Etichetă / Traian Stef
Traian Ștef – Cunună de sonete pentru mersul cu trenul
Cu trenul mergi, te-oprești, tot stai, tot mergi,
E timpul, vai, și el, domeniu arbitrar,
Afară stâlpii se succed în mers contrar,
Zadarnic, nu-i mai prinzi, deși alergi.
Doi tineri sunt nerăbdători pe culoar,
Bătrânii dormitează întristați, nu-i trai,
E-o viață peste hârburi, nu una pe vătrai,
Bagaje, un rucsac, și îmbrăcat sumar.
Al. Cistelecan – Recidiva epopeică
Nu toți optzeciștii îmbătrînesc. Unii, dimpotrivă, în vreme ce mai toți ceilalți abia-și mai trag sufletul creativ ori s-au oprit – chiar dacă mai publică – acum cîțiva ani, doar acum intră în vervă decisivă. Cum fac, bunăoară, Liviu Antonesei și Traian Ștef. Intratul în vervă e ca intratul în horă: odată prins de ritm, numai un accident te mai poate opri. La Traian Ștef această intrare în verva creativă nu se vede atît în schimbarea ritmicii editoriale (a avut un debit destul de constant și un orar editorial regulat), cît în dispoziția euforică de fond a ultimelor volume. O euforie creativă care se verifică pînă și-n peisajele melancolice ori în peripețiile nostalgice, nu doar în declinațiile senzuale tot mai rafinate și sublimate-n arabescuri de tandrețe (cum se-ntîmpla fățiș în Poemul de dragoste, dar se-ntîmpla transparent și-n celelalte volume – și nu doar în Femeia în roz). Citește în continuare →
Poeme de Traian Ștef, Andrei Zanca, Gellu Dorian, Dumitru Păcuraru și Mircea Stâncel
Traian ȘTEF
Trădarea ficțiunii
După ce m-am lăsat
În voia ficţiunii
În glorie
În beatitudine
În vis de fericire
Ce a fost nu mai poate fi
Ce este
Nu rămîne decît
Un semn desfăcut
Bolborosit
Neîndurător
Pentru că ficțiunea
Nu are prezent
Nu are viitor
Nu are răspuns
Nu mai împarte cu mine plăcerile
Mărturisite
Trei cititoare ale „Poemului de dragoste”
Incantații de dragoste
Ultimul volum al lui Traian Ștef e sifidător de dezechilibrat: în vreme ce dragostea stîrnește nu mai puțin de 43 de imnuri-reverii, memorialul de familie e restrîns la 11 episoade afective.
Femeia (… din vis) a lui Ștef se materializează treptat și pe măsură ce se gândește la ea, cea din vis devine cea de lângă poet: ,,E reală îmi zic și mă trezesc îndrăgostit’’. În atari condiții, el nu se poate împotrivi realității iubirii (,,Mi-e teamă de toate cuvintele/…/Pe care creierul mi le pune/ Pe buze de îndrăgostit’’) și celei a femeii iubite, a cărei existență o neagă oarecum până în ultima clipă, dar care apare fără ca el să se poată împotrivi: ,,Și femeia din vis/ E tot mai aproape/ Și scînteiază/ Lângă mine’’. Citește în continuare →
Nicoleta CLIVEȚ – Politropii amoroase, dar nu numai
Poet cumpătat în relațiile cu viața, chiar ușor speriat de tușele ei groase, de concretețea prea agresivă și de stările sufletești inflamate, Traian Ștef rămâne un retractil șarmant și atunci când, refugiat în versatilul regat al minții și al cărții, se încumetă să atace teme grele, așa cum se întâmplă în Poemul de dragoste (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). Scrise la o vârstă de relativă calmare a simțurilor, poemele sale testează cu succes conductibilitatea iubirii, capacitatea acesteia de a (te) trece peste diverse praguri, dar mai ales peste ultimul. Pe un fundal cotidian estompat, voit blurat tocmai pentru a ascunde privirii „crăpăturile din fundal“, și într-o sintaxă îndelung decantată și esențializată, Traian Ștef se joacă de-a amantul în cel mai serios mod cu putință, reușind să evite orice catastrofă ar putea rezulta de-aici. Citește în continuare →

Traian ŞTEF – Poeme
Euridice
Se îndepărtează
Şi corpul ei
E o vîltoare mătăsoasă
De parfum liliachiu
Şi nu-i văd decît gropiţa
De deasupra genunchiului
Printr-o fulgerare molatecă
Nu-i văd chipul
Doar doi ochi mari
Care mă absorb
Cînd întoarce capul
Şi sînt atras pe urmele ei
Tot mai aproape
Pînă ajung să se suprapună
Corpurile noastre
Pînă corpul meu ia forma
Corpului ei
Şi dispare
Şi nu mai pot privi înapoi
Nici înainte
Şi nu mai ştiu nimic
Nimic
Şi nu se arată nimeni
Să mă trimită înapoi
În peisajul inaugural
Şi nici cum aş putea scăpa
Din această vălătuceală
A minţii
Din acest luciu
Al conştiinţei
Din această liniştită
Abandonare
Nu ştiu
Şi încep să cînt
Fără mine
Păpuşa
Ziua de ieri se mută în ziua de azi
Ziua de mîine se mută în ziua de azi
