Ion Pop – Fragmente de jurnal (9)

15 ianuarie [1975]

După cursul de literatură, alerg spre Place Clichy, să-i întâlnesc pe d-na Emilia Milicescu şi pe Andrei Pandrea. Vom face împreună o vizită la Nadia Boulanger: miercurea e ziua ei de primire. Urcăm într-o casă de sfârşit de secol 19, monumentală, la 36, Place Lili Boulanger. Lume multă, înghesuită la sfârşitul unei lecţii despre Sonata [opus] 106 de Beethoven [nr. 29].  Cuierul încărcat de haine, serviete pe jos. În odaia cu tavan sculptat, pe mobilele vechi – mulţime de obiecte de artă. Un bust de marmură albă, pe o consolă, al tinerei care era. Tablouri, icoane (şi un Sfânt Gheorghe ucigând balaurul, pe sticla unei icoane româneşti). Fotografii de muzicieni peste tot: zăresc şi pe Dinu Lipatti, pe un raft în apropierea pianului. O orgă imensă dă un aer straniu acestei încăperi năpădite de flori.

            Bătrâna doamnă e o prezenţă impunătoare. Stă dreaptă pe scaunul de lângă pian. Vorbeşte rar, cu o voce care se pierde înlăuntru. După ce a terminat cu întrebările convenţionale, trece prin subiectele cele mai neaşteptate, de la  politică, de la spitalizarea lui Georges Marchais, anunţată astăzi,  şi Kissinger  – la Valéry (Eupalinos, Monsieur Teste), evocat în legătură cu dispariţia marelui actor Pierre Fresnay. Foarte rezervată în privinţa muzicii experimentale, despre care crede că greşeşte neglijând urechea în favoarea tehnicii strict formale. Lansează, din când în când, câte-o vorbă de duh: şefii politici, – un Marchais, un Brejnev – se îmbolnăvesc ca şi cum ar vrea să simplifice trebile acestei lumi… Îşi aminteşte cu emoţie despre România şi români: Lipatti, Enescu, Cella Delavrancea. S-a întors întotdeauna de la noi încărcată de daruri: „Ils sont tellement gentils, les Roumains”…

            În jur, vreo şapte cucoane în vârstă, – una e, săraca, de-a dreptul dezarticulată, – fac conversaţie  între ele pe teme foarte convenţionale. Un singur tânăr, în afară de Andrei şi de mine,  – un compozitor finlandez – prezintă Doamnei ultima lui partitură. Secretarul Giuseppe apare din timp în timp, strigat de stăpână: aranjează covorul strâns în timpul cursului, pune florile în vaze.

            Senzaţia de a mă afla într-un nuzeu, în care nu puţine figuri sunt de ceară. Una din cele vii, singura, de altfel, prezenţă, este Nadia Boulanger. Ar trebui însă condeiul unui prozator pentru a o fixa pe această femeie despre care poţi crede că se apropie de suta de ani şi care are totuşi, în neclintirea ei monumentală, o energie teribilă ce o simt cumva stratificată în fiinţa ei, geologic. La câţiva metri de maiestatea orgei, e ca un tub al ei, detaşată într-o singurătate solemnă, într-un fel de absenţă, în ciuda aparentei participări la murmurul din jur. Timp compact, pe un fundal de secunde în risipă.

16 ianuarie

 

            Toată ziua la Universitate. Discuţii destul de animate la cursul şi referatele despre „mitologia românească”, – după Eliade. La sfârşit, în sala bibliotecii, continuu comentariile  cu vreo trei studenţi pasionaţi de tradiţiile româneşti: satul maramureşean, degradarea civilizaţiei rurale porovocată de lumea modernă. Aproape o oră, apoi, singur, uitându-mă la ploaie în cafeneaua Royal Mirbel, în pauza de amiază. M-am mai liniştit, după frământarea din ultimele zile. Durerea s-a înseninat în melancolie. Iarăşi şi iarăşi, uitarea apără.

