În vremuri mai civilizate, de care de-abia ne mai amintim, se găseau reacționari care înțelegeau socialismul și nu-și concentrau critica pe himere. Bertrand de Jouvenel (Baron de Jouvenel des Ursins) era un gânditor conservator remarcabil și unul din acele personalități de vază care au devenit fasciști angajați, convinși și cu acte în regulă pentru o vreme și care, în consecință, după cel de-al Doilea Război Mondial au trebuit să-și petreacă viața într-un fel de exil intern.

Cu toate astea, a fost invitat să țină o prelegere în cadrul seriei de conferințe Boutwood de la Corpus Christi în 1949, care a fost publicată ulterior cu titlul Etica redistribuției (1953, 1990). Chiar la începutul textului, el face o extraordinară distincție tripartită între trei tipuri principale de politici „progresiste”.

Pe cea dintâi a numit-o „redistribuție agrară” sau „egalitarism agrar”, prezentă în istorie din timpuri imemoriale. Aceasta e tradiționala redistribuire a pământului odată cu fiecare nouă generație, care creează o egalizare a capitalului de pornire, dar nu și o egalizare a veniturilor: de Jouvenel o numește o egalitate a recompensei.

Cel de-al doilea tip este socialismul propriu-zis care nu urmărește egalitatea sau redistribuția și nici nu vizează în special creșterea bogăției cu orice preț. „Socialismul urmărește scopuri mai înalte decât «simpla» dreptate. El caută să instaureze o nouă ordine de iubire frățească. Sentimentul socialist de bază nu este că lucrurile sunt lipsite de proporție și deci nedrepte, că recompensele nu sunt pe măsura efortului, ci o revoltă emoțională [aș spune mai degrabă: morală] împotriva antagonismelor din societate, împotriva comportamentului meschin al omului față de om”. Nu e obligatoriu să ne întoarcem la un stadiu prealabil sau „primitiv”, căci socialiștii pot accepta societăți complexe și interdependente, însă oamenii ar trebui să-și slujească unii altora chiar și în modernitatea „înnoirii spirituale”, ca niște „oameni noi” ce-și găsesc fericirea în bunăstarea semenilor lor”. Modelul e furnizat de „schema paulinică a legii și a harului, filtrată prin Rousseau. Pentru Rousseau, progresul social sporește dezbinarea, căci ațâță dorințele omului. […] Răspunsul lui Rousseau la toate astea… a fost deplasarea centrului de greutate al emoțiilor omenești, iubirea față de întreg înlocuind amorul propriu. Acesta este tiparul fundamental al gândirii socialiste”. Dar Rousseau (și Marx) credeau de asemenea că antagonismul social se naște din „situații obiective”, prima dintre ele fiind proprietatea privată, ce trebuie prin urmare să fie distrusă.

Iar Bertrand de Jouvenel adaugă: „O astfel de comunitate funcționează. A funcționat vreme de secole, și putem vedea cum funcționează cu propriii noștri ochi în orice comunitate monastică în care bunurile materiale sunt împărtășite fără obiecții pentru că sunt disprețuite. Membrii comunității nu sunt nerăbdători să-și sporească bunăstarea pe socoteala celorlalți, pentru că în general nu sunt dornici să o sporească. […] Pe scurt, ei își aparțin unii altora nu pentru că formează un organism social ci pentru că sunt părți ale unui corp mistic. Socialismul încearcă să regăsească această unitate fără credința care o susține”.

Oricine a studiat comunismul radical revoluționar la fel de mult ca mine știe că el era într-adevăr atitudinea unor rebeli adevărați, fie că erau anti-marxiști ca Gustav Landauer sau marxiști ca Georg Lukács și Ernst Bloch, între 1917 și 1923. Asta era ceea ce stătea în spatele eroismului și cruzimii revoluționarilor, cultul sacrificiului, martirajului și angajamentului. Aceasta era o erezie ebionistă modernă – ebioniții fiind credincioșii care, în secolul II, considerau sărăcia o virtute și nu credeau în divinitatea lui Isus, «ebion» însemnând sărac în aramaică.