Numai pe ziua de azi
Aş vrea s-o trăiesc
Dar cum
Să chefuiesc cu un prieten
Să slobod un pic de sînge rău
Poate
Să chem iubita din copilărie
Pe care mi-o amintesc
La orele de gimnastică
În sală
Întinsă pe salteaua unde învăţam
Exerciţiile de elasticitate
A corpului
Podul de sus
Podul de jos
Rostogolirile
Să chem formele ei proaspete
Să le recompun într-un joc
În care poţi da viaţă unei păpuşi
Goale
Să nu mai fie aşa de perfectă
Să facă mişcări neaşteptate
Să se umple de gînduri răzleţe
Să-şi acopere părţile la care mă uit
Insistent
Să crească în braţele mele
Cît o femeie în carne şi oase
Care mă doreşte
Care întinde amprentele degetelor ei
Peste cearcănele de sub ochii mei
Peste corpul meu visător
Pînă uit să mai chem
Alte ajutoare
Pentru pîinea cea de toate zilele
Să nu laşi sfîrşitul lumii
Uneori mi se pare că
Timpul poate fi dat
Înapoi
Celuilalt
Că nu ar trebui să las
Sfîrşitul lumii
Să se apropie
Singur
Pînă nu îşi arată roadele
Investiţia mea
Într-un pat de frasin
Într-o îmbrăţişare
Într-o cutremurare
În cuvîntul ca o zeiţă
Născută din creierul meu
Într-o dimensiune
A fatalităţii plăcute
Şi mi se pare că pot face asta
Să nu las adică sfîrşitul lumii
Să se apropie
Să dau timpul înapoi
Pentru o
Supremă plăcere a sărbătorii
Corpului tău
Să ai puterea asta
S-o ţii într-un cuvînt
Care umblă printre moleculele poemului
Ca o epifanie
Asta este supremaţia dragostei
Poete
Preaplinul
Atîta îmi este lumea
De clară
Că-i văd curgerea
Şi văd pînă departe
Departe
Şi mă scald gol în bulboanele ei
În marea dăruire
A ghirlandelor
În marele vîrtej al strălucirilor
Îndoită e curgerea
După preaplinul
Care îşi caută forma
Şi cînd o găseşte se face altă lume
Dincolo de toată claritatea
Pe care o văd eu cu ochii mei
Formaţi din semnificaţii şi cristalul lin
Al cerului
Umezit în ochii tot mai mari
Mai apropiaţi
Locul cît un pliu şifonat
Am căutat un ac mai mare
Aţă mai rezistentă
Chirurgicală
Şi am cusut o pereche de pantofi
Mai vechi pentru că erau
Desfăcuţi pe la încheieturi
Asta am făcut astăzi
Mulţumit de viaţa mea
Şi cusătura a ieşit bine
Pantofii ca noi
Eu ca nou
Mă gîndeam
Ce să fac mai departe
O plimbare în locuri cunoscute
Cu ochii închişi
O vizită în alt loc
Cu simţurile deschise
Să trec
Muntele
Dealul
Văile
Să cînt la vioara ca o femeie
Care aşteaptă
Greu de luat o hotărîre
Mă aşteaptă cu siguranţă
Şi cîntă
Se simte singură
A făcut focul
S-a acoperit cu un cearceaf de mătase
Îşi despleteşte părul
Îşi încălzeşte mîinile între coapse
Mai lasă loc la marginea patului
Cît un pliu şifonat
Cît faldul vălurind
Un pic mai sus de genunchi
Doar în clipa asta sîntem vii
Cînd fisurile se desfac
Împrejurul măduvei
Şlefuite de dansul visat
În grădini suspendate
În clipa dăruită
În olimpul cu margarete
Ce-şi lasă una cîte una petalele
În ascunzişul în care stăm
Fără să ştim
Ca doi artişti
Îmi place să dansăm
Ca doi artişti
Acoperiţi doar de un voal solemn
Prin care trec toate formele
Trec toate simţurile
Şi care îşi schimbă culorile
După voinţa superioară
A respiraţiei zeieşti
Căreia îi încredinţez
Toată viaţa de la marginea
Unei respiraţii omeneşti
Prelungi
La care să nu mai ajungi
De care să nu te lămureşti
În patul căreia să nu te opreşti
În intervalul căreia să nu şopteşti
Versul cu împărăţia
Să nu mai vină
Împărăţia
Să mă lase cu
Tot ce întinde spre mine braţe
Tot ce îmi cîntă-n urechi
Tot ce lasă lacrimi pe bucurii
Toate deliciile fricii
Cu dansul acesta
În care rochia ta
Alunecă prin aer ca o putere
Încinsă
Joc
Şi lemn sculptat şi luciu temenele
Scumpeturi colorate lăutari
Sofaua largă care te cheamă
Val portocaliu de catifea
Poetul întinde vocale pe gura femeii
Cu lux de amănunte vioi şi odorant
Ea doar priveşte şi tace deschis
Şi cercul îi prinde cu coarda lui moale
De ce nu vii tu vino
Să-ţi fiu eu protector
Îţi fac şi prunci o mie
Îţi dau
Şi flacăra şi smoala şi banii şi beteala
Seceră de aur îţi fac şi salbă de mărgele
Să fim noi doi nemuritori şi vii
Căsuţa noastră cuibuşor de nebunii
Ia-mi şi mie mărgele
Cum au toate femeile
Inele şi basma
Cercei şi dedesubturi
În loc de ceas inima ta
S-o întorc s-o opresc
S-o dau înapoi înainte
S-o strâng puţin
Între două cuvinte
Am putea încerca
Să faci şi tu o năzbîtie
Să nu te găsească
Să nu te trimită
Cînd e clipa clipita
Tu să fii aici
