Chiar dacă n-are de spus decît un singur lucru (de nu cumva mai ales atunci), poetul nu va isprăvi niciodată cu spusul lui. Și asta pentru că, de fapt, nu-l poate spune niciodată în chip definitiv și eliberator; nu-l epuizează, ci doar îl aproximează. Deși vorbește în limbajul cel mai definitoriu, poetul e un bîlbîit suveran care nu poate pronunța niciodată esența lucrului pe care-l are de spus. El e eroul propriei neputințe de a-și exorciza obsesia care-l definește și victima dependentă de inepuizabilitatea acesteia.

Ioan Moldovan n-a avut doar un singur lucru de spus, dar nici foarte multe și, mai ales, nu foarte diferite. Temele lui ordonatoare și imperative s-au manifestat congruent și coerent, alcătuind un fascicul de melancolii controlate de un discret, dar persistent, vector deceptiv. Deceptiv însă cu înseninare și detașare, ca și cum poetul n-ar fi vrut să le lase să alunece pe o pantă dramatică și le-ar rosti și el cu o străină gură. De cîte ori atinge un fundal bacovian al deprimării, fandează cu un caragialism care deturnează drama în comedie de sine. Bacovia și Caragiale sînt reperele între care e fixat cadranul de stări, trecînd de la căderi în apostazia existențială la defulări sarcastice și reprimări/relativizări ironice. Arte melancolice, poemele lui au profesat un soi de umilitate umană, un fel de cîntare a marginalității și insignifianței, a inconsistenței și fragilității ființei. Ultimele volume – și îndeosebi cel din urmă, Multe ar mai fi de spus (Editura Cartea Românească, București, 2019) – sînt prinse de narcoza insignifianței și a zădărniciei. Ioan Moldovan caută marginea diafană a insignifianței și vrea să dea consistență materială imetarialității ei. Traduce un spectacol al evanescenței progresive a ființei în tablouri domestice, de cotidianitate imediată, fără anvergură și fără finalitate salvatoare. E grefierul acestei evanescențe, dar unul care, apăsat de zădărnicie, taie avîntul poemului, retezîndu-i orice pretenție de sens exorcizant. Tehnica abandonului în chiar mijlocul elanului compozițional e marca unui sentiment iremediabil al zădărniciei: ”Nici n-a-nceput această zi/ nici n-a trecut ziua de azi/ Ce cade-acum e/poate fi/ zăpadă peste brazi// Tot mai pierit, mai oarecare/ mă pierd în sinea ei/ ca apa-n minele de sare// Etcetera e-hei!” (Dragă). O viață ”doldora de insignifianțe” declină Ioan Moldovan, cu un sentiment existențial care e doar o incertitudine, mainimic. Nu ”nimicul” cu marele lui prestigiu metafizic, ci inconsistența și insignifianța ritualice, peripețiile acestora constituie trama pe care se înșiră poemele. E un Eclesiast și Ioan Moldovan, dar unul pentru care nici măcar faptul că toate sînt doar deșertăciune și vînare de vînt nu mai contează: ”Ce mai contează? Mă-ndemni să scriu citeț./ Cui îi mai pasă de pagina mea?/ Poate mîine în zori vei vrea/ să-ți amintești de mine, să fii mai isteț.// Dar tot străin îți voi fi. Tu ești/ studentul cu studii superioare/ care mă vezi rătăcind pe coridoare/ întunecate, fără de uși și ferești.// Fără ferești – este un fel de a spune,/ un fel de licență. Corect ar fi/ fost ferestre. Așa că, pe bune,/ eu sînt un vis al tău.// Ei, și?” (Dragă). Insignifianța nu e o dramă, e doar un  fapt. Tocmai de aceea insinuanța ei e mai atroce: pentru că nu produce alte efecte decît o pură tautologie. Chiar toate sînt, la Ioan Moldovan, ”povești”, vorbe de clacă; pînă și dialogul cu moartea, ecuația dezastruosă a iluziilor, nu reprezintă altceva decît vorbe goale: ”Cu dinții ăștia îndoliați/ cu gingiile astea înmuiate de folosință/ mă prezint eu în fața ta, Doamnă Atroce, și/ mormăi: nu-nu-nu// Nici vieți visate/ nici morți trăite n-am petrecut/ Numai în afară mi-am aruncat privirile/ și încă niciodată în viitorul trecut// Miracolul acesta cu ferestre mici/ e o casă albă pe mal între urzici// Marea de sînge face vălurele/ ca să ridice către stele meduzele de cenușă// E o casă albă fără ferestre și fără vreo ușă/ Poți visa cît poftești din ea n-ai cum să ieși/ și Doamna Atroce: astea-s povești./ Mă leși!?” (Cu dinții). E o lume fără dramă, căci toate lucrurile și gesturile au devenit irelevante de vreme ce deasupra tuturor ”fîlfîie și pocnește/ mainimicul”. Nimic din ce s-ar petrece ori s-a petrecut n-are nici o importanță și poetul pare a se fi postat într-o nepăsare definitivă, într-un cinism de supremă insensibilitate, de unde radiografiază vidul existențial cu detașarea unui spectator. Pentru a-și autentifica această nepăsare folosește o sintaxă cît mai dezlînată, fără ceremonialitate în derularea monotoniei domestice și mereu gata să abandoneze ironic orice ar fi început. E o tehnică de irelevare a discursului care pare deprinsă de la Mircea Ivănescu, astfel încît sentimentul zădărniciei să se vadă în chiar felul de a rosti zădărnicia. Dar tot ca la Mircea Ivănescu, și la Moldovan insignifianța e sabotată de un imaginar care tresare adesea în flashuri expresioniste, pe care poetul se chinuie să le facă inoportune și irelevante. Ele sînt însă supapele prin care izbucnește substratul dramatic al acestei viziuni ce pare consolată cu lipsa de importanță a oricărui fapt. Într-o tonalitate tonică, mereu colorată de umorul zădărniciei, Ioan Moldovan e, de fapt, cel mai deprimat – și deprimant – poet român de azi. Ei, și ce!?

[Vatra, nr. 1-2/2020, p. 20]