Cel de-al treilea fel, conform lui Jouvenel, este ceea ce am numi „stângă” astăzi, o redistribuție a veniturilor în scopuri egalitare, în principal prin taxare și asistență socială pentru săraci, care lasă proprietatea privată capitalistă la locul ei, urmărind să obțină „eliberarea de nevoi”, și care e asociată cu un număr de politici egalitare precum dreptul universal de vot, suprimarea privilegiilor ereditare, crearea unei culturi sociale egalitare, lipsite de deferență și dispreț și așa mai departe. Toate acestea se bazează pe credința împărtășită în bunătatea inerentă mângâierilor pământești și a ușurării durerii. Asta e ceea ce numim social-democrație sau, în America, „liberalism”.

Sistemele de tip sovietic au fost o combinație a tuturor acestor trei variante, dar în special a ultimelor două. Reforma agrară arhaică, redistribuția egalitară a pământurilor e cea care a câștigat țărănimea rusă și chineză de partea socialismului și care a anulat sursa principală a nedreptății – domeniile funciare extinse, detestate vreme de milenii laolaltă cu clasa cea mai detestată, marea aristocrație. La început, ideea cooperativelor țărănești părea să fie reconciliabilă cu un sistem de egalitate a recompensei. Dar acest aspect a dispărut rapid.

De la bun început a existat un conflict între, pe de o parte, ideea intrinsec socialistă a „iubirii frățești”, adică a excluderii conflictului social care ar fi însemnat totodată și excluderea statului și a războiului, și, pe de altă parte, ideea progresistă sau pozitivistă a unei dezvoltări materiale continue pentru toți, bazată pe progresele tehnologice (și deci științifice). Partidul comunist ezita între cele două – după care a fost obligat să facă ceva de modă veche.

Ca în orice religie apocaliptică, problema mântuirii amânate s-a pus din nou. Explicarea motivului pentru care cea de-a Doua Venire a fost amânată a reprezentat o mare bătaie de cap pentru Biserică – și la fel s-a întâmplat și cu amânarea comunismului pentru Partid. Până la venirea lui – când abundența, sănătatea, fericirea, plăcerea și libertatea vor fi în sfârșit disponibile – unii trebuie forțați să lucreze extrem de dur, sub controlul de fier al aparatului de represiune și, după moartea lui Stalin, acest sistem mortal a încercat să cumpere consensul și supunerea „oamenilor muncii” printr-o creștere a consumului și printr-o autonomie sporită a vieții private (mult mai mare decât își imaginau teoreticienii occidentali ai „totalitarismului”) prin divertisment, călătorii la mare, alpinism și cultul relațiilor heterosexuale monogamice fericite într-un cămin primitor dotat cu cutie frigorifică și instalație stereo.

Dar în același timp exista și un cler comunist neîndurător, pătruns de „valorile” iubirii frățești, în interiorul unui corp politic mistic și separat, și care privea masele consumeriste ce se dedau plăcerilor trupești cu un dispreț abia mascat, așa cum clerul se uită în general la laici.Numele sau, mai degrabă, pseudonimul acestor tovarăși de rangul doi era desigur „mic burghezi”, de parcă ar fi fost rămășițe ale unui trecut burghez individualist și carnal, când ei erau în realitate produsul unei ordini egalitariene și redistributive instalate „de sus” (remarcați acest termen), deși părinții lor nu erau deloc burghezi, ci cel mai adesea țărani cu frica lui Dumnezeu, colectiviști și conservatori, care erau destul de reținuți în ce privește plăcerile trupești.

„Mic burghez” a însemnat exact ceea ce quakerii și metodiștii au numit „lumesc”. Așa că nu ar trebui să credem că antipatia elitelor comuniste pentru consumerism, welfarism și reformă de piață s-a născut doar din teama lor de a-și pierde puterea; ea avea și motive morale și filosofice. Mai mult, au fost oferite indulgențe, a fost permisă o carnalitate voioasă dar reținută – la fel ca munca forțată mai devreme – cu scopul de a păstra puterea, dar asta era, pentru comuniștii convinși, un compromis nevrednic, la fel de murdar ca lagărele de muncă ce erau considerate a fi necesare pentru a-i educa pe ignoranți și pe cei nevrednici, în loc ca aceștia să-și asume în mod liber munca suplimentară necesară pentru îndeplinirea misiunii lor istorice. În aceste condiții, masele truditoare nu puteau să nu cadă în diverse fenomene alarmante de „falsă conștiință”, fantezii anti-socialiste și decadență generalizată.