Şi El să nu ştie
Că-ţi plac bomboanele
Şi cerceii
Inelele şi basmaua
Lasă-mă să scriu un poem
Direct pe pielea ta
Bine întinsă
Cu o pană de struţ voi scrie
Să zgîriie puţin
Să iasă sînge
Să văd dacă are gust de răşină
De scorţişoară
De vanilie
Să mă las absorbit
De cristalinul ochilor tăi
Să-i deschid cu pleoapele ochilor mei
Sau tu să scrii mai bine ceva
Cu buzele tale rujate
Dezgoleşte-mi un pic umărul
Cu mîinile tale reci
Înfige-ţi unghiile în carnea mea
Scrijeleşte-ţi numele pe pieptul meu
Mîngîie-mă cu genele tale ca evantaiul
Clipoceşte molatec printre porii deschişi
Ca un arici
Ea tace şi parcă ar vrea să plîngă
Parcă am rostogoli mărgele de sticlă
De la unu la celălalt
Parcă ne-am oferi într-un joc continuu
Acelaşi trandafir
[Vatra, nr. 3-4/2016]

Traian ȘTEF – Ochiul în adormire
Ca ochiul în adormire
Al viţei-de-vie
Refuzînd să se închidă
În timp
Să se piardă
Sub coaja uscată
Să putrezească
Sub ploi
Ca strălucindul
Unei ape repede curgătoare
Refuzînd tulburarea
Cataracta umbrei
Tăietura fulgerului
Ca limpezimea
Prin care se vede viaţa însăşi
În toată consistenţa ei
Se vede scînteia
Unei clipiri de dragoste
Se vede braţul
Care arată răscrucea
Între firele nisipului din deşert
Niciodată nu rămîne fără vedere
Un ochi
Un ochi rămîne doar în adormire
Şi ţuşti un mugure
Unde nu te-aşteptai
Şi creşte mugurele
Şi al lui e cerul cu toate ale Lui
Şi al lui e capătul pămîntului
Şi ale lui făgăduinţele mării
Ceea ce înseamnă
Că mai avem o speranţă
Că viaţa e într-un du-te-vino
Numai că nu se ştie
Pe unde a intrat
Pe unde a ieşit
Pe unde iese
Pe unde intră
Ca o pendulă
Numai că atunci cînd
Ajung jos greutăţile acelea
Ca nişte testicule
Cineva trebuie să le ridice la loc
Şi te pomeneşti că lucrurile astea
Le face chiar moartea
Cu mînuţa ei
[Vatra, nr. 9/2015]

Alexandru Vlad in memoriam (3) – Poeme dedicate scriitorului
Aurel PANTEA
Poeme
***
In memoriam Alexandru Vlad
Simt alte acorduri.
Sînt momente cînd limba priveşte în moarte.
Sînt clipele în care viul exhibă ultima enigmă.
Bănuiam de mult că muzica arată cel mai mult din ceea ce nu poate să apară.
Acum, indecenţa morţii amînă încă o dată ceea ce, totuşi, s-ar fi putut să apară
***
Am fost la înmormîntarea lui Alexandru Vlad,
prieteni trişti,
tristeţea era regula impusă de lăuntruri devastate,
am ieşit din cimitir, să beau ceva,
l-am întîlnit pe Baciul Moldovan,
avea faţa radioasă,
mi-a spus că tocmai o întîlnise pe iubita lui
din tinereţe
eşti frumoasă, i-a spus,
toţi se îndreptau în direcţii diferite,
pînă la urmă se vor întîlni,
numai lumina de pe chipul prietenului spunea altceva,
cu totul altceva,
lumina aceea spunea un nu revoltat
rosăturii
***
Dinspre tine vin numai şoapte,
cu tine urcă în oraş amurgul,
un grai fără seamăn seamănă melodii,
că tot trupul îţi cîntă,
te-am văzut cum priveai trecătorii,
ochii tăi secerau chipuri, în vechimile serii,
cineva a povestit odată despre cum apari în desimi de aparenţe,
cum pe chipuri se aşează lumini străine
şi pe străzi pluteşte o răcoare
ieşită din respiraţii de demult.
în preajma ta
toate de aici
îşi găsesc apusul,
pînă cînd mîinile tale mîngîie ceva molatic
şi întreg oraşul se înalţă,
încît se vede surîsul crîncen,
doar el, surîsul crîncen al unei feţe enorme
***
Mişcările tale moi,
trupul în surdină
invită la înverşunate descrieri;
ţi-aş scoate zilele din trup,
ţi-aş aresta trecutul, cînd nu te ştiam,
să nu mai simt palpitul altei vieţi
prinse încă în memoria ta,
cînd mergi prin cameră, neatentă,
şi atingi cu gamba mobilele,
cu chipul încă prins în voluptate,
îmi auzi privirea cum îţi înfăşoară coapsele,
încet, ca o insinuare,
iar tu chiar prinzi privirea aceea
şi o depeni, şi te înfăşori cu ea, atrăgîndu-mă, pînă cînd nimic
nu ne mai desparte,
pînă cînd îmbrăţişarea noastră
nu mai lasă nici un loc
pentru moarte
***
În semiumbra camerei,
afară e după amiază,
toate clipele plutesc leneşe,
amintirile s-au retras
în prezenţa tandră,
trupul tău destins
oferă pîine luminii
***
Amintirile cu tine
sunt animale blînde,
vizitînd prezentul
cu mii de ochi,
din acea noapte, cînd ai făcut să se nască
în adolescent
privirea de bărbat,
de atunci în inima mea
au început pregătirile pentru moarte,
trupul tău de odinioară a strecurat în fiecare celulă
a trupului meu
narcoze străvechi.
