Ocupațiile firești ale țăranilor și modestele lor produse în casă au devenit subiect de Festival. Mai că aș spune Festival-festiv. La mine în sat a avut loc nu demult Festivalul silvoiței. Mă așteptam să fie un eșec. Dar la poalele unui deal, sub semnul acesta, s-au adunat câteva mii de oameni veniți din sate mai apropiate și mai depărtate și, cei mai mulți, de la oraș. Ce magnet s-o fi fiert în atât de banala silvoiță?

Aceasta e întrebarea la care încerc să-mi răspund. Dar pentru asta trebuie să încep cu începutul. Începutul, cred eu, e pe vremea când copiii de la oraș se deosebeau mai ușor de cei de la țară. Pe atunci, dacă un copil de la țară primea o ciocolățică, chipul i se lumina ca o lună plină. În schimb, copilului de la oraș, indiferent la ciocolată, îi luceau ochii la vederea unui măr roșu, a unei cireșe sau a unei prune. Așadar:

Toamna, tata săpa în curte o groapă rotundă și adâncă. Cam la o jumătate de metru de ea săpa o groapă dreptunghiulară, pe marginea căreia mama punea pături vechi, pentru stat la foc și învârtit. Cele două gropi erau apoi unite printr-un tunel pătrățos, consolidat cu pietre late. Astfel că cele două gropi erau legate printr-un fel de portic de piatră. ”Mineritul” se încheia prin  săparea unui horn îngust, cât un burlan, care ieșea din groapa rotundă  cam la jumătate de metru distanță.  La sfârșit  tata aprindea în groapa rotundă un foc zdravăn, foc de încercare a micii construcții subpământene.

Doi bărbați aduceau cu grijă cazanul de aramă, cazan cu fundul rotund și roșietic pe dinăuntru, negru și bombat pe dinafară, și îl așezau în groapa rotundă. În el era pus un vârtej de lemn cu ”pene” la capăt, pene rotunjite (trei sau patru?) care lunecau perfect pe fundul cazanului. Vârtejul era prins într-o stinghie cu gaură la mijloc, fixată pe doi pari. De vârtej se atașa un băț lung de lemn cu care vârtejul era mișcat, astfel încât penele, rotindu-se mereu, să nu lase nimic să se prindă de fund și astfel, Doamne ferește! să se afume.

Culesul prunelor era o operațiune neplăcută, căci trebuia să stai îndoit, să cauți fructele viorii printre cotoroaiele ierbii, în care ne juleam și ne înțepam inevitabil mâinile. Cert este că prunele ajungeau acasă, erau puse în ciubere și coveți de lemn, bine spălate și curățate de gozuri. Seara se făcea clacă la dezghiocatul prunelor. Mama cocea  plăcinte sau palanețe și chema vecinele cu copiii lor la clacă. Ne spălam pe mâini și crăpam cu degetele prunele, scoțând din ele sâmburii. Asta ne lua o bună parte din noapte. Mâinile lucrau, gurile vorbeau vrute și nevrute, ca la șezătoare.  A doua zi, în zori, în cazan se punea apă (nu știu câtă) și prunele, câte încăpeau. Tata aducea lemne uscate, le punea pe marginea gropii dreptunghiulare și făcea focul sub cazan. La început un foc domol, apoi tot mai puternic. Vârtejul se urnea greu, apoi pe măsură ce prunele începeau să fiarbă și se lichefiau, luneca ușor, așa că puteam amesteca și noi, copiii. Cazanul începea încet-încet să borborosească, să vorbească și să arunce stropi roșietici afară, pe frunzele de varză pe care mama le așezase din timp în jurul lui. Frunzele de varză de un verde-alburiu formau în jurul cazanului un guler lat ca al reginei Angliei. Treptat pe mândrețea de guler  regal se depuneau stropi roșii de silvoiță, astfel că ”regina” părea proaspăt decapitată. Iar noi, copiii, luam pe deget câte un strop de ”sânge regal de silvoiță” și îi savuram dulceața. Dar până ce minunea din cazan nu apuca să se îngroașe, mama lua o farfurie și ne ospăta pe noi cu zeama aceea dulce. Prunele grase nu se puteau dezghioca. Carnea fructului era lipită de sâmbure. Așa se face că erau fierte întregi, iar după ce deveneau lichide, erau trecute prin strecurătoarea în care rămîneau sâmburii și cojile, voavele. Acestea erau prada noastră, răsplata răbdării. Le luam în gură și le sugeam dulceața până rămâneau seci. Să nu mai vorbesc de sâmburii sparți între dinți sau cu pietre. Mireasma lor și gustul dulce-amărui, dacă există ierarhii ale gusturilor, rămân la loc de cinste în memorie.

Mai târziu, tata și-a făcut la căuăcie un cerc de bandă de fier cu patru picioare, pe măsura cazanului, așa că totul de desfășura la suprafață. Încât stau și mă gândesc: dacă în 50 de ani cazanul de fiert silvoiță s-a ridicat din pământ deasupra pământului, nu cumva peste alți 50 de ani cazanul va fi urcat pe acoperișul caselor, iar peste alți 50 silvoița se va fierbe deasupra norilor?

Așadar: de ce vine lume foarte multă la festivalul silvoiței de la Vultureni-Băbuțiu? Oh, nu pentru un borcănel de dulceață, nu pentru aerul curat, nu pentru o farfurie de gulaș! Silvoița a fost mult timp ciocolata copilului de la țară. Ea păstrează în gustul ei și imaginea cazanului din pământ, ca un submarin trecând prin pământul lichid al memoriei, și focul ce-ți încălzea genunchii de copil, și gustul sâmburelui de prună și poveștile din jurul focului… Oamenii se adună aici ca să-și regăsească copilăria.

[Vatra, nr. 12/2019, p. 5]