Dorin Ştefănescu – Prolegomene la o critică a imaginaţiei pure

Ciudat amestec de admiraţie şi rezervă, de adeziune şi obiecţie, articolele lui Benjamin Fondane scrise pe marginea cărţilor lui Gaston Bachelard, publicate în Cahiers du Sud,1 mărturisesc o afinitate spirituală frapantă între cei doi autori, deşi, în multe ocazii, soluţiile pe care le oferă temelor în discuţie sunt sensibil diferite. Ne vom ocupa cu precădere de ultimul text al lui Fondane, intitulat Bachelard apprivoise le rêve [Bachelard domesticeşte visul],2 deoarece nu tratează doar materia unei singure cărţi bachelardiene, ci a mai multora, fiind astfel o recapitulare şi o sinteză a ideilor lui Fondane.

Mai întâi, admiraţia fără rezerve: „Printre cărţile din aceşti ultimi ani, nu mi-a fost dat să cunosc altele mai curioase, mai pline, mai stimulative decât cele ale lui Bachelard”. Fondane este impresionat mai ales de varietatea lor uimitoare, de „ţesătura lor compactă, gândirea dinamică şi vie, stilul unui mare scriitor”, calităţi care nu sunt pur retorice, ci dezvăluie şi pun în relief – dincolo de structura strict discursivă – direcţiile spirituale care contribuie la conturarea figurii umane, a problematicii existenţiale atât de dragi lui Fondane. Ce atitudine se poate adopta faţă de o atare gândire care se creează şi se decreează fără încetare, care respiră în ritmul construirii şi al deconstruirii de sine, şi care e tocmai cel al vieţii? „Dezacordul însuşi nu ar putea dura – admite Fondane – cu o gândire care, abia proferată, se abandonează şi se caută din nou, creând posibilitatea unui nou acord sau a unui dezacord diferit”. Or interpretarea fondaniană urmează alternanţa gândirii pe care şi-o însuşeşte, participă la acest du-te-vino al unui spirit a cărui vivacitate este pe măsura dinamismului unei gândiri mereu la pândă. Ceea ce nu vrea să spună că judecata şi spiritul critic somnolează ca vrăjite de incantaţia discursului. Acceptând ceea ce e de acceptat, potrivit propriilor măsuri şi exigenţe, dau înapoi în faţa unei prea mari certitudini şi sfârşesc prin a nega orice încercare de dogmatizare, orice tribunal al Ideii care ridică eşafoduri. Dacă gândirea lui Bachelard este energică, este pentru că se năpusteşte asupra obstacolelor pe care vrea să le dizolve, dar o face conform unei maieutici care pune în joc dialectica zicerii şi a contrazicerii, sufletul însuşi al dezbaterii din care se naşte adevărul, fructul copt al înţelegerii. O gândire ofensivă care busculează bineînţelesurile pentru a pune în valoare excepţiile; dacă această gândire este „bătăioasă, polemică, provocatoare”, „acesta este modul ei de a fi”. Mod prin care obiectul gândirii este atacat, smuls şi asimilat, posedat în însăşi esenţa lui, chiar dacă apoi e abandonat.

