„…nimeni altul nu poate scrie viața unui om decât el însuși”

Jean-Jacques Rousseau

Dacă pentru Aron Starobinski, evreu originar din vechiul ținut al Poloniei aparținând odinioară Imperiului Rus, Elveția devenea în 1913 țara de refugiu în care viitorul doctor nu va izbuti cu niciun chip să-și dobândească dreptul la cetățenie, pentru fiul său Jean, ea va fi țara natală, chiar dacă, la rându-i, va „accede” – așa cum el însuși va puncta cu ironie – „cu oarecare întârziere la cetățenia legală”¹, la 28 de ani. Suspiciunile de natură politică din dosarul tatălui, întreținute probabil și de puseele de ură și antisemitism specifice extremei drepte elvețiene, au extins în continuare și asupra fiului vigilența autorităților statului.

Dar dacă tatăl, neobosit aspirant la statutul de cetățean, nu va mai părăsi Elveția până la moarte și nu va mai revedea niciodată locurile de baștină ale familiei sale risipite, fiul, născut în Geneva, va crește și se va forma aici ca un veritabil elvețian. Va fi chiar genevezul a cărui faimă va trece dincolo de frontierele țării sale. Prima oară, în 1957, „odată cu Rousseau”. Iar ca să fim până la capăt drepți, vom spune că, după publicarea capodoperei sale, Rousseau, transparența și obstacolul, criticul îl va și îndatora cu inegalabila-i interpretare pe marele filosof și concitadin. Pe de altă parte, însă, ni l-am putea imagina, oare, pe Jean Starobinski, în deplinătatea destinului său literar, fără pilonii bibliotecii sale – citite și scrise -, fără Jean-Jacques Rousseau, fără Montesquieu, Montaigne, Diderot? Sau l-am putea reduce la ei? Adică la livresc? Ar însemna să vrem imposibilul: să-l despuiem de propria viață, lungă aproape cât un veac, de multiplele sale experiențe și competențe și de relațiile umane și intelectuale, cum, de pildă, erau cele întreținute cu exponenții de seamă ai culturii europene, și nu numai. Cu alte cuvinte, să-l privăm de istoria personală căreia respectivii piloni nu numai că nu i s-au împotrivit, ci au fost necontenit mărturia unei stabilități spirituale profunde, susținând prin chiar superioritatea ei dinamica autodepășirii criticului. Iar efectele au fost vizibile de la o etapă la alta.

Nenumăratele mărturii – ale sale, ale prietenilor, ale altor comentatori – consemnate și în La beauté du monde. La littérature et les arts², ne conduc spre concluzia că cele două realități, vitală și intelectuală, care îi compun parcursul, au contribuit prin tot ce aveau mai bun de oferit la evoluția unui fenomen cultural, cunoscut astăzi, în întreaga lume. Jean Starobinski s-a născut în 17 noiembrie 1920. A copilărit în inima Genevei, în Plainpalais, unde a frecventat cele mai reputate instituții de învățământ elvețiene. Tinerețea sa se împletește cu o perioadă nefastă din istoria Europei – al Doilea Război Mondial. S-o urmărim din aproape în aproape.

 Elveția, grație neutralității sale, izbutise în timpul și între cele două Războaie Mondiale să se mențină la adăpost, evitând infernul global. Cu toate acestea, imigranții, evrei mai ales, cu familiile rămase pradă nenorocirilor dincolo de frontierele ei, precum și o parte din intelectualii elvețieni o resimt dureros. Nu-i de mirare, așadar, că, pe lângă primele imbolduri ale conștiinței sale civice, rațiuni familiale și de ordin sufletesc pe care nu le va trece niciodată sub tăcere, îl vor determina pe tânărul Starobinski să se simtă solidar cu ei. Perceptibilă întâi în scrisul său, această solidaritate se va limpezi în viitor în restul alegerilor și atașamentelor sale. Deloc întâmplător, în acei ani, de pildă, va traduce din germană Kafka, deși volumul La Colonie pénitentiaire. Nouvelles suivies d’un Jurnal intime, însoțit de o prefață memorabilă,va apărea la Egloff abia în 1945. Până atunci, avea să publice fragmente din ea în revista Lettres precum și articole despre acest autor interzis în Franța pentru că era evreu.

