Ştefan Borbély – Iris Murdoch: Ucenicul filosofului

Ennistone e, după spusele vocii narative din The Philosopher’s Pupil1, romanul din 1983 al scriitoarei britanice Iris Murdoch, un oraş balnear aflat în sudul Londrei, care a cunoscut odinioară o glorie similară cu aceea a Karlsbadului sau a altor staţiuni din Europa, decăzând ulterior într-un decent hedonism provincial lipsit de pretenţii, în climatul căruia localnicii merg zilnic la „Institutul Balnear” pentru a se bucura de binefacerile apelor termale şi de boarea voluptoasă a bârfelor care circulă cu aceste prilejuri, ambiţiosului ziar Ennistone Gazette revenindu-i, ocazional, doar privilegiul de a pune în circulaţie picanterii senzaţionaliste, fiindcă adevăratele ştiri lumea le află plutind lasciv în diferitele bazine ale stabilimentului.

La fel de adevărat este şi faptul că „Institutul Balnear” e departe de a fi atât de cuminte pe cât o sugerează tihna acvatică a localnicilor sau rara vizită a unor oaspeţi sosiţi din afara oraşului. Apele au, se spune, un efect afrodisiac oscilant asupra femeilor, secret public pe care se cuvine să-l aminteşti cu o sfială ruşinată, ca şi cum ar fi vorba de o maladie. Odinioară, pe vremea romanilor, celebrarea izvoarelor fierbinţi urcate direct din viscerele magice ale pământului a dat naştere unor culte şi ritualuri păgâne, în centrul cărora s-a aflat zeiţa iubirii Venus, cercetări de arhive scoţând la iveală şi un ciudat sincretism cu Freya, puternica zeiţă a fertilităţii din mitologia nordică. Arhitectura de azi a băilor continuă să amintească de timpurile năbădăioase de odinioară, întrucât în centrul stabilimentului se află o „Grădină a Dianei”, frecventată cu prudenţa de rigoare de către localnici, fiindcă protagonistul ei este un izvor de apă fierbinte numit „Micul Poznaş” (sau „Pârâul lui Lud”), care curge în general cuminte de-a lungul întregului an, fiind însă capabil, când nu te aştepţi, de „bravuri” periculoase. La ultima întâmplare de acest fel, el „s-a însufleţit subit şi a început să zvârle jeturi puternice de apă clocotită până la o înălţime de şapte metri2 (38), opărindu-i pe cei care se aflau în preajmă, motiv pentru care lumea s-a obişnuit să fie destul de circumspectă, oscilaţiile coeficientului afrodisiac al apelor fiind, şi ele, determinate de fluctuaţiile imprevizibile ale „Micului Poznaş”.

„Institutul Balnear” nu reprezintă singura bizarerie a Ennistone-ului, fiindcă la marginea comunităţii se află câţiva megaliţi druidici, care circumscriu aşa-numitul „Inel de la Ennistone”, cu inscripţii străvechi, misterioase, pe care nimeni nu a reuşit să le descifreze într-un mod îndestulător. Megaliţii mai atrag atenţia şi din cauza faptului că deasupra lor apar, din când în când, ciudate farfurii zburătoare, văzute cu certitudine de către câţiva locuitori care au consimţit să depună mărturie, fără ca enigma să fi fost vreodată elucidată. Oricum, cercetându-se frecvenţa acestor ocurenţe, s-a ajuns la concluzia că apariţia OZN-urilor coincide cu fazele amplitudinare ale „Micului Poznaş”; altfel spus, că există momente în care echilibrul energetic al Ennistone-ului se tulbură spasmodic, dând naştere unor efervescenţe neaşteptate.

Localnicii au devenit conştienţi de faptul că în subteranele comunităţii lor sălăşluieşte un miez daimonic, încercând să-l ţină sub control printr-o morală religioasă inflexibilă, pragmatică şi confraternă (ţinutul e locuit de Quakeri şi de Metodişti), a cărei finalitate o reprezintă eudemonismul, adică exigenţa programatică de a atinge starea de fericire prin înfrângerea, sau, după caz, exorcizarea morală a impulsurilor demonice din om. E o doctrină care nuanţează în sens pragmatic concepţia stoică clasică, potrivit căreia fiinţa umană trebuie să fie suficient de disciplinată, de capabilă de autocontrol şi de echilibru pentru a ridica „scuturi” (sau paveze) împotriva răului din afară. Concepţia locuitorilor din zonă se îndreaptă, mai degrabă, înspre un catharsis împrumutat din dionisiacul arhaic, fiindcă, în opinia lor, forţa demonică trebuie lăsată să cuprindă omul în loc de a i te opune, calitatea cuiva fiind dată de ulterioara putere de disciplinare (sau de exorcizare) a răului intrinsec.

Pe lângă privilegiul dubios de a se alege cu nişte ape termale imprevizibile, în economia istorică a Ennistone-ului fluctuaţia demonică s-a manifestat prin capacitatea localităţii de a atrage tot felul de excentrici. Astfel, de pildă, cronica modernă a oraşului înregistrează numele lui Elias Ossmore (strămoşul familiei Osmore de azi), „un sărman nonconformist” din secolul al XVIII-lea, „care, după ce a ajuns predicator faimos, a declarat într-o zi că el e Hristos şi a stârnit un soi de răzmeriţă”. (26) Înaintea lui a fost „un episcop care a dat de necaz prin secolul al XVII-lea pentru că era un platonician de formaţie cambridgeană.” (26) Nici azi, când se desfăşoară acţiunea romanului, Ennistone-ul nu beneficiază de o soartă mai bună, fiindcă la altarul anglican al friguroasei biserici St. Paul din Victoria Park oficiază un preot neagreat de către episcop, Părintele Bernard Jacoby, fost chimist în anii de studenţie şi deţinător al unei centuri negre la judo.