„Falsa conștiință” e doar un alt nume pentru ceea ce biserica numea „greșeală”. Astfel încât soluția clerului comunist a fost educația, propaganda și agitația, îndoctrinarea ideologică. În curând, toate acestea aveau să fie numite pur și simplu „cultură” – drept principală justificare a sistemului, cel puțin în ochii elitei comuniste. Ceea ce nu era, desigur, o situație specifică doar comuniștilor.

Pe 11 noiembrie 1928, la a zecea aniversare a revoluției din Austria, în Viena roșie, în marea sală a Musikverein, s-a ținut un concert pentru proletari. Programul serii: Schoenberg, „Friede auf Erden”, piese după poeme de Conrad Ferdinand Meyer, și Simfonia a doua a lui Mahler pentru solist, cor și orchestră, dirijor: Anton Webern.

Chiar și astăzi, și chiar și pentru cei cunoscători, aceasta ar fi o seară destul de dificilă. Dar pentru geniile educaționale din primăria Vienei asta nu conta. Gusturile oamenilor, în special cele ale avangardei sociale, ale proletariatului industrial, trebuie să fie corectate și deci trebuie să li se ofere cea mai înaltă calitate spirituală, în fond ei nu sunt niște mic-burghezi care se mulțumesc cu operetă și cu ultimele șlagăre de la radio.

Ideea lui Lukács a unei „conștiințe atribuite” a proletariatului – adică înlocuirea viziunii empirice, factuale, observabile asupra lumii a clasei muncitoare cu filosofia adevărată – în absența transformării spontane și profunde a societății după o revoluție victorioasă a trebuit să fie impusă ca un fel de dictatură educațională. La asta a servit o „revoluție culturală” fără precedent, prin sute de mii de noi școli, forme de educație continuă, cursuri de îndoctrinare, muzee, săli de concerte, „case de cultură”, arhive, o producție de carte și film imensă, mii de biblioteci cu secții de împrumut, coruri (milioane de oameni au învățat să citească partituri și să cânte la un instrument), știință populară, producție de masă de manuale, dicționare, ghiduri, enciclopedii, istorii susținute de aparate critice și colecții vaste de documente, ediții populare ieftine din autorii clasici în tiraje nemaiauzite, educație vocațională, și toate astea pe doi bani sau chiar gratuit.

Revoluția Franceză a distrus principalele instituții ale vechii lumi – monarhia, biserica și nobilimea – și odată cu ele ultimele urme ale privilegiului înnăscut ca lege (care a fost văzut, timp de milenii, drept principala nedreptate de către cei de demult) în doar câțiva ani. Revoluția Rusă, dar și prelungirile ei din Germania și Ungaria, prin abolirea diferenței dintre copiii legitimi și nelegitimi, prin instituirea dreptului de divorț la cerere, prin decriminalizarea homosexualității, prin decretarea drepturilor egale pentru femei, prin glorificarea amorului liber, prin includerea copiilor în programele de asistență publică și prin interzicerea pedepselor corporale chiar și în interiorul familiilor – aceasta a fost, deși s-a uitat demult, una din principalele cauze de indignare anticomunistă, pe lângă abolirea proprietății private și a gradelor militare și academice și a tuturor titlurilor onorifice tradiționale și a obiceiurilor de supunere la autoritate – au făcut același lucru pentru Est și pentru toate locurile care nu erau încă republici burgheze.

 Nimic din toate acestea, sau aproape nimic, nu se mai păstra în 1956, când, ca rezultat al celui de-al XX-lea congres al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică și al revoluției din Ungaria, faza post-stalinistă de „socialism real” a fost inaugurată și când aceste societăți, toate dictaturi egalitariene și educaționale, au intrat în perioada lor conservatoare, ce a inclus politici sexuale habotnice, și și-au bazat sistemul lor statal pe interzicerea dizidenței, mai degrabă decât pe mobilizarea prin convingere și teroare: demobilizare în loc de mobilizare, conformism în locul eroismului, loialitate formală în loc de fanatism, divertisment de masă în locul interogatoriilor nocturne la GPU. Această societate post-stalinistă – care a încetat să mai existe acum treizeci de ani – era autoritară (militarism, poliție de stat, cenzură, „psihiatrie politică” etc.) însă avangarda comunistă elevată și nemiloasă a dispărut, iar moștenirea ei (în mare parte falsificată) a fost transformată într-o tradiție preponderent simbolică, în locul unei ideologii politice vii. Liderii săi nu urau nimic mai mult decât Noua Stângă – pe care o confruntau cu profesiunile lor de credință – și ei au ajuns chiar să se mândrească cu dușmanii lor nominali din „lagărul imperialist”, și viceversa.