18 ianuarie

           

            După-amiază la ora 2, sun la uşa lui Michel Giroud, pe 7, rue Villedo, în cartierul Operei. Mă primeşte la masa de lucru. Îi vorbesc despre planurile mele privind „dosarul avangardei româneşti”, pentru Editions du Champ Libre. Îmi spune că volumul ar putea apărea în primăvara lui ’76, paralel cu un Urmuz, pe care l-aş prezenta tot eu. Să fie cu putinţă? Voi mai avea, oare, răgazul francez necesar? Înainte de a ne despărţi, văd numărul din revista new-yorkeză, Shantih, în care mi s-a tipărit articolul despre Suprarealismul în România. M-au botezat, însă, Ian Pop. Va trebui să-i scriu d-nei Gloria Orenstein, traducătoarea celor câteva pagini, să-mi trimită şi mie un exemplar.

19 ianuarie

 

            Ziua e prea însorită ca să pot sta închis în casă. O iau spre Muzeul de Artă Modernă. Ies, însă, la Trocadéro. Terasa de la Chaillot e scăldată de soare, şi totuşi e frig. Stau câteva minute sprijinit de balustrada masivă de piatră, privind spre Turn. Zgomotul maşinilor jos, Sena cuminte şi, peste tot, Oraşul respirând, uriaş. Cobor spre chei, iar apoi mă îndrept spre Muzeu. Intru mai întâi la expoziţia de desene din fondul Muzeului Naţional de Artă Moldernă. Sunt expuse şi două desene de Brâncuşi (Buste de femme, 1910, şi Le premier pas – 1914). Apoi, la Raoul Hausmann, cu dadaisme nu prea surprinzătoare. Aproape, – atelierul lui Brâncuşi. Intru, – e o lumină gălbuie, soare filtrat calm prin fereastra înaltă. Rămân mai bine de o jumătate de oră. Trec doar trei-patru vizitatori. E linişte de templu. Printre cocoşii în trepte albe, coloanele, păsările solemne, mă simt mai împăcat ca niciodată.

            În cealaltă aripă a clădirii, – expoziţia-happening a neamţului Vostel. Deja pe terasă se vede ce va urma. Lângă o maşină neagră, de lux, o grămadă de franzele împachetate în ziare se descopun. Înăuntru, o altă maşină, pe un sol acoperit de farfurii de faianţă albe. Patru greble mecanice adună sub roţi cioburi. Sus, pe maşină, şase ciocane atârnate de lanţuri se ridică şi coboară automat. În locul farurilor,- două peruci. Într-un colţ, jos, mulajele unor cadavre. Mai apoi, altă apariţie, un „câmp” cu tacâmuri, între trei şiruri de gard din sârmă ghimpată, imitând lagărele de concentrare naziste. Privitorul poate călca pe linguri, trecând în mână cu o valiză din care se aud discursuri sau melodii de muzică uşoară. Şi încă: o mulţime de lăzi cu salată putredă… Artă nouă!

 

25 ianuarie

 

            „Regards sur l’Inde du Nord”, – proiecţie de diapozitive, pe ecran triplu, în sala teatrului de la Maison Internationale. Mizerie şi splendoare. Superbă încredere în Fluviu, – loc de purificare şi înnoire, loc de mântuire şi repaos de veci. Şi muzica auzindu-se până în fibra cea mai ascunsă. Două ore de măreţie, de întoarcere spre omul esenţial.

27 ianuarie

    

            Vizită la Jean-Louis Curtis, ca să-i dau exemplarul din Tribuna în care s-a tipărit interviul luat în noiembrie trecut. Mă primeşte elegant, distins, cu multă simpatie. Vorbim dspre români, despre cărţile lui. Îmi arată mai multe volume – traduceri în germană, engleză, italiană, din romanele proprii. I-ar face plăcere să i se mai traducă ceva în româneşte!

