi păstrat pentru cei puțini și norocoși – dar, mai ales, dacă va fi stabilit și în alte continente distruse.

 

Traducere din engleză de Alex CISTELECAN

Apărut în New Left Review, I/183, septembrie-octombrie 1990

*

 

Sheldon Wolin

Dincolo de marxism și monetarism

 

Spre deosebire de vechile regimuri împotriva cărora s-au ridicat revoluțiile din 1789 și 1848, regimurile totalitare răsturnate în Europa Centrală și de Est nu par să fi generat loialități puternice, nici mișcări contrarevoluționare în sânul credincioșilor adevărați, nici planuri pentru guverne în exil, ci doar aparatcici în luptă pentru supraviețuire. Ele au avut puțină susținere pentru că nu erau întemeiate într-o cultură politică veritabilă. Dar dacă revoluționarii politici/culturali din 1989 ne obligă să regândim natura sistemelor totalitare, ele fac încă și mai urgentă sarcina de a regândi sensul revoluției. Revoluțiile nu sunt doar despre schimbare, ci și despre puterea de a defini direcția schimbării. De înțelegerea acestor revoluții depinde nu doar soarta lor, ci, așa cum vom vedea, inclusiv soarta noastră.

O revoluție adevărată, după cum argumenta Marx în perioada sa de tinerețe, este socială, mai degrabă decât politică. O revoluție politică se limitează la proclamarea drepturilor indivizilor abstracți, în vreme ce lasă relațiile economice nesocializate. Doar o revoluție totală sau socială le-ar permite ființelor umane că recâștige și să recontroleze puterile lor socio-economice alienate, care sunt pe drept deplin ale lor. Ce e cel mai frapant în legătură cu revoluționarii din Europa Centrală și de Est, în special cei din Polonia, Cehoslovacia și Germania de Est, este reinventarea de către ei a vieții politice. Cu excepția Cehoslovaciei antebelice, o viață civică comună nu a prea existat în aceste societăți. După cel de-al Doilea Război Mondial, ele au trăit – fie și ca obiecte pasive – revoluția socială totală a lui Marx, în general impusă cu forța sau sub amenințarea ei imediată. Experiența comunismului a fost, asemenea vieții de sub regimurile de dinainte de război, o experiență extremă de privare politică.

Explozia de activitate politică, care a început cu afirmarea Solidarității în Polonia, dezvăluie două vulnerabilități majore ale marxismului clasic: incapacitatea de a înțelege că discursurile despre democrație, acolo unde nu se bazează pe asigurarea accesului la experiența politică și nu încurajează ceea ce Solidaritatea a numit „auto-organizare” colectivă, sunt doar vorbe goale; și presupoziția că problemele economice post-revoluționare vor fi de natură tehnică, și că implicit modul adecvat de rezolvare a lor e prin intermediul organelor administrative. Înlocuirea politicii libere cu politica de partid a însemnat catehisme ideologice pentru cei mulți, și politică a nomenclaturii pentru cei puțini. Rezultatul a fost nu atât un sistem, cât o monstruozitate în care funcțiile publice au devenit privatizate și corupte, în timp ce tot ceea ce trecea drept politică se reducea la represiune moderată de închipuiri.

Prin urmare, revoluția politică inițiată de Solidaritatea, de Forumul Civic din Cehoslovacia, de grupurile de opoziție din Germania de Est și, mai problematic, de Frontul Salvării Naționale din România, implică o concepție mai profundă despre revoluție decât acea revoluție politică despre de Marx drept simpla obținere a libertăților individuale și politice, garantarea proprietății private, parlament reprezentativ și celebrarea vieții private și a plăcerilor sale. „Revoluția de catifea” (expresia lui Havel) a fost una liberală, dar și una pronunțat democratică. „Revoluția între ghilimele” (același Havel) a luat puterea în mâinile ei numeroase, a ales cine va vorbi în numele ei, a desemnat principalele politici și lideri ai vechiului regim care trebuie să dispară și au stabilit condițiile pentru reconstituirea legitimității politice. Revoluționarii au apelat la tradiții vechi precum națiunea sau religia, dar și la inovații recente precum revoluția culturală din anii 1960. Stilul lor a fost spontan, participativ, prudent, egalitarian, patriotic și interesat de binele comun, mai degrabă decât exclusiv de interesele individuale. În raport cu tradițiile revoluționare, ei au fost (cu excepția României) remarcabil de calmi și reținuți.