Dar istoria nu stă pe loc și nu dă răgaz nimănui. În Reich și în teritoriile ocupate, teroarea dezlănțuită împotriva evreilor – confiscarea bunurilor, ghetoizarea, evacuarea, deportările, lagărele de muncă, lagărele de concentrare – se intensifică. În 1941, la Chelmno, în Polonia, naziștii fac primele experiențe de exterminare cu gaz. Tot în Polonia, în același an, este creat prototipul centrului de gazare. Sunt construite apoi în regim de urgență și puse în funcțiune alte asemenea centre³. Din 1942, sinistra industrie a morții începe să duduie. Teribile vor fi veștile despre abominabilele crime – atâtea câte vor fi răzbătut din toate părțile până la ei – în rândul imigranților evrei din Geneva. Și cu atât mai greu de acceptat cu cât, în Geneva – care este „foarte geneveză”^x pe de o parte, iar pe de alta, „cosmopolită”^xx4, atmosfera este, totuși, respirabilă. Și este astfel, în primul rând pentru că orașul trăiește cultural. Intelectuali de elită, evrei sau de alte etnii, unii, rezistenți veniți din Franța, alții, din diverse țări vest sau est-europene, fugiți din calea ororilor spre a se stabili aici temporar, își fac cunoscute ideile, impulsionează schimbul intelectual și au impact asupra mediului cultural autohton. „A trăi în Elveția a fost un privilegiu imens”^x, va recunoaște la maturitate Starobinski, „a trăi la Geneva, o șansă absolută”^xx5. Deși cutremurat de reverberarea atâtor drame umane, climatul ei se va dovedi prielnic dezvoltării unui tânăr înzestrat – și, pe deasupra, liber prin statutul său civil, de obligația serviciului militar – precum era Jean Starobinski. De altminteri, curând se va dovedi că angajamentul personal de implicare în viața publică va suplini cu brio privilegiul de care fusese privat – acela de a presta serviciul militar asemenea oricărui cetățean elvețian de vârsta sa.

Apreciat deja de doi mari critici literari, profesori la Universitatea din Geneva, Albert Béguin și Marcel Raymond, susținut și introdus în societatea academică și culturală îndeosebi de acesta din urmă, el este studentul eminent care, între 1939 și 1942, se pregătește să-și ia licența în litere clasice. Marcel Raymond îi va deturna atenția spre literatura franceză. Astfel, între maestru – care îl va îndruma în proiectele de cercetare literară – și discipolul său se va naște o prietenie afectuoasă, însuflețită de o reciprocă admirație intelectuală, nicicând întreruptă până la moartea lui Marcel Raymond, survenită în 1981. Influența acestui model asupra tânărului a fost majoră – ca profesor, dar și ca istoric și critic literar. Colaborările între cei doi vor fi semnificative și plăcute, fructuoase în plan universitar, literar, editorial. De n-ar fi să menționăm, de pildă, decât cooptarea lui Starobinski în grupul de experți care, sub coordonarea lui Marcel Raymond și sub patronajul Societății „Jean-Jacques Rousseau”, vor participa la editarea scrierilor lui Rousseau în colecția de opere complete. Contribuția lui Starobinski la acest proiect – îngrijirea textului și alcătuirea notelor pentru Discours sur l’origine de l ‘inégalité și pentru Essai sur l origine des langues.

Nu e deloc surprinzător, de aceea, faptul că, în 2010, în discursul său de mulțumire, în replică la elogiile ce i-au fost aduse în cadrul festivității de decernare a Premiului Fundației Geneva, Starobinski nu va uita să evoce un episod crucial în împlinirea vocației sale de critic și istoric literar. Dar mai ales în cea de exeget a lui Rousseau: într-o zi, pe când era elev la colegiu, se furișase în clădirea Universității în sala de curs – cu pereții zugrăviți în roșu pompeian, precum o va descrie cu alte prilejuri – în care preda Marcel Raymond. Prelegerea fiind despre Jean-Jacques Rousseau, tânărul Starobinski a avut șansa unei duble și esențiale revelații – a maestrului cititor și interpret și a marelui scriitor și filosof. „Lui Marcel Raymond, cititor al Confesiunilor și al Reveriilor unui plimbăreț solitar, îi datorez primul meu atașament pentru Rousseau”⁶. De atunci înainte, avea să revină regulat în după-amiezile de luni și joi, la ora 5, în aceeași sală în care își ținea cursul despre Rousseau Marcel Raymond: „Îl țin minte și-acum citind paginile din Confesiuni, în care Rousseau își evocă iubirea nebună pentru Sophie d’Houdetot”⁷. Suntem îndreptățiți, așadar, să susținem fără ezitare că permanența lui Marcel Raymond, ca și a lui Jean-Jacques Rousseau, în viața și în opera lui Starobinski, aici începe.