 

 

30 ianuarie

 

            Fixasem, cu câteva zile în urmă, o întâlnire cu Yves [Abramovici, un prieten parizian], după cursurile lungi de joi. Ne vedem la Cluny, în colţ, la şapte seara. Urmează să ne ducem la o conferinţă a lui Vladimir Jankélévitch despre „Ce este filosofia?” Trebuie să traversăm o bună parte din Paris, până dincolo de Operă, pe rue de la Victoire. Într-o casă veche, cu scări înguste de lemn şi cu o înfăţişare cam mizerabilă: sediul unei.. societăţi sioniste (!), care l-a invitat pe profesor. Sala, destul de strâmtă, se umple încet. Lume ciudată, figuri tipice de evrei, cu barbă sau fără. Femeile sunt, în general, foarte urâte. Pe pereţi, afişe în englezeşte despre Israel, Ierusalim, imagini-„remember” despre crimele naziste. Apare şi conferenţiarul, un domn cu trăsături fine, privire foarte blândă, sprâncene stufoase. Părul sur, dat într-o parte, cu o şuviţă foarte bogată, despărţită de cărarea dreaptă, îi dă un aer de elev premiant, dar lipsit de orice orgoliu agresiv.

            Conferinţa debutează cu probleme practice: reducerea sau chiar suprimarea orelor de filosofie din liceele franceze. De aci, – la apărarea filosofiei ca şcoală a contestării, a întrebării şi îndoielii creatoare. Referinţe la mai ’68, când Profesorul a trecut de partea studenţilor. Filosofia ar fi prin excelenţă incomodă, inconfortabilă, căci se îndoieşte până şi de ea însăşi, se autocontestă şi se caută mereu. Filosofia pune „problema problemei”, este prin excelenţă act reflexiv. Observaţia cea mai interesantă şi în multe privinţe tulburătoare, o face în momentul când vorbeşte despre violenţă ca anti-discurs. „La violence est muette, un concept-limite, quelque chose qui n’existe pas”. Când apare dialogul, discursul, violenţa dispare. Se naşte îndoiala. Orice doctrină e constituită dintr-o parte  de violenţă şi o parte de discurs.

            Mă gândesc la formule ca aceea care spune că intelectualul este mereu la „remorca” unei clase şi a unei doctrine. Gândeşte prea mult, înainte de a acţiona… De aceea a şi fost lichidat sau s-a voit să fie lichidat într-o anumită perioadă. Violenţă sigură de sine, neîndoindu-se de nimic, suprimând „discursul”…

1 februarie

 

            Am luat bilet pentru spectacolul lui Peter Brook cu Les Iks, la Bouffes du Nord. Cobor din metrou la Barbès-Rochechouart. Zece minute pe sub linia metroului aerian, traversând cartierul murdar. Mirosuri pestilenţiale. Într-o mare cutie de carton, un biet clochard şi-a construit un culcuş. Pe străzile mizere ce dau în Bd. De la Chapelle – cozi de bărbaţi privind prin ferestruica pătrată spre femeile „de consum” din interioarele caselor igrasioase. (Unul din spectacolele cele mai dure pe care le-am cunoscut în acest Paris).

            Regăsesc sala fantomatică a teatrului unde urmărisem altădată tragedia lui Timon din Atena. Spectacolul începe într-un târziu, după ce actorii au întins pe podea un strat de rumeguş pământiu şi au presărat câţiva bolovani, în jurul unei scheletice colibe. Piesa e redusă la esenţial. Englezul Turnbull anchetează pe teren, în Uganda, situaţia unui grup uman de foşti culegători şi vânători siliţi prin hotărâre guvernamentală să-şi schimbe modul de viaţă. Muntele locuit de zeităţi e abandonat, noii „agricultori” de destramă moral. Religie uitată, degradare a relaţiilor umane, sclavia stomacului, egoismul, lenea, indiferenţa – materialismul vulgar, deformant. Totul spus foarte simplu, voit schematic, o demonstraţie magistrală a unei stări de imensă actualitate pentru timpul nostru „modern”. Am în minte şi suflet tot timpul specacolului imaginea satului românesc, dispariţia atâtor valori umane. Fiecare frază, fiecare mişcare are în mine o rezonanţă pe care n-aş fi bănuit-o atât de puternică, în faţa unui univers aparent atât de îndepărtat. Nu contează nici erorile de pronunţie franceză ale actorilor străini. Totul e o perfectă convenţie, nudă, dură, necruţătoare. Poate momentul cel mai tulburător  e dialogul dintre vraciul Lolim şi englezul anchetator despre moarte şi pierderea semnificaţiei ei.

