Condiția revistelor de cultură (II)

Magda CÂRNECI

De acolo vine schimbarea

1. Impresia mea generală este că nu stăm deloc rău cantitativ la numărul de reviste literare sau culturale din România. La o primă enumerare rapidă, am putut pune pe hârtie 20 de titluri de reviste – fie ele subvenționate de Uniunea Scriitorilor sau de Consiliile județene locale, fie de fundații sau de sponsori privați – și cred că mi-au mai scăpat din vedere unele publicații1. 20 de reviste culturale înseamnă mult la o populație de vreo 19 milioane de oameni, dintre care aproape un sfert se află în afara țării, iar cei mai mulți dintre cetățenii ei nu citesc literatură și nu-i interesează revuistica literară.

Citește în continuare →

Mihaela Vancea – Prostia noastră, cea de toate zilele

Publicat în 2019, la editura Junimea, volumul cel mai recent al lui Traian Ștef, Omeneasca și ticăloasa prostie, lansează o serie de discuții pe marginea unei vaste teme de studiu. Fără a fi tendențios, Traian Ștef schițează simplu, dar lucid, scenarii de prostie autohtonă, care vor rămâne încă mult timp de acum înainte adevăruri general valabile ale societății românești. Lectura acestei cărți nici nu se putea potrivi mai bine vremurilor pe care le trăim, cu perioade de emoții puternice, trăiri generatoare ale unor valuri de inepții: de la dispariția hârtiei igienice de pe rafturile magazinelor, la atacuri rasiste, de la fuga omului de rând din carantină la autoizolarea politicienilor la vilele lor, de la un polițist mincinos, care contaminează zeci de alți oameni, la așa-numita schimbare la față a diasporei, din populație civilizatoare în populație anarhică. Și altele, care se mulează perfect acestei cărți de eseuri moral-politice construite în jurul conceptului de prostie.

Citește în continuare →

Traian Ștef – Cunună de sonete pentru mersul cu trenul

Cu trenul mergi, te-oprești, tot stai, tot mergi,

E timpul, vai, și el, domeniu arbitrar,

Afară stâlpii se succed în mers contrar,

Zadarnic, nu-i mai prinzi, deși alergi.

 

Doi tineri sunt nerăbdători pe culoar,

Bătrânii dormitează întristați, nu-i trai,

E-o viață peste hârburi, nu una pe vătrai,

Bagaje, un rucsac, și îmbrăcat  sumar.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Recidiva epopeică

Nu toți optzeciștii îmbătrînesc. Unii, dimpotrivă, în vreme ce mai toți ceilalți abia-și mai trag sufletul creativ ori s-au oprit – chiar dacă mai publică – acum cîțiva ani, doar acum intră în vervă decisivă. Cum fac, bunăoară, Liviu Antonesei și Traian Ștef. Intratul în vervă e ca intratul în horă: odată prins de ritm, numai un accident te mai poate opri. La Traian Ștef această intrare în verva creativă nu se vede atît în schimbarea ritmicii editoriale (a avut un debit destul de constant și un orar editorial regulat), cît în dispoziția euforică de fond a ultimelor volume. O euforie creativă care se verifică pînă și-n peisajele melancolice ori în peripețiile nostalgice, nu doar în declinațiile senzuale tot mai rafinate și sublimate-n arabescuri de tandrețe (cum se-ntîmpla fățiș în Poemul de dragoste,  dar se-ntîmpla transparent și-n celelalte volume – și nu doar în Femeia în roz). Citește în continuare →

Poeme de Traian Ștef, Andrei Zanca, Gellu Dorian, Dumitru Păcuraru și Mircea Stâncel

traian stef

Traian ȘTEF

Trădarea ficțiunii

 

După ce m-am lăsat

În voia ficţiunii

În glorie

În beatitudine

În vis de fericire

Ce a fost nu mai poate fi

Ce este

Nu rămîne decît

Un semn desfăcut

Bolborosit

Neîndurător

Pentru că ficțiunea

Nu are prezent

Nu are viitor

Nu are răspuns

Nu mai împarte cu mine plăcerile

Mărturisite

 

Citește în continuare →

Trei cititoare ale „Poemului de dragoste”

livia buzilă

Incantații de dragoste

Ultimul volum al lui Traian Ștef e sifidător de dezechilibrat: în vreme ce dragostea stîrnește nu mai puțin de 43 de imnuri-reverii, memorialul de familie e restrîns la 11 episoade afective.