Deşi îşi „iubea biserica şi vechile-i tradiţii anglicane, pe care, departe de a le neglija, le înălţase cât îi stătuse în putinţă”, Părintele Bernard „avusese de suferit numeroase afronturi din partea episcopului. Nu i se îngăduia să asculte spovedanii, deşi biserica avea un confesional frumos. […] I se desfiinţase şi corul şi acum ţinea doar o dată pe lună o slujbă în limba latină.” (173) Părintele foloseşte, deşi i s-a reproşat acest delict, cartea de rugăciuni3 a lui Thomas Cranmer, cel dintâi Arhiescop de Canterbury, arhitect religios al regelui Henric al VIII-lea, ars ulterior pe rug ca eretic la Oxford (1559), şi locuieşte într-o casă modestă, nu în marea casă parohială. El nu are paroh („pentru că orice paroh ar fi fost un spion episcopal” – 173) şi se consideră pe sine „eretic”, din cauza unor dileme personale referitoare la existenţa lui Dumnezeu, dar şi fiindcă l-a înlocuit pe acesta „cu o zeitate mai blândă şi mai maleabilă”, în numele căruia practică animismul şi „culturile sale particulare”, apropiate, se pare, de tehnicile sapienţiale orientale. Însumând: „Părintele Bernard era conştient, cu mult calm, că, din multe puncte de vedere, era un preot corupt.” (174)

Locuitorii Ennistone-ului, în marea lor majoritate „prieteni” (sau Quakeri), s-au împăcat cu această stare de fapt, dar nu se poate spune că toropeala lor balneară n-a fost întreruptă, pe alocuri, de avertismente neliniştitoare. Aşa s-a întâmplat, de pildă, atunci când „un evanghelist care se afla în trecere pe la noi a creat o profundă impresie strigând pe parcursul unei predici: «Voi l-aţi detronat pe Hristos şi vă închinaţi apei!»” (36) Oricum, efortul Quakerilor de a ţine energiile subterane sub control prin intermediul unei discipline morale severe s-a convertit în necesitatea legitimării unor secvenţe de defulare locală colectivă, numite în mod îngăduitor „pauze”. „Aceste «pauze» – precizează naratorul – au îmbrăcat forme foarte variate, ivindu-se uneori pur şi simplu (cel puţin la început) sub deghizarea unei «manii» predominante, care a fost considerată drept simptom al unei adânci tulburări psihice sau morale. Cu câţiva ani în urmă, de pildă, a izbucnit brusc o pasiune pentru tălmăcirea viselor, apoi pentru experienţe telepatice, şedinţe de spiritism, scrisul sub dicteu automat şi aşa mai departe. Altă dată, oameni perfect sănătoşi la minte au început să vadă stafii.” (36) „Maniile” (termenul dionisiac nu e deloc întâmplător!) s-au sincronizat în mod bizar cu celelalte ciudăţenii ale zonei: „Micul Poznaş” s-a animat subit, „inelul din Ennistone” a înregistrat, dintr-o dată, mai multe vizite de OZN-uri, moralitatea cotidiană fiind, şi ea, pusă grav la încercare, fiindcă „în asemenea perioade se vorbeşte mai mult ca oricând despre efectul afrodisiac al apelor”. (36)

Acţiunea romanului nostru se desfăşoară într-o asemenea „paranteză” de amoralitate simili-dionisiacă (sau demonică), nefiind aşadar deloc întâmplător faptul că ea este punctată de câteva evenimente încă neelucidate, unele dintre acestea fiind chiar funeste. Înainte de a le investiga, vă propun să ieşim niţel din atmosfera narcotică a naraţiunii, pentru a pune premisele într-o ordine, să-i spunem, hermeneutică. Ennistone-ul reprezintă extensia toponimizată a expresiei „N’s town”, sau „oraşul lui N”, ceea ce înseamnă că degeaba aţi deschis ghidul turistic al Marii Britanii pentru a-l localiza pe hartă. N este Naratorul acţiunii, cât se poate de real, care locuieşte în oraş, e martorul evenimentelor, dar se şi implică decisiv în ele, atât textual (atunci când se adresează cititorului), cât şi faptic, atunci când apare necesitatea ascunderii unui personaj a cărui viaţă fusese periclitată. Însă, spre deosebire de ceea ce îndeobşte cunoaştem din analiza unor structuri literare similare, Naratorul din romanul lui Iris Murdoch nu este autoarea lui şi nu are un rol de raisonneur, ci un locuitor ca oricare altul al unui oraş balnear care înregistrează fluctuaţii energetice şi de echilibru social cotidian. În consecinţă, Naratorul se află într-o poziţie similară cu aceea de care se bucură „Dumnezeul cel blând” din gândurile Părintelui Bernard Jacoby. Adică, el estompează transcendenţa, deschizându-i calea „Îngerului Negru” sub auspiciile căruia tot ceea ce vom povesti de acum încolo se întâmplă.

The Black Lord din roman e filosoful John Robert Rozanov, o celebritate mondială, una dintre cele două „mlădiţe” mai acătării ale Ennistone-ului, cealaltă fiind psihiatrul şi psihanalistul Ivor Sefton, cu care nu ne vom întâlni (din păcate…), dar în legătură cu care unul dintre personaje repetă stereotipa şi injusta acuză care-l urmărea pe Freud: că „n-a vindecat niciodată pe nimeni”, oamenii plecând de la el mai ţicniţi decât au venit.” (53) Deşi originar din Ennistone, unde mai păstrează vechea casă a părinţilor săi, John Robert Rozanov e un „străin” (xénos), atât prin faptul că trăieşte departe, cât prin rezonanţa rusească a numelui. Devenit celebru prin intermediul unor renumite catedre de filosofie din Statele Unite, la care a predat, el trăieşte în memoria localnicilor ca un titlu de mândrie şi datorită întoarcerilor sale ocazionale la Ennistone, destul de rare în ultima vreme. Ca la Dürenmatt (Vizita bătrânei doamne) sau la multe exemple similare din expresionism, Discipolul lui Iris Murdoch se bazează pe străvechea structură a nostos-ului împlinit, adică a unui erou care se întoarce în locul său de provenienţă, pentru a dinamiza lucrurile sau, dimpotrivă, pentru a le întoarce într-o direcţie fatidică, funestă. Oricum, nici una dintre vizitele lui Rozanov nu a trecut fără consecinţe ambigue, motiv pentru care personalitatea sa trezeşte, în oraş, sentimente de admiraţie amestecată cu teamă.