Energia este deci, după Fondane, prima virtute a gândirii bachelardiene. A doua virtute a acesteia e dansul, adică dialectica ei interioară, capacitatea de a stabili raporturi şi conexiuni. „Nu gândirea însăşi dansează. Dansul se instituie între două gândiri, două cărţi, două obiecte, în intervale; dacă există un joc aici, el nu se află în gândire, ci între gândiri”. E vorba oare de o gândire care se zice şi se contrazice fără încetare sau – mai degrabă – care pune în joc şi în mişcare nu doar obiectele pe care le devorează, ci mai ales propriul demers, preocupat totodată de diversitate, de varietate şi de alternanţă, de unitatea dinamică a efortului său cognitiv? Este „gândirea pe cale de a gândi”, care îşi află obiectele pe însăşi calea desfăşurării sale; ea nu are un orizont a priori, întrucât dacă deschide unul, o face în plin mers, întinsă spre scopul care o cheamă. De pildă, atunci când Bachelard afirmă că „a fi poet înseamnă a multiplica dialectica temporală, a refuza continuitatea tihnită a senzaţiei şi a deducţiei, a refuza odihna catagenică, pentru a primi odihna vibrantă, psihismul vibrant”,3 el solicită întreaga fiinţă să gândească o cunoaştere care nu este imediat comunicabilă, mai degrabă o realitate ontologică aflată la rădăcina creaţiei poetice şi care se sustrage unei gândiri ce ar vrea să o fixeze în ţintă de atins.4 Dar ceea ce e astfel aproximat poate fi gândit în două feluri: fie printr-o aşa-numită gândire în mişcare ce vrea să surprindă mişcarea însăşi, o gândire care ar fi obligată să scape din mână prada de fiecare dată când ar vrea să se oprească pentru a o contempla; fie cu ajutorul unei gândiri care să ştie să primească „odihna vibrantă” a unui lucru ce îi e dat, care se dă ca vibraţie neîncetată a unei creaţii vii. Primul fel de a gândi este critic la modul polemic, explicit negator, deşi urmează firul unei mişcări dialectice, în vederea unei reînnoiri epistemologice.5 Cel de al doilea este receptiv, primitor, protector faţă de orice imixtiune de iraţionalitate.6 Însă ceea ce Bachelard numeşte „onoarea de a gândi” nu e atât de departe de o filosofie „a conştiinţei odihnei” şi de o „bună conştiinţă”,7 ambele ipostaze cogitante înscriindu-se în arcul aceleiaşi dialectici al cărei prim moment este o respingere deconstructivă, iar al doilea o restaurare reconstructivă: „Trebuie vindecat sufletul suferind (…) printr-o viaţă ritmică, printr-o gândire ritmică, printr-o atenţie şi o odihnă ritmică. Şi mai întâi trebuie debarasat sufletul de falsele permanenţe, de duratele prost alcătuite şi dezorganizat din punct de vedere temporal”.8

Fondane constată că deşi Bachelard vorbeşte deseori de o pedagogie, de fapt e vorba după el de o terapeutică. Onoarea de a gândi (prin ritmanaliză şi dialectică) se arată drept „pedagogie a ambiguităţii”, căci spiritul trebuie educat, firescul vieţii trebuie reglat şi controlat, pe scurt: realul trebuie modificat.9 Ceea ce stânjeneşte în realitate este, potrivit lui Bachelard, supunerea faţă de viaţa inferioară, faţă de săracele continuităţi ale instinctelor, „odihna inferioară” a trăitului opusă odihnei vibrante a vieţii intelectuale al cărei ritm este cel al gândirii pe cale de a gândi. „La fel cum, după Bachelard – comentează Fondane – pe poezia lui Lautréamont trebuie grefate «valori intelectuale», tot astfel aceleaşi valori trebuie grefate pe viaţă şi adevăr”.10 Este de altfel critica cea mai radicală pe care Fondane o îndreaptă împotriva dialecticii ambigue a epistemologiei bachelardiene. Onoarea de a gândi este oare şi libertatea de a gândi, cea oferită de viaţă însăşi, dincolo de orice efort de a moraliza adevărul şi de a modifica realul?11

