Opt

Oamenii îmi par tot mai mult o specie ciudată. Unii dau o mulțime de bani ca să vadă locuri unde semeni de-ai lor au avut parte de o moarte violentă. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine, atracția turistică e mai nostimă. Un morman imens de cadavre poate deveni, în anumite condiții, un obiectiv turistic mult mai cool decât Turnul Eiffel – fiindcă pe ăla l-au văzut toți proștii. Nu e vorba doar de Auschwitz. Acuma, de curând, am auzit că se organizează excursii în acele zone din Siria care au fost bombardate pe rând de ruși, iranieni, americani, turci și alte armate aflate în trecere pe acolo, sate și orașe din care n-au mai rămas decât niște grămezi de moloz. Dai bani grei ca să vezi asta, să faci poze și să ai niște sentimente deosebite! Iar când te întorci acasă, la poți arăta acele poze prietenilor, ca să-i impresionezi și pe ei. Sau poate preferați o excursie la Cernobîl? Și acolo a fost o catastrofă grandioasă, merită văzută! Eventual, poți cumpăra un teren sau o casă în zonă, ca să fii și mai special. O mulțime de agenții de turism abia așteaptă să-ți înhațe pitacul.

Eu, mai modest, am fost la Leningrad. Mă rog, acum îi zice Sankt-Petersburg. Unii preferă să-i spună Petrograd. Fiecare cu numele lui. De fapt, Sankt-Petersburg a fost principalul motiv pentru care ne-am înscris în croaziera asta de doi lei, deși în realitate a costat mult mai mult. Așa, ca metaforă, i se mai spune Veneția Nordului. Când n-au ce face și nici nu se pricep să facă ceva util, oamenii fac metafore. Amsterdam, Bruges, Geithoorn, Stockholm sunt și ele veneții ale Nordului, dar singura veneție din Rusia este Sankt-Petersburg, metropola construită pe o mlaștină, dintr-o ambiție cam ciudată, de țarul Petru cel Mare – avusese un vis sau cam așa ceva. Cu prețul câtorva sute de mii de morți, fiindcă băiatul lucra numai cu numere mari. Bine, ați putea spune că e o cifră relativ modestă, în raport cu cifrele cu care lucra Stalin. Și că mujicii ăia, săracii, atâtea zile au avut. Oricum ar fi murit până la urmă. N-ar fi trăit niciunul până în zilele noastre, ca să ne povestească dacă ceilalți au murit de moarte bună sau altceva. Între timp, chiar și Petru Velicu a murit, deși ar fi putut să mai trăiască, avea doar puțin peste cincizeci de ani.

Devenit o vreme capitala imperiului țarist, după care n-a mai fost capitală, apoi iar a fost, iar acum, de vreo sută de ani, iar nu mai este (nu e ceva în neregulă aici? – până la urmă, rămâi cu impresia că țarii ăștia erau cam nehotărâți), Sankt-Petersburg a fost și este vitrina către Occident a unei țări pentru care valorile occidentale sunt pe cât de seducătoare, pe atât de antipatice. Spiridușul mesianic al rușilor le șoptește în fiecare dimineață că ei trebuie să conducă lumea, nu ăilalți. În ce direcție, rămâne de văzut. Bine, să nu exagerăm, ați auzit de prietenia lui Petru cu Dimitrie Cantemir al nostru, apoi de fiul acestuia, Antioh (Dimitrievici), care poate că n-a fost un poet la fel de mare ca Pușkin, dar a avut și el un rol în constituirea literaturii ruse.

Am petrecut două zile în Sankt Petersburg, cam puțin, și cu această ocazie mi-am făcut o apreciabilă provizie de ranchiună. În primul rând că atunci când am ajuns noi acolo nopțile albe se terminaseră, parcă dinadins. Deși nu pentru asta veniserăm, ci pentru Ermitaj. Eu personal aș fi preferat să mă plimb un pic pe Nevski Prospekt, despre care mi-am făcut anumite iluzii încă din tinerețe, când îl citeam pe Gogol. Dacă aș fi avut un pic de noroc, mai știi, poate m-aș fi întâlnit și cu nasul asesorului Platon Kovalev. N-am avut norocul ăsta. Fiindcă n-am ales ce trebuia din oferta de excursii. Am ales Ermitajul, celebru pentru colecțiile lui de artă, iar ca să intrăm, a trebuit să stăm la o coadă grandioasă (în Rusia totul e grandios), de aproape două sute de metri, pe trei-patru rânduri. Abia după ce am intrat, mi-am dat seama că tot ce vedeam mai văzusem și în alte muzee; plus un lux de un gust discutabil, cu prea mult sclipici. Presupun că Gigi Becali ar fi fericit să-l cumpere, fiindcă totul e poleit cu aur. În schimb, Romanovii și apropiații lor cred că erau nefericiți aici. De aceea stăteau mai mult la Țarskoe Selo. Nu ajunge să te uiți la niște tablouri toată ziua. Încăperile sunt prea largi și prea înalte, ca să poată fi încălzite cum trebuie, iar la ei în nord, iernile sunt deosebit de reci. O să spuneți că astea sunt judecățile unuia căruia nu-i ajung banii pentru plata întreținerii. Pentru câteva clipe, am avut și eu neplăcuta bănuială că tocmai de aceea am vrut să văd Ermitajul, ca să mă simt un pic de nobil rus, să mă plimb cu un aer distins și puțin cam plictisit încolo și încoace prin sălile lui, ca și cum mi-ar aparține… Dacă aș fi trăit pe vremurile de atunci, probabil că n-aș fi intrat acolo nici ca servitor. Dar oricum, umblând prin sălile alea și punându-te în situația de acum o sută sau două sute de ani, îți dai seama cât de plictisitoare era viața nobilimii ruse. Poate că de asta puneau mereu la cale războaie, ca să mai plece de acasă.