Dar să ne întoarcem la anii ’40: o perioadă pe care, retrospectiv, Starobinski o va defini astfel: „Pentru mine, experiența războiului este această formidabilă înflorire intelectuală și amicală în solidaritate cu Rezistența”⁸. Câteva momente de intersecție îl atașează pe viitorul critic la grupări din jurul unor reviste, iar personalitățile de care se simte atras îi orientează interesul spre noile curente de idei, științifice și culturale. În primul rând, însă, îi atrag atenția asupra istoriei ce se petrece în jur.

O figură influentă va fi, bunăoară, Pierre Jean Jouve pe care Starobinski „l-a întâlnit la Geneva prin intermediul lui Marcel Raymond”⁹. Starobinski – care va fi mai târziu exegetul, executorul testamentar și editorul operelor sale complete¹⁰ – se va referi nu o dată la întâlnirea sa cu Pierre Jean Jouve. Citându-l, Martine Broda, deținătoare a unei scrisori a criticului, dar și a altor documente conexe, o numește „întâlnire determinantă”¹¹.

Poet, romancier, critic literar francez, notorietatea lui Jouve în mediile culturale se datorează apartenenței sale la mișcarea pacifistă din timpul Primului Război Mondial și la rezistența antinazistă din timpul celui de al Doilea. Fapt este că, în 1941 se exilează la Geneva, soția sa Blanche Reverchon fiind, de altminteri, elvețiancă. Medic și psihanalist, ea se va alătura primilor traducători care îl vor face pe Freud cunoscut în lumea franceză. Prietenia celor doi soți cu Lacan, discuțiile cu Blanche – și ne putem închipui că unele erau centrate pe teoriile psihanalitice ale lui Freud și Lacan, pe viziunea suprarealiștilor asupra inconștientului sau pe puterea acestuia asupra creației literare – vor fi fost pasionante. Departe de a rămâne fără urmări, ele își vor avea semnificația lor în decizia tânărului Starobinski de a se îndrepta spre medicină: „Vedeam că există puncte de contact între literatură și medicină!”¹², își va aminti el.

Dincolo, însă, de legăturile bilaterale, e important să cunoaștem, fie și parțial, cercul de prieteni care frecventau seratele organizate, în propriul apartament, de cuplul Jouve-Reverchon. Să-i numim, întâi pe Marcel Raymond, apoi pe Pierre Emmanuel, discipol al lui Jouve, rezistent și el, pe Maurice Chappaz, Balthus, Gabrielle Boissier, Pierre și Pierrette Courthion.

Între 1945-1947, la îndemnul lui Jouve, aceștia din urmă vor scoate la Geneva Lettres, revistă literară, orientată cu deosebire spre poezia franceză și europeană. Ca atare, editorii concep numere speciale dedicate literaturilor continentului.„Numărul austriac era dominat de figura lui Musil, care murise de curând la Geneva. Jean Rousset a tradus pagini din L’homme sans qualités”¹³.

După debutul său de cronicar de poezie în Suisse Contemporaine, Jean Starobinski, își va întâlni, în paginile revistei Lettres, un viitor coleg de Universitate: pe Jean Rousset. Precum știm, pe cei doi viitori membri ai Școlii de la Geneva îi va lega o prietenie de o viață, mereu împrospătată de un sentiment profund de sinceră prețuire.

1943 este, pentru Starobinski, anul debutului editorial cu „o antologie Stendhal, apărută la Fribourg (…) la editorul Egloff”¹⁴.