Dacă Bachelard – care vorbeşte despre sine ca de un homo duplex – vrea să moralizeze materia, viaţa, adevărul, visul însuşi, aceasta pentru că nu vede în ele decât „identităţi deghizate”, „iluzii de durată”, reziduuri ale unei continuităţi cinematice, pur descriptive. Dar în contrast cu acest efort de a psihanaliza aparenţele continuului, el crede la urma urmei în existenţa continuităţii şi în dinamismul imaginilor psihice. Când scrie de exemplu că „puseul psihismului este cel care are continuitatea duratei. Viaţa se mulţumeşte să oscileze”,12 îl află în imaginaţia metaforizantă, acolo unde – spune Fondane – „metafora nu semnifică realul, în felul conceptului, ci este realul, trăit cu adevărat”. Ar trebui să ne oprim puţin la aceste formulări schellingiene folosite de Fondane. Se ştie că pentru Schelling, în Filosofia artei şi apoi în Filosofia mitologiei, simbolul este definit ca universal (infinitul) care nu semnifică doar particularul (finitul), ci este particularul (finitul), şi în mod reciproc: particularul (finitul) este universalul (infinitul), nemulţumindu-se doar să-l semnifice. Simbolul este un semn de prezenţă tautegorică, întrucât el realizează sinteza dintre a fi şi a semnifica (semnificare ce este aici fiindul însuşi). Dacă într-adevăr conceptul semnifică realul universal, imaginea este realul concret (cum spune Fondane), dar – adaugă Schelling – ea îl semnifică totodată fiinţându-l. Simbolul este deci o imagine semnificantă (Sinnbild). Or ce spune Bachelard? Că „în această perspectivă, imaginile nu ar mai fi simple metafore, ele nu s-ar prezenta doar pentru a suplini insuficienţele limbajului conceptual. Imaginile vieţii ar face corp comun cu viaţa însăşi. (…). Imaginaţia ar fi atunci un domeniu de elecţiune pentru meditaţia asupra vieţii” şi că, în consecinţă, „orice meditaţie asupra vieţii este o meditaţie asupra vieţii psihice”.13 Dacă imaginea este viaţa şi ea e de domeniul meditaţiei vieţii, rezultă că imaginea este în acelaşi timp semnificantă, în sensul în care viaţa care este ea are ceva de spus, se dă ca signifianţă ce se oferă înţelegerii cu toată ponderea ambiguităţii sale simbolice.

Fără îndoială, Fondane are totuşi dreptate să constate că la capătul acestui proces Bachelard obţine un catharsis care, „dorit ca termen al unei raţiuni, a devenit o anti-raţiune şi o anti-morală sau, mai degrabă, o transcendenţă, un «dincolo de bine şi de rău»”. Într-adevăr, cel care „ar vrea să propună comunicabilul, dar se vede forţat să propună vise” este constrâns să înlăture obstacolele epistemologice care se opun acelei „coerenţe raţionale şi estetice a ritmurilor superioare ale gândirii care formează cheia de boltă a fiinţei”.14 Iată de ce exigenţa raţionalităţii reprezintă o rectificare a datelor false, a iluziilor şi erorilor, din nevoia de a reprezenta „valorile raţionale şi imaginile clare”, în contrast cu o „adeziune iraţională”.15 Pe de o parte aşadar, noul spirit ştiinţific, exigenţa rectificării, corecţie teoretică ce marchează un progres în raţionalitatea cunoaşterii, implicând transgresarea