Democrațiile occidentale, conduse de Statele Unite, sunt nerăbdătoare să pună capăt momentului democratic al revoluției și să aibă sisteme „stabile” instalate la putere, care să poată realmente să „guverneze” și să ia „deciziile dureroase”. E nevoie de guverne hotărâte pentru a putea impune viitorul economic particular care e prescris pentru țările est-europene de către Occident și administrat lor de Fondul Monetar Internațional. Ceea ce democrațiile occidentale încearcă să introducă aici este o „adevărată” revoluție, o versiune capitalistă a revoluției sociale a lui Marx, o terapie dură care încearcă să impună o abstracție – piața – peste istoriile și culturile diverse ale Europei centrale și răsăritene. Acolo unde Marx spera că, într-o bună zi, un regim muncitoresc victorios va conduce mișcările revoluționare din celelalte țări, din ceea ce se întâmplă în Polonia și Ungaria se pare că revoluțiile de astăzi vor fi conduse de capitalismul internațional. Noile societăți bazate pe piață și orientate către competiție vor fi intens anti-egalitare. Toți experții prevăd o explozie a prețurilor bunurilor de consum și ani de șomaj ridicat, cu multe firme condamnate la faliment odată cu eliminarea subvențiilor statale. Solidaritatea comunală va fi urmată de competiție, susținută de o plasă socială de siguranță. Astfel, democrațiile occidentale, precum Marx, vor să scurt-circuiteze revoluția politică democratică în favoarea unei revoluții socio-economice mai ample, dar care este, în realitate, o încercare de a converti ceea ce a început ca o revoluție parțial modernă, dar și parțial tradiționalistă, într-o revoluție postmodernă, apolitică, pentru consumatori și speculanți. Ideea a fost perfect exprimată de un titlu din New York Times care declara: „Următorul test al Europei de Est: să supraviețuiască democrației”.

În ceea ce New York Times numea cu candoare „cursa către democrație și piață liberă”, „democrația” va fi reconfigurată într-o simplă funcție retorică menită a legitima politicile de austeritate. Lech Walesa a cerut în mod public ca noul guvern polonez să poată guverna prin decret, pentru ca măsurile economice „necesare” să poată fi instituite și investitorii străini asigurați. Shearson Lehman a anunțat „nașterea istorică a piețelor din Estul Europei” și vestea că „firmele multinaționale s-au pus rapid în mișcare pentru a ocupa aceste piețe”. Amânarea satisfacției [postponed gratifications] va fi destinul rezervat nu atât investitorilor străini, cât cetățenilor de rând: în mod grăitor, legislația pieței libere recent adoptate în Polonia include limitarea salariilor. Un membru al guvernului a remarcat că noul program de austeritate menit a revoluționa economia Poloniei se va lovi negreșit de opoziția a ceea ce el a numit „interese organizate” – prin care se referea la muncitorii din sindicatul Solidaritatea!

Succesul acestei „revoluții sociale” poate fi accelerat dacă partizanii democrației nu se vor confrunta în mod onest cu două consecințe probabile ale revoluțiilor din 1989. Prima se referă la vacuumul teoretic lăsat de decesul aparent al marxismului. Până acum, marxismul a furnizat principalele categorii critice pentru analiza capitalismului, chiar și pentru mulți din apărătorii capitalismului. Răsturnarea comunismului nu înseamnă că exploatarea economică și imperialismul capitalist vor lua sfârșit. Va fi în continuare nevoie de o viziune asupra societății care să expună legăturile strânse între aceste fenomene și dinamica în schimbare a capitalismului, și care să conțină, în același timp, o străfulgerare a modului în care o societate mai umană ar putea arăta.

Cea de-a doua consecință privește sfârșitul posibil al egalității ca ideal social. Chiar și recunoscând distorsiunile lor semnificative, regimurile comuniste au fost singurele care au proclamat, și într-o anumită măsură realizat, un angajament în vederea egalității. În Statele Unite, Marea Britanie și Germania de Vest, abandonarea egalității a devenit o cursă generalizată [the retreat from equality has turned into a rout] – chiar și egalitatea de șansă e o glumă proastă pe care doar universitarii par să n-o fi prins.