Ca intensitate, cel dintâi ennistonean vizat de revenirea lui Rozanov în oraşul apelor năbădăioase – în efectul cărora el are, de fapt, încredere, ceea ce-l şi determină să închirieze o „căldare” personală de îndată ce soseşte – este istoricul de circumstanţă George McCaffrey, despre care tocmai s-a aflat că a vrut să-şi ucidă soţia prin intermediul unui accident de automobil. Toată lumea îl ocoleşte temător, din cauza acceselor de furie paroxistică pe care le dezvoltă din senin, aparent fără motiv. Întrucât relaţiile de putere dintre personaje sunt cele care contează, „George cel groaznic” pare a fi, mereu „înnebunit ca o vulpe hăituită”, pe motivul unui complex de frustrare aproape maladiv, convertit în credinţa că e la cheremul tuturor, că toată lumea îl domină şi-l asupreşte. Cea dintâi dintre aceste fiinţe dominatoare este propria lui soţie, statuara Stella, care e intelectuală, ameţitor de inteligentă, dar şi capabilă de a împinge cinismul sarcastic până la devoţiune. George nu s-a simţit niciodată confortabil în prezenţa ei, fiindcă a trăit mereu cu impresia că nu i-ar fi soţ, ci pacientul conjugal al unei intangibile surori de caritate. După accident, Stella îl exasperează pe George chiar şi când ea se află, slăbită şi cu un diagnostic încă incert, pe patul de spital: „E măreaţă ca o regină, m-am însurat cu o principesă. […] Nu are nici un pic de căldură făptura ei, nu poţi afla un liman în ea sau puţină siguranţă. […] Realmente, nu-i în stare să discute cu nimeni, nu poate comunica în nici un fel cu rasa umană.” (22)

Nu e de mirare, aşadar, că furia mocneşte spasmodic în George McCaffrey, răbufnind zgomotos la tot pasul, ca atunci când el îşi conduce maşina peste muchia unui canal parţial dezafectat, împingându-şi apoi soţia în apă în clipa în care constată că ea este pe cale de a se salva. Părintele Bernard Jacoby, martor întâmplător al accidentului, acreditează, însă – din altruism creştin mai ales, şi mai puţin din convingerea că adevărul se află de partea bărbatului – versiunea inversă, a unei intervenţii efectuate in extremis. Aşa se face că a doua zi Ennistone-ul află că George şi-a salvat soţia inconştientă în chiar clipa de dinaintea pieirii sale în apele tulburi, adică o versiune convenabilă şi sub aspect religios, fiindcă ea demonstrează că în orice „monstru” sălăşluieşte un crâmpei ascuns de umanitate altruistă, capabil să se activeze în situaţii extreme şi să-i asigure protagonistului şansa principială de mântuire.

Motivul de profunzime al furiei lui George îl reprezintă iminenta sosire a lui Rozanov în oraş, Stella fiind suficient de sarcastic-cinică să nu scape prilejul de a răsuci încă o dată cuţitul în rană, fiindcă toată lumea ştie că George e discipolul repudiat al filosofului. Obsedat de celebritatea Ennistone-ului, George a făcut studii sistematice, stăruitoare de filosofie, nădăjduind să devină cel mai apropiat colaborator al lui Rozanov, motiv pentru care îl urmează pe acesta până în America, dar se întoarce de acolo cu coada între picioare, fiind sfătuit brutal să renunţe la filosofie, fiindcă nu era făcut pentru aşa ceva. Motivul invocat de către Rozanov este narcisismul intelectual şi incapacitatea de a desprinde intelectul de vanitate. Întors, înfrânt şi bolnav de resentiment, în Ennistone, „discipolul” obţine o diplomă universitară în istorie şi intră pe linia unei cariere profesionale lipsite de glorie, portofoliul lui conţinând, în momentul în care se desfăşoară acţiunea romanului, un post de custode adjunct (subaltern, deci) la muzeul local şi o micromonografie prăfuită a instituţiei. Nici postul nu mai pare să reprezinte o garanţie în primele pagini ale acţiunii, pentru George: înnebunit la vestea revenirii lui Rozanov în oraş, el sparge într-un moment de furie nepreţuita colecţie de sticlărie romană a muzeului, fiind, evident, destituit din funcţie. Impulsul de a sparge, de a sfărâma lucruri îndrăgite de cei din jur pare, de fapt, să-l caracterizeze dintotdeauna pe protagonist; de pildă, el îşi răscoleşte casa cu intenţia de a face praf figurinele japoneze de fildeş (netsuke) pe care soţia sa le colecţionează, hotărârea acesteia de a le împacheta şi de a le lua cu sine preîntâmpinând dezastrul.

O microanaliză a violenţei iraţionale care-l caracterizează pe protagonist se cere a fi schiţată, fiindcă Iris Murdoch o face cu măiestrie, recurgând la „reţete” din psihanaliză şi antropologie. La nivel psihic, furia e vitală pentru George, fiindcă îi conferă identitate, îl învăluie şi-l protejează, aşa cum se întâmplă cu pacienţii descrişi de către Freud, care se mânjesc cu excremente în urma unui impuls de autodefinire posesivă prin maculare. Freud spune că trauma psihică originară a copilului se produce în momentul în care el interiorizează dureros faptul că o substanţă produsă de către corpul său – deci „ceva” care-i aparţine, care ţine de integralitatea sa – este considerată fetidă, neavenită de către adulţii din jur. Ulterior, când trauma recidivează, pacientul va resemantiza posesiv fetidul excremenţial, conferindu-i o valoare integratoare. Într-un mod similar, George se „înveleşte” cu violenţă pentru a putea exista. Ea îl va individualiza, îl va separa de cei din jur, învelindu-l ca într-un cocon de protecţie. Violenţa devine, la el, vanitate. Nu se pune problema ca personajul să nu fie conştient de consecinţele comportamentului său asocial sau de urmările puseurilor sale destructive. În pofida acestor recunoaşteri, el plusează în direcţia violenţei, merge în căutarea ei, fiindcă reprezintă singura lui sursă de voluptate.

Mai e un aspect adiacent aici, dacă pornim de la afirmaţia, pe care am făcut-o deja, potrivit căreia personajele din roman sunt determinate de relaţii de putere şi de dominanţă. Neţinându-şi furia sub control, lui George i se recunoaşte o putere pe care, în realitate, el nu o posedă. Charisma sa e răul, din care derivă fascinaţia pe care o exercită. Femeile cu care vine în contact resimt că ar avea o „aură”, că ar fi „irezistibil”. Aproape că nu există femeie din anturajul lui George care să nu trăiască impulsul de a i se „sacrifica”, cu scopul de a-l „salva”. Excelează, în acest sens, domoala Gabriel, cumnata lui (soţia fratelui Brian, un „irascibil” cu intermitenţe, în ciuda unui caracter mai degrabă plăcut), sau prostituata Diana Sedleigh, în favoarea căreia George o părăseşte pe Stella, şi cu care plănuieşte un viitor paradisiac în urma mutării în Spania. La rândul lor, bărbaţii sunt, şi ei, atraşi de George, pe motivul amoralismului nietzschean pe care îl practică şi în numele căruia el sfidează orice oprelişte. Surmontarea barierelor morale – spun ei – îi conferă furiosului de serviciu din Ennistone o „libertate” la care mulţi nici nu au măcar curajul să viseze.