Dar un an cu adevărat bogat în evenimente, la care tânărul va participa cu folos, este 1944. Cel puțin așa îl prezintă Pierre Rueff în biografia sa comentată, L’ oeuvre d’ une vie¹⁵. Căci un număr special din Lettres îi aduce la Geneva pe Gianfranco Contini – care preda la Universitatea din Fribourg încă din 1938 -, dar și pe Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Elio Vittorini și Franco Fortini Lattes, oferindu-i tânărului critic șansa de a-i cunoaște. În același an, Albert Skira – care va deveni cel mai mare editor de artă elvețian – inaugurează un ciclu de conferințe avându-i ca invitați pe Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Georges Bataille, André Malraux, Alberto Giacometti, Balthus. Un adevărat regal trebuie să fi fost atunci pentru viața literară geneveză această paradă de personalități! Lui Starobinski i se va acorda onoarea de a rosti cuvântul introductiv la conferința lui Georges Bataille.

Contând, în lansarea publicației, îndeosebi pe implicarea viitorului său secretar, Roger Montandon, poet și pictor elvețian, pe cea a artiștilor Alberto Giacometti, Balthus și Brassai, dar nu mai puțin pe a tânărului Starobinski¹⁶, Skira va edita, de asemenea, Labyrinthe (1944-1946),revistă lunară multidisciplinară, tribună a celor mai de seamă filosofi, artiști și scriitori suprarealiști. Starobinski va fi semnatarul unui număr de articole alături de valoroșii colaboratori ai publicației. Printre aceștia, bunăoară, Sartre, Malraux, Eluard.

Se cuvine să precizăm, însă, că Starobinski va avea cu Skira una dintre cele mai stimulatoare și fecunde întâlniri editoriale. În 1964, de exemplu, în colecția Art, idées, histoire a editurii Skira va fi inserat volumul L’invention de la Liberté, în 1970, în colecția Les Sentiers de la création, Portrait de l’artiste en saltimbanque. Dar, firește, editarea celor două titluri ține abia de începuturile unei viitoare și pasionante colaborări între critic și editor.

Sunt toate acestea momente și conexiuni în spațiul public pe care, înaintea noastră, le-a marcat cu diferite prilejuri Jean Starobinski însuși, dar și Martin Rueff în mai sus menționatul său text, considerându-le, pe bună dreptate, parte semnificativă în biografia intelectuală a criticului. Alături, bineînțeles, de altele câteva, prilejuite de interferențele din sfera cercetării și practicii medicale. Studiile de medicină, bunăoară, din perioada 1942 și 1948, la Universitatea din Geneva, îl vor modela pe Starobinski deschizându-i alte orizonturi. Nemaivorbind despre perioada 1948-1953, când este asistent de medicină internă la Clinica de Terapeutică a Spitalului Cantonal și Universitar din Geneva.

Deocamdată, însă, student la medicină fiind, în 1946, primește temporar un post de asistent la Litere. Activitatea publicistică, sferele de interes de-acum extinse, ca și prestațiile desfășurate în planuri diverse, consumatoare de timp și de energie, nu-l copleșesc, însă, din contră, îl antrenează pe tânăr cu maximă eficiență pe drumul dublei cariere. În treacăt fie spus, Starobinski pare că deține încă din tinerețe secretul bunei gestionări a timpului, fără de care desăvârșirea formației sale enciclopedice nu ar fi fost posibilă. După cum n-ar fi fost posibilă nici multiplicarea contactelor și a relațiilor intense cu personalități, instituții și evenimente culturale europene, unele dintre ele avându-și originea în același an, 1946. An de referință și grație participării – în urma invitației pe care i-o face Marcel Raymond – la Rencontres Internationales de Genève. Peste ani, Starobinski le va defini ca fiind „cele dintâi întâlniri intelectuale cu caracter public”¹⁷. Respectiva participare a fost pentru el și fericita ocazie de a se împrieteni cu scriitorul, filosoful și omul politic Denis de Rougemont, recent întors în țară din America. 8 septembrie, data la care avea să-și susțină conferința la RIG, va rămâne o zi însemnată în biografia lui de Rougemont, căci ea coincide cu publicarea întâiului său discurs despre unificarea europeană. E de presupus, prin urmare, că de Rougemont va fi fost una dintre vocile elvețiene cele mai importante la dezbaterile despre Spiritul european – tema primei ediții a colocviilor -, cunoscute fiind filosofia sa politică, reflecția din perspectivă culturală asupra procesului de construcție europeană, viziunea unificatoare și bunele servicii diplomatice pe care le-a adus Elveției și Europei. Se dovedește astfel încă o dată că, într-o Europă de-abia ieșită din tranșee, distrusă și debusolată, sub auspiciile Universității sale, Geneva ține să-i convoace la dezbateri pe cei mai cunoscuți gânditori, universitari, critici literari, scriitori, formatori de opinie. Altfel spus, ea cheamă la apel conștiințele epocii, cele mai îndreptățite să decidă, imediat după război, asupra reconstrucției Europei.

