Aşezate sub semnul ironiei şi al reflexului parodic, accentele biografice din poemele lui Romulus Bucur sunt pretexte de autodefinire lirică, într-o expresie prozaică, epurată de emoţii. Poemul Dragoste & bravură din volumul omonim (1995) expune coloritul unei candori mimate, eul plasându-se în oglinda trecutului, într-o încercare de regăsire, prin ritual confesiv, a propriei identităţi. Metafora trecutului tras „la edec” sublimează spaima în faţa alterării propriei individualităţi sub presiunea timpului: „Nu mai eşti caporal/ şi nu mai ai douăzeci de ani./ În calendar: 11 mai./ Ei şi?/ Îţi priveşti epoleţii/ şi dezbraci vestonul./ Troleibuzul rulează liniştit./ Bulevardul Leontin Sălăjan/ e acolo şi cimitirul/ şi staţia de benzină/ şi stopurile. Totul e ca pe timpuri (…)”. Emoţia glisează, astfel, în timbru ironic sau în spectrul intertextului parodic, după cum detaliul anecdotic e deviat spre parabola discretă, cu sensuri abia sesizabile îndărătul datelor senzoriale, notate precis, în stil concis, dens: „priveşti pe fereastră/ e noiembrie n-ai ce să faci/ presiunea intertextuală/ e atât/ de puternică încât/ începi să/ citeşti scrisori din roase plicuri/ visezi că e duminică/ ea stă la masă cu familia/ sună telefonul se scuză/ ridică receptorul/ o voce spune/ alo, te iubesc”. Scenografia vieţuirii de „dincoace de oglindă” (cum e titlul unui poem) încifrează un joc ambiguu al senzaţiei şi al ideii, un joc trăit cu voluptate, în care imaginea calofilă şi sugestia livrescă substituie amploarea „prezenţei” obiectelor printr-o justă percepţie a intimităţii. Alcătuit din notaţii şi reprezentări directe, dar şi din reminiscenţe textuale, textul configurează un proiect liric în care ceremonialul autoreflexivităţii se uneşte cu percepţia frustră a unui univers surprins în nemişcare, având o postură eleată: „pe scenă un poet/ povestea o pildă/ orientală/ noi undeva/ prin mijlocul sălii/ ne uităm la agenda ta/ (frumoase gadgeturile astea/ vestice)/ şi nu mai ştiu/ despre ce vorbeam/ graţia unei frunze/ rostogolindu-se prin aer/ spre suprafaţa neclintită a apei/ de fapt ne cunoscusem/ doar de două zile/ apoi autobuzul avea/ să oprească la marginea/ câmpului sub stele/ şi noi faţă în faţă/ în pântecul unei uriaşe/ clipe încremenite” (Dincoace de oglindă).

Purificată de zgura senzaţiei, amintirea se preschimbă într-o virtualitate a sinelui, într-o ipostază fictivă a unui eu ce resimte cu pregnanţă agresiunea timpului şi a lumii. Revolta în faţa absurdităţii existenţei, în faţa sentimentului izolării nu este expusă retoric, într-un ton inflamat sau expansiv, ci este sugerată, insinuată cu o rafinată artă a persuasiunii, într-o peniţă calofilă ce stilizează oarecum durerea, o încadrează în registrul unei emoţii livreşti („frunză eliberându-se de apă/ inimă pulsând tot/ mai încet/ te strângi în tine/ cu genunchii la gură/ femeia nu te priveşte/ într-însa/ lumea/ nu te vrea/ o şoaptă a vântului ecoul/ unui scârţâit/ într-un ungher încă/ trăieşti încă trăieşti”). Fluxul liric are, astfel, acurateţe, evocarea şi reflecţia estompându-şi contururile până la paradoxul notaţiei discrete, neutre, cu un abia camuflat accent parodic sau livresc, ce nu iese de sub semnul unei cenzuri lirice „mereu atent întreţinută cu rigoare” (Radu G. Ţeposu). Emoţia deturnată în spirit ludic şi ironic, spiritul fantezist şi vocaţia parodierii locurilor comune, caligrafia sumară a unor emoţii ascetice – acestea ar fi, sumar prezentate, particularităţile poeziei lui Romulus Bucur. Se regăsesc aici, cum scrie Al. Cistelecan, unduirile unei scriituri îndrăgostite, o fascinaţie a asumării formelor lumii cu candoare şi voluptate perceptivă: „Virusul empatic pe care Romulus Bucur se străduieşte să-l introducă în program vine din viziunea amoroasă în care scaldă el lumea, răsfăţând-o într-o scriitură tandră, persuasivă, ce merge spre reverie. Ceremoniile imaginative ale iubirii, desfăşurate pe un fond madrigalesc, electrizează nu doar atmosfera, ci şi vocabularul, făcându-l afectuos şi mângâietor. Pe un fond elegiac şi nu fără rezerve ori precauţii autoironice, inducţia de duioşie regăseşte candoarea adolescentină a gestului, punând reveria în proiectul tandreţii”.