Liderii puterilor occidentale considerau că această ordine este trainică și predictibilă și, atunci când schimbările au venit în 1989, Bush (și oamenii lui, James Baker și Brent Scowcroft), Mitterand și Thatcher au spus cât se poate de deschis că nu își doresc ca opoziția dizidentă haotică să ia puterea și le-au asigurat pe ultimele guverne „comuniste” (de fapt, cele care au implementat reformele de piață) de prietenia, aprecierea și susținerea lor. Ei s-au opus de asemenea vehement la reunificarea Germaniei, care a fost primită cu o tăcere glacială de către social-democrații germani, cu dezgust de către ecologiști și cu îndoială de către CDU, cu excepția cancelarului Kohl (care a ezitat și el un timp).

Dacă citim seria de articole aniversare din presa germană de centru-stânga, de pildă taz sau Der Freitag, e ușor să înțelegem de ce: pentru germanii de vest, confruntarea cu realitatea Germaniei de Est a însemnat descoperirea propriului lor trecut refulat: RDG era în anii 1980 la fel de cenușie, săracă și respectabilă ca RFG-ul în anii 1950. Mai mult, era straniu de germană. Expresia „Deutschland, einig Vaterland” (Germania, patrie unificată) provine din imnul RDG („Auferstanden von Ruinen”) scris de doi emigranți comuniști: Johannes R. Becher, fost expresionist (și președinte al Uniunii Scriitorilor din RDG, precum și ministru al culturii) și Hanns Eisler, un fost colaborator de-al lui Adorno și Brecht.

Germania de Est, care, în virtutea faptului de a fi un stat muncitoresc socialist, s-a considerat ca fiind profund și inerent anti-fascistă, nu a trecut prin travaliul occidental de chestionare a trecutului său nazist și nu era limitată de complicațiile acestui proces. Cine ar fi îndrăznit în Germania de Vest să-și numească forțele armate Nationale Volksarmee, iar aparatul de securitate – Volkspolizei? Cine ar fi îndrăznit să reintroducă pompa militară prusacă, cu fanfarele și parafernaliile ei, și să revendice moștenirea națională literară și filosofică drept piesa centrală a identității național-proletare? Se discuta mai mult în RDG despre Luther și Goethe și Herder și Fichte decât în Vest. Totul părea atât de dezarmant de învechit și totodată ignorant în ce privește complexitatea istorică, aproape naiv.

Cel mai dedicat autor comunist din RDG, Heiner Müller, era mult mai profund german decât progresiștii occidentali melancolici care cântau doliul Germaniei, Siegfried Lenz sau Martin Walser (și Brecht, în coralele sale, se arăta un moștenitor al imnurilor luterane și al lui Bach și al barocului german, mai profund german decât Gottfried Benn). Ca și Syberberg, Heiner Müller și-a apropriat așa-zisul „demonism” al istoriei germane cu o ferocitate care a șocat lumea germanofonă.

Astfel, Germania de Est reprezenta un trecut derefulat – ce includea și acuzația, de nerostit în Vest, că „democrația germană” era fără îndoială întemeiată pe asasinatul Rosei Luxemburg și al lui Karl Liebknecht și pe înfrângerea clasei muncitoare germane – pe care nimeni nu voia să-l confrunte astăzi.

În același timp, Germania de Est a fost mai degrabă învinsă decât îmbrățișată, ceea ce a presupus distrugerea economiei sale, emigrația de masă a tinerilor ei și lipsa dorinței de a o integra. (Din cei 120 de șefi de secții ai guvernului federal german, doar 3 sunt est-germani, și nici unul din membrii guvernului federal – cu excepția doamnei Merkel. Aproape orice e de valoare e proprietatea Vestului). Unificarea Germaniei e considerată un eșec răsunător de către o largă majoritate de est-germani. Dar, în fond, la fel sunt văzute „schimbarea de regim” și „tranziția” toate țările est-europene unde, fără excepție, opinia majoritară consideră fostele sisteme ca fiind superioare celui prezent, de această opinie fiind și aproximativ jumătate din cei născuți după 1989.

