Poeme de Traian Ștef, Andrei Zanca, Gellu Dorian, Dumitru Păcuraru și Mircea Stâncel

traian stef

Traian ȘTEF

Trădarea ficțiunii

 

După ce m-am lăsat

În voia ficţiunii

În glorie

În beatitudine

În vis de fericire

Ce a fost nu mai poate fi

Ce este

Nu rămîne decît

Un semn desfăcut

Bolborosit

Neîndurător

Pentru că ficțiunea

Nu are prezent

Nu are viitor

Nu are răspuns

Nu mai împarte cu mine plăcerile

Mărturisite

 

Citește în continuare →

Trei cititoare ale „Poemului de dragoste”

livia buzilă

Incantații de dragoste

Ultimul volum al lui Traian Ștef e sifidător de dezechilibrat: în vreme ce dragostea stîrnește nu mai puțin de 43 de imnuri-reverii, memorialul de familie e restrîns la 11 episoade afective.

Femeia  (… din vis) a lui Ștef se materializează treptat și pe măsură ce  se gândește la ea, cea din vis devine cea de lângă poet: ,,E reală îmi zic și mă trezesc îndrăgostit’’. În atari condiții, el nu se poate împotrivi realității iubirii (,,Mi-e teamă de toate cuvintele/…/Pe care creierul mi le pune/ Pe buze de îndrăgostit’’) și celei a femeii iubite, a cărei existență o neagă oarecum până în ultima clipă, dar care apare fără ca el să se poată împotrivi: ,,Și femeia din vis/ E tot mai aproape/ Și scînteiază/ Lângă mine’’. Citește în continuare →

Nicoleta CLIVEȚ – Politropii amoroase, dar nu numai

traian-stef-poemul-de-dragoste

Poet cumpătat în relațiile cu viața, chiar ușor speriat de tușele ei groase, de concretețea prea agresivă și de stările sufletești inflamate, Traian Ștef rămâne un retractil șarmant și atunci când, refugiat în versatilul regat al minții și al cărții, se încumetă să atace teme grele, așa cum se întâmplă în Poemul de dragoste (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). Scrise la o vârstă de relativă calmare a simțurilor, poemele sale testează cu succes conductibilitatea iubirii, capacitatea acesteia de a (te) trece peste diverse praguri, dar mai ales peste ultimul. Pe un fundal cotidian estompat, voit blurat tocmai pentru a ascunde privirii  „crăpăturile din fundal“, și într-o sintaxă îndelung decantată și esențializată, Traian Ștef se joacă de-a amantul în cel mai serios mod cu putință, reușind să evite orice catastrofă ar putea rezulta de-aici. Citește în continuare →

Traian ŞTEF – Poeme

????????????????????????????????????

 

Euridice

 

Se îndepărtează

Şi corpul ei

E o vîltoare mătăsoasă

De parfum liliachiu

Şi nu-i văd decît gropiţa

De deasupra genunchiului

Printr-o fulgerare molatecă

Nu-i văd chipul

Doar doi ochi mari

Care mă absorb

Cînd întoarce capul

 

Şi sînt atras pe urmele ei

Tot mai aproape

Pînă ajung  să se suprapună

Corpurile noastre

Pînă corpul meu ia forma

Corpului ei

Şi dispare

Şi nu mai pot privi înapoi

Nici înainte

Şi nu mai ştiu nimic

Nimic

Şi nu se arată nimeni

Să mă trimită înapoi

În peisajul inaugural

 

Şi nici cum aş putea scăpa

Din această vălătuceală

A minţii

Din acest luciu

Al  conştiinţei

Din această liniştită

Abandonare

Nu ştiu

Şi încep să cînt

Fără mine

 

 

Păpuşa

Ziua de ieri se mută în ziua de azi

Ziua de mîine se mută în ziua de azi

Numai  pe ziua de azi

Aş vrea s-o trăiesc

Dar cum

Să chefuiesc cu un prieten

Să slobod un pic de sînge rău

Poate

Să chem  iubita din copilărie

Pe care mi-o amintesc

La orele de gimnastică

În sală

Întinsă pe salteaua unde învăţam

Exerciţiile de elasticitate

A corpului

Podul de sus

Podul de jos

Rostogolirile

Să chem formele ei proaspete

Să le recompun într-un joc

În care poţi da viaţă unei păpuşi

Goale

Să nu mai fie aşa de perfectă

Să facă mişcări neaşteptate

Să se umple de gînduri răzleţe

Să-şi acopere părţile la care mă uit

Insistent

Să crească în braţele mele

Cît o femeie în carne şi oase

Care mă doreşte

Care  întinde amprentele degetelor ei

Peste cearcănele de sub ochii mei

Peste corpul meu visător

Pînă uit să mai chem

Alte ajutoare

Pentru pîinea cea de toate zilele

 