Opţiunea lui George pentru devotata Diana Sedleigh se explică atât erotic (Stella nu e senzuală şi nu se lasă posedată nici atunci când face dragoste), cât şi prin respectul pe care personajul îl nutreşte pentru tot ceea ce transgresează limitele îngăduite ale moralului. Prostituţia intră, logic, în această categorie, fiindcă ea conferă emancipare. „Majoritatea oamenilor respectabili – îi spune George Dianei – tânjesc să se scuture de respectabilitate, dar nu ştiu cum să procedeze. Gândeşte-te cât eşti tu de fericită: eşti gata evadată.” (76) Există, totuşi, un scurtcircuit motivaţional în tot ce spune George despre virtuţile eliberatoare ale sexului liber, fiindcă el îşi transformă de la început opţiunea pentru Diana într-o ecuaţie de posesiune exclusivă: o scoate din circuitul firesc al „meseriei”, o închide într-o casă de la marginea oraşului, a cărei chirie consimte s-o plătească, şi o ţine captivă, teama Dianei de a nu fi găsită acasă în momentele – niciodată ştiute dinainte – în care George răsuceşte cheia în broască fiind paroxistică.

Sub aspect antropologic, izolarea socială a lui George prin intermediul violenţei identitare reproduce ritul sacrificial al ţapului ispăşitor şi are ca premisă monstrificarea. „George a fost un mic monstru încă din copilărie” – îi spulberă Brian iluziile soţiei sale, docila Gabriel. – „Îi făcea plăcere să înece puii de pisică.” (91) Stella îşi desemnează soţul ca fiind „oaia neagră” a oraşului, prin îndepărtarea căreia localitatea nu ar avea decât de câştigat. Purtat de iluzii sacrificiale, George însuşi se va considera pe sine un „Isus pe dos” într-o discuţie purtată cu Diana, cuvântul folosit de el fiind cel de Messia. În scena vizitei de la spital, de după accident, sugestia christică se insinuează discret: „George se apropia, cu mersul lui caracteristic, deliberat şi conştient de sine, asemenea cuiva care ar păşi, plin de încredere, peste apă.” (19 – subl. n., Şt.B.) Anterior, în clipa în care a plănuit vizita la spital, George contemplă, preţ de o clipă, „suferinţa” existentă în lume şi se întreabă cum ar putea ea să dispară, de parcă ar avea o „misiune”.

Fascinată şi gata oricând să i se dăruiască, cumnata Gabriel e de părere că „George avea capacitatea de a întoarce pe dos vieţile lor, ale tuturor, şi se temea de el. Uneori îşi spunea: «George ar putea să ne distrugă pe toţi...»” (17) Consecinţa acestor temeri colective este că o eventuală „sacrificare” a lui George, sau plecarea lui definitivă în patru zări, ar readuce liniştea în oraş. Speranţa nu se împlineşte, fiindcă, bazându-se pe depoziţia favorabilă a Părintelui Bernard Jacoby, justiţia nu-l suspectează pe George din cauza tentativei de a-şi omorî soţia, cu atât mai mult, cu cât, consecutiv externării, ea dispare fără urmă după un scurt interludiu de convalescenţă familială, dovedindu-se ulterior că a fost ascunsă la început de către N (Naratorul) în propria sa casă, pentru a fi mutată puţin după aceea într-o locuinţă mai discretă, aflată pe malul mării.

Un mic détour naratologic se impune în acest moment, romanul nefiind atât de monoliniar pe cât am putea crede că este. De fapt, e un bricolaj foarte sofisticat, realizat prin combinarea unor motive şi structuri literare încetăţenite, luate din diferite timpuri şi arii culturale. Am amintit deja de prezenţa discretă, echivalentă cu o absenţă, a Naratorului (N), de existenţa căruia luăm cunoştinţă abia în momentul în care el decide să facă un pas în afara ficţiunii şi să i se adreseze direct cititorului. Calitatea de „ţap ispăşitor” a lui George ne-a devenit deja cunoscută, un alt aspect care ne-a reţinut atenţia fiind acela al „morţii lui Dumnezeu”, al abolirii transcendenţei ordonatoare prin intermediul ereziilor cuminţi pe care le practică Părintele Bernard. Relaţia dintre Rozanov şi George introduce în joc ecuaţia „discipolului Diavolului”; vom mai întâlni motive arthuriene, ceea ce duce la concluzia că romanul a fost construit în chip combinatoriu, din planuri şi elemente livreşti care comunică între ele. Prin logica oglinzii, unele dintre aceste elemente sunt reale, pe când altele sunt doar cópii sau simulacre ale acestora, întrepătrunderea de realism şi carnavalesc subliniind caracterul de ritual al întregului.

Toate acestea deschid calea către apariţia unei Mari Instanţe Manipulatoare, a fiinţei supreme tenebroase şi versatile, întruchipate de către John Robert Rozanov. Pentru George, rămas nepedepsit după accidentul de maşină cu prilejul căruia a încercat s-o înece pe Stella, Rozanov reprezintă Diavolul opresiv: instanţa dispreţuitoare şi indiferentă care i-a distrus viaţa, îndepărtându-l de notorietate şi de filosofie. George apare ca fiind Ucenicul, Discipolul, Alesul, respingerea lui violentă, reiterată de către Rozanov cu prilejul unei discuţii lămuritoare, dovedindu-i că s-a înşelat în speranţa de a fi „ales”. Mai e de precizat şi faptul că nici Rozanov nu este atât de diabolic pe cât îl creditează aura funestă pe care i-o conferă localnicii. În mod paradoxal, el e mai degrabă un „eliberator” decât un prestidigitator cu virtuţi magice, întoarcerea lui în Ennistone fiind explicabilă din raţiuni de autosacrificiu. Însă, nimeni nu concepe că aşa ar putea fi.