Aceste evenimente remarcabile sunt primele revoluții care au fost înregistrate și transformate într-o prezentare de către marile organizații media. Milioane de europeni care erau „de partea lor” sunt portretizați ca „de partea noastră”. Comunismul a fost total discreditat, o greșeală absolută lăsată în urmă. Implicit, instituțiile și valorile noastre politice și economice par să fie răzbunate. Mesajul tacit este că, de-aici înainte, doar cei obtuzi din punct e vedere intelectual, sau neloiali din punct de vedere politic vor persista în critica radicală a capitalismului.

Prezentarea în media a fost tot atât de politic încărcată ca și evenimentele însele, și e tot atât de influențată de temele domestice ale politicii americane, pe cât e de istoria recentă a acestor țări. În ultimul deceniu, percepția și sensibilitățile multor americani au fost reaganizate, reformate de temerile contrarevoluționare în ce privește welfare state-ul, relațiile inter-rasiale, asigurările medicale, ecologia, intervenția regulatoare a statului în afaceri, drepturile minorităților și femeilor, educația. În același timp, reaganismul a răsturnat relația dintre valorile publice și private, proslăvind interesele private în dauna celor publice, în același timp în care corupea funcțiile publice în interesul profitului privat. Astfel e prezentată revoluția unei societăți care e ea însăși în procesul de a-și pierde valorile și practicile propriului ei trecut liberal, cvasi-democratic.

În mod corespunzător, imaginile de la televiziune și poveștile din marile ziare sunt apeluri adresate telespectatorilor și cititorilor de a participa la un ritual de auto-congratulare și amnezie colectivă indusă. Acum un an și jumătate candidatul prezidențial victorios și-a obligat oponentul să recunoască că e un liberal care s-ar putea chiar să fie membrul unei organizații dedicate chiar acelor libertăți civice pentru care est-europenii și-au riscat viața. În timp ce astăzi practic toți politicienii americani ascultă de sfatul specialiștilor lor în sondaje și evită cuvântul cu „L” de parcă ar fi ciuma, europenii, cu prețul unui mare sacrificiu de sine, au făcut din crearea unor instituții politice libere principala lor preocupare.

Schimbarea revoluționară din Europa e percepută astfel de către o Americă care s-a schimbat ea însăși profund de la Primăvara pragheză din 1968 încoace. Acum 25 de ani, Statele Unite erau esențialmente liberale, expansioniste și intervenționiste în politica lor formal-instituțională și în afacerile externe („Marea Societate” a lui Lyndon Johnson și Războiul din Vietnam), după cum erau democratice și anti-expansioniste în politica lor spontană (mișcarea pentru drepturile civile, protestele împotriva războiului, revoltele din campusuri și activismul ecologist). Acum societatea e esențialmente conservatoare, apolitică și salută ceea ce New York Times descrie în mod vulgar drept „riturile de inițiere” prezidențială din Grenada și Panama. Politica schimbării democratice înflorește la nivel local, dar ceea ce predomină la nivel național nu e democrația, ci mai degrabă politica liberală tradițională, preponderent albă, de clasă mijlocie și superioară: apărarea drepturilor (E.R.A., avort, orientare sexuală) și domesticirea impulsurilor potențial radicale, precum ecologismul, în așa fel încât ele să devină mijloacele de trai ale tehnocrației de-o parte sau de cealaltă a oceanului.

Ceea ce e în joc, acolo ca și aici,e dacă revoluțiile politice ale unor mișcări auto-organizate pot fi permanentizate și deveni astfel constitutive pentru viața politică, sau dacă revoluția va lua forma postmodernă și apolitică a consumismului și interesului privat.

Traducere de Alex CISTELECAN

(preluat din The Nation, 19 martie 1990)

*

 

Michael Frederic Bartel

Triumful promisiunilor încălcate: petrol, finanță și sfârșitul Războiului Rece

 

[Nota redacției: Publicăm aici, în traducere română și premieră mondială, capitolul de concluzii al unei teze de doctorat despre sfârșitul regimurilor comuniste, susținută la Cornell University în august 2017]

„Practic e vorba despre un contract cu întreaga populație sovietică, similar cu cel al lui Jean-Jacques Rousseau din Contractul social.