 

Să nu laşi sfîrşitul lumii

 

Uneori mi se pare că

Timpul poate fi dat

Înapoi

Celuilalt

Că nu ar trebui să las

Sfîrşitul lumii

Să se apropie

Singur

Pînă nu îşi arată roadele

Investiţia mea

Într-un pat de frasin

Într-o îmbrăţişare

Într-o cutremurare

În cuvîntul ca o zeiţă

Născută din creierul meu

Într-o dimensiune

A fatalităţii plăcute

 

Şi mi se pare că pot face asta

Să nu las adică sfîrşitul lumii

Să se apropie

Să dau timpul înapoi

Pentru o

Supremă plăcere  a sărbătorii

Corpului tău

 

Să ai puterea asta

S-o ţii într-un cuvînt

Care umblă printre moleculele poemului

Ca o epifanie

Asta este supremaţia dragostei

Poete

 

 

Preaplinul

 

 

Atîta îmi este lumea

De clară

Că-i văd curgerea

Şi văd pînă departe

Departe

Şi mă scald gol în bulboanele ei

În marea dăruire

A ghirlandelor

În marele vîrtej al strălucirilor

Îndoită e curgerea

După preaplinul

Care îşi caută forma

Şi cînd o găseşte se face altă lume

Dincolo de toată claritatea

Pe care o văd eu cu ochii mei

Formaţi din semnificaţii şi cristalul lin

Al cerului

Umezit în ochii tot mai mari

Mai apropiaţi

 

 

Locul cît un pliu şifonat

Am căutat un ac mai mare

Aţă mai rezistentă

Chirurgicală

Şi am cusut o pereche de pantofi

Mai vechi pentru că erau

Desfăcuţi pe la încheieturi

Asta am făcut astăzi

Mulţumit de viaţa mea

Şi cusătura a ieşit bine

Pantofii ca noi

Eu ca nou

 

Mă gîndeam

Ce să fac mai departe

O plimbare în locuri cunoscute

Cu ochii închişi

O vizită în alt loc

Cu simţurile deschise

Să trec

Muntele

Dealul

Văile

Să cînt la vioara ca o femeie

Care aşteaptă

 

Greu de luat o hotărîre

Mă aşteaptă cu siguranţă

Şi cîntă

Se simte singură

A făcut focul

S-a acoperit cu un cearceaf de mătase

Îşi despleteşte părul

Îşi încălzeşte mîinile între coapse

Mai lasă loc la marginea patului

Cît un pliu şifonat

Cît faldul vălurind

Un pic mai sus de genunchi

 

Doar în clipa asta  sîntem vii

Cînd fisurile se desfac

Împrejurul măduvei

Şlefuite de dansul visat

În grădini suspendate

În clipa dăruită

În olimpul cu margarete

Ce-şi lasă una cîte una petalele

În ascunzişul în care stăm

Fără să ştim

 

 

Ca doi artişti

Îmi place să dansăm

Ca doi artişti

Acoperiţi doar de un voal solemn

Prin care trec toate formele

Trec toate simţurile

Şi care îşi schimbă culorile

După  voinţa superioară

A respiraţiei zeieşti

Căreia îi încredinţez

Toată viaţa de la marginea

Unei respiraţii omeneşti

Prelungi

La care să nu mai ajungi

De care să nu te lămureşti

În patul căreia să nu te opreşti

În intervalul căreia să nu şopteşti

Versul cu împărăţia

 

Să nu mai vină

Împărăţia

Să mă lase cu

Tot ce întinde spre mine braţe

Tot ce îmi cîntă-n urechi

Tot ce lasă lacrimi pe bucurii

Toate deliciile fricii

Cu dansul acesta

În care rochia ta

Alunecă prin aer ca o putere

Încinsă

 

 

Joc

Şi lemn sculptat şi luciu temenele

Scumpeturi colorate lăutari

Sofaua largă care te cheamă

Val portocaliu de catifea

 