Dar marele merit în organizarea și inaugurarea Întâlnirilor… – dincolo de cel al câtorva colegi universitari și al autorităților orașului -, îi revine lui Marcel Raymond. Tot al lui a fost și acela de a-i preda peste ani ștafeta distinsului său coleg și prieten, Jean Starobinski.

Cum au debutat însă RIG? La prima ediție, din 2-14 septembrie 1946, au participat 40 de personalități și au susținut conferințe: Julien Benda, Georges Bernanos, Karl Jaspers, Stephen Spender, Jean Guéhenno, Francesco Flora, Denis de Rougemont, Jean-R.de Salis, Georg Lukács¹⁸. Simpla enumerare a unor astfel de nume are, fără îndoială, o anume importanță: ea ne ajută să ne imaginăm cât de mare va fi fost pentru tânărul Starobinski privilegiul de a-i asculta pe acești intelectuali de elită, de a-i cunoaște, de a intra, mai ales, el însuși cu ei în dialog. În 12 septembrie are, la rândul său, o intervenție – una fulminantă, gravă, memorabilă. Tânărul Starobinski se manifestă ca o conștiință revoltată și cere dreptate în numele celor 6 milioane de „evrei ai Europei”, asasinați de naziști. Cum putea, oare, să-i ignore „spiritul european”?

Experiența acestor colocvii pluridisciplinare asociate cu un program de conferințe – deschise, în opinia lui Starobinski, „unui public imediat, dar și unui public viitor”¹⁹ – va continua an de an. Vor veni la diferitele ediții ale RIG Ortega y Gasset, Salvador de Madariaga, Mircea Eliade, Albert Béguin, Roger Caillois, Ernest Ansermet, Gaston Bachelard, Raymond Aron, Michel Butor, Alexandr Zinoviev, Maurice Merleau-Ponty, Georges Poulet, Eugenio Montale, Nicolae Tertulian, George Ivașcu, Pierre Emmanuel, Gaetan Picon, Nicolas Bouvier, Yves Bonnefoy, Jean Rousset, iar implicarea membrilor Școlii de la Geneva va fi constantă. A lui Jean Starobinski va fi majoră: va prezida el însuși, începând din 1965, această instituție culturală de anvergură europeană, exercitându-și strălucit rolul de moderator al celor mai diverse opinii și viziuni exprimate de reprezentanții elitei intelectuale europene cu privire la temele supuse dezbaterii.

Să ne imaginăm însă – pe lângă solicitările și obligațiile universitare de care se achita în paralel, pe lângă proiectele literare și neliterare în care era deja angajat – cât timp, câtă energie a investit Starobinski în organizarea succesivelor ediții ale colocviilor, în cercetarea pieței de idei, în corespondența scrisă de mână, în crearea de legături noi, în menținerea celor existente. Și, nu în ultimul rând, în elaborarea și difuzarea temelor și a programelor.

Cât de meritat a fost, prin urmare, elogiul pe care i l-a făcut în 2010, cu prilejul Premiului Fundației Geneva, Pierre Nora de la Academia Franceză! El deslușea în valoarea contribuției lui Jean Starobinski la RIG neobosita și profunda dedicație a acestui cetățean genevez pentru orașul său: „Legătura cea mai fecundă între Geneva și dumneavoastră trebuie căutată în Rencontres Internationales. Le-ați prezidat timp de 30 de ani, din 1965 până în 1995, o sarcină pe care vi-o asumați, spuneți dumneavoastră, ca pe o «datorie publică»”. Ele vi-au ocupat o mare parte din viață, dar, în același timp, și-au avut contribuția lor în a face din Geneva o capitală intelectuală a Europei”²⁰.

