Cu trenul mergi, te-oprești, tot stai, tot mergi,

E timpul, vai, și el, domeniu arbitrar,

Afară stâlpii se succed în mers contrar,

Zadarnic, nu-i mai prinzi, deși alergi.

 

Doi tineri sunt nerăbdători pe culoar,

Bătrânii dormitează întristați, nu-i trai,

E-o viață peste hârburi, nu una pe vătrai,

Bagaje, un rucsac, și îmbrăcat  sumar.

 

Departe pleacă cei ce vin de-aproape,

Călătoria-i într-o carte recitită,

Există nevetiști atenți să nu le scape

 

Monezi între vagoane, legătura,

Mișcată-i cartea, când cobori, smintită,

De pe copertă sare semnătura.

 

 

Cu trenul mergi, te-oprești, tot stai, tot mergi,

Spre-o țintă-nscrisă sigur în tichete,

Poporul își ia locul pe banchete,

Priviri mai pe furiș, tăcerile, prelungi,

Pentru bagaje, plase, și pachete,

Loc insuficient, picioarele mai lungi

Se-mpart pe la vecini, mai strânse-n blugi

De drumul lung, dar în mișcări discrete.

E țara toată în fotografie,

Cu mâini ce se-mpreună și se-agită,

Voind să pară ce nu pot să fie.

Dar trenurile pleacă fix după  orar,

Când mai ajung la ora stabilită.

E timpul, vai, și el, domeniu arbitrar.

 

E timpul, vai, și el, domeniu arbitrar

Și relativ, cum toată lumea știe.

Și el e dintre cei ce te îmbie

Cu toate vrerile trecute-n calendar.

Sunt multe zilele în roșu scrise

Pe foaia agățată-n loc vizibil,

De stat acasă, într-un loc posibil,

Sau, ca pensionarul, cu permise,

Cu trenul personal, în lungă voiajare,

Biletul dus-întors, redus la jumătate,

Peisaje vechi în nouă aranjare,

Prin geamul ce-ți oferă timp agrar.

Năuntru sunt discuții democrate,

Afară, stâlpii se succed în mers contrar.

 

Afară, stâlpii se succed în mers contrar,

Au becurile sparte sau sunt arse,

În vârf așteaptă cuiburi vechi de berze

La bază-adunătură, vesel furnicar.

Cei ce mai sunt din trunchiuri de foioase

Se sprijină-ntr-un cot, caustic și flecar,

Cei din beton armat au aer statuar

Și nu le-ajunge umezeala-n oase.

Rămas-a stâlpul rezistent măreț simbol

Al veșniciei omenești de la oraș.

El ține toate firele întinse-n gol,

Iar ele-s străbătute de zvonuri despre regi

Și prinți ce vor condițiunea de poștaș.

Zadarnic, nu-i mai prinzi, deși alergi.

 

Zadarnic, nu-i mai prinzi, deși alergi.

Aștepți în gară și ignori mirosul.

E-același, de cărbune și de grosul

Postav kaki, albastre salopete, cergi,

Parfumuri îmbinate cu frumosul.

Plutești ca-n baie de alcooluri, dac-ajungi,

De nu, sau e târziu, nimic nu poți să dregi,

Pierzi timpul prețios, sublimul și prinosul.

Cei ce coboboară-s așteptați în gară,

Sărută lung, cu drag se-mbrățișează,

Mai mult acestea toate-n timp de vară.

Dar, iată, stă să urce și un demnitar.

El urcă, ușa-n urmă-i se blochează,

Doi tineri sunt nerăbdători pe culoar.

 

Doi tineri sunt nerăbdători pe culoar.

Au de făcut drum lung până s-ajungă –

Băiatul e aitist iar fata filoloagă –

Vor să coboare preț de-o țigară, doar.

De-ar fi oprirea-n stație mai lungă,

Sau să se schimbe-al trenului orar,

La semnul ocupanților de număr par,

Sau dacă clopotele bat în dungă,

Că oboseală e să stai într-un vagon

Forțat de-o destinație impusă.

Plăcute-s, foarte rar, privirile sincron.

Se mai întâmplă lucrul ăsta și-n tramvai:

Doi ochi te sorb din lumea prea supusă.

Bătrânii dormitează întristați, nu-i trai.

 

Bătrânii dormitează întristați, nu-i trai

Să-ți scadă funcțiile, ba și gradul,

Să doară toate în culori ca jadul

Acum când cu speranță te gândești la rai.

Trec amintirile mai repede ca vinul,

În vis o jumătate, alta unde erai

Rămân. De tine se mai ține scai,

Din lemn de trandafir, bastonul.

De ce crede bătrânul în minciună,

Mă-ntreb, deși cunosc răspunsul,

De ce crede în spaime și le-adună?

E-o ploaie, viața asta, cu petale-n mai?

E lupta cu ajunsul, neajunsul?

E-o viață peste hârburi, nu una pe vătrai.

 

E-o viață peste hârburi, nu una pe vătrai

Și trece, fără să ți le-arate la-nceput

Pe-acelea care au și viitor, dar și trecut.