Pe lângă nemulțumirile economice supra-documentate în presă (în comparație, est-europenii trăiesc azi mai rău decât înainte de 1989, chiar dacă nu luăm în calcul inegalitățile sociale și regionale și soarta tristă a serviciilor sociale), motivele aparente ale acestei malaise sunt unele specifice.

Combinația bizară de atitudine oficial revoluționară și totodată conservatoare din „socialismul real” le-a conferit o strălucire cu totul unică acestor societăți. În comparație cu ele, prezentul li se arată contemporanilor ca vulgaritate barbară și lucruri de proastă calitate, „cultura” fiind cuvântul est-european pentru ceea ce oamenii simt că le lipsește. Există desigur și diferențe naționale – Ungaria fiind un exemplu (negativ) țipător –, dar absența unei prese și piețe editoriale respectabile, provincialismul debordant (în ciuda cenzurii, informațiile despre situația internațională și despre lumea „externă” în general erau în comunism din belșug), care se însoțește cu dispariția tuturor produselor culturale cu excepția televiziunii comerciale și filmelor americane, precum și a YouTube-ului.

Super-modernismul colonial, atât de batjocorit de V.S.Naipaul, este pretutindeni: abundă de joggers vegani cu ghiozdane și bicicliști, oameni care urmează cu devotament fiecare modă despre care-și imaginează (adesea greșit) că vine din San Francisco sau Berlin, în vreme ce își culeg informațiile de pe Wikipedia. Ei sunt oricând gata să creadă că Bernie Sanders sau Jeremy Corbyn sunt „marxiști” și că Papa și Greta Thunberg sunt membrii ai Illuminati.

Dar în același timp, speranța oamenilor în ceva ce, în lipsă de un cuvânt mai bun, trebuie să numesc „mai nobil” e evidentă.

Nu are rost să mai precizăm că toate astea sunt exploatate de demagogi corupți și iresponsabili, în special dar nu exclusiv la dreapta. „Democrația” e o bătaie de joc, dar pentru asta sunt învinovățiți primii democrați ai tranzițiilor, nu noii tirani. Libertatea presei e cerută de tineri epuizați care nu cred însă că e posibil ca orice discurs public să fie independent de interesele instituite. Suveranitatea e revendicată doar pentru ce e privat, intim, personal sau emoțional, în timp ce subiectivitatea e disprețuită și considerată a nu fi nimic altceva decât un mănunchi de capricii adunat laolaltă din fragmente de gene, instincte și tendințe sociale dominante. În ultimă instanță, toți nu vor decât mai mulți bani și mai mult sex. Și așa mai departe. Într-o asemenea atmosferă, furii de diferite feluri domină.

Dar criza noastră este specifică.

E una specifică datorită trecutului nostru.

Un trecut de izolare, servitute și suferință, desigur. Dar dacă nu ne amintim sursele lui particulare, această specificitate va fi ratată, pe riscul nostru.

După cum am mai spus, „socialismul real” a fost ambiguu, atât revoluționar cât și conservator. Egalitatea nu era ambiția lui adevărată, dar pentru ceea ce Bertrand de Jouvenel numea „dragoste frățească”, egalitatea materială era un înlocuitor palid. Dar chiar și această egalitate era de un tip aparte, fiind bazată pe non-recunoașterea pretențiilor superioare care derivă dintr-un statut superior, aceste pretenții fiind familiare în toate societățile complexe („civilizate”). Acceptarea conducerii nu e același lucru cu acceptarea excelenței aristocratice, a virtuții legată de clan sau castă. Conducerea e o funcție, o chemare, o profesie, care nu merită un respect deosebit. (Să nu uităm că în societățile post-staliniste nu a existat nici o conducere „carismatică”). Chiar și astăzi, societățile est-europene sunt mai lipsite de respect și mai puțin deferente decât cele occidentale. Toată vorbăria despre „servilitatea bizantină” și înclinația spre tirani e doar o probă de dispreț etnic nejustificat și „orientalism”, despre care nici nu merită să discutăm.