ştiu că nu am scăpare,
dar febra acelei nopţi de dragoste
poate fi urma unei ferocităţi
în care învierile alunecă fericite spre moarte
***
Dacă ai fi plecat atunci,
s-ar fi prăbuşit zile peste zile,
aş fi văzut ce ar mai fi rămas
după ce, în disperare,
timpul
ar fi zidit ultima citadelă,
să nu se vadă sumbra goliciune din care se naşte,
dar ai rămas
şi frumuseţea ta s-a hrănit
cu măştile pe care le ia fiecare clipă,
aparenţe care m-au sedus
fără să-mi spună cineva
că aş umbla prin frumoase grădini,
ale unei călătorii din care nici unul din noi,
pentru nimic în lume, nu ar fi putut lipsi,
ca să se împlinească
neştiutul pe care amîndoi îl purtăm
nu se ştie unde
***
Nu îmi vorbeşti, Doamne,
nu ai loc de laşitatea şi justificările mele,
Tu eşti tăcerea în vertigiu din rumori,
nu am nimic să Te cheme,
dar Îţi simt prezenţa în pata însîngerată
din începutul şi sfîrşitul
fiecărei zile
stau în trufia rugăciunii
şi graiurile mele se prefac în cenuşi
***
Katia priveşte florile de maci
din grădina noastră sălbatică.
Ştiu, lirismul e o afacere minoră, acum,
în oameni detracaţi
***
O noapte întreagă cu morţi dragi
mi te aduce, acum, fragilă,
dintr-o primăvară îndepărtată.
tatăl meu murise în aceeaşi noapte, cînd noi ne celebram dragostea
într-o vreme brună,
asta se vedea pe toate chipurile,
iar tu, printre femei în negru şi plînsete,
erai însăşi inocenţa derutată,
toţi te îmbrăţişau,
purtînd pe chipuri viaţa şi o tristeţe venită din scurte priviri spre cel mort,
era un april crud, strigat de exploziile anotimpului.
Acum, în silozul de întîmplări de după aceea, privirile tale
de atunci
revin şi fac din nou imposibilă moartea dragostei
***
Katiei
Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele
dintre ceea ce sîntem,
acum,
şi ceea ce nu vom mai fi,
încît intrăm, fără să ştim,
în tăceri fluide,
de unde doar o voce a cuiva ce ni s-a dedicat cu totul
ne mai poate întoarce.
Simţim chemarea ei dintr-un trecut
în care locuiam
şi care, parcă speriat
de acele tăceri fără capăt,
ne inundă cu atîtea amintiri
că putem face drumul îndărăt,
purtînd păreri de rău şi chemări abia născute
şi promisiuni
despre care n-avem de unde şti
că s-ar fi împlinit vreodată
***
Letiţia ILEA
duminică dimineaţa
In memoriam Alexandru Vlad
ziarele au scris apoi au tăcut
prietenii au plecat încet acasă.
te-am văzut ultima dată
fără să te recunosc.
am izgonit acea imagine din minte
nenumărate fragmente de viaţă
i-au luat locul.
zâmbetul tău bun
când eu îţi înşiram prostioarele mele.
nu mă întrerupeai doar îmi povesteai apoi
o istorioară cu tâlc.
descoperirile tale muzicale
pe care le adoptam imediat.
şi mă gândesc că ai plecat
exact într-o duminică dimineaţă
ca în piesa lui kris kristofferson
care ne plăcea atât de mult.
poate totul nu e decât o glumă
şi ai să te-ntorci precum soldatul crezut mort
din „La pescuit de somon în Yemen”
despre care tot de la tine am aflat.
astăzi ţi-am căutat cărţile în bibliotecă
le-am comandat pe cele pe care nu le am.
o formă de neputinţă.
îmi vor lipsi încurajările ironiile tale
cafeaua cu gust atât de diferit
când era povestită cu tine.
nu am intrat de atunci în cafeneaua
unde obişnuiai să mergi
sper în mod nesăbuit că eşti acolo
în dosul ferestrelor uriaşe
şi ai să-mi faci cu mâna
în timp ce eu trec spre universitate
sau chiar ai să-nclini uşor din cap
în semn de reproş că nu mă opresc.
ultimul meu dar pentru tine
au fost nişte crizanteme
poate mai potrivit ar fi fost un pachet de tutun
şi pe panglica neagră nu era loc
să scriu toate acestea.