În urma repudierii, George devine un fals discipol, adică o versiune caricaturală a ceea ce un ucenic se aşteaptă să fie. Protagonistul continuă să creadă că şansa vieţii lui o reprezintă înlăturarea lui Rozanov, lucru pe care şi-l spune, dar îl şi încearcă efectiv în finalul cărţii, pentru a descoperi, oripilat, că a „omorât” un cadavru. De fapt, ceea ce se întâmplă în roman este un fenomen de dedublare sacrificială, prin intermediul căruia Rozanov ia asupra sa toate „păcatele” lui George şi ale Ennistone-ului, eliberându-i pe toţi. Îl vom găsi pe George, spre sfârşitul romanului, senin ca un stoic mântuit şi iubit de toţi cei care nutriseră pentru el teamă până atunci. Furia lui dispare, laolaltă cu impulsul de a distruge. E limpede că, procedând în acest fel, Iris Murdoch pune soteriologia înaintea verosimilităţii. Finalul e uşor tezist, chiar forţat pe alocuri, dar arată ceea ce este de demonstrat, şi anume cum se poate ajunge la serenitate prin intermediul unui sacrificiu. Un alt reţetar major al culturii europene este folosit aici pentru ca metamorfoza să se întâmple. Vom încerca să-l definim, cu instrumentele adiacente de rigoare.

Modelul istoric real, amintit discret în roman, de care Iris Murdoch s-a folosit pentru a reda ataşamentul extrem, tragic al unui discipol faţă de un maestru este acela al relaţiei dintre Moricz Schlick (1882-1936) şi Johann Nelböck. Schlick a pus bazele grupului de dezbateri numit Cercul de la Viena, invitându-şi colegii (Herbert Feigl, Rudolf Carnap, Kurt Gödel, Otto Neurath etc.) să se întâlnească săptămânal într-una dintre clădirile universităţii pentru a discuta filosofie şi, în special, pozitivism logic şi empirism, adică o direcţie de gândire care considera apriorismul kantian ca fiind eronat. Cercul va stabili bune relaţii cu Wittgenstein şi va folosi ca bază de lucru distincţia dintre adevărurile care pot fi obţinute prin intermediul determinărilor logice, verificabile empiric (cum sunt „propoziţiile” lui Wittgenstein) şi falsele adevăruri, identificate, pe de o parte, la nivelul apriorismelor de inspiraţie kantiană şi, pe de alta, la acela al credinţelor şi prejudecăţilor supralogice, pe care cei din Cercul de la Viena le numeau „metafizice”.

Pasionat de Nietzsche, Schlick va denunţa ferm toate cunoştinţele care au o încărcătură transcendentă, adică metafizică, irelevanţa implicându-l, evident, şi pe Dumnezeu, laolaltă cu întregul cortegiu de prejudecăţi spiritualiste, religioase. De aici a venit asasinatul plănuit de către un student de-al său, Johann Nelböck, dus la îndeplinire pe treptele universităţii în ziua de 22 iunie 1936. Simpatizanţii nazişti, deja prezenţi în număr mare în oraş (nu mai avem decât doi ani până la Anschluss…) au exploatat crima în sens rasial, ceea ce s-a dovedit a fi o exacerbare, fiindcă Schlick nu era evreu. Interesant e, însă, felul în care s-a apărat Nelböck la proces, care a argumentat că empirismul logic şi moral foarte riguros al profesorului său i-a distrus axul metafizic al sufletului, fiindcă i-a indus ideea inconsistenţei lui Dumnezeu, îndepărtându-l de religie. În consecinţă, pentru a redeveni omul echilibrat care fusese, a luat decizia de a înlătura bariera dintre sine şi transcendenţă. Argumentul s-a bucurat de audienţă, asasinul ispăşind o detenţie mult sub importanţa actului la care se pretase.

Pozitivismul logic reprezintă punctul de pornire al gândirii filosofice a lui John Robert Rozanov, dar nu şi finalitatea sa, ceea ce explică repetata convingere a ennistonenilor că el a revenit în oraş pentru a-şi scrie „capodopera”. Dacă, în descendenţa lui Moritz Schlick şi a Cercului de la Viena, cadrul de lucru al filosofiei îl reprezintă pozitivismul logic, mai rămâne o singură direcţie înspre care ea şi-ar putea orienta atenţia, dacă excludem apriorismul şi metafizica, şi anume intuiţionismul bergsonian. Numai că asta ar fi însemnat să „te întorci din drum”, revenind la o metodă pe care mulţi o considerau ca fiind „istorie”, ca să nu mai vorbim de faptul că, după ce faci pozitivism logic, intuiţionismul nu mai poate fi considerat decât ca o apostazie. Aşa se face că Rozanov îşi propune o sinteză paradoxală, considerată de facto ca fiind imposibilă, şi anume concilierea logicismului cu inefabilul magic. „Salvarea se săvârşeşte prin magie” (164) – îi spune el într-un moment de exasperare lui George, care, desigur, nu înţelege, fiindcă mintea lui se desfăşoară doar la nivelul inteligenţei.

Dacă ducem demonstraţia mai departe, ajungem la reprezentarea unui alt fel de Dumnezeu decât acela cu care suntem noi obişnuiţi, şi anume a unui Dumnezeu magic, ale cărui prerogative sunt relaţiile inefabile. Reflex al celui din Geneză fiind, care lucrează cu ajutorul materiei, acest nou tip de divinitate, care trezeşte – dacă ne amintim – şi atenţia „eretică” a Părintelui Bernard Jacoby, exploatează „golurile” lăsate de cel dintâi în ţesătura universului, adică latenţele care n-au apucat să se dezvolte. Reprezentarea lumii pe care autoarea o acreditează e surprinzător de lucreţiană (avem în vedere De rerum natura), fiindcă ea se compune din plinuri şi din goluri care comunică între ele, pe modelul unui burete traversat în toate direcţiile de materie spongioasă şi de canalicule. Plinurile sunt cele care au beneficiat de o evoluţie „normală”, ele participă la timp, la istorie, configurează trecutul şi prezentul, pe când golurile rămân într-o expectativă ontologică paradoxală, în aşteptarea unui moment (sau a „cuiva”) care să le activeze.

Lucrurile fiind prea absconse, din câte îmi dau seama, haideţi să le lămurim cu ajutorul unei analogii. Să presupunem că Paradisul (cel din Geneză) a continuat în două feluri după ce Adam şi Eva l-au părăsit. Calea firească, pe care nimeni nu o contestă, este aceea a căderii în păcat, pe care, în doctrina Bisericii, o împărtăşesc toţi oamenii. Ea a generat timpul, evoluţia, istoria, serializarea ca atare a civilizaţiei şi tot restul. Însă, putem la fel de bine presupune – aşa cum a făcut Dante în De Vulgari Eloquentia, atunci când a căutat lingua adamica printre interstiţiile limbilor naturale – că o parte din substanţa neprihănită, diafană a Paradisului a continuat să existe şi să prolifereze în lume, fără a fi percepută ca atare şi fără ca mulţi să-i fi dat o prea mare importanţă. Ea ar reprezenta, s-ar putea spune, o dimensiune secundă a lucrurilor din jurul nostru, existentă într-o stare latentă, discretă, ca un gol semnificativ, dar care se cere a fi actualizat şi descoperit.