(Viktor Nikonov în Biroul Politic al PCUS, 20 iunie 1988)

Dacă ar exista un singur moment în care competiția ideologică dintre capitalismul democratic și comunism și-ar găsi un deznodământ, această scenă în care succesorul lui Lenin în Kremlin a început să-și compare în mod aprobator acțiunile cu una din figurile centrale ale iluminismului „burghez” ar trebui să fie un candidat principal. Viktor Nikonov era un membru relativ minor al grupului de discipoli ai „noii gândiri” din Uniunea Sovietică. Dar cel pe care-l servea, Mihail Gorbaciov, conducea una din cele mai mari și neașteptate încercări de transformare socială, economică și politică din istoria modernă atunci când aceste cuvinte au fost rostite în vara lui 1988. Gorbaciov, desigur, a eșuat spectaculos în încercarea sa, și în doar trei ani, atât imperiul socialist pe care-l conducea cât și țara pe care o guverna au încetat să mai existe. Cu doar câteva gloanțe trase, Războiul Rece a luat sfârșit, iar liderii autoritari ai societăților comuniste s-au retras liniștiți din sălile puterii. Est-europenii și occidentalii au sărbătorit această turnură neașteptată a evenimentelor, și au privit cu bucurie răspândirea libertăților politice și economice în toate colțurile lumii.

Sau, mai degrabă, majoritatea oamenilor au sărbătorit cel mai adesea. După cum cititorul își poate aminti, introducerea acestei lucrări a început cu o scrisoare furioasă și sarcastică de la un cetățean pe nume László Kézdi, un pensionar maghiar din Budapesta, adresată ministrului de finanțe, și care a fost publicată în cele mai importante cotidiene ungurești în decembrie 1989. Pe măsură ce transformările politice traversau blocul estic, Kézdi era preocupat de unele aspecte mai prozaice, dar nu mai puțin însemnate, ale vieții cotidiene. Cum avea să-și plătească creditul ipotecar? Cum urma să-și încălzească apartamentul? Cum își va cumpăra medicamentele? Cum va pune mâncare pe masă? Acestea erau problemele care l-au făcut să-i ceară vehement ministrului de finanțe să-i trimită frânghia necesară pentru a se spânzura.

Această lucrare a fost inspirată de convingerea că nu a fost deloc o întâmplare că aceste două sentimente – unul la cel mai înalt nivel al Kremlinului, celălalt la nivelul vieții cotidiene a societăților comuniste – au apărut cam în același timp, în timpul evenimentelor pe care le numim astăzi sfârșitul Războiului Rece. După cum am văzut în capitolele precedente, răspândirea libertății politice și a austerității economice au mers cot la cot în timpul ultimei perioade comuniste în blocul răsăritean, și asta dintr-un motiv specific. Deși Războiul Rece a început ca o întrecere a promisiunilor făcute cetățenilor între comunism și capitalism, în anii 1970 și 1980 ea a devenit o competiție între cele două blocuri în încălcarea acestor promisiuni. „Politica promisiunilor încălcate” a favorizat guvernele care se bucurau de legitimitate politică, astfel încât liderii blocului răsăritean au pornit în căutarea acestei legitimități la finele anilor 80. În locul contractului social implicit pe care se baza autoritarismul socialist târziu, ei au încercat să creeze în schimb o acceptare publică a rolului lor folosindu-se de instrumentele democrației. După cum explica liderul polonez Wojcieck Iaruzelski în februarie 1989, el a decis să lanseze mesele rotunde și alegerile parțial libere pentru că „situația economică dificilă cere metode neconvenționale și decizii dificile pe care nu le-am putea lua fără înțelegerea și susținerea (sau măcar neutralitatea) tuturor forțelor sociale semnificative”.