Dar, să lăsăm deoparte Întâlnirile Internaționale de la Geneva, în ciuda multitudinii de prestații și relații care l-au menținut pe Starobinski timp de trei decenii în acțiune pe scena culturală europeană. Și să revenim la dublul său interes – pentru literatură și medicină –- care îi dă energia să-și ducă studiile la bun sfârșit. În 1957 își ia doctoratul în Litere, sub conducerea lui Marcel Raymond,cu Transparența și obstacolul, o lucrare de istorie literară, iar în 1960 devine doctor în Medicină, susținând teza intitulată Istoria tratamentului melancoliei. „În biblioteca Spitalului Psihiatric (Universitar din Céry, Lausanne, unde fusese intern în 1957 și 1958 n.n.), am redactat în 1958-1959 l’Histoire du traitement de la mélancolie, care mi-a permis să iau titlul de doctor în Medicină a Universității din Lausanne câteva luni mai târziu”²¹. Tot atunci, potrivit propriei mărturii, avea „deja redactată o mare parte a cărții despre Montaigne”²². Sunt acestea detalii revelatoare ale voinței tânărului de a-și gestiona în egală măsură ambele șantiere de lucru – literar și medical.

Cât despre proiectul de viață, se poate spune că Starobinski este în grafic.

Cu puțin timp în urmă, între 1953 și 1956 a fost instructor, apoi asistent la Departement of Romance Languages al Universității Johns Hopkins din Baltimore. A datorat această șansă „generoasei prietenii a lui Georges Poulet”^x pe care îl cunoscuse „la întâlnirile de la Royaumont în 1948^xx23, iar acum era full professor la Johns Hopkins.Vorbim cu atât mai mult despre o șansă, cu cât Starobinski a predat, în tandem cu Poulet, literatură franceză, urmând, pe de altă parte, la Johns Hopkins School of Medicine, cursuri de patologie, psihiatrie, neurologie și neuro-oftalmologie. În plus, la Institute of the History of Medicine care funcționează pe lângă Universitate, a asistat la cursurile a doi mari savanți: Owsei Temkin și Ludwig Edelstein. Ambii, și istorici ai medicinei!

În 1954, Starobinski se va întoarce pentru un scurt răstimp la Geneva și se va căsători cu Jaqueline Sirman, absolventă de Medicină. Jaqueline îl va însoți apoi la Baltimore, unde se va specializa ea însăși în oftalmologie.

N-am putea încheia comentariile despre acest profitabil stagiu american fără a menționa, măcar în treacăt, influența pe care a avut-o asupra lui Starobinski Arthur O. Lovejoy. Tânărul profesor și medic elvețian frecventează la Baltimore History of Ideas Club, fondat de marele filosof american, autor al conceptului de „istorie a ideilor”. Considerațiile acestuia referitoare la o temă precum cea a amorului propriu în gândirea filosofică, religioasă, politică din secolele al XVII-lea aveau să-i îmbogățească și să-i nuanțeze ideile. Privindu-l retrospectiv și raportându-l la marile teme pe care și-a construit opera, interesul lui Starobinski pare cu atât mai explicit: respectivul Club propaga viziunea lui Lovejoy asupra istoriei ideilor ca teren interdisciplinar de interacțiune a reprezentărilor complementare ilustrând răspunsuri la marile întrebări ale umanității, ramificate și perpetuate de filosofie, literatură, artă, știință. O abordare nouă și o metodologie care pe Starobinski îl incită, îl fascinează, îl conving. Dovadă că, destul de curând, din 1958, va deveni el însuși profesor de istoria ideilor. Va preda acest curs la Universitatea din Geneva până în 1985.

Starobinski va fi apoi, rând pe rând, profesor suplinitor de literatură franceză la Universitatea din Basel (1959-1961), profesor de literatură franceză la Universitatea din Geneva (1967-1985), va preda o lungă perioadă, între 1966 și 1985, istoria medicinei. În 1987 și 1988, la invitația lui Yves Bonnefoy este profesor la Collège de France²⁴. Își organizează cursurile sub genericul: Histoire et poétique de la mélancolie. În 1992 și 1993 a fost profesor suplinitor de literatură franceză la Ecole Polytechnique Fédérale din Zürich.

Între 1953-2016, publică zeci de volume, toate de referință.

Este considerat unul dintre cei mai mari specialiști ai lumii în Epoca Luminilor și în filosofia lui Jean-Jacques Rousseau.

                                                                        *

Acestea sunt în mare, firește, – căci un cât de restrâns inventar al omisiunilor ar copleși referințele, totuși foarte parțiale, oferite de noi -, doar câteva dintre punctele de contact, revistele, personalitățile, rețelele științifice, culturale, instituționale, relațiile personale care au traversat viața lui Jean Starobinski. Mult mai numeroase sunt cele cuprinse în biografia alcătuită, comentată și integrată de Martin Rueff, sub titlul Opera unei vieți, în volumul maestrului, La beauté du monde. La littérature et les arts.