obstacolelor epistemologice: „Singura pozitivitate clară a unei cunoaşteri rezidă în conştiinţa rectificărilor necesare”.16 Pe de altă parte, noul spirit literar, amplificatorul psihic al imaginaţiei, o dinamologie mai curând decât o psihologie, care marchează trecerea spre fenomenologia reveriei poetice.17 Cel care vorbeşte este un psiholog metafizician, a cărui sarcină este de a rectifica „atitudinile nereflectate care inspiră însăşi activitatea reflecţiei”, de pildă „imaginile favorite” care sunt proiecţii ale unui suflet obscur,18 iar aceasta nu în vederea unei sesizări statice, ci pentru a aduce haosul naturii în spaţiul controlat al culturii, întrucât „fenomenul ordonat este mai bogat decât fenomenul natural”.19 Este însă totodată discursul unui filosof al visului, care crede că „trebuie să gândim împotriva creierului”.20 Or, remarcă Fondane, „de la creier la viaţă nu e decât un pas”, pe care Bachelard îl face cu îndrăzneală, interesul pentru viaţă fiind înlocuit cu interesul pentru spirit: „trebuie deci să gândim împotriva vieţii”.21

Tocmai despărţirea abruptă între spiritul ştiinţific şi „interesele vieţii”, „distincţia operată între fiinţa sensibilă şi fiinţa pură a savantului, între satisfacţia intimă şi evidenţa raţională”22 constituie miezul criticii fondaniene. A situa ştiinţa (şi orice înţelegere, în sensul larg al cuvântului) sub semnul ascetismului abstractului, deşi este o sarcină cerută de rigoarea epistemologică, înseamnă a sacrifica fiinţa sensibilă pe altarul raţiunii, al atotputerniciei intelectului sau a ideii. Aici, la limita extremă a paradoxului, „cunoaşterea se loveşte de umilele condiţii ale adevărului” şi „onoarea de a gândi se însoţeşte cu mizeria de a gândi”.23 Chiar dacă – sau cu atât mai mult cu cât – „reveria este un univers în emanaţie”,24 ceea ce simbolizează reveria poetică trebuie pus în rândul principiilor fundamentale, ordonat şi supus unor legi. Din acest punct de vedere, Bachelard, fenomenolog al reveriei, nu se îndepărtează prea mult de filosoful pozitivist care propune un nou spirit ştiinţific. „Aceasta pentru că, într-adevăr – afirmă Fondane – el nu va accepta visul, nici imaginaţia, nici absurdul înainte de a le fi supus unor legi. Le refuză orice obiectivitate exterioară, nu le acceptă decât o realitate psihică, sunt nişte a priori psihice. El nu va accepta visul, imaginaţia, absurdul decât despărţite de orice legături cu viaţa”. În ciuda acestei sciziuni în chiar miezul metodei, gândirea bachelardiană rămâne pe cale de a gândi, tensionată spre scopul ei, nu pentru că visul pe care ar dori să-l domesticească ar ţine de un mister incomprehensibil, inaccesibil cogitaţiei; este pentru că a priori-ul care defineşte statutul psihismului dinamic, sursă a imaginaţiei visătoare, nu e totuşi sesizat într-un concept, ci într-o imagine. „Tocmai datorită contradicţiilor sale – mărturiseşte Fondane – , salturilor, disponibilităţii, dansului, gândirea aceasta este susceptibilă să surprindă o realitate dinamică şi bogată, să menţină raporturi incerte fără îndoială, dar totuşi raporturi, cu ceea ce putem numi fiinţa”. Pentru a accepta principiul non-contradicţiei, trebuie să gândim împotriva contradicţiilor care marchează iraţionalitatea experienţei de viaţă.25 Dacă trebuie să gândim împotriva vieţii, este tocmai pentru a proteja fenomenul realizat de orice parazitare iraţională.