De asemenea, aproape nimeni nu se mai oprește să se gândească pentru o clipă ce a însemnat principala instituție din aceste societăți – partidul „comunist”. (Citatul preferat al lui Slavoj Zizek, „Die Partei, die Partei die hat immer recht” [dintr-o extraordinară piesă corală, pe muzica și versurile lui Louis Fürnberg], „Partidul are întotdeauna dreptate”, se referă în primul rând la Comitetul Central, dar nu la asta mă refer. În cântecul extraordinar al lui Fürnberg, Partidul e asemuit unei mame cu brațe puternice care ne ține cald când e frig afară și care ne mângâie cu blândețe. Chiar așa!) În fond, milioane de oameni au fost membri, ca să nu mai vorbim de organizațiile de tineret și celelalte instituții auxiliare. Cum n-am fost niciodată membru al lor (dimpotrivă), nu am experiențe personale cu ele.

Acesta era canalul de bază al „societății civile” în condiții non-burgheze, non-liberale și non-democratice. Viața comună (și aici nu fac vreo distincție între Partid și sindicatele oficiale, „brigăzile socialiste”, gărzile patriotice și celelalte asemenea) era organizată riguros și cetățenii se adunau în mod ordonat să discute, cel mai adesea după liniile deja trasate, chestiunile publice, actuale sau transistorice. Cum Partidul – ca și toată mișcarea muncitorească – nu era organizat teritorial, ci exista la locul de muncă (în special în companiile publice industriale de mari dimensiuni și în alte instituții de stat), celulele de partid erau omogene, chiar dacă dominate de bărbați. Însă munca (sau „economia”) nu era separată de politică, știință și cultură. Relevanța non-economică a angajaților, grație statului lor de membrii ai „forței conducătoare” definite ca atare în Constituție – angajați care se considerau de asemenea și proprietari, chiar dacă în mod simbolic – le-a dat sentimentul sau, dacă vreți, iluzia participării la putere și la cultura comună.

Dar, pentru că acest fapt nu a fost enunțat în mod public și oficial, decât în poezia de partid precum versurile faimoase și scandaloase ale lui Brecht din poemul Lob der Partei (Odă Partidului): „Individul poate fi anihilat/ Dar Partidul nu poate fi anihilat/ Căci este avangarda maselor/ Și își desfășoară bătăliile/ Conform cu metodele clasicilor noștri, care sunt derivate din/ Înțelegerea realității”, noi, dizidenții anti-totalitari puteam ignora totul despre Partid, mai puțin aparatul represiv de partid – de parcă partidul comunist nu ar fi fost cea mai mare organizație ideologică în afara Bisericii Catolice și a Bisericii Ortodoxe, care nu pot fi nici ele reduse la cler și Inchiziție.

Partidul a fost esențial pentru evitarea consecinței relației de capital (care a fost decisivă și în „socialismul real”), i.e. reducerea producătorilor la statutul de „persoane private” care pot fi apoi confruntate cu măreția îngrozitoare a proprietății de stat, a planificării de stat și a controlului statal asupra activităților umane. Puterea politică a fost înțeleasă ca fiind deasupra statului, dar nu ca fiind a unei clase dominante, ci a unei asociații cu o anumită dimensiune spirituală în care se împărtășeau toți membrii săi: „corpul mistic” al lui de Jouvenel qua corp politic.

Declinul și prăbușirea Partidului au însemnat pentru acești membri faptul de a fi deposedați de putere,de puterea politică și de capacitatea de acțiune istorică [of political potency and agency] într-un sens tare.

Ceea ce rămâne e puterea statului, a legii, a capitalului, nici una dintre ele nefiind împărtășită de societatea civilă, care e prin definiție non-politică (o definiție ce nu e acceptată de nici un curent socialist, dar care predomină în ordinea actuală). Astfel, ceea ce s-a dorit a fi o eliberare de constrângerea centralizată, a fost perceput – odată cu un oftat de ușurare – ca o slăbire a puterii sociale colective. Prin urmare, nu doar proasta dispoziție și dezvrăjirea sunt cele care-i fac pe est-europeni să privească dincolo de „democrația liberală” (deși, din păcate, mai degrabă în direcția greșită), ci dilema politică nerezolvată a societății moderne: libertatea legată fatalmente de separare.

Traducere din limba engleză de Alex CISTELECAN

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 77-81]