Obținerea acordului societății pentru implementarea unor reforme economice dificile a fost și provocarea cu care s-au confruntat societățile occidentale în anii 1970. Și ele au trebuit să se confrunte cu „politica promisiunilor încălcate”. La acea perioadă, într-o afirmație ce stă drept moto acestei lucrări, economistul britanic Fred Hirsch scria: „Indivizii își vor restrânge dreptul lor de a-și exercita puterea individuală în vederea protejării țesăturii sociale dacă și numai dacă ei cred că societatea în întregul ei este una justă”. Spre finele anilor 1980, liderii țărilor comuniste au ajuns să împărtășească concluziile lui Hirsch, și s-au apucat să creeze societăți mai juste din punct de vedere politic, în speranța că cetățenii pe care îi guvernau se vor abține din a folosi această imensă putere în scopuri de rezistență sau subminare. Dar în loc să legitimeze puterea comuniștilor, reformele democratice pe care le-au adoptat liderii comuniști au expus doar faptul că regimurile lor erau de la bun început lipsite de orice legitimitate. Doar unii ca Mazowiecki, Antall, Havel, Kohl și Ielțîn îi puteau convinge pe polonezi, unguri, cehoslovaci, est-germani și ruși că trăiesc în societăți juste, așa că ei au fost cei care au primit rezidență în centrele puterii pe toată întinderea blocului răsăritean aflat în dezintegrare.

Istoria complexă și întrețesută a petrolului, finanței și austerității, care a măturat ambele tabere din jurul Cortinei de Fier ca urmare a crizei petrolului din 1973-74, e cea care a condus aceste evenimente uluitoare. Am încercat să reconstruiesc această istorie interconectată prin cadrul conceptual a ceea ce am numit „privatizarea Războiului Rece”. În Războiul Rece privatizat care s-a impus după 1973, asigurarea resurselor necesare ale statelor-națiune a devenit dependentă de petrol și împrumuturi, astfel încât menținerea accesului la petrol și piețele de capital a devenit o componentă fundamentală a prezervării legitimității și puterii statale. Această dependență de petrol și credite a plasat chestiunea socială în chiar miezul Războiului Rece târziu: cum să fie revizuite contractele sociale care s-au dezvoltat atât în Est, cât și în Vest, după cel de-al Doilea Război Mondial? Abilitatea statelor de a-și disciplina contractele sociale s-a dovedit a fi diferența cheie între cele care au supraviețuit intacte Războiului Rece și cele care au dispărut. Revizuirea contractelor sociale a cerut să fie justificată în termeni ideologici pentru cetățeni, astfel încât statele-națiune și-au ajustat ideologiile de guvernare și structurile politice pentru a răspunde acestei nevoi.

Presiunea de adaptare la Războiul Rece privatizat a produs colapsul comunismului și, în același timp, a contribuit semnificativ la sfârșitul Războiului Rece. […] Sfârșitul Războiului Rece a presupus patru procese distincte: sfârșitul cursei nucleare între Uniunea Sovietică și Statele Unite; sfârșitul competiției ideologice globale între capitalismul democratic și socialismul de stat; prăbușirea pașnică și democratică a regimurilor socialismelor de stat din Europa de Est și Uniunea Sovietică; și reunificarea Germaniei. Aceste procese au avut loc atât în interiorul cât și în relațiile dintre statele-națiune, și au presupus schimbări de putere și de identitate. Faptul că această schimbare s-a petrecut de-a lungul acestor patru dimensiuni diferite m-a făcut să argumentez că sfârșitul Războiului Rece în calitate de conflict geopolitic cerea o explicare a colapsului comunismului ca sistem de guvernare.