Dar care să fie logica plasării unui text biografic străin, însumând 200 de pagini, într-un volum de autor? Dacă „nimeni altul nu poate scrie viața unui om decât el însuși”, cum susținea Rousseau, atunci – prezumă Starobinski în prefața la Rousseau,transparența și obstacolul –, opera acestuia nu poate fi decât propria și perpetua-i biografie, pentru bunul fapt că este inseparabilă de destinul personal. Este aceasta ipoteza de lucru pe care o regăsim în interpretarea pe care Starobinski i-o dă lui Rousseau, primindu-l pe acesta, precum declară în aceeași prefață, „așa cum el însuși se dă, în această fuziune și această confuzi(un)e a experienței cu ideea”.

Rueff, la rându-i, nu va ezita să adopte aceeași optică. Documentarea criticului-biograf este vastă, competența literară remarcabilă. Comentariile sunt, în același timp, fine și ferme. Cunoașterea profundă a vieții și operei autorului său, spiritul critic, conștiința propriei misiuni, talentul și tenacitatea concură la montarea unei ample hermeneutici a receptării „Operei unei vieți” care se desfășoară spectaculos sub ochii noștri. Iar aceasta, remarcă pe drept cuvânt Martin Rueff, ajunge la împlinire, și grație „socialității literare” care, după părerea sa, a fost „decisivă în viața lui Jean Starobinski”. „A citi înseamnă a te înconjura de o societate aleasă; a scrie înseamnă a te adresa cuiva; a transmite înseamnă a-i vorbi, câtă vreme «cuvântul este pe jumătate al celui care îl ascultă». Jean Starobinski nu disprețuiește niciuna dintre formele clasice ale «societății de lectură», nici pe cele ale societăților oamenilor de litere. El crede în «Republica Literelor»”²⁵. A fost un profesor cu vocație, întotdeauna dispus să le transmită studenților o parte însemnată din experiența sa de cititor și interpret. A fost, în același timp, președinte al mai multor asociații literare internaționale. Din 1967, ca succesor a lui Marcel Raymond, va prezida Societatea „Jean-Jacques Rousseau” până în 1993. A fost, apoi, președinte al Modern Humanities Researches Association din Londra (1975), vicepreședinte al Société suisse d’histoire de la médecine (1983) președinte de onoare al European Association for the History of Psychiatrie (EAHP) din Londra (1990).

A fost membru sau asociat al unui mare număr de academii: Accademia dei Lincei (1969), British Academy (1974), American Academy of Arts and Sciences (1974) Societa Universitaria degli Studi di Lingua e litteratura Francese din Roma (1974), Moderne Languages Association of America din New York (1978), l’Accademia delle Scienze din Torino (1980), Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung (1986), Académie des Sciences Morales et Politiques (1987), Académie internationale d’ histoire de la médecine, Romance Languages Institute, London University (1990), Society of Scholars de la Johns Hopkins University , Baltimore (1993).

Opera,opera vieții acestui genevez – de-acum, poate mai genevez decât Rousseau, câtă vreme a trăit mai mult decât acesta la Geneva – este, așadar, în egală măsură rodul creației profesorului, a gânditorului, criticului și istoricului literar, medicului psihiatru, istoricului medicinei și al ideilor. Dar și al omului care a știut să cultive și să valorifice o selectă, consistentă și longevivă rețea de relații intelectuale, în beneficiul propriilor competențe. Martin Rueff îl admiră până-ntr-atât pe acest Starobinski plenar, și îl cunoaște atât de intim pe critic, încât propriul text emană ceva din starea spirituală de bine și din experiența conștiinței maestrului.

E momentul să observăm împreună cu Rueff că, în pofida legăturilor prodigioase pe care Jean Starobinski le-a cultivat pe toate meridianele, viața lui s-a consumat, cu rare excepții – însumând, după propriile-i mărturisiri, doar 6 ani -, în Geneva. Mai exact în Plainpalais, perimetru simbolic pentru el, cuprins între Spitalul Cantonal și Universitate. Imobilismul său, stabilitatea sunt, așadar, cât se poate de reale, în timp și spațiu. Iar ele par că-i și inspiră constanța fidelității cu care operează, în actele sale, în toate planurile.