***
Ruxandra CESEREANU
Povestaşul
Prin 1992-1993, vreo trei luni de zile (nu ştiu de ce a durat doar atât, poate au fost patru luni, dar nu mai mult), am avut un ritual anume de povestăşie cu Alexandru Vlad, în fiecare săptămână: mergeam la o cafenea mică şi clujevită de lângă noul sediu al revistei Steaua (în paranteză fie spus, Alexandru fusese redactor la Steaua, din 1990 până în 1991 – apoi se mutase la revista Vatra -, eu ajunsesem redactor la Steaua, după plecarea lui, în 1991). La cafenea, eu luam o prăjitură, el o cafea, apoi îmi povestea, cam 45 de minute, despre ce ar fi putut face Şeherezada în vremurile de-acum. Îmi mai povestea şi despre scriitoarele care o conţin actualmente, mai mult sau mai puţin, pe Şeherezada. Isabel Allende era una dintre ele; paradoxal, Anne Sexton era alta dintre ele. Alexandru povestea hâtru, cu ritualuri şugubeţe, cu poticneli intenţionate, cu zeflemeli, sorbind cu tihnă din ceaşca de cafea, într-o dispoziţie fumegăcioasă. Acest textuleţ introductiv este, de fapt, un soi de aldămaş pentru poemul care urmează.
Aşadar, stăteam în cafenea dar fără să fim aşezaţi,
de parcă ar fi trebuit să rămânem în picioare în aşa fel încât povestea să curgă prin noi
ca un pârâiaş.
Masa era înaltă şi ne lăsa să ne sprijinim coatele,
pe când cafeaua dorea fie şi cu de-a sila să ghicim în ea
şi să vedem în zaţuri cum arată lumea
şi cum se zăresc poveştile cu monoclul,
oriunde ne-am fi aflat noi, cei care nu ne săturam,
nici chiar dacă moartea ar fi fost vorbitoarea, cu uneltele ei de serviciu.
Tu erai povestaşul care făcea cerculeţe cu pipa,
în vreme ce eu vedeam cum din aerul cafenelei buştenii erau arşi
ca în anii când mergeam iarna la bunici şi mâncam prăjituri seara,
iar afară se auzeau lupii în depărtare şi luna îşi acoperea ochii să nu orbească de la gheţuri.
Tu vorbeai cu o lumânare mică între dinţi,
ca să fie un fel de soare în gură
iar cuvintele să se încălzească şi poveştile să crească şi să se înmulţească
aproape ca în biblie.
Femeile şi bărbaţii şi copiii din poveşti mişunau într-un furnicar cuminte,
chiar dacă uneori vorbele despre ei erau umplute cu spaime şi treceri
despre care nici noi nu ştiam prea bine cum să scăpăm.
Şi atunci tu ziceai – poveştile sunt nişte contururi care se schimbă mereu,
sunt prădători buni de iubit şi-ngrijit, dar care se cuvine să fie lăsaţi în sălbăticie,
iar eu ziceam – poveştile sunt nişte mişcări ale organismului,
ele au culoare portocalie şi mai au ceva ce noi nu vom avea niciodată,
putere de viaţă şi moarte.
Pe când vorbeam astfel, cu întreruperi şi aşteptări,
cafeaua ajunsese la zaţ, iar acolo se zăreau resturi de cuneiforme
ori chiar împotmolirea unui drum
pe care nimeni nu mai călătorea.
Vezi, ai spus tu, la sfârşit, poveştile sunt ca nişte obiecte,
ne ferim să le răsturnăm, iar mâinile nici nu mai ştiu de fapt să le mângîie
aşa cum ar trebui să o facă,
probabil fiindcă ele nu mai transcriu ceva primit de la naştere,
ci trec cenuşii şi se opresc doar în ungherele unde sunt lăsate în pace,
fără să li se ceară socoteală pentru faptul că sunt poveşti şi ar trebui să aibă ceva de spus.
***
Traian ŞTEF
Alexandru Vlad, fratele
Anul trecut, mai în toamnă, venit la Oradea împreună cu Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, Sandu Vlad m-a întrebat pe neaşteptate: „tu ştii că eşti fratele meu?” Nu m-am mirat, nu am făcut ochii mari – care totuşi mi s-au umezit puţin, pentru că ştiam şi eu că el este fratele meu. Unul nemărturisit, unul pe care l-am urmat în multe cu toată deosebirea dintre firile noastre, nu însă şi dintre gîndurile noastre.
L-am admirat pe Alexandru Vlad din prima clipă în care l-am cunoscut, la căminul Avram Iancu. El nu locuia în cămin, dar îi vizita pe echinoxişti, iar eu îmi luasem misia de a-l aproviziona cu ardei iuţi de la cantină. Apoi, la cenaclul „Echinox”. Eram abia în anul I, citisem nişte poezii, Gheorghe Perian le desfiinţase pe bună dreptate, dar cam fără milă, cînd Sandu Vlad mi-a mai mîngîiat sufletul şi m-a întors de la ideea de a renunţa la acea îndeletnicire aducătoare mai mult de ruşine decît de glorie. Am fost apoi protejatul lui, unul dintre ei, cînd lucra la anticariat, îndemnîndu-mă, cu înţeleaptă pedagogie, să cumpăr cutare sau cutare carte, pe care le şi citeam.
L-am admirat pentru felul în care a debutat, fără grabă, cînd era deja cunoscut şi recunoscut ca prozator, cînd parcă i se făcuse loc şi locul acela îl voia şi-l aştepta doar pe el. Mă gîndeam ce bine ar fi fost să mi se întîmple şi mie la fel, să fiu aşteptat, debutul să nu fie unul circumstanţial.
Îi admiram proza, de la construcţia arhitectonică, la oameni, destine, întîmplări, sensuri, poezie, viaţă, inimă cu bătaia tare, scrisul, cuvîntul greu ca o esenţă a ardelenismului, dar parcă toată proza sa e o epopee transilvană. Eram invidios pe textele lui de o pagină, de o întîmplare, din „Vatra” şi „Familia”, mai pline decît eseurile mele şi după el am învăţat să introduc şi eu cîte o poveste în textul prea analitic şi inteligent.