Femeia  (… din vis) a lui Ștef se materializează treptat și pe măsură ce  se gândește la ea, cea din vis devine cea de lângă poet: ,,E reală îmi zic și mă trezesc îndrăgostit’’. În atari condiții, el nu se poate împotrivi realității iubirii (,,Mi-e teamă de toate cuvintele/…/Pe care creierul mi le pune/ Pe buze de îndrăgostit’’) și celei a femeii iubite, a cărei existență o neagă oarecum până în ultima clipă, dar care apare fără ca el să se poată împotrivi: ,,Și femeia din vis/ E tot mai aproape/ Și scînteiază/ Lângă mine’’. Citește în continuare →

Nicoleta CLIVEȚ – Politropii amoroase, dar nu numai

traian-stef-poemul-de-dragoste

Poet cumpătat în relațiile cu viața, chiar ușor speriat de tușele ei groase, de concretețea prea agresivă și de stările sufletești inflamate, Traian Ștef rămâne un retractil șarmant și atunci când, refugiat în versatilul regat al minții și al cărții, se încumetă să atace teme grele, așa cum se întâmplă în Poemul de dragoste (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). Scrise la o vârstă de relativă calmare a simțurilor, poemele sale testează cu succes conductibilitatea iubirii, capacitatea acesteia de a (te) trece peste diverse praguri, dar mai ales peste ultimul. Pe un fundal cotidian estompat, voit blurat tocmai pentru a ascunde privirii  „crăpăturile din fundal“, și într-o sintaxă îndelung decantată și esențializată, Traian Ștef se joacă de-a amantul în cel mai serios mod cu putință, reușind să evite orice catastrofă ar putea rezulta de-aici. Citește în continuare →

Traian ŞTEF – Poeme

????????????????????????????????????

 

Euridice

 

Se îndepărtează

Şi corpul ei

E o vîltoare mătăsoasă

De parfum liliachiu

Şi nu-i văd decît gropiţa

De deasupra genunchiului

Printr-o fulgerare molatecă

Nu-i văd chipul

Doar doi ochi mari

Care mă absorb

Cînd întoarce capul

 

Şi sînt atras pe urmele ei

Tot mai aproape

Pînă ajung  să se suprapună

Corpurile noastre

Pînă corpul meu ia forma

Corpului ei

Şi dispare

Şi nu mai pot privi înapoi

Nici înainte

Şi nu mai ştiu nimic

Nimic

Şi nu se arată nimeni

Să mă trimită înapoi

În peisajul inaugural

 

Şi nici cum aş putea scăpa

Din această vălătuceală

A minţii

Din acest luciu

Al  conştiinţei

Din această liniştită

Abandonare

Nu ştiu

Şi încep să cînt

Fără mine

 

 

Păpuşa

Ziua de ieri se mută în ziua de azi

Ziua de mîine se mută în ziua de azi

Numai  pe ziua de azi

Aş vrea s-o trăiesc

Dar cum

Să chefuiesc cu un prieten

Să slobod un pic de sînge rău

Poate

Să chem  iubita din copilărie

Pe care mi-o amintesc

La orele de gimnastică

În sală

Întinsă pe salteaua unde învăţam

Exerciţiile de elasticitate

A corpului

Podul de sus

Podul de jos

Rostogolirile

Să chem formele ei proaspete

Să le recompun într-un joc

În care poţi da viaţă unei păpuşi

Goale

Să nu mai fie aşa de perfectă

Să facă mişcări neaşteptate

Să se umple de gînduri răzleţe

Să-şi acopere părţile la care mă uit

Insistent

Să crească în braţele mele

Cît o femeie în carne şi oase

Care mă doreşte

Care  întinde amprentele degetelor ei

Peste cearcănele de sub ochii mei

Peste corpul meu visător

Pînă uit să mai chem

Alte ajutoare

Pentru pîinea cea de toate zilele

 

 

Să nu laşi sfîrşitul lumii

 

Uneori mi se pare că

Timpul poate fi dat

Înapoi

Celuilalt

Că nu ar trebui să las

Sfîrşitul lumii

Să se apropie

Singur

Pînă nu îşi arată roadele

Investiţia mea

Într-un pat de frasin

Într-o îmbrăţişare

Într-o cutremurare

În cuvîntul ca o zeiţă

Născută din creierul meu

Într-o dimensiune

A fatalităţii plăcute

 

Şi mi se pare că pot face asta

Să nu las adică sfîrşitul lumii

Să se apropie

Să dau timpul înapoi

Pentru o

Supremă plăcere  a sărbătorii

Corpului tău

 

Să ai puterea asta

S-o ţii într-un cuvînt

Care umblă printre moleculele poemului

Ca o epifanie

Asta este supremaţia dragostei

Poete

 

 

Preaplinul

 

 