De-a lungul ultimelor capitole, am articulat o astfel de explicație. Am văzut cum schimbările de pe piața de petrol și de capital au produs un dezechilibru semnificativ în puterea relativă a Statelor Unite și Uniunii Sovietice la mijlocul anilor 80, ceea ce l-a făcut pe Gorbaciov și restul Biroului Politic să caute să obțină un acord de limitare a cursei de înarmare nucleară cu Statele Unite. A devenit limpede că dorința lui Gorbaciov de a iniția reforme economice în 1985 l-a obligat să se confrunte cu provocarea de a disciplina contractul social implicit care susținea regimul sovietic. Pentru a răspunde acestei provocări, secretarul-general sovietic a încercat să redefinească guvernanța comunistă ca un sistem care ar putea avea legitimitate politică, dar care le-ar promite totodată cetățenilor mai puțină siguranță economică. Aceste schimbări au lăsat comunismul cu prea puține argumente ideologice în opoziția sa față de capitalismul democratic, iar competiția ideologică globală între cele două sisteme s-a prăbușit în mod abrupt. Povara economică a imperiului sovietic în Europa de Est l-a făcut pe Gorbaciov să anuleze Doctrina Brejnev în 1986, ceea ce le-a obligat pe guvernele comuniste din Europa de Est să se confrunte, singure și pe cont propriu, cu politica necesară a promisiunilor încălcate. Sub presiunea piețelor financiare internaționale de a-și disciplina contractele lor sociale domestice, liderii din Polonia și Ungaria au inițiat reforme democratice cu scopul de a legitima austeritatea. Temându-se de posibilitatea că va trebui să implementeze propriile lor programe de austeritate, liderii est-germani au încercat să negocieze, oferind deschiderea Zidului Berlinului în schimbul unor noi împrumuturi occidentale, doar pentru a vedea că Zidul e spart, în mod neprevăzut, pe 9 noiembrie 1989. Luate laolaltă, aceste capitole au demonstrat că regimurile socialismului de stat s-au prăbușit pașnic în Uniunea Sovietică și Europa de Est pentru că guvernele lor au încercat – și au eșuat – în implementarea politicii promisiunilor încălcate.

În lumina acestei istorii, putem oferi pe scurt răspunsuri la principalele trei întrebări privind sfârșitul Războiului Rece. De ce deținătorii puterii imperiale și autoritare din Estul Europei au renunțat la putere de bunăvoie? Pentru că au hotărât că politica promisiunilor încălcate poate fi implementată cu succes doar dacă cetățenii lor consideră guvernarea comunistă ca fiind legitimă. De ce au făcut asta la finele anilor 1980? Pentru că istoria globală a petrolului și finanței a făcut ca această provocare de a disciplina contractele sociale domestice să devină inevitabilă la finele anilor 1980. Și de ce, din cenușa socialismului de stat, s-au ridicat democrațiile electorale și economiile de piață? Pentru că ele sunt cele mai potrivite sisteme politice și economice pentru încălcarea promisiunilor.

În cele din urmă, așadar, istoria prezentată aici modifică înțelegerea noastră atât a cauzelor, cât și a semnificației sfârșitului Războiului Rece. În primul rând, în contrast cu istoriografia dominantă, care plasează mare parte din greutatea cauzală pe umerii lui Mihail Gorbaciov în explicarea sfârșitului Războiului Rece, am sugerat că toate condițiile pentru revoluție în Europa de Est ar fi fost îndeplinite la finele anilor 1980 și dacă Gorbaciov nu ar fi devenit secretar-general al Uniunii Sovietice în 1985. Istoricii cred adesea că a lua în serios considerațiile contra-factuale înseamnă a renunța la seriozitatea de istoric, dar așa cum remarca Fredrik Logevall, „reflecția asupra posibilităților nerealizate este o parte indispensabilă a profesiei de istoric… Toți istoricii, ori de câte ori fac judecăți cauzale, se angajează în speculație, imaginează evoluții alternative, chiar și atunci când aceste alternative nu sunt menționate explicit”.

Mai bine atunci să discutăm măcar una din aceste alternative importante. Ce-ar fi fost dacă Iuri Andropov ar fi trăit mai mult? Contra-factualul Andropov este adesea adus în discuție de cercetătorii sfârșitului Războiului Rece ca argument pentru influența unică și esențială a lui Gorbaciov. Dacă Andropov, fostul șef al KGB și secretar-general pentru o scurtă perioadă de 13 luni în 1983 și 1984, nu ar fi murit subit din cauza unei boli de rinichi – argumentează acești cercetători – sfârșitul Războiului Rece nu ar fi avut loc. Andropov ar fi continuat cursa înarmărilor și competiția ideologică, nu ar fi lansat liberalizarea politic în interiorul Uniunii Sovietice și nu i-ar fi permis Europei de Est să-și aleagă singură destinul. Drept urmare, regimurile socialismului de stat din Europa de Est nu s-ar fi prăbușit și Germania nu ar fi fost reunificată.