Cântecel (de cibernaut) e o mică artă poetică, prin limbaj, viziune şi frazare a emoţiei, prin înclinaţia spre jocul textual, articulat în versuri suprapuse, întretăiate, dispuse aproape sub forma unor caligrame, prin care se sugerează ideea hazardului sub auspiciile căruia se regăseşte facerea poemului. Lumea internetului, a ciberspaţiului, cu resurse inepuizabile e prinsă într-un desen halucinatoriu, în care aleatoriul şi instinctul ludic sunt însoţite de o undă de melancolie ce impregnează fundalul acestui „cântecel”, pândit de spirit ironic şi autoironic. Plasticitatea viziunii poetice rezultă aici din retuşarea modelelor sensibilităţii prin inserturile intertextuale, prin ecourile altor texte care se infiltrează în spaţiul poemului, imprimând irizări de livresc şi autoreferenţialitate emoţiei prime: „am/ scotocit scuturat/ internetul/ ca pe o pânză de păianjen/ în care s-ar fi prins/ numele tău/ m-am rătăcit/ e seară/ e linişte (ştiu la ce fac aluzie)/ şi melancolie/ sînt/ «mai lipsit de apărare/ ca o frunză»”.

Volumul Odeletă societăţii de consum (Editura Tracus Arte, 2018) continuă maniera directă, prozaică, minimalistă a lui Romulus Bucur. Cartea e structurată în cinci secţiuni (narațiuni, produse, love story (sau ceva de genul), bătrînica care și (alte) narațiuni – odeletă…). Pregnanţa narativă a poemelor stimulează dinamismul unei reprezentări acute a cotidianului, poetul surprinzând fisurile din logica lumii, absurdul unor situaţii, paradoxurile unei realităţi întoarse pe dos: „tricou FânFest/ pahar mare de Coca-Cola de la McDonalds/ carte de dan puric// un koan de nedezlegat”, sau: „mă uit în oglindă văd/ figura lui taică-meu cu un suport/ de plastic transparent/ sub bărbie/ să-i țină gura închisă”. Textul şi existenţa sunt realităţi complementare, cotidianul se ficţionalizează, căpătând o amprentă destul de apăsată a livrescului. E reprezentată în aceste poeme dense şi o temă a identităţii eului, confruntat cu imagini şi ipostaze textuale diferite, ce-i conferă trăsături, contururi şi reflexe inedite, înstrăinându-l, într-un fel, de propria esenţă, proiecţia trăirii conservându-se într-un spaţiu de indeterminare, grafică şi afectivă, în care delicateţea şi luciditatea, melancolia şi ironia intertextuală se întâlnesc („micul dejun:/ pîine cu unt &/ lapte cu cacao// nu e cool/ nu e bio/ în plus are colesterol/ ca și o mie de alte kestii/ care-l fac contraindicat// probabil e o compensație/ pentru vremea cînd untul/ se dădea la juma’ de pachet/ pe lună pe cap de locuitor”).

Relevante sunt, în aceste poeme fulgurante, corelaţiile dintre biografie şi text, căci avatarurile existenţei sunt prelucrate în peniţa fragilă a melancoliei, poemul asumându-şi resursele unui metabolism ficţional acut, astfel că, în unele poeme, impresia de scriitură neterminată, fragmentară, in progress, este dominantă: „ziua a început prost/ (ai mai scris-o pune/ aparent bine)/ automatul de cafea ți-a luat/ un leu ți-a dat/ cafea/ (nu și pahar)”. Cu toate acestea, versurile lui Romulus Bucur preferă nu echidistanţa, cât implicarea discretă, deopotrivă în cotidian şi în abisurile propriului text, apreciat cu o privire rece, deloc concesivă cu sine, cu propriile habitudini, cu reacţiile celor din jur: „uneori citești/ cum cîte o bătrînică/ nu a mîncat azi decît/ o pară și un pic de pîine/ ridici din umeri lăcrimezi/ puțin (dacă ești sensibil)/ și-ți vezi de treaba ta” (despre viața & moartea unor bătrînici). Poetica notaţiei răspunde, în acest caz, nevoii fiinţei de a-şi apropria datele lumii, expunând o percepţie precisă asupra detaliului tulburător, halucinant, indiferent în aparenţă, dar în realitate intim legată de esenţa însăşi a vieţuirii: „să arunci pîinea e păcat te bate/ dumnezeu spunea bunica eu/ copil de trei-patru ani o credeam între/ timp am făcut la şcoală materialism dialectic/ apoi am văzut la televizor popi care ziceau/ invers decît am învăţat eu la şcoală cert e% că am rămas cu chestia asta cu pîinea mai/ demult văzusem o reclamă în favoarea pîinii/ care zicea (traduc ca să nu mă dau mare că/ ştiu limbi) dacă nu mai mîncăm n-o s-o mai avem/ astăzi m-am trezit în faţa unei dileme am găsit/ mucegai pe pîinea pe care o luasem duminică/ şi apucasem deja s-o ung cu unt deci/ nu mai e bună dar n-are aditivi deci e bună să/ fac un păcat sau să stimulez consumul azi/ o să mănînc fructe iar la prînz cartofi”.

În poezie, scria chiar Romulus Bucur în Arta războiului, antologia din 2015, „fiecare detaliu contează”, „nu însă neapărat frumusețea/ ci mai degrabă forța”. De aici pleacă şi aici ajunge lirismul lui Romulus Bucur: la forţa ascunsă în lucrurile mici, în detaliile unui cotidian agonic, faţă de care poetul îşi exprimă, cu gravitate şi elan ludic, cu melancolie intertextuală şi luciditate, întreaga empatie. Iar aceste odelete postmoderne, frisonante şi sarcastice, profunde în ciuda aparentei frivolităţi, dovedesc în mod convingător forţa insinuantă a lirismului lui Romulus Bucur.

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 110-112]