Atîta îmi este lumea

De clară

Că-i văd curgerea

Şi văd pînă departe

Departe

Şi mă scald gol în bulboanele ei

În marea dăruire

A ghirlandelor

În marele vîrtej al strălucirilor

Îndoită e curgerea

După preaplinul

Care îşi caută forma

Şi cînd o găseşte se face altă lume

Dincolo de toată claritatea

Pe care o văd eu cu ochii mei

Formaţi din semnificaţii şi cristalul lin

Al cerului

Umezit în ochii tot mai mari

Mai apropiaţi

 

 

Locul cît un pliu şifonat

Am căutat un ac mai mare

Aţă mai rezistentă

Chirurgicală

Şi am cusut o pereche de pantofi

Mai vechi pentru că erau

Desfăcuţi pe la încheieturi

Asta am făcut astăzi

Mulţumit de viaţa mea

Şi cusătura a ieşit bine

Pantofii ca noi

Eu ca nou

 

Mă gîndeam

Ce să fac mai departe

O plimbare în locuri cunoscute

Cu ochii închişi

O vizită în alt loc

Cu simţurile deschise

Să trec

Muntele

Dealul

Văile

Să cînt la vioara ca o femeie

Care aşteaptă

 

Greu de luat o hotărîre

Mă aşteaptă cu siguranţă

Şi cîntă

Se simte singură

A făcut focul

S-a acoperit cu un cearceaf de mătase

Îşi despleteşte părul

Îşi încălzeşte mîinile între coapse

Mai lasă loc la marginea patului

Cît un pliu şifonat

Cît faldul vălurind

Un pic mai sus de genunchi

 

Doar în clipa asta  sîntem vii

Cînd fisurile se desfac

Împrejurul măduvei

Şlefuite de dansul visat

În grădini suspendate

În clipa dăruită

În olimpul cu margarete

Ce-şi lasă una cîte una petalele

În ascunzişul în care stăm

Fără să ştim

 

 

Ca doi artişti

Îmi place să dansăm

Ca doi artişti

Acoperiţi doar de un voal solemn

Prin care trec toate formele

Trec toate simţurile

Şi care îşi schimbă culorile

După  voinţa superioară

A respiraţiei zeieşti

Căreia îi încredinţez

Toată viaţa de la marginea

Unei respiraţii omeneşti

Prelungi

La care să nu mai ajungi

De care să nu te lămureşti

În patul căreia să nu te opreşti

În intervalul căreia să nu şopteşti

Versul cu împărăţia

 

Să nu mai vină

Împărăţia

Să mă lase cu

Tot ce întinde spre mine braţe

Tot ce îmi cîntă-n urechi

Tot ce lasă lacrimi pe bucurii

Toate deliciile fricii

Cu dansul acesta

În care rochia ta

Alunecă prin aer ca o putere

Încinsă

 

 

Joc

Şi lemn sculptat şi luciu temenele

Scumpeturi colorate lăutari

Sofaua largă care te cheamă

Val portocaliu de catifea

 

Poetul întinde  vocale pe gura femeii

Cu lux de amănunte vioi şi odorant

Ea doar priveşte şi tace deschis

Şi cercul îi prinde cu coarda lui moale

De ce nu vii tu vino

Să-ţi fiu eu protector

Îţi fac şi prunci o mie

Îţi dau

Şi flacăra şi smoala şi banii şi beteala

Seceră de aur îţi fac şi salbă de mărgele

Să fim noi doi nemuritori şi vii

Căsuţa noastră cuibuşor de nebunii

 

Ia-mi şi mie mărgele

Cum au toate femeile

Inele şi basma

Cercei şi dedesubturi

În loc de ceas inima ta

S-o întorc s-o opresc

S-o dau înapoi înainte

S-o strâng puţin

Între două cuvinte

 

Am putea încerca

Să faci şi tu o năzbîtie

Să nu te găsească

Să nu te trimită

Cînd e clipa clipita

Tu să fii aici

Şi El să nu ştie

Că-ţi plac bomboanele

Şi cerceii

Inelele şi basmaua

 

Lasă-mă să scriu un poem

Direct pe pielea ta

Bine întinsă

Cu o pană de struţ  voi scrie

Să zgîriie puţin

Să iasă sînge

Să văd dacă are gust de răşină

De scorţişoară

De vanilie

Să mă las absorbit

De cristalinul ochilor tăi

Să-i deschid cu pleoapele ochilor mei

 

Sau tu să scrii mai bine ceva

Cu buzele tale rujate

Dezgoleşte-mi un pic umărul

Cu mîinile tale reci

Înfige-ţi unghiile în carnea mea

Scrijeleşte-ţi numele pe pieptul meu

Mîngîie-mă cu genele tale ca evantaiul

Clipoceşte molatec printre  porii deschişi

Ca un arici

 

Ea tace şi parcă ar vrea să plîngă

Parcă am rostogoli mărgele de sticlă

De la unu la celălalt

Parcă ne-am oferi într-un joc continuu

Acelaşi trandafir

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]