            Sunt toată vremea acasă, o nesfârşită melancolie va continua să mă apese toată seara.

8 februarie

 

            Aud la radio că s-a suspendat cursul de sexologie de la Universitatea Vincennes. Se pare că noile libertăţi au fost înţelese anapoda şi că ultima rămăşiţă de umanitate a iubirii ar fi fost eliminată, în folosul unei imagini-tip: maşina fizică de îmbrăţişat, excitat, împerechiat… Nimic nu mai e de mirare. Doar am auzit, cu câteva săptămâni în urmă, la France-Culture, un îndemn foarte clar, al altui liberal sexolog: faceţi dragoste luând exemplu de la câinii care se miros şi se ling. Totul, foarte „natural”! Suntem, nu-i aşa, în lumea liberă!

11 februarie

 

            Întâlnire la ora 9, la Sorbona, cu profesorul Etiemble, pentru interviul ce i-l propusesem mai demult. Deşi am serioase rezerve faţă de felul cum scrie şi cum concepe literatura (mai ales poezia, din care nu pricepe mare lucru), trebuie să-i dau dreptate când e dezgustat de comedia politico-lingvistică a maoiştilor de la Tel Quel. Idem, pentru refuzul de a interpreta libertatea cu absenţa oricărui criteriu de conduită şi căderea în haosul anarhic…

19 februarie

 

            L-am condus la Gare du Nord pe Augustin Buzura, la expresul de Bruxelles, după o şedere pariziană de şase zile. În rezumat, o recapitulare a principalelor noastre probleme de scriitori români încă în viaţă. Hoinăreală prin Paris, de la „Deux Magots” la Sacré-Cœur ; kilometrii de Louvre, Jeux de Paume, Musée d’Art Moderne. La Operă, pentru prima oară, Trubadurul, cu Viorica Cortez în rolul Azucenei. Revăzut Le dernier tango à Paris, cu alţi ochi: am înţeles mai bine totul, şocurile de acum vreo doi ani nu mai sunt şocuri…

            A.B. despre Paul Everac la Bruxelles (fusese cu el în „delegaţie”): folosea maşina oficială ca să-l ducă de la un magazin cu solduri la alt magazin cu solduri (pasiunea pantofilor ieftini!).

21 februarie

 

            La ora 8 şi un sfert sunt la Spitalul Universitar pentru un examen cardiac. După frământările prin care am trecut după stingerea unchiului, după zilele şi nopţile de lucru, cu somn puţin şi multă cafea şi fum de ţigară,  am simţit pentru prima oară în viaţă că inima mi-a obosit:  o apăsare continuă, o durere surdă, însoţită de un fel de melancolie uneori senină şi resemnată, alteori aproape disperată. Spun aproape, pentru că am probat încă o dată că gândul morţii e atenuat  la mine de un fel de inerţie, de un laissez aller ce vine, poate, dintr-un scepticism fundamental cu privire la valorile existenţei în general şi ale vieţii mele în particular.  Se moare atât de uşor şi în atâtea feluri, – câte morţi aparente nu traversăm, siliţi de lumile în care trăim? -, moartea de fiecare zi, biologică, dar şi moartea de a nu putea spune tot ce crezi, amorţirea conştiinţei rănite ceas de ceas, moartea de a nu te putea realiza cum te visezi, moartea iluziilor, moartea voinţei de a muri… Şi totuşi, într-un cerc scris de ochiul intern, concentrat pe o suprafaţă îndurerată, inima îndelung ignorată striga înăbuşit că există.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2020, pp. 6-7]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.