Limanul l-ai văzut pe când treceai

Pe lângă-un  înțelept necunoscut,

Ce butona mesaje și vorbea pe skype.

Și-atuncea ți-ai dat seama că mai ai

De așteptat până să intri-n așternut.

Filosofia vieții nu-i vie filozofie,

Morala ei nu-i scrisă pentru toți la fel,

Obișnuința vine tot din geografie,

Credința n-o primești în numerar,

Să cumperi vama și să treci mai ușurel,

Bagaje , un rucsac, și îmbrăcat sumar.

 

 

Bagaje , un rucsac, și îmbrăcat sumar,

Așa-i stă bine călătorului la drum,

Că asta ne-ntrebam nainte, cum

Naiba le-aranjăm pe-un gârbovit samar.

Ar fi de dus  mai multe, primul, un costum

În folie de plastic, păstrat de la altar.

Ne-ar trebui o plasă mai mare, de pescar,

La tot ce vom lua ori vom lăsa postum.

Franțuzul zice foarte bine, par le train,

Vorbind despre acest transport mai lung,

Că mersul nostru-i altfel, mai prin tren,

Încolo și încoace umblăm, cât încape

În intervalul strâmt, dar pașii nu ajung.

Departe pleacă cei ce vin de-aproape.

Departe pleacă cei ce vin de-aproape –

Sunt complemente, iară, relative,

De timp sau loc, în planuri narative,

În cer, pe șine, pe pământ, pe ape.

De-aceea-i bine cu bagaje, portative,

Nici grele, nici ușoare, zi și noapte,

Ca niște greierași văzuți în telescoape,

Cutreierând mulțimea de recitative.

Dar mersul are simțul lui cinetic,

E singur, neîmpins de foc, de apă,

E o alunecare-n sens poetic.

Ne cheamă preajma încă neumblată

Și nu-i pe lume unul s-o priceapă.

Călătoria-i într-o carte recitată.

 

Călătoria-i într-o carte recitată,

Aici nu e doar mersul, e și-ntorsul,

Adică reîntoarcerea la rostul

Avut, gustarea gata, potrivită

De sare, zahăr și grăsimi, repausul

Duminical, menirea lustruită

Și altele, de la plăcintă la clătită,

Întoarcerii să-i rotunjești folosul.

Se schimbă tot când toatele-s în mers,

De stăm să judecăm ceva mai bine,

E-o lege veche, a rotației în vers.

Cuvinte rușinate-n ritmuri șchioape

Măsura-și caută în scandări latine.

Există navetiști atenți să nu le scape.

Există navetiști atenți să nu le scape

O față nou urcată, apoi chinta

Roială, plasa cu merinde, halta.

Își vâră tot avutul unde-ncape,

Purtat pe umeri sau lăsat în plata

Lui Dumnezeu, cum scrie-n mape,

Jurnale. Toate, cunoscute fapte

Cu personajele, locul și data.

E viața lor un fel de deșirare

A ghemului ce scapă printre șine.

Nu-l mai adună nimeni în mosoare,

Cum nu așteaptă nici literatura

Să vină Minotaurul și să-i dea pâine.

Monezi între vagoane, legătura.

 

Monezi între vagoane, legătura,

Cu cine, nu se știe, ca-n fântână,

Sau poate-i o vedenie blajină,

Stea rătăcită urmărind ștersura

Veche, de creion, cu litere de mână,

Vrând parcă să ascundă  semnătura.

E un caiet cu nume, nu scriptura,

Aide-mémoire, nu altele, de pomină.

Se-ntâmplă să te-ndrăgostești pe tren,

De-i o femeie tânără aproape,

Cu fustă pantalon și-atrăgătorul ten

Întins peste-o-nserare povestită,

Un corp spre care treci printre pleoape.

Mișcată-i cartea, când cobori, smintită.

 

Mișcată-i cartea, când cobori, smintită

Și scrii sonete de vândut în târguri,

Prin magazinele de suveniruri,

Pictezi cioburi de sticlă, ebonită,

Cu chipul ei ce joacă la pariuri,

Privirea de mireasă nenuntită,

Epifanie între gărzi pitită,

Artistă-n rol secund la festivaluri.

Dar ochii ei te-au absorbit cu totul,

Și-ți mai rămâne-acum pe tine să te-nchipui

Pe cel de dinainte de-a fi scris sonetul.

E lucru-artizanal făcut cu partitura,

Finețuri, încântări ambigui, chipu-i.

De pe copertă sare semnătura.

 

De pe copertă sare semnătura.

Neterminate-s toate-n lumea asta,

Și morfologia, încă și sintaxa,

Se-ntinde somnoroasă și structura.

Și numele-s înlocuite, finalista,

Din carte-s rupte pagini, cusătura,

Cerneala-i diluată, pierit-a editura,

Copertele ce-și mai păstrează crusta.

Dar trenu-i veșnic fără îndoială,

Iar șina veșnic paralelă cu-altă șină,

Plecarea lui e numai parțială.

La-ntoarcere, vagoanele întregi

Cunoașterea urmării o declină.

Cu trenul mergi, te-oprești, tot stai, tot mergi,

 

[Vatra, nr. 1-2/2020, pp. 8-10]