Occidentului premodern i s-a părut foarte firesc să conceapă o asemenea disjuncţie. Cazul clasic îl reprezintă miturile legate de Scrisoarea Părintelui Ioan din secolul al XII-lea, valorificate în numeroase opere de ficţiune, cea mai reuşită dintre ele fiind Baudolino de Umberto Eco. În concepţia lor, Căderea a indus nu unul, ci două tipare civilizaţionale: primul s-a articulat în creştinismul clasic occidental, şi al doilea, derivat direct din substanţa nealterată, diafană a Paradisului biblic, s-a format la limita geografică extremă a Orientului, oferind adăpost tuturor monştrilor, animalelor fantastice şi fiinţelor diforme de care occidentalii s-au debarasat, fiind prea antropomorfi4. Consecinţa e că, secole de-a rândul, motivul cultural al „paradisului diseminat” în interstiţiile lumii noastre a continuat să existe în mentalitatea colectivă, dublându-l pe acela al căutării geografice a Edenului. Multe constante ale civilizaţiei occidentale, cum este, de pildă, estetica grădinilor sau percepţia nebuniei se bazează pe o asemenea dedublare. Am găsit-o cel mai recent într-o surprinzătoare ficţiune gnostică scrisă de către Paul Auster, în primul roman, City of Glass (Oraşul de sticlă, 1985) din Trilogia New-Yorkului. Discutându-l în altă parte5, nu vom intra aici în detalii, mulţumindu-ne cu semnalarea.

Fără să fie gnostic, Discipolul lui Iris Murdoch se bazează pe o asemenea structură duală, ceea ce ne face să aducem în discuţie o tipologie de personaje cu care nu ne-am întâlnit până acum. Începem cu Gabriel, soţia lui Brian McCaffrey şi cumnata lui George, despre care am avut prilejul să amintim că este atrasă erotic de către George. Sufletistă şi generoasă, incapabilă de rău, Gabriel practică animismul calofil şi simte la tot pasul nevoia să se „sacrifice” pentru ca oamenii din jur să se simtă bine. Fiul ei e Adam, un înger retardat fizic, fiindcă refuză să crească, şi care-i dedică întregul său timp – atunci când nu înoată – căţelului Zet (Zed în original), un mic papillon dezinhibat, aflat mereu sub picioarele adulţilor. Adam şi Zet configurează un univers paradisiac suficient sieşi, care se fereşte de orice imixtiune; nu întâmplător, Adam (de 8 ani) a decretat că ei sunt „Alfa şi Omega”, formula fiind repetată de către Părintele Jacoby cu un evident fior sacral.

De partea diafană a lumii se află şi Tom McCaffrey, fratele colateral al lui George şi al lui Brian (au acelaşi tată, mama celor doi mai în vârstă fiind „înţepata şi distanta” Alex/Alexandra), un „tânăr necorupt şi «drăgălaş», care e modelat după imaginea cavalerilor plini de strălucire ai ciclului arthurian: student la Londra, el e o apariţie luminiscentă, pură, ingenuă, care contrastează puternic cu membrii „irascibili”, „nebuni” ai familiei sale. E ca şi cum Alex, după ce a născut o progenitură „îngrozitoare” (George) şi una virtual explozivă (Brian), ar fi folosit restul ei de resurse materne pentru a adopta un copil de lumină. Tom vizitează oraşul împreună cu prietenul său Emma (Emmanuel Scarlett-Taylor), dar nu locuieşte cu familia lui, prilej cu care se înfiripă între cei doi o mai degrabă inocentă relaţie homoerotică, ceea ce ne face să nu trecem peste un detaliu onomastic aparent minor, dar care are, în economia universului propus de către scriitoare, o relevanţă deosebită.

Adamismul virtual din roman e ilustrat prin folosirea unor nume cu rezonanţă hermafrodită. La prima lor citire, e greu să îţi dai seama dacă e vorba de un bărbat sau de o femeie. Mama celor trei McCaffrey e Alex, cumnata lor e Gabriel, iar partenerul lui Tom e Emma. Există şi o altă dimensiune în roman care trimite înspre primordialitate, şi anume ţiganii. Fără ca referinţa la ea să fie insistentă, la marginea Ennistone-ului se află o şatră de ţigani, care e acolo din vremuri imemoriale, fiindcă orăşenii s-au obişnuit să recruteze de aici ajutoarele domestice. Apariţia cea mai pregnantă o are bătrâna Ruby, slujnica lui Alex şi adevărata ei „umbră” de câteva decenii. Nimeni nu ştie cum de ajunge Ruby în posesia unor desluşiri la care cei din jur nu au acces: explicaţia cea mai comună este că ea dispune de un „al şaselea simţ”, care funcţionează ca o intuiţie magică. E vizibil, de pildă, că Ruby, căţelul Zet şi Adam comunică între ei într-un mod special, printr-o rezonanţă nedescifrată de către ceilalţi. Ruby este şi aceea care o descoperă pe dispăruta Stella atunci când nimeni nu ştie unde este, cei mai mulţi crezând-o plecată la Londra sau chiar la Tokyo, unde trăieşte tatăl ei. O descoperă, o „vede”, dar nu dezvăluie unde se află: oricum, pare limpede, în multe capitole ale romanului, că Ruby împărtăşeşte o dimensiune suplimentară, inaccesibilă personajelor „normale”. Semnificativ e şi faptul că Rozanov, atunci când are nevoie de un ajutor, tot la Ruby apelează.