A venit apoi decembrie ’89 cu toate deschiderile şi idealismele noastre. M-am regăsit mereu acolo unde era şi Alexandru Vlad. Tot acolo erau şi Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, editorialişti la Transilvania Jurnal, cu redactor-şef Marius Oprea, apoi în grupul şi revista „Provincia”, într-o potrivire de idei pe care am rememorat-o în toamnă. Pentru că aici stătea frăţia mărturisită cu care m-a înduioşat şi copleşit în sinea mea în acel moment: în atitudinile care coincideau cu ale lui cum nu i se întîmpla cu altcineva.
Au fost cu toţii la mine, în momentul pomenit, şi cu Ion şi Petronela Moldovan, iar pe Sandu, care avea un tonus bun, verva-i cunoscută şi dădea semne că boala nu-l poate doborî, l-am dus la raftul cu vinurile mele să aleagă. A ales un vin roşu de 14 ani. Dar n-a mai trecut foarte mult timp pînă să-mi scrie Cis că Sandu e bolnav… iar acel vin roşu a fost ultimul băut cu el… De atunci n-am mai chemat pe nimeni la poliţa cu vinuri de sub scară.
* * *
De atunci n-am mai chemat pe nimeni
La poliţa de sub scară
Între sticle şi ulcioare
Farfurii din rădăcină de nuc
Şi de lut
Să aleagă vinul
Mai am acolo o foarfecă aspră
De tuns oile
Tot din vremea veche
De la bătrînii aceia
Cu ea se poate scurta şi timpul
Cum ai tăia o ghirlandă
Din trandafiri minusculi şi rotunzi
Cum mai vedeţi în buchetele de mireasă
Dar timpul aceluia
Alesul să aleagă vinul roşu
Pentru prietenii lui
Cum s-a lăsat aşa de uşor
Tăiat
Fără să curgă sînge
Din viaţa lui
Dacă viaţa e partea exterioară a timpului
Cartea la care scria
Încă n-a apărut
Şi cînd o să apară cu foile pline
De cuvintele lui
Îi voi auzi glasul
Fratele meu asta este cartea
Pe care tocmai am terminat-o
[Vatra, nr. 7-8/2015]

Discursul laudei – de la Geo Dumitrescu la Traian Ştef
Veronica ZAHARAGIU
Traian Ştef prezintă, odată cu Laus1, un volum de poezie cel puţin interesant/-ă, alcătuit de-a dreptul postmodern, prin recuperarea unor texte mai vechi, din Cardul de credit2, revăzute însă, după declaraţia poetului din Întâmpinare şi alăturate unui corpus substanţial şi inedit, într-o rescriere şi-o lectură a lumii şi-a literaturii diferită faţă de celelalte volume. Tehnica e, aşadar, autentic postmodernă, prin decupaje şi rescrieri, prin structura de mozaic restructurat, dar nu altfel e tonul, Traian Ştef dovedind că face casă bună cu familia ironiştilor şi fanteziştilor de-alde Geo Dumitrescu şi Marin Sorescu, ambii creatori de forme ironice care vor influenţa profund poezia optzecistă.
Ca şi Cardul de credit, Laus se deschide programatic, postmodern şi persiflant deopotrivă, cu Odă. În metru hip hop, care aduce, însă, o revelaţie surprinzătoare, aceea a crizei şi-a exasperării, surprinzător de apropiate de suprasolicitarea nervoasă despre care vorbeşte, de altfel, un Geo Bogza, încercând să definească noua literatură a avangardei (stare de spirit mai mult decât corpus literar): „A ne realiza pe noi în scris nu e pentru noi un ideal spre care să ne extaziem ca înspre o aureolă. Scrisul nostru nu e căutarea de a ajunge într-o lume pe care am năzui-o, ci trebuinţa de a evada din alta care ne exasperează. Nu exasperarea împotriva unei lumi, unei ţări, unei categorii oarecare, ci o exasperare totală, organică. O exasperare cosmică (…) Viaţa noastră arsă de conflicte. Dinamul nostru, o luciditate corosivă intentând un drastic şi permanent proces lumii de dinafară şi nouă înşine. Exasperarea noastră e o exasperare pură. O exasperare împotriva a tot ce există, o exasperare împotriva a tot ce nu există. O exasperare împotriva noastră. O exasperare împotriva exasperării”3. La Traian Ştef se articulează o revoltă împotriva poeziei senzoriale şi-a notaţiei imediate, de jurnal: „M-am săturat (…) de simţurile care îmi dau/ O imagine prea bună/ A realităţii// De jurnalul acesta/ Care arată/ Numai oameni care se aşază/ Mai în spate”, dublată, însă, de un prea-plin al poeziei precedente sub care se zbate încă ceva ce se cere exprimat: „[M-am săturat] de scoarţele acestea/ Transpirate sub/ Care bolboroseşte ceva/ Într-o limbă/ Necunoscută”. Rezultă o repudiere şi-o exasperare reciproce, a poetului şi-a lumii, fie ea a realităţii ori a poeziei: „Toate astea stau/ La picioarele mele/ Şi urlă/ Ne-am săturat/ Pleacă”.