Cât despre libertatea de mișcare, aceasta aparține spiritului. O deslușim, ca atare, ca pe o ficțiune. Căci nici nu ne-am putea imagina altminteri harta existenței lui Jean Starobinski decât așa: complet desfășurată în vasta profunzime a bibliotecii sale. Acolo unde, abolind timpul și bornele între discipline, îi întâlnea pe iluminiști cu suprarealiștii, pe antici cu modernii, pe poeți cu criticii și cu prozatorii, pe istorici cu plasticienii și cu muzicienii, pe medici cu filosofii și cu lingviștii spre a ne face părtași, prin puterea neîntreruptei lor lucrări, la frumusețea lumii. Frumusețe la care, trebuie să spunem, a trudit și el cu bucurie.

__________

Note:

1. Jean Starobinski, La parole est moitié a celuy qui parle. Entretiens avecGérard Macé, La Dogana, 2009, p. 10.

2. Jean Starobinski, La beauté du monde. La littérature et les arts, cap. L’ Oeuvre d ‘une vie par Martin Rueff, Edition établie sous la direction de Martin Rueff, Editions Gallimard 2016.

3. Jacques Attali, Evreii, lumea și banii, cap. Holocaustul artizanal, editura Univers, 2011, p.412-413.

4. x și xx, Entretiens avec Jean Starobinski, professeur de littérature, médecin, président des Rencontres internationales deGenève par Marie-Claude Leburgue (Carnets de vie, 22.09.91), în Entretiens avec Jean Starobinski, Lire, écouter – parler, écrire, Radio Television Suisse, Editions Zoe, 2010.

5. x și xx, Ibidem.

6. Jean Starobinski, Notre seul, notre unique jardin, Genève, éditions Zoe, coll. MiniZoé, 2011.

7. Jean-Jacques Rousseau. Jean Starobinski: ”Il y a chez lui de l ‘acrimonie, mais aussi des bonheurs d ‘écriture innsurpassés. Eléonore Sulser, Le Temps, 16 martie 2012.

8. Antoine Peillon, Jean Starobinski entre gai savoir et résistance, Rencontre, La Croix, 4 mai 2013

9. Martine Broda, Présence de Jouve,Critique, aout-septembre 2004, 687-688.

10. Muriel Pic, Le poète, le critique et la prophétie. Traces de Pierre Jean Jouve dans le Fonds Jean Starobinski; Quatro, 38/2014, Revue des Archives littéraires suisses.

11. Martin Broda, op.cit..

12. Jean Starobinski, La parole est moitié a celuy qui parle. Entretiens avec Gérard Macé, op. cit. p. 14.

13. Ibidem, p.23.

14. Ibidem, p. 14.

15. Jean Starobinski, La beauté du monde. La littérature et les arts, cap. L’ Oeuvre d ‘une vie de Martin Rueff, op. cit.

16. Blandine Delhaye, Le conflit renaissant de la figure et de l’abstraction dans le journal mensuel des Lettres et des Arts (octobre 1944-décembre 1946), Research Gate, octobre 2013.

17. Rencontres internationales de Genève. Interview avec le professeur Jean Starobinski. Extrait de la publication 1945-1995 Cinquante ans de RIG.

18. L’esprit européen: Edition électronique realisée a partir du tome I (1946) des Textes des conférences et des entretiens organisées par les RIG. Les Editions de la Baconnière, Neuchatel, 1947, 364 p. Collection: Histoire et société aujourd ‘hui.

19. Rencontres Internationales de Genève. Interview avec le professeur Jean Starobinski. Extrait de la publication 1945-1995 Cinquante ans de RIG..

20. Jean Starobinski, Notre seul, notre unique jardin,op. cit.

21. Jean Starobinski, La parole est moitié a celuy qui parle, Entretiens avec Gérard Macé, op.cit., pp. 18-19.

22. Ibidem, p. 18.

23. x și xx, Ibidem, p.19.

24. Antoine Compagnon; L’ami de la science et de la volupté.Critique, aout-septembre, pp. 687-688.

25. Jean Starobinski, La beauté du monde. La littérature et les arts, cap. L’ Oeuvre d ‘une vie de Martin Rueff, op.cit. p.61.

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 130-136]