Despre colecția de artă am puține de spus, fiindcă n-am văzut-o propriu-zis. Am văzut, în schimb, nenumărate funduri de chinezi, japonezi sau coreeni – sincer, nu prea le pot deosebi nici fețele, darmite fundurile – care se îngrămădeau în fața tablourilor, cât mai aproape, să filmeze sau să facă poze. Așa că priveam resemnat spre tavan. Tavane casetate sau pictate, scene mitologice, îngeri, nimfe, zeități antice, stucaturi poleite, candelabre… Cam aceleași peste tot, cunoașteți rețeta. Trei stele din cinci, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

Cât pe ce să uit! Am făcut și o scurtă plimbare cu barca pe canalele Nevei. Am trecut pe sub câteva poduri joase, ghidul ne-a avertizat să nu ne ridicăm de pe scaune, ca să nu ne lovim la cap. Fiecare canal are un nume, dar sunt atât de multe încât le-am uitat pe toate. Am căutat pe internet, ca să-mi amintesc măcar cum se cheamă biserica aceea mare, construită pe locul unde a fost omorât țarul Alexandru al II-lea. Cred că e vorba despre Biserica Sângelui Vărsat, dar nu-s sigur. Seamănă leit cu catedrala Vasili Bleajenîi, din Piața Roșie, și are toți pereții acoperiți de mozaicuri. Șapte mii de metri pătrați de mozaic, aproape un hectar. În timpul puterii sovietice a fost folosită ca morgă sau ca depozit de cartofi, în funcție de împrejurări. În sfârșit, ceva interesant!

În fața Ermitajului (sau în spate, dacă socotim că fața e spre Piața Palatului de iarnă), peste Neva, e fortăreața Petru și Pavel (Petropavslovskaia kreposti) , despărțită de celălalt mal al fluviului de un mic canal numit Kronverkski protok. Așa că fortăreața stă pe un fel de insulă. În catedrala din mijlocul ei sunt adăpostite rămășițele Romanovilor, cu familiile lor, de la Petru cel Mare la nefericitul Nikolai al II-lea – cele din urmă aduse aici după destrămarea URSS. Ce să zic, mi-a fost un pic milă, dar nu prea mult. Revoluția din Octombrie n-a apărut așa, din senin. Tocmai citisem o scriere a lui L.N. Tolstoi, intitulată “După bal”, în care, sub pretextul unei povești de dragoste, ni se vorbește despre cruzimea regimului țarist de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Poate ați auzit și de crucișătorul Potemkin. Numele cneazului Potemkin, fost amant al Ecaterinei a II-a (Velica), are legătură și cu satul acela de carton din Ucraina (mă rog, se pare că asta e doar o poveste calomnioasă), dar și cu satul Rădenii Vechi, din raionul Ungheni, undeva pe lângă Prut, unde bietul om și-a găsit obștescul sfârșit. Vă spun toate acestea deoarece despre Ermitajul propriu-zis nu prea am ce vă spune.