Volumul debutează, aşadar, cu un eu exilat din modalităţile mai vechi de a face poezie, iritat de ele şi de realitate, deopotrivă, un eu ce pare pornit într-o călătorie de redescoperire, de rescriere a lumii şi-a poeziei. Deloc surprinzător, Când să trec mai departe, „Nu e cer deasupra/ Nu e nicio scăpare dedesubt”; lumea se descoperă fără transcendenţă, dar nu şi fără discrete – şi paradoxale – inserţii de magic, fie el şi livresc (a se vedea iepurele şchiop din acelaşi poem).
Putea să fie un volum plin de drame întunecate, de căutări oarbe, de tatonări disperate ale unui eu ce-a pierdut totul, nu doar sentimentul apartenenţei, ci şi cheia lirică prin care-şi crea iluzia că deţine un oarecare control prin rescrierea lumii. Laus nu e aşa, însă. E un volum ce descoperă, poezie de poezie, un ironic moderat, echilibrat, de cele mai multe ori, tocmai de o sensibilitate reţinut-persiflantă, ce-l împiedică şi să sufere ostentativ şi să se retragă, orgolios, în propria-i cochilie. S-a vorbit despre naturaleţea şi simplitatea tonului confesiv al lui Traian Ştef şi despre lipsa retorismului. Într-adevăr, poezia sa e ferită de grandori apocaliptice, de şuvoaie metafizice şi de cutremurări agonice ale eului liric, dar o anumită retorică a frivolităţii se insinuează cu hotărâre în întreg volumul şi e consubstanţială cu aceea practicată de un Geo Dumitrescu sau de Marin Sorescu. Resorturile se aseamănă şi ele: pe de o parte, această retorică permite alinarea dramaticului şi-a angoasei („sper că (…) nu am coborât pe alt tărâm/ Unde să nu mai fie/ Nicio ordine/ Nimic”, exclamă eul întors pe dos – „m-am culcat primăvara/ Şi m-am trezit iarna” -, din Totul e viceversa; alteori, mărturiseşte cu o simplitate cuceritoare şi-o naturaleţe a expresiei, „mi-e un pic de frică”, în Un pic de frică). Pojghiţa persiflantă trasă deasupra dramaticului e uneori auto-ironică, ca în sorescianul Card de credit, unde „într-o zi m-am speriat/ Scria că mi-a expirat cardul/ Dar mi-a dat unul/ Nou-nouţ/ Şi acuma mă simt mai bine”. Uneori, o prezenţă misterioasă se infiltrează în poezie, dar e şi ea deturnată în deriziune, ca mijloc de auto-apărare, ca în umbra metonimică din Gata şi sărbătorile, „un parfum nedefinit/ Dar tare (…) era de vanilie”. Când întâlnirea se produce, totuşi, e evocată prin aceeaşi barieră a jovialităţii şi-a deturnării în subversiv a neantului, evocat ca simpatică „mogâldeaţă”. Nu înseamnă că e o confruntare bagatelizată sau că eul nu e impresionat, din contră, cutremurarea are efecte fizice: „Mi-a fost foarte frică (…) Şi m-a apucat un rău din acela/ Când simţi că te lasă toate puterile (…) şi am căzut”. Atitudinea, în ciuda fricii, e lucidă şi, mai ales, auto-ironică („Numai să nu mor ca un penibil aici căzut/ Să mă găsească prietenii/ Care chefuiesc înăuntru/ Dimineaţa să se mire prosteşte”). Ce urmează e o îmbrăţişare – la propriu – a neantului, o scurtă însoţire sfârşită în hohote de râs: „Dar a venit mogâldeaţa/ Şi m-a ridicat de subsuori/ Şi am râs amândoi/ Eu chiar fericit” (Am râs amândoi).
Nu e vorba însă de parada strălucitoare de zeflemeli folosită de Sorescu, ci, pe măsură ce volumul evoluează, de o formă tot mai stabilă ce maschează o timiditate bănuită, un sentimentalism cenzurat, o iubire dureroasă pentru o lume, de cele mai multe ori, dispărută. Întreg ciclul Fotografii în sepia e alcătuit din amintiri şi evocări nostalgice, ale prietenilor dispăruţi, domesticului cald ori momentelor privilegiate, lipsite însă de sfâşierea şi langoarea obsesivă de la Mircea Ivănescu. Antipatetismul şi antisentimentalismul sunt datorate unei lucidităţi ultra-prezente, cărei poetul nu i se poate sustrage, chiar şi atunci când îşi doreşte asta („Mi-e teamă de creierul meu/ Cum scapă el cum pierd eu/ Mărunţişuri printre degete cuvintele/ Cum poate creşte păianjen/ Cuvântul rătăcit copil din flori viţel/ Cu două capete pitic la cercul neuronal”, Spuneam frumos). Dusă e şi capacitatea de a visa, pentru care se învinovăţeşte pe sine: „M-am supărat/ Pe mine însumi pentru că/ Numai visul îmi aduce claritatea/ Altfel sunt obligat să trăiesc/ Mereu de faţă cu acest Etcetera” şi tocmai din absenţa visului se naşte, în Ce mă îngrijorează, un delir al hiper-lucidităţii, poezia-descântec, cu reminiscenţe din poezia naivă din folclor. Aceeaşi lipsă a visului, carenţă a imaginaţiei până la urmă, e blamată şi în altă parte: „nu visez nu am coşmaruri/ Nu te visez prieten al meu/ Tată frate soră aici în odaia pătrată/ Minte proastă ce eşti/ De ce nu ţi se arată/ De ce nu mi-i arăţi” (Laudă pentru mintea cea proastă), dovedind că poezia prezentului e insuficientă pentru a re-lega lumi, pentru a intermedia întâlnirea dintre lumi. De aici, nostalgia poemului din tinereţe, „poate e un poem mai proaspăt/ Mai însufleţit decât acesta/ Care suprapune luminile şi umbrele/ Care mai desface muşchiul de pe oase/ Şi le lasă în bătaia vântului” (Îngerul din măduvă).