Filosoful este, el însuşi, ambiguu şi dedublat. Localnic şi străin totodată, el trăieşte, simultan, în mai multe dimensiuni. Ennistonienii folosesc, în ceea ce-l priveşte, formule simplificatoare, „Mefisto amoral” (George), sau chiar „Caliban” (tot George, atunci când îi reaminteşte filosofului că a vorbit într-o prelegere despre faptul că „şi Caliban trebuie salvat”, 163), dar singurul care-l cunoaşte cu adevărat e Părintele Bernard, pe care Rozanov îl selectează cu scopul de a discuta peripatetic filosofie. Dacă, într-o conversaţie anterioară avută cu George, deosebit de tensionată, Rozanov îl menţionează pe Moricz Schlick în contextul unui ipotetic „paricid”, tiparul intelectual al gândirii sale îi este dezvăluit, de fapt, lui Jacoby: „Moralismul, prin simplitatea pretenţiilor sale, face harcea-parcea metafizica.” (209) Modificând perspectiva în direcţia „magiei”, spre a cărei sinteză tânjeşte, Rozanov se decretează pe sine ca fiind un paulinian: „Pavel a fost un geniu când şi-a dat seama că răstignirea e lucrul cel mai important, şi ce curaj pe el să facă un simbol popular din cruce! […] La Pavel putem auzi vocea unui om care gândeşte, a unui om cu individualitate. A trebuit să-l inventeze pe Hristos, şi pentru asta are nevoie de o energie demonică.” (206)

Aşadar, sugerează Rozanov, poţi reordona lumea logică în care trăieşti propunându-i o epifanie. În felul acesta te situezi deasupra ei, şi exerciţi controlul. Stupefiantă la început, ca orice mister, „apariţia” va dinamiza componentele „aşezate” ale existenţei, va reordona elementele cunoaşterii, va resemantiza totul. Un singur scriitor a încercat până acum aşa ceva: Dostoievski în Idiotul, unde Mâşkin reprezintă o asemenea instanţă reordonatoare. Epileptic, deci neaparţinând integral lumii noastre, simpla lui apariţie într-un salon face ca gesturile să devină mai controlate, oamenii interiorizându-şi o nelinişte capabilă să-i facă mai buni şi, eventual, chiar să îi mântuie.

În cazul lui Rozanov, „epifania” se numeşte Hattie (Harriet) Meynell, şi este propria lui nepoată, aflată la vârsta absolvirii pensionului şi a configurării unui posibil traseu universitar, într-un domeniu încă neprecizat. Oscilând, ca domiciliu, între America şi Anglia, Hattie beneficiază de o „umbră” dintr-o altă dimensiune, impecabila Pearl, rudă cu Ruby, la care, de altfel, Rozanov şi apelează când decide că nepoata lui are nevoie de o însoţitoare. Aducerea lui Hattie la Ennistone e motivată de o psihoză maladivă de posesie: în secret, Rozanov e obsedat erotic de nepoata sa, şi nu vrea s-o lase să intre necontrolat în rândul oamenilor. Pe de altă parte, Hattie e încă fecioară, ingenuă, „străină” de lume, ceea ce înseamnă că reprezintă un potenţial epifanic redutabil, calitate pe care şi-ar pierde-o dacă ar evolua pe o cale normală. În consecinţă, Rozanov nu numai că o aşează în Ennistone, bulversându-i linia de maturizare, dar îi şi alege un soţ, pe „tânărul necorupt şi «drăgălaş»” Tom, care e siderat de propunere, în condiţiile în care Hattie nu ştie nimic de aranjament, dar consimte s-o curteze fiindcă nu are puterea să refuze. Tribulaţiile de acum înainte vor oferi soluţia spirituală a romanului; aşa cum spuneam deja, vom trece, cu ea, mult dincolo de limitele verosimilităţii, dar tezismul trebuie acceptat ca atare, fiindcă The Philosopher’s Pupil este, mai presus de toate, o soteriologie.

 Apariţia „fecioarei din castel” (referinţele la ciclul arthurian sunt diseminate în text) provoacă permutări esenţiale în sistem. Ruby se comportă şi mai neliniştitor decât obişnuise, trezind nemulţumirea stăpânei sale, Alex. Un simbol malefic traversează textul de la un capăt la altul, o vulpe aflată în grădina din spate a lui Alex, ale cărei apariţii devin din ce în ce mai dese. „Micul Poznaş” mai opăreşte câţiva înotători, prea apropiaţi de el în momentul unei erupţii neaşteptate, şi se înmulţesc relatările privind apariţia farfuriilor zburătoare deasupra „Inelului de la Ennistone”. Cel mai bulversat este, însă Tom, care e invitat să treacă subit de la inocenţă la consacrare, şi ratează lamentabil, pe motive de imaturitate. Nu înainte de a-şi recunoaşte eşecul, cuvintele folosite fiind, pe alocuri, disproporţionat de mari: „Era vrăjit. Un scurt răstimp, trăise într-o lume de zâne şi de zei. Fusese chemat să împlinească un destin, i se ceruse să împlinească o mare încercare şi, în chip prostesc, nesăbuit, el nu reuşise să înţeleagă, să răspundă, să vadă.” (520 – subl. îi aparţine autoarei)

Claustrată într-un pavilion de vară aflat în grădina lui Alex, Hattie nu întreprinde nimic, nici nu iese, practic, din casă, dar izbuteşte să declanşeze un acces colectiv de mania, similar descărcărilor energetice prilejuite de ritul dionisiac. Istoria afectivă a Ennistone-ului reţine amintirea unui „poet minor din secolul al XVIII-lea, Gideon Parke, [care] a scris o feerie numită Triumful Afroditei, care se petrece în pavilionul balnear şi în care zeiţa se naşte din aburul izvorului fierbinte.” (520) Pigmentată cu mici giumbuşlucuri erotice, adecvate temei, piesa a stârnit scandal la fiecare reprezentare, ultima dintre acestea fiind în 1930. În zilele în care se desfăşoară acţiunea romanului, un tânăr istoric londonez, Hector Gaines, aflat la Ennistone pentru a cuceri corpul divin (şi mâna…) Antheei Eastcote, una dintre cele mai frumoase şi mai bogate fete ale oraşului, mobilizează „la jeunesse dorée” din urbe cu scopul de a monta feeria din nou. După ultima repetiţie, considerată de către regizor nemulţumitoare, toţi cei implicaţi în reprezentaţie se adună zgomotos în taverna The Green Man (Omul Verde), de unde, printr-o neînţelegere declanşată involuntar de către Tom, zaiafetul se mută şi ia forme carnavaleşti paroxistice sub geamul înspăimântatei Hattie, care se baricadează în casă, scăpând, totodată, şi de o infamă tentativă de viol pusă la cale de către George.

