Al. Cistelecan – Traian Ștef și arta poeziei

În vremile de azi, debutul și-a pierdut orice eroism. Greu cu adevărat e azi să nu debutezi, nu debutezi (chiar dacă nu scrii). Odată ce-au căzut marile narațiuni, a căzut și aceasta mică (dar nu și pentru cei în cauză) și particulară. Au fost însă vremi, nu foarte depărtate, în care au existat adevărate drame ale debutului. Unele – drame fericite, cum au fost, bunăoară, cele din deceniul șapte al veacului trecut, cînd se ridica generația ’60, pe vremea lui Ioan Alexandru, de pildă. Pe-atunci cu mare greutate ajungeai să debutezi în anul II de studenție, căci regula era s-o faci în chiar primul an și să ajungi la licență clasic – sau, în orice caz, posibil subiect de licență. Zece ani mai tîrziu, pe vremea lui Adrian Popescu, să zicem, nu mai era chiar așa, dar puteai să-ți susții dimineața licența și după-amiaza să-ți lansezi cartea de debut. Peste alți zece ani, România făcîndu-și planul la poeți, debutul a fost împins, în cazurile fericite, la finele stagiului obligatoriu de trei ani. Cazurile fericite erau însă puține iar poeții mulți, așa că s-a trecut la publicarea lor în grămezi ordonate (un fel de antologii de pre-debutanți) înainte de a li se permite să treacă pragul unui debut personal.

Citește în continuare →

Condiția revistelor de cultură (II)

Magda CÂRNECI

De acolo vine schimbarea

1. Impresia mea generală este că nu stăm deloc rău cantitativ la numărul de reviste literare sau culturale din România. La o primă enumerare rapidă, am putut pune pe hârtie 20 de titluri de reviste – fie ele subvenționate de Uniunea Scriitorilor sau de Consiliile județene locale, fie de fundații sau de sponsori privați – și cred că mi-au mai scăpat din vedere unele publicații1. 20 de reviste culturale înseamnă mult la o populație de vreo 19 milioane de oameni, dintre care aproape un sfert se află în afara țării, iar cei mai mulți dintre cetățenii ei nu citesc literatură și nu-i interesează revuistica literară.

Citește în continuare →

Mihaela Vancea – Prostia noastră, cea de toate zilele

Publicat în 2019, la editura Junimea, volumul cel mai recent al lui Traian Ștef, Omeneasca și ticăloasa prostie, lansează o serie de discuții pe marginea unei vaste teme de studiu. Fără a fi tendențios, Traian Ștef schițează simplu, dar lucid, scenarii de prostie autohtonă, care vor rămâne încă mult timp de acum înainte adevăruri general valabile ale societății românești. Lectura acestei cărți nici nu se putea potrivi mai bine vremurilor pe care le trăim, cu perioade de emoții puternice, trăiri generatoare ale unor valuri de inepții: de la dispariția hârtiei igienice de pe rafturile magazinelor, la atacuri rasiste, de la fuga omului de rând din carantină la autoizolarea politicienilor la vilele lor, de la un polițist mincinos, care contaminează zeci de alți oameni, la așa-numita schimbare la față a diasporei, din populație civilizatoare în populație anarhică. Și altele, care se mulează perfect acestei cărți de eseuri moral-politice construite în jurul conceptului de prostie.

Citește în continuare →

Traian Ștef – Cunună de sonete pentru mersul cu trenul

Cu trenul mergi, te-oprești, tot stai, tot mergi,

E timpul, vai, și el, domeniu arbitrar,

Afară stâlpii se succed în mers contrar,

Zadarnic, nu-i mai prinzi, deși alergi.

 

Doi tineri sunt nerăbdători pe culoar,

Bătrânii dormitează întristați, nu-i trai,

E-o viață peste hârburi, nu una pe vătrai,

Bagaje, un rucsac, și îmbrăcat  sumar.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – Recidiva epopeică

Nu toți optzeciștii îmbătrînesc. Unii, dimpotrivă, în vreme ce mai toți ceilalți abia-și mai trag sufletul creativ ori s-au oprit – chiar dacă mai publică – acum cîțiva ani, doar acum intră în vervă decisivă. Cum fac, bunăoară, Liviu Antonesei și Traian Ștef. Intratul în vervă e ca intratul în horă: odată prins de ritm, numai un accident te mai poate opri. La Traian Ștef această intrare în verva creativă nu se vede atît în schimbarea ritmicii editoriale (a avut un debit destul de constant și un orar editorial regulat), cît în dispoziția euforică de fond a ultimelor volume. O euforie creativă care se verifică pînă și-n peisajele melancolice ori în peripețiile nostalgice, nu doar în declinațiile senzuale tot mai rafinate și sublimate-n arabescuri de tandrețe (cum se-ntîmpla fățiș în Poemul de dragoste,  dar se-ntîmpla transparent și-n celelalte volume – și nu doar în Femeia în roz). Citește în continuare →

Poeme de Traian Ștef, Andrei Zanca, Gellu Dorian, Dumitru Păcuraru și Mircea Stâncel

traian stef

Traian ȘTEF

Trădarea ficțiunii

 

După ce m-am lăsat

În voia ficţiunii

În glorie

În beatitudine

În vis de fericire

Ce a fost nu mai poate fi

Ce este

Nu rămîne decît

Un semn desfăcut

Bolborosit

Neîndurător

Pentru că ficțiunea

Nu are prezent

Nu are viitor

Nu are răspuns

Nu mai împarte cu mine plăcerile

Mărturisite

 

Citește în continuare →

Trei cititoare ale „Poemului de dragoste”

livia buzilă

Incantații de dragoste

Ultimul volum al lui Traian Ștef e sifidător de dezechilibrat: în vreme ce dragostea stîrnește nu mai puțin de 43 de imnuri-reverii, memorialul de familie e restrîns la 11 episoade afective.

Femeia  (… din vis) a lui Ștef se materializează treptat și pe măsură ce  se gândește la ea, cea din vis devine cea de lângă poet: ,,E reală îmi zic și mă trezesc îndrăgostit’’. În atari condiții, el nu se poate împotrivi realității iubirii (,,Mi-e teamă de toate cuvintele/…/Pe care creierul mi le pune/ Pe buze de îndrăgostit’’) și celei a femeii iubite, a cărei existență o neagă oarecum până în ultima clipă, dar care apare fără ca el să se poată împotrivi: ,,Și femeia din vis/ E tot mai aproape/ Și scînteiază/ Lângă mine’’. Citește în continuare →

Nicoleta CLIVEȚ – Politropii amoroase, dar nu numai

traian-stef-poemul-de-dragoste

Poet cumpătat în relațiile cu viața, chiar ușor speriat de tușele ei groase, de concretețea prea agresivă și de stările sufletești inflamate, Traian Ștef rămâne un retractil șarmant și atunci când, refugiat în versatilul regat al minții și al cărții, se încumetă să atace teme grele, așa cum se întâmplă în Poemul de dragoste (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). Scrise la o vârstă de relativă calmare a simțurilor, poemele sale testează cu succes conductibilitatea iubirii, capacitatea acesteia de a (te) trece peste diverse praguri, dar mai ales peste ultimul. Pe un fundal cotidian estompat, voit blurat tocmai pentru a ascunde privirii  „crăpăturile din fundal“, și într-o sintaxă îndelung decantată și esențializată, Traian Ștef se joacă de-a amantul în cel mai serios mod cu putință, reușind să evite orice catastrofă ar putea rezulta de-aici. Citește în continuare →