Viziunea, atunci când se arată, e livrescă la Traian Ştef, iar confruntarea nu e cu un dincolo misterios, ci cu exprimabilul; e lupta poeziei cu ea însăşi: „nu am trecut prin pustiu/ Ci prin nişte cuvinte/ Care m-au tot împuns înainte/ Şi încă nu am dat de o margine/ Peste care să se poată vedea/ Acea imagine” (Lauda cleştarului). Deşi scutit de confruntarea directă cu nimicul ori de revelaţia înfricoşătoare, halucinantă a divinităţii (care, când se arată, vrea doar nişte domestice, fatalmente meschine, jumări de slănină şi sarmale cu păsat, ca în Trecere clandestină), un parfum de dramă reţinută se simte în întregul volum.
Antidotul îl reprezintă ultima poezie, „un poem mai altfel, un fel de miniepopee ironic-faustică, dar şi eroicomică, scrisă în multe alte registre, Laus (engl. louse, păduche, latină – laudă)”, după cum îl caracterizează singur autorul. O umbră – ipostaza dramatică a muzei – îi revelă, programatic, crezul poeziei pe care ar trebui să o scrie, o poezie civică, angajată, un poem-reportaj cu reverberaţii în Aventurile lirice ale lui Geo Dumitrescu: „Gata cu lamentările pline de timbre vechi/ Gata cu privitul printre ulucii comparaţiilor/ Gata cu labirintul acesta de exiluri/ Lumea se preface/ Şi tu eşti acela/ Care trebuie să fie de faţă/ Când se preface lumea/ Să văruieşti cu var proaspăt primejdiile/ Să fii buricul pământului/ Să ai toată libertatea cuvântului/ Tu” (Laus). Biografismul trebuie înlocuit de un istoricism imediat, iar rolul discret de până acum, mutat pe scena vieţii. Poezia prevesteşte aceeaşi lirică vitalistă teoretizată la „Albatros” şi practicată de Geo Dumitrescu, pe linia poeziei angajate, profund etice a lui Walt Whitman sau de poeţii Beat. De altfel, ecouri din Aventură în cer, spre exemplu, se simţiseră şi înainte la Traian Ştef (stelele, dormind ,,burghez şi dezumflate”, sunt ,,rotunde, buhăite şi murdare/ şi nici una din ele, nu se mişcă” la Geo Dumitrescu – „stelele/ Se bat cu miezul nopţii ca proastele”, în Multe se mai pot întâmpla a lui Traian Ştef). Interesul acaparat de temele sociale şi politice, de poeta vates, e însă modulat de o dedublare dramatică a eului, ce primeşte ca personaj al poeziei sale viitoare un şobolan, pe care îl botează, ceremonios, Laus. Se militează pentru imersiunea în realitate, pentru reflectarea, impulsionarea, resurecţia realului, dar totul primeşte o încărcătură livrescă, Laus fiind pretextul pentru o mini-epopee cu accente mai mult filosofice, meditative, decât de acţiune, de angajare şi conştiinţă civică. Prozaismul e repede abandonat, iar expresia lirică, tot dedublată, tot jucând un personaj, de astă dată jucându-se pe sine, eu iremediabil singur, care păstrează supravegherea lucidităţii, calculele ce au ca miză sporirea efectelor – jocuri de limbaj, umor. Nici îngerul nu poate revitaliza lirica; el alină, dar nu mântuieşte: „Îngerul tău a venit/ Îl simt/ Are miros/ Se lipeşte de mine/ Îmi ţine obrazul în palme/ Îmi absoarbe din clinchetul nervilor/ Îi cresc aripi/ Şi se ridică un praf liliachiu/ Dintre perne/ Şi nu se întâmplă nimic/ Altceva”. În final, condiţia de actor-personaj absoarbe eul cu totul, într-o revelaţie de un dramatism resemnat şi măsurat: „Aşa rămâne/ Fratele meu să vorbim/ Despre mărunţişuri şi resturi/ Să ne-ncălzim la picioare pe lângă foc (…) Să ne treacă/ Din carte-n carte/ Pe unde-or vrea ele/ Didascalille”.
Discursul liric păstrează lecţia celui postavangardist: nu renunţă la sensibilitate, dar ea trebuie aşezată sub lupa raţiunii, care o va cenzura de fiecare dată când simte afectivitate în exces, sau o va deturna în comic şi poantă discretă, prin intermediul mecanismului ironiei, pentru a nu se compromite. Când exprimarea e suficient de naturală, ea poate lăsa să se întrevadă şi o ingenuitate nejucată şi cât se poate de autentică.
____________
[1] Traian Ştef, Laus, Editura Şcoala Ardeleană, Prefaţă de Al. Cistelecan, Cluj-Napoca, 2015, 182 pp.
2 Traian Ştef, Cardul de credit, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013
3 Geo Bogza, „Exasperarea creatoare” în Unu, nr. 33, februarie 1931
[Vatra, nr. 7-8/2015]