Poetul întinde  vocale pe gura femeii

Cu lux de amănunte vioi şi odorant

Ea doar priveşte şi tace deschis

Şi cercul îi prinde cu coarda lui moale

De ce nu vii tu vino

Să-ţi fiu eu protector

Îţi fac şi prunci o mie

Îţi dau

Şi flacăra şi smoala şi banii şi beteala

Seceră de aur îţi fac şi salbă de mărgele

Să fim noi doi nemuritori şi vii

Căsuţa noastră cuibuşor de nebunii

 

Ia-mi şi mie mărgele

Cum au toate femeile

Inele şi basma

Cercei şi dedesubturi

În loc de ceas inima ta

S-o întorc s-o opresc

S-o dau înapoi înainte

S-o strâng puţin

Între două cuvinte

 

Am putea încerca

Să faci şi tu o năzbîtie

Să nu te găsească

Să nu te trimită

Cînd e clipa clipita

Tu să fii aici

Şi El să nu ştie

Că-ţi plac bomboanele

Şi cerceii

Inelele şi basmaua

 

Lasă-mă să scriu un poem

Direct pe pielea ta

Bine întinsă

Cu o pană de struţ  voi scrie

Să zgîriie puţin

Să iasă sînge

Să văd dacă are gust de răşină

De scorţişoară

De vanilie

Să mă las absorbit

De cristalinul ochilor tăi

Să-i deschid cu pleoapele ochilor mei

 

Sau tu să scrii mai bine ceva

Cu buzele tale rujate

Dezgoleşte-mi un pic umărul

Cu mîinile tale reci

Înfige-ţi unghiile în carnea mea

Scrijeleşte-ţi numele pe pieptul meu

Mîngîie-mă cu genele tale ca evantaiul

Clipoceşte molatec printre  porii deschişi

Ca un arici

 

Ea tace şi parcă ar vrea să plîngă

Parcă am rostogoli mărgele de sticlă

De la unu la celălalt

Parcă ne-am oferi într-un joc continuu

Acelaşi trandafir

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Traian ȘTEF – Ochiul în adormire

 

????????????????????????????????????

 

Ca ochiul în adormire

Al viţei-de-vie

Refuzînd să se închidă

În timp

Să se piardă

Sub coaja uscată

Să putrezească

Sub ploi

Ca strălucindul

Unei ape repede curgătoare

Refuzînd tulburarea

Cataracta umbrei

Tăietura fulgerului

Ca limpezimea

Prin care se vede viaţa însăşi

În toată consistenţa ei

Se vede scînteia

Unei clipiri de dragoste

Se vede braţul

Care arată răscrucea

Între firele nisipului din deşert

Niciodată nu rămîne fără vedere

Un ochi

Un ochi rămîne doar în adormire

Şi ţuşti un mugure

Unde nu te-aşteptai

Şi creşte mugurele

Şi al lui e cerul cu toate ale Lui

Şi al lui e capătul pămîntului

Şi ale lui făgăduinţele mării

Ceea ce înseamnă

Că mai avem o speranţă

Că viaţa e într-un du-te-vino

Numai că nu se ştie

Pe unde a intrat

Pe unde a ieşit

Pe unde iese

Pe unde intră

Ca o pendulă

Numai că atunci cînd

Ajung jos greutăţile acelea

Ca nişte testicule

Cineva trebuie să le ridice la loc

Şi te pomeneşti că lucrurile astea

Le face chiar moartea

Cu mînuţa ei

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Alexandru Vlad in memoriam (3) – Poeme dedicate scriitorului

Aurel PANTEA

aurel

Poeme

***

  In memoriam Alexandru Vlad 

Simt alte acorduri.

Sînt momente cînd limba priveşte în moarte.

Sînt clipele în care viul exhibă ultima enigmă.

Bănuiam de mult că muzica arată cel mai mult din ceea ce nu poate să apară.

Acum, indecenţa morţii amînă încă o dată ceea ce, totuşi, s-ar fi putut să apară

***

Am fost la înmormîntarea lui Alexandru Vlad,

prieteni trişti,

tristeţea era regula impusă de lăuntruri devastate,

am ieşit din cimitir, să beau ceva,

l-am întîlnit pe Baciul Moldovan,

avea faţa radioasă,

mi-a spus că tocmai o întîlnise pe iubita lui

din tinereţe

eşti frumoasă, i-a spus,

toţi se îndreptau în direcţii diferite,

pînă la urmă se vor întîlni,

numai lumina de pe chipul prietenului spunea altceva,

cu totul altceva,

lumina aceea spunea un nu revoltat

rosăturii

***

Dinspre tine vin numai şoapte,

cu tine urcă în oraş amurgul,

un grai fără seamăn seamănă melodii,

că tot trupul îţi cîntă,

te-am văzut cum priveai trecătorii,

ochii tăi secerau chipuri, în vechimile serii,

cineva a povestit odată despre cum apari în desimi de aparenţe,

cum pe chipuri se aşează lumini străine

şi pe străzi pluteşte o răcoare

ieşită din respiraţii de  demult.