Eram un grup de vreo douăzeci de oameni – adică pasagerii autocarului numărul 14, din cele vreo treizeci, câte ne-au luat din port. Ideea era să ne împrăștiem pe trasee diferite, ca să nu ajungem simultan la același obiectiv, sute de oameni, și să ne înghesuim ca vitele. Dar s-a întâmplat că la Ermitaj au sosit aproape toate autocarele în același timp. Primul neajuns a fost coada aceea grandioasă de la intrare, v-am mai vorbit despre ea. Al doilea mare neajuns a fost, în ce mă privește strict personal, la ieșire. Poate ați auzit de efectul de tunel. A fost studiat de psihologi și acum e un fapt dovedit științific. Efectul de tunel se întâmplă atunci când, urmărind ceva ce te interesează în mod deosebit, nu mai vezi nimic altceva. Câteodată treci pe lângă obiectul pe care îl cauți fără să-l vezi, tocmai din cauză că scopul tău este să-l vezi în alt loc. Cam cum li se întâmplă pisicilor, când caută să prindă un șoarece. La fel mi s-a întâmplat și mie. Am întârziat puțin la toaletă, iar când am ieșit din Ermitaj, buimăcit de atâta artă, grupul din care făceam parte, inclusiv soția mea, dispăruse ca prin farmec. Nu dispăruse chiar de tot. Am mai apucat să văd, la o distanță de vreo treizeci de metri, jacheta albastră și fusta albă a doamnei care ne servea de ghid, în timp ce urca în autocar. Câteva momente mai târziu, autocarul a pornit din loc, iar eu am luat-o la goană în urma lui, crezând că dacă flutur din mâini îl voi prinde mai ușor. Să nu-mi ziceți că ați mai citit poanta asta! După ce am alergat vreo zece metri, am auzit în spate vocea soției mele, strigându-mă pe românește:

– Hei, ce te-a apucat, unde fugi așa?

Bine că n-am reușit să prind autocarul ăla și să mă urc în el. Ghida pe care o crezusem a noastră era a altora.

Am rămas încă o zi la Sankt Petersburg, ca să vizităm Țarskoe Selo și Peterhof. Le-am vizitat. La Țarskoe Selo e un Palat de iarnă mai mic, numit Palatul de vară, iar la Peterhof e un fel de Versailles second-hand, cu un canal care iese până în Golful Finlandei. Însă mai important decât asta e că, în a doua zi, am luat masa de prânz într-un mic restaurant cu specific local, undeva la demisol, în apropierea casei lui Pușkin. Eram un grup de vreo douăzeci de oameni. Ne-au luat în primire, de la intrare, doi artiști, un bărbat cu armonică și o femeie, îmbrăcați în costume tradiționale rusești, care după aceea au cântat tot timpul Kalinka maia și Serile la Moscova. Au încercat și câteva figuri de dans, în spațiul îngust dintre rândurile de mese, nu prea le-a ieșit. La urmă, au adus și au pus pe mese niște păhărele de plastic în care noi, turiștii, urma să depunem un mic bacșiș – dar la ei se numește altfel, am uitat cum.

Acum, să vă spun ce mâncare tradițională am mâncat: borș cu sfeclă și alte legume, la felul întâi, iar la felul doi, piept de pui cu piure de cartofi și salată de varză. Mâncare mai proastă ca la Sankt Petersburg am mâncat doar la un restaurant din Târgu-Jiu, pe vremea când eram inginer stagiar.

Nouă

Acuma, de curând, când suedezii ne-au bătut iar la fotbal, mi-am amintit de muzeul pe care l-au făcut ei la Stockholm, ca să se laude că au construit un vas care s-a scufundat la prima lui cursă. Ba chiar, înainte de a ieși propriu-zis din port. Fiindcă, la Stockholm, ieșirea din port durează vreo trei ore. Dacă te uiți mai puțin atent pe hartă, nici nu-ți dai seama că Stockholm e port la Marea Baltică.

Îți trebuie mult tupeu ca să te lauzi cu un eșec. E ca și cum antrenorul Cosmin Contra s-ar lăuda că l-au bătut suedezii. Mi se pare că chiar s-a lăudat un pic, dar nu mai țin minte exact ce a spus. Muzeul se cheamă, la fel ca vasul despre care e vorba, Vasa (era numele casei regale a Suediei), iar vasul ăsta, care ar fi trebuit să fie mândria flotei suedeze, a fost până la urmă un fel de Titanic al vremii lui, adică pe la 1628. Atâta doar că, spre deosebire de Titanic, Vasa era un vas de război. Regele lor de atunci, cred că vreun Gustav al-nu-știu-câtelea, și-a cheltuit întreaga avere ca să-l construiască, iar la puțină vreme după aceea, a murit de ciudă, deși istoricii susțin că ar fi murit în bătălia de la Lutzen, în Polonia. Poate vă întrebați, cu ce treburi în Polonia. Avea treabă cu catolicii, în Războiul de treizeci de ani.

Dacă mergeți vreodată la Belfast, la Titanic Museum, veți vedea cum englezii se laudă, la rândul lor, că au construit un vas care s-a scufundat la prima lui cursă. Am avut și noi un petrolier imens, Independența, inaugurat de tovarășa Elena Ceaușescu cu o sticlă de șampanie care nu s-a spart și, drept urmare, Independența s-a scufundat la puțină vreme după lansare, dar măcar nu facem un muzeu, să aducem acolo tot felul de fraieri și să le cerem bani ca să-l vadă.