Dincolo de întoarcerea nemărturisită a terţului exclus, principiu suveran al filosofiei identităţii,26 este o pledoarie în favoarea experienţei obiective, în raport cu care experienţa subiectivă, intimă, reprezintă o contrazicere a adevărului: „Când ne întoarcem spre noi înşine, ne îndepărtăm de adevăr. Când avem experienţe intime, contrazicem fatalmente experienţa obiectivă”.27 Bachelard nu neagă evidenţele prime, intuiţiile elementare, fundamentale; el le acordă statutul de funcţii ireductibile, vitale, eliberatoare ale spiritului gânditor. Dar, ca filosof raţionalist, el refuză exhibarea lor ca forţe oculte, gratuite, capricioase, arbitrare. „El vrea Absurdul, dar supus unei Legi”; realitatea evidenţelor prime este exclusiv psihică, dacă nu doar imaginară; „sunt funcţii, desigur, dar funcţii ale irealităţii” care nu ar trebui să umbrească în niciun fel gândirea ştiinţifică.28 Dacă există un apriorism al lumii reveriei, lumea reală este gândită din perspectiva visului. Imaginaţia creează această nouă lume a visului, dar numai ca un a priori fără existenţă reală, un avanpost ireal, lipsit de o natură ontologică proprie, al gândirii. „Idealismului kantian al gândirii pure – constată Fondane – i se adaugă un alt idealism – cel al imaginaţiei”. Ceea ce e astfel idealizat este derealizat, exorcizat, intelectualizat. Visul este domesticit cu ajutorul acestei techné: „Avem nevoie de o tehnică a visului, de o tehnică a poeziei, mereu de o tehnică. Trebuie să domesticim visul”. Ca atare, nu gândirea sălbatică asociată cu imaginaţia sălbatică, din care ţâşneşte revelator visul de neîmblânzit in statu nascendi şi de o impuritate monstruoasă; ci gândirea pură care purifică imaginaţia, visul pur readus în buna conştiinţă a înţelepciunii, castrat în favoarea unui cogito care să poată să şi-l subordoneze şi să-l facă ascultător, să-i stăpânească rezistenţa.29 „În ceea ce ne priveşte, alegerea este făcută – proclamă Bachelard – . Viaţa trebuie să vrea gândirea. Lautréamontismul ne pare atunci ca o forţă de expansiune ce se cuvine transformată. Trebuie grefate pe lautréamontism valori intelectuale”.30 Alegerea este făcută, dar este o alegere a unei raţiuni a cărei înţelegere acţionează pentru a se lepăda de „săracile continuităţi ale instinctelor” şi prin aceasta a suprima contradicţiile, a le reforma şi rectifica, a le concilia într-un act de supunere.31

Se vede că, în ciuda exerciţiului de admiraţie, obiecţiile fundamentale şi dificultăţile formulate de Fondane rămân în esenţă aceleaşi (şi în toate articolele sale despre lucrările lui Bachelard): faptul că el „se mărgineşte la un criticism al visului”, schiţând „nişte prolegomene la o critică a imaginaţiei pure”.32 Totuşi, dacă „imaginaţia este una din formele cutezanţei umane”,33 iar „imaginaţia se afirmă ca imaginaţie pură”, este totodată o invitaţie la călătorie, une invitation au voyage, „o călătorie în tărâmul infinitului”; „atunci se impune realismul irealităţii”, căutarea unui dincolo, avântul spre o viaţă nouă.34 „E oare imprudent să aşteptăm încă de la el acea metafizică a visului, despre care vorbeşte?”, se întreabă Fondane. „Este capabil, într-o bună zi, după ce va fi sacrificat viaţa în raport cu gândirea şi va fi gândit împotriva creierului, să gândească împotriva «odihnei» şi a «bunei conştiinţe»”. Şi conchide: „El poartă în sine o lume de cutezanţă care nu încetează să ne aducă ceva nou”. Or, tocmai această metafizică concretă a visului va predomina în poeticile spaţiului şi reveriei; dacă reveria este „o stare reală, în pofida iluziilor denunţate pe urmă”, „ce invitaţie la a visa ce vedem şi la a visa ce suntem. Cogito-ul visătorului se deplasează şi îşi va împrumuta fiinţa lucrurilor, zvonurilor, miresmelor. Cine există? Ce detentă pentru propria noastră existenţă!”.35 „Atunci, în fineţea acordurilor pe care un filosof de ultra-vise le aude între fiinţe şi nefiinţe”, „mi-ar place să găsesc, la sfârşitul tuturor paragrafelor, la extremitatea unei lungi suite de imagini, imaginea cu adevărat terminală, aceea care se desemnează ca imagine excesivă la judecata gândurilor raţionale”.36 Cogito-ul visătorului se deplasează la lucrurile pe care le visează, imaginea excesivă care inundă şi deversează limitele raţionalului, nu e aceasta – deja – gândirea care visează? Nu este în sfârşit – în aceste ultime lucrări – schiţa unei anti-critici a imaginaţiei pure, un rămas bun adresat odihnei şi bunei conştiinţe, accesul metafizic la o lume – aceea a poeziei concepute ca „metafizică instantanee”37 – în care, după Fondane, funcţiile irealităţii se raportează la realităţi? Întoarcerea gândirii pe cale de a gândi pentru viaţă, care nu mai trebuie să vrea gândirea, ci, împotriva oricărei ierarhii impuse, oferă libera anarhie a sensului?