Numele tavernei nu este ales întâmplător. „Omul Verde” (The Green Man), reprezentat şi pe arcada capelei interioare a bisericii de la Rosslyn, de lângă Edinburgh, unde mai figurează şi o controversată frunză de porumb, dintr-o perioadă în care această plantă era încă necunoscută în Europa, e principalul actant al cultelor de fertilitate practicate de către celţi. Sărbătoarea sa era similară celor orgiastice greceşti dedicate lui Dionysos. Trupa care urmează să reprezinte Triumful Afroditei (spre nemulţumirea Quakerilor cuminţi din zonă, care propovăduiesc un dezastru) reiterează orgia resurecţionară sub ferestrele lui Hattie, cu măşti şi alte accesorii ale travestiului, ca şi cum ea ar fi ofranda sacrificială a procesiunii. În scenariul ritualic clasic, momentul de apogeu trebuia să fie acela al unei hierogamii, în urma căreia fecioara sacrificială îşi pierde virginitatea, lăsându-şi sămânţa să fertilizeze pământul. Tom ratează momentul, fiindcă nu înţelege şi „nu vede”, dar trece pe lângă el şi George, nedemn de o asemenea „consacrare”, din cauza demonismului intrinsec al fiinţei sale violente.

E limpede că cel de-al doilea îl dedublează pe cel dintâi, printr-un proces similar de identificare ritualică trecând şi „logodnicul” de drept al lui Hattie, care e, paradoxal, Rozanov. Interdicţia incestului îl determină să-i caute nepoatei sale un soţ de substitut, motivul literar folosit de către Iris Murdoch în configurarea acestei relaţii fiind „the beauty and the beast” (frumoasa şi bestia). Acţiunea din Discipolul continuă, de alfel, pe modelul scenariului clasic: un articol defăimător de ziar referitor la ceea ce s-a întâmplat cu prilejul orgiei dezvăluie tranzacţia maritală şi îl determină pe Rozanov să intervină, prilej cu care el îi mărturiseşte nepoatei sale atracţia. Departe de a fi oripilată, fata consimte, ceea ce ne duce la concluzia că adevăratul deznodământ al hierogamiei îl reprezintă „nunta” dintre Rozanov şi Hattie, Tom nefiind decât un substitut circumstanţial în cadrul unui ritual de consacrare.

Logica simulacrului histrionic e fundamentală în partea finală, ritualizată, a romanului. Tom e dublat de Emma; e greu să spui când acţionează unul, când celălalt. Atâta vreme cât este cu Tom, Emma se îndepărtează de muzica pe care o iubeşte; când Tom se retrage, contratenorul îşi reia pasiunea. Alex e dublată de Ruby, Hattie de Pearl şi Stella de Diana; când aceasta din urmă este abandonată, după un mirobolant plan de a se muta împreună cu George în Spania, căsătoria dintre George şi Stella întră într-o albie liniştită. Cel mai bine ecuaţia dedublării funcţionează în relaţia tensionată dintre Rozanov şi George, ultimul fiind considerat de către mulţi orăşeni ca fiind „copia” locală a filosofului celebru din America. George e de aceeaşi părere, atunci când îi spune lui Rozanov: „Amândoi suntem demoni, tu eşti unul mare şi eu sunt unul mic. […] Mă urăşti pentru că sunt caricatura ta…” (242) Strict logic, asta înseamnă că dispariţia lui Rozanov îl va exorciza pe George, scriitoarea întreprinzând întregul efort ca acest lucru frumos să se întâmple.

Fără ca lumea să ştie, totul e legat, de fapt, de voinţa sacrificială a lui Rozanov. Aflat la o vârstă înaintată şi într-o avansată stare de decrepitudine fizică, filosoful se întoarce la Ennistone pentru a se sinucide. Dar nu vrea s-o facă la modul egoist, ci într-o dimensiune autosacrificială, cu scopul de a-i elibera pe ceilalţi. Nu fiindcă i-ar iubi, ci pentru că, în acest fel, îşi exercită puterea până la capăt. E atât demiurgul, cât şi victima afacerii. În mod paradoxal, ritul demonic (dionisiac) şi ritul ţapului ispăşitor se întrepătrund aici cu ritul sacrificial christic: Rozanov moare ca logodnic al Fecioarei. De aceea, tentativa lui George de la băi de a-l omorî pe filosof prin înecare se va dovedi „caraghioasă”, pentru că trupul aparent adormit pe care-l împinge în apa clocotită e al unui om care-şi luase deja viaţa cu ajutorul unui amestec fatal, premeditat preparat, de medicamente.

De partea cealaltă a poveştii, familia McCaffrey face obişnuita escapadă anuală la mare, prilej cu care George (tocmai el!) salvează din valuri, într-un mod neverosimil şi miraculos, căţelul socotit pierdut al lui Adam. Finalul acţiunii îl prinde pe protagonist la antipodul celui care fusese înainte: e prevenitor şi politicos, liniştit şi senin, părând să fi scăpat pentru totdeauna de demoni. Reapare în chip surprinzător Stella (deus ex machina…), pe care el, contrar aşteptărilor, o primeşte cu braţele deschise, repudiind-o pe Diana. Numele celor două nu sunt, nici ele, întâmplătoare: Diana aparţine apelor lascive, care se cer a fi înfrânte, Stella, în schimb, e astrală.

Tom se căsătoreşte cu Hattie: era inevitabil ca acest mariaj să se întâmple. Adam începe să crească, familia McCaffrey e mai fericită ca oricând. „Am devenit zei”, îi spune George mamei sale, sugerând că programul soteriologic s-a împlinit: răul a fost exorcizat, Rozanov a plecat dintre cei vii, luând asupra sa întreaga negreală a lumii.

_______

1La noi, titlul cu care cartea a fost pusă în circulaţie este Discipolul (Traducere şi note de Antoaneta Ralian. Ed. Polirom, Iaşi, 2007). Cu toate acestea, nu putem omite trimiterea pe care Iris Murdoch o face la Discipolul Diavolului (The Devil’s Disciple), piesa din 1897 a lui George Bernard Shaw prin cel puţin două aspecte pe care, sperăm, demonstraţia noastră le va susţine.
2Pentru a nu îngreuna textul cu trimiteri redundante, vom menţiona, de acum înainte, doar numărul paginii pe care se află paragraful citat.” (n.n., Şt.B.)
3The Book of the Common Prayer and Administration of the Sacraments and Other Rites and Ceremonies of the Church, 1549
4V. şi: Umberto Eco: Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare. Traducere din limba italiană de Oana Sălişteanu. Documentare şi traduceea unor fragmente din italiană de Georgiana-Monica Iorga. Editura RAO, Bucureşti, 2014, p. 131 şi următoarele.
5V. Simetrii şi discrepanţe, Ed. Limes, 2017, eseul Baudolino şi universurile fragmentate.

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 112-120]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.