Altminteri, istoria Suediei e plină de momente palpitante. De exemplu, dacă regele Gustav al III-lea n-ar fi fost asasinat la o petrecere, una din capodoperele lui Giuseppe Verdi, Bal Mascat, n-ar fi fost compusă niciodată. Poate că în locul ei ar fi fost compusă alta, dar cine suntem noi ca să le judecăm pe toate?

Lucrul ce mai distractiv, în timpul acestei ultime zile a croazierei, a fost că am avut un ghid care vorbea și rusește, și în engleză, deoarece în autocarul nostru apăruseră și vreo zece turiști ruși. Spunea mai întâi ceva în engleză, apoi traducea tot el în rusă, în așa fel încât, la un moment dat, nu mai înțelegeam nimic. Probabil că cineva găsise această soluție ca să mai facă economie de bani – căci peste tot, ghizii erau locali.

Pe urmă am mai fost duși la Stadshuset, adică Palatul Primăriei, în una din sălile căruia are loc banchetul de după acordarea Premiului Nobel. Cu ocazia asta am aflat că, încă de pe la 1540, țăranii aveau reprezentanții lor în Riksdag, Parlamentul suedez, unde, ce-i drept, spre deosebire de nobili și clerici, stăteau în picioare. Nu sunt sigur, am doar impresia că pe meleagurile noastre, cam în aceeași perioadă, turcii se simțeau foarte confortabil.

Fiindcă între timp ni se făcuse foame, autocarul ne-a dus pe un deal, de unde se vedea bine bună parte din Stockholm și unde am mâncat pe marginea drumului, ca niște oameni sărmani, din pachețelele primite la coborârea de pe vasul de croazieră. Bănuiesc că vă dați singuri seama de ce n-am mai fost duși la restaurant.

Da, viața în Stockholm e scumpă, dar merită trăită, mai ales vara. Palatul Regal, situat pe insula Gamla Stan, e deschis vizitatorilor, fiindcă familia regală trebuie să trăiască și ea viața pe care o merită. Despre colecțiile de artă degeaba v-aș vorbi, trebuie văzute. În schimb, am să vă spun ceva ce nu puteți vedea – și are o legătură tangențială și cu noi. E vorba despre Weisse Frau, adică Doamna Albă, adică fantoma Ducesei Agnes de Meran, din familia Hohenzollern, care și-a ucis ambii copii, ca să-și poată părăsi soțul și să se căsătorească cu contele Albrecht de Nurnberg, degeaba, că după aceea contele a părăsit-o. De câte ori fantoma ei apare în vreuna din sălile palatului, urmează să moară cineva din familia regală. Hai, că e doar o poveste, principele Radu al României nu are niciun motiv să se teamă!

Pe undeva pe-aproape e și Muzeul Nobel unde, profitând de timpul lăsat la dispoziția noastră, am intrat și eu un pic – ca să mă obișnuiesc cu atmosfera, mai știi? Cu ocazia asta, am făcut o poză pozei lui George Emil Palade, singurul de pe acolo cu nume românesc. Ba chiar, dacă ne uităm mai atenți la originile lui, vedem că avea rude pe lângă Bacău, undeva pe Valea Zeletinului. Pe urmă, am poposit la o terasă și am mâncat și noi ca oamenii, bucurându-ne de soarele care bătea în partea aceea a pieței atât de dulce și de plăcut! Fiindcă în Suedia chiar și lumina soarelui e foarte scumpă… Pe urmă, a apărut, fatalmente, autocarul.

Considerații finale

Un calcul meschin arată că excursiile pe vase de croazieră nu sunt pentru clasa mijlocie. Dacă bogații au iahturi proprii, iar clasa muncitoare nu poate visa decât, eventual, să muncească pe un asemenea vas, întrebarea e de ce mai există vase de croazieră și pentru cine. Pentru fraieri. Există vase de croazieră exact pentru oameni ca mine, dispuși sau motivați, sau convinși de alții să plătească pentru a sta într-o colivie poleită, din care să fie scoși la grămadă și duși la ședințe de hipnoză în grup, unde li se arată niște chestii numite artă, istorie, tradiții și alte ficțiuni. Am calculat după aceea. Numai factura la telefon m-a costat vreo cinci milioane (vechi). Fiindcă am uitat să dezactivez datele celulare, iar în Rusia roaming-ul e ceva de speriat. Am explicat la început cum costului oficial i se adaugă pe furiș tot felul de alte costuri. Când, ajuns acasă, mi-am consultat contul cardului de credit, am făcut depresie. Cu banii ăia puteam să repar gardul, ca să nu-mi mai fugă câinii în sat, să-mi construiesc garaj și piscină și să-mi cumpăr un laptop nou, că ăsta la care scriu chiar acum se blochează tot mai des. De asta-s așa nervos!

 

 

 

[Vatra, nr. 12/2019, pp. 2-4]