 

Note şi referinţe bibliografice
 
* Text publicat iniţial în franceză, cu titlul Benjamin Fondane et Gaston Bachelard. Prolégomènes à une critique de l’imagination pure, în Michael Finkenthal, Claire Gruson, Roxana Sorescu (coord.), B. Fundoianu – Benjamin Fondane. O nouă lectură, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, pp. 297-309.
1Le Nouvel Esprit Scientifique, par Gaston Bachelard”, 1935, XIII, pp. 867-870 ; „Dialectique de la durée, par Gaston Bachelard”, 1938, XVIII, pp. 73-76 ; „La Formation de l’Esprit scientifique. Contribution à une psychanalyse de la connaissance objective, par Gaston Bachelard”, 1939, XVIII, pp. 241-248 ; „À propos du Lautréamont de Bachelard”, 1940, XIX, pp. 527-532 ; „Bachelard apprivoise le rêve”, 1944, XXI, pp. 62-72.
2Text reluat în Benjamin Fondane, Le Lundi existentiel et le dimanche de l’histoire suivi de La Philosophie vivante, Monaco, Éditions du Rocher, 1990, pp. 184-205, ediţie la care trimit citatele noastre.
3La dialectique de la durée, Boivin et Cie, Éditeurs, Paris, 1936, p. 143. „Fără armonie, fără dialectică reglată, fără ritm, o viaţă şi o gândire nu pot fi stabile şi sigure: repausul este o vibraţie fericită” (ibidem, p. 4).
4Conform „traiectului continuu de la real la imaginar”, el citează, în L’air et les songes (José Corti, Paris, 1987, pp. 11-12), o afirmaţie din Fals tratat de estetică al lui Fondane: „Mai întâi, obiectul nu este real, ci un bun conducător de real”. Într-adevăr, experienţa poetică este participare la obiect, în sensul în care realitatea cedează acestei experienţe calitatea ei realmente obiectivă, adică o stare pe care o refuză cunoaşterii intelective, căreia nu îi oferă decât raporturi, răspândite în textul discontinuu al categoriilor.
5 „Această nevoie de noţiuni fundamentale dialectizate, această grijă de a păstra în discuţie rezultatele obţinute, această acţiune polemică neîncetată a raţiunii nu trebuie să înşele în ceea ce priveşte activitatea constructivă a filosofiei lui nu. Filosofia lui nu nu este o voinţă de negaţie” şi ea „nu are de a face nici cu o dialectică a priori” (La philosophie du non, PUF, Paris, 1962, pp. 135-136).
6 „Fenomenul realizat trebuie protejat de orice perturbare iraţională” (ibidem, p. 7).
7 Cf. ibidem, p. 109; şi Lautréamont, José Corti, Paris, 1951, pp. 198, 200.
8La dialectique de la durée, ed. cit., p. 5.
9„Pedagogia spiritului ştiinţific ar avea de câştigat explicând astfel seducţiile care falsifică inducţiile” (La psychanalyse du feu, Gallimard, Paris, 1978, p. 15). „Ştiinţa este şcoală, o şcoală permanentă” (Le rationalisme appliqué, PUF, Paris, 1949, p. 29).
10 „Se recunoaşte marea tradiţie filosofică prin faptul că ea a fost întotdeauna orientată împotriva vieţii, judecată drept obscură, incomodă, impură, nedemnă, inferioară”, remarcă Fondane în „Dialectique de la durée, par Gaston Bachelard” (în Benjamin Fondane, op. cit., p. 81). Şi adaugă: „Nu există nicio dovadă că viaţa trăită este «inferioară», că acele continuităţi ale clipelor sunt «sărace», că personalitatea nu este decât aşa-zis «originală şi profundă» (ibidem).