Cum schimbă istoria prezentată aici înțelegerea noastră a acestui contra-factual? În primul rând, și cel mai important, lucrarea a demonstrat că prăbușirea regimurilor din Europa de Est în 1989 nu a fost rezultatul deciziilor de „glasnost” și „perestroika” ale lui Gorbaciov. Revoluțiile au depins de o singură decizie sovietică – non-intervenția – și au fost în schimb conduse de presiunea internațională care venea dinspre economia globală și cerea disciplinarea contractelor sociale din Polinia și Ungaria. Presiunile tot ar fi apăsat asupra liderilor din Varșovia sau Budapesta în 1986 și 1987, indiferent cine s-ar fi aflat la conducerea Uniunii Sovietice. Pentru că puterea militară nu era de folos în rezolvarea acestei presiuni, singura cale prin care Uniunea Sovietică i-ar fi putut împiedica pe liderii din Polonia și Ungaria să cedeze presiunii de a-și încălca promisiunile ar fi constat în a le furniza asistență economică. Dar, așa cum am văzut, acesta era un pas pe care toți liderii sovietici din 1981 încoace au refuzat să-l ia în calcul. Astfel, tensiunea centrală care a condus revoluțiile din 1989 ar fi fost prezentă chiar dacă Gorbaciov nu ar fi ajuns secretar-general. Cum ar fi răspuns Andropov la presiunea pentru reforme în Europa de Est de la finele anilor 1980? Nu avem nici un motiv să credem că decizia la care a ajuns în focul crizei poloneze nu ar fi fost continuată și în anii care au urmat. Așa cum am văzut, Andropov a conchis în decembrie 1981: „chiar dacă Polonia va cădea în mâinile Solidarității, așa vor rămâne lucrurile”. Intervenția sovietică pentru sprijinirea guvernului din Varșovia ar fi „foarte costisitoare pentru noi. Trebuie să ne îngrijim mai ales de propria noastră țară și de întărirea Uniunii Sovietice”. Pe măsură ce s-a intensificat presiunea asupra Poloniei, Ungariei și Germaniei de Est de a-și disciplina contractele sociale, iar Uniunea Sovietică a devenit tot mai slăbită din punct de vedere economic la finele anilor 1980, nu există nici un motiv să credem că Andropov ar fi acționat diferit de cum a acționat Gorbaciov și ar fi încercat să oprească revoluția politică din Europa de Est.

Iar acele revoluții s-ar fi produs, foarte probabil, oricum. Chiar și astăzi persistă încă neînțelegeri de bază în mintea cercetătorilor în legătură cu ce anume a provocat evenimentele din acel an. „Spre deosebire de situația din Polonia din 1980”, a scris Timothy Garton Ash, „nu presiunea economică e cea care a precipitat protestele de masă din țările est-europene din 1989”. Dar tocmai accentuarea presiunii economice, sub forma tăierilor de salarii din Polonia, e cea care a motivat singura rezistență populară care a jucat un rol decisiv în declanșarea revoluțiilor – grevele din lunile mai și august 1988 din Polonia, care au obligat regimul să accepte discuțiile cu opoziția la mesele rotunde. Ce anume a făcut ca regimul să caute să impună tăieri salariale? Presiunea economiei globale, transmisă prin mecanismele instituționale ale Fondului Monetar Internațional. Astfel, chiar și în universul paralel în care Mihail Gorbaciov nu devine secretar-general al Uniunii Sovietice în 1985, cauzele revoluțiilor din 1989 rămân prezente. Asta nu înseamnă că Gorbaciov nu a influențat modul în care aceste revoluții s-au desfășurat, ci înseamnă că el și eforturile sale de reformă din Uniunea Sovietică nu le-au cauzat.