11 „Aici se se arată neputinţa gândirii prometeice, ştiinţa reprezentând astăzi expresia ei maximă, căci – şi totul se află aici – dacă ea poate în mod curajos să implice totul, ea nu se poate implica pe sine” („Le Nouvel Esprit Scientifique, par Gaston Bachelard”, în Benjamin Fondane, op. cit., p. 76).
12L’air et les songes, ed. cit., p. 291.
13Ibidem.
14L’intuition de l’instant, Gonthier, Paris, 1966, p. 99
15 Cf. L’eau et les rêves, José Corti, Paris, 1942, pp. 9-10.
16La dialectique de la durée, ed. cit., pp. 14-15.
17„Imaginaţia dinamică este un amplificator psihic” (L’air et les songes, ed. cit., p. 21).
18L’eau et les rêves, ed. cit., pp. 25-26.
19La philosophie du non, ed. cit., p. 7. De exemplu, verticalitatea – realitatea intimă a vieţii ascensionale – nu este o „metaforă neîntemeiată; este un principiu de ordine, o lege de filiaţie” (L’air et les songes, ed. cit., p. 17).
20La formation de l’esprit scientifique, Vrin, Paris, 1960, p. 251.
21„La formation de l’esprit scientifique. Contribution à une psychanalyse de la connaissance objective, par Gaston Bachelard”, în Benjamin Fondane, op. cit., p. 106.
22Ibidem.
23„Dialectique de la durée, par Gaston Bachelard”, în Benjamin Fondane, op. cit., p. 83.
24L’eau et les rêves, ed. cit., p. 10.
25 Este de asemenea obiecţia lui Fondane la adresa logicii lui Stéphane Lupasco, aceasta nefiind, după el, o filosofie a contradicţiei, ci o filosofie identificatoare, care doreşte să edifice o nouă cunoaştere referindu-se la contradictoriu, astfel încât contradicţia se tranformă într-o non-contradicţie, conform principiului identităţii care reprezintă „un pact cu diavolul” (cf. Benjamin Fondane, L’Être et la connaissance. Essai sur Lupasco, Éditions Paris-Méditerranée, Paris, 1998, pp. 56, 58, 92).
26 Bachelard vorbeşte de „legătura dintre complexele originare şi complexele culturale” (L’eau et les rêves, ed. cit., p. 26), de faptul că „imaginaţia dinamică uneşte polii”, în aşa fel încât „pentru fiinţa dinamizată, pământul şi aerul sunt indisolubil legaţi” (L’air et les songes, ed. cit., p. 127). În locul acestei gândiri a identităţii (sau filosofie a închisului) care pune o legătură, Fondane pledează pentru o filosofie a „rupturii” care să menţină non-legătura şi deci libertatea „contradictorie” a existentului ce rezistă oricărei sinteze logice, tematizante: „Astfel, de fiecare dată când «natura» refuză să se plieze exigenţelor raţiunii noastre universale, ea va fi tratată drept discurs vid şi metaforă poetică (…). Va trebui ca «natura»să consimtă să ne dea legătura dorită”; or nu e vorba de „a vindeca «natura»de elementul ei discontinuu”, ci de a pune pe faţă discontinuul excepţiei posibile (Le Lundi existentiel et le dimanche de l’histoire, ed. cit., pp. 50-51). Cu privire la legătură şi non-legătură, a se vedea, de asemenea, „D’Empédocle à Stéphane Lupasco ou «La solitude du logique»”, în Benjamin Fondane, op. cit., p. 172. În concluzie, „logicul este relaţie, şi deci o nefiinţă, dar o nefiinţă ca esenţă, care este contradicţie. Orice oprire a contradicţiei, orice blocaj al celor două deveniri într-un conflict sau orice triumf absolut al unei deveniri asupra celeilalte ar imobiliza logicul şi l-ar neantiza, în acelaşi timp cu existenţa care îl susţine” (ibidem, p. 174).
27La psychanalyse du feu, ed. cit., p. 14. Iată de ce „trebuie ca fiecare să distrugă, cu mai mare grijă decât fobiile sale, «filiile» sale, complezenţa faţă de intuiţiile prime” (ibidem, p. 16).
28 „Din punct de vedere psihologic, fizicianul contemporan îşi dă seama că obiceiurile raţionale ivite în conştiinţa imediată şi în acţiunea utilitară sunt tot atâtea anchiloze care trebuie eliminate pentru a regăsi mişcarea spirituală a descoperirii” (Le nouvel esprit scientifique, PUF, Paris, 1963, p. 39).
29 „E vorba de o luptă pentru întâietate, de o cucerire a puterii, gândirea ştiinţifică neacceptând să împartă lumea cu alte forme de gândire (…). Se instituie o nouă Inchiziţie; Tribunalul Raţiunii” (La formation de l’esprit scientifique…”, în Benjamin Fondane, op. cit., p. 103).
30Lautréamont, ed. cit., pp. 199-200. A se vedea în acest sens remarcile lui Fondane în „À propos du Lautréamont de Bachelard” (în op. cit.): „acest complex profund şi primitiv, anterior gândirii, care suscită resentimentul filosofului şi îl determină mereu să-şi ia revanşa asupra poetului” (pp. 159-160); „Dacă viaţa trebuie să vrea gândirea, e cert că aceea a lui Lautréamont nu o vrea (…). Tocmai ca voinţă poetică viaţa lui Lautréamont refuză să vrea gândirea” (p. 165); „Poezia este subversivă prin excelenţă şi nu vedem ce ar putea ea buscula, dacă nu chiar «valorile intelectuale»” (p. 166).
31 Din punctul de vedere al intelectului – observă Fondane – „nu exista decât un singur mijloc de a obţine victoria: acela de a-şi aminti că el este separat: singurul lucru care stă în puterea omului este de a rupe legăturile cu această sensibilitate care nu se poate exercita fără corp, de a deveni indiferent faţă de istorie şi de a se limita doar la perfecţionarea sinelui, a-l duce la renunţare, adică la desfiinţarea contradicţiei” („L’homme devant l’histoire ou le bruit et la fureur”, in op. cit., pp. 133-134).
32 După Fondane, în virtutea preeminenţei ontologice a existentului, trebuie ca „esenţa însăşi a raţiunii universale să se ofere existentului, obiect al unui criticism care va trebui să-şi verifice drepturile, puterile şi limitele; doar interogaţia pasionată a cunoaşterii prin existent este susceptibilă să instituie o adevărată critică a raţiunii pure” (Le Lundi existentiel et le dimanche de l’histoire, ed. cit., p. 30) şi, am putea adăuga, o critică a imaginaţiei pure.
33L’air et les songes, ed. cit., p. 113.
34Cf. ibidem, pp. 10-13. Bachelard merge până la a admite – într-o carte pe care din nefericire Fondane nu o va cunoaşte – că în poezie „necunoaşterea este o condiţie primă”, considerând „imaginaţia drept o putere majoră a naturii umane”. „Funcţiei realului (…) trebuie să i se adauge o forţă a irealului”, întrucât în poezie „condiţiile reale nu mai sunt determinante. Cu poezia, imaginaţia se situează pe marginea unde tocmai funcţia irealului vine să seducă sau să neliniştească” (La poétique de l’espace, Quadrige / PUF, Paris, 1981, pp. 15-17).
35La poétique de la rêverie, PUF, Paris, 1960, pp. 137-138.
36La flamme d’une chandelle, PUF, Paris, 1961, pp. 39-41.
37„Instant poétique et instant métaphysique”, în Le Droit de rêver, PUF, Paris, 1970, p. 224.
 

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 121-125]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.