Dacă nuGorbaciov, ci presiunea din partea piețelor financiare globale a fost cea care a condus la colapsul regimurilor socialismului de stat în 1989, atunci această disertație cere modificarea inclusiv a modului în care înțelegem de obicei influența Occidentului în sfârșitul Războiului Rece. Istoricii au fost extrem de reticenți în a-i acorda Vestului vreo influență în încheierea Războiului Rece, de teama că astfel ar reîntări viziunile privind triumfalismul occidental, însă această lucrare a documentat detaliat o influență occidentală indubitabilă în ceea ce privește sfârșitul Războiului Rece. După cum am mai spus, una din principalele pârghii ale puterii statale în Războiul Rece privatizat a fost controlul statelor puternice asupra accesului celorlalte state la piețele de capital. Pentru că regimurile de socialism de stat din Europa de Est și-au pierdut accesul la piețele globale de capital la finele anilor 1980, statele occidentale au exercitat o putere extraordinară asupra derulării evenimentelor din Varșovia, Budapesta, sau Berlinul de Est, deoarece controlau condițiile sub care guvernele blocului estic puteau să-și recâștige accesul la piețele globale de capital. Prin intermediul FMI, Statele Unite și Germania de Vest au cerut ca guvernele polonez și maghiar să implementeze politica promisiunilor încălcate, ceea ce a pus în mișcare un lanț de evenimente care a condus, în cele din urmă, la căderea acestor regimuri. Nevoia de credite occidentale suplimentare e cea care a obligat guvernul est-german să negocieze deschiderea Zidului Berlinului în toamna lui 1989, și tot nevoia disperată de credite a RDG e ceea ce i-a permis guvernului Kohl să ceară în schimb reforme politice fundamentale în RDG, drept condiție a acestor noi credite. Luate laolaltă, aceste momente ale presiunii financiare occidentale constituie o putere semnificativă, și ele demonstrează rolul decisiv al Occidentului în prăbușirea comunismului și încheierea Războiului Rece.

Un ultim aspect. Dacă concepem sfârșitul Războiului Rece ca triumful promisiunilor încălcate, atunci înțelegerea semnificației sale se schimbă și ea. De la Războiul Rece încoace, cercetătorii și publicul larg au fost tentați să-l vadă drept un punct decisiv de cotitură în sistemul internațional, sfârșitul definitiv al unei ere depășite și începutul a ceva cu totul nou. „Eu văd anul 1989 nu ca pe un sfârșit, ci ca pe un început. A creat ordinea internațională care rămâne și azi în vigoare”, a scris Mary Sarotte. Dar 1989 nu a fost nici sfârșitul unei vechi ordini internaționale, și nici începutul ordinii în care trăim actualmente. A fost mai curând un capitol, chiar dacă unul extrem de important, în istoria globală a petrolului, finanței și austerității care a urmat crizei petrolului din 1973-74. Acesta a fost, mai curând, momentul în care vechea ordine a început să se surpe și o nouă ordine, cea în care încă trăim, a început să capete formă. Elementele de bază ale Războiului Rece privatizat – dependența statelor-națiune de finanțele și petrolul internațional pentru a-și putea susține contractele lor sociale domestice, presiunea internațională pentru implementarea politicii promisiunilor încălcate – sunt în continuare cu noi și astăzi, chiar dacă Războiul Rece nu mai e.

Perspectiva asupra triumfului Occidentului în Războiul Rece trebuie modificată și ea. Capitalismul democratic a câștigat cursa de încălcare a promisiunilor pentru că societățile sale au fost mai juste și guvernele sale mai legitime decât cele din blocul comunist. Liberalismul, democrația electorală, statul de drept și respectarea drepturilor omului au fost atuurile sale decisive în crearea unui sentiment împărtășit de dreptate în interiorul societăților occidentale și în acordarea legitimității guvernelor occidentale. Dar acest sentiment împărtășit de dreptate și legitimitate putea fi folosit, sub stindardul politicii promisiunilor încălcate, atât în Vest cât și în Est pentru a-i împiedica pe indivizi – după cum spunea Hirsch – „să-și exercite puterea individuală” de a distruge „țesătura societății lor”.

Aceasta, în ultimă instanță, este contradicția care sălășluiește în centrul colapsului comunismului la finele Războiului Rece. Dreptul de a se guverna, după cum anunța Havel mulțimilor fericite din Praga în noaptea de anul nou din 1990, a fost redat poporului în urma unui val de revoluții pașnice. Dar le-a fost redat doar pentru ca puterea lor de a rezista să fie înfrântă. Sfârșitul Războiului Rece a fost un moment în care puterea poporului a ajuns la nivelul său cel mai înalt, pentru a fi, în cele din urmă, depășită.

Traducere din limba engleză de Alex CISTELECAN

 

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 81-96]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.