în preajma ta

toate de aici

îşi găsesc apusul,

pînă cînd mîinile tale mîngîie ceva molatic

şi întreg oraşul se înalţă,

încît se vede surîsul crîncen,

doar el, surîsul crîncen al unei feţe enorme

***

Mişcările tale moi,

trupul în surdină

invită la înverşunate descrieri;

ţi-aş scoate zilele din trup,

ţi-aş aresta trecutul, cînd nu te ştiam,

să nu mai simt palpitul altei vieţi

prinse încă în memoria ta,

cînd mergi prin cameră, neatentă,

şi atingi cu gamba mobilele,

cu chipul încă prins în voluptate,

îmi auzi privirea cum îţi înfăşoară coapsele,

încet, ca o insinuare,

iar tu chiar prinzi privirea aceea

şi o depeni, şi te înfăşori cu ea, atrăgîndu-mă, pînă cînd nimic

nu ne mai desparte,

pînă cînd îmbrăţişarea noastră

nu mai lasă nici un loc

pentru moarte

***

În semiumbra camerei,

afară e după amiază,

toate clipele plutesc leneşe,

amintirile s-au retras

în prezenţa tandră,

trupul tău destins

oferă pîine luminii

***

Amintirile cu tine

sunt animale blînde,

vizitînd prezentul

cu mii de ochi,

din acea noapte, cînd ai făcut să se nască

în adolescent

privirea de bărbat,

de atunci în inima mea

au început pregătirile pentru moarte,

trupul tău de odinioară a strecurat în fiecare celulă

a trupului meu

narcoze străvechi.

ştiu că nu am scăpare,

dar febra acelei nopţi de dragoste

poate fi urma unei ferocităţi

în care învierile alunecă fericite spre moarte

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­              ***

Dacă ai fi plecat atunci,

s-ar fi prăbuşit zile peste zile,

aş fi văzut ce ar mai fi rămas

după ce, în disperare,

timpul

ar fi zidit ultima citadelă,

să nu se vadă sumbra goliciune din care se naşte,

dar ai rămas

şi frumuseţea ta s-a hrănit

cu măştile pe care le ia fiecare clipă,

aparenţe care m-au sedus

fără să-mi spună cineva

că aş umbla prin frumoase grădini,

ale unei călătorii din care nici unul din noi,

pentru nimic în lume, nu ar fi putut lipsi,

ca să se împlinească

neştiutul pe care amîndoi îl purtăm

nu se ştie unde

***

Nu îmi vorbeşti, Doamne,

nu ai loc de laşitatea şi justificările mele,

Tu eşti tăcerea în vertigiu din rumori,

nu am nimic să Te cheme,

dar Îţi simt prezenţa în pata însîngerată

din începutul şi sfîrşitul

fiecărei zile

stau în trufia rugăciunii

şi graiurile mele se prefac în cenuşi

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­

***

Katia priveşte florile de maci

din grădina noastră sălbatică.

Ştiu, lirismul e o afacere minoră, acum,

în oameni detracaţi

***

O noapte întreagă cu morţi dragi

mi te aduce, acum, fragilă,

dintr-o primăvară îndepărtată.

tatăl meu murise în aceeaşi noapte, cînd noi ne celebram dragostea

într-o vreme brună,

asta se vedea pe toate chipurile,

iar tu, printre femei în negru şi plînsete,

erai însăşi inocenţa derutată,

toţi te îmbrăţişau,

purtînd pe chipuri viaţa şi o tristeţe venită din scurte priviri spre cel mort,

era un april crud, strigat de exploziile anotimpului.

Acum, în silozul de întîmplări de după aceea, privirile tale

de atunci

revin şi fac din nou imposibilă moartea dragostei

***

Katiei

 

Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele

dintre ceea ce sîntem,

acum,

şi ceea ce nu vom mai fi,

încît intrăm, fără să ştim,

în tăceri fluide,

de unde doar o voce a cuiva ce ni s-a dedicat cu totul

ne mai poate întoarce.

Simţim chemarea ei dintr-un trecut

în care locuiam

şi care, parcă speriat

de acele tăceri fără capăt,

ne inundă cu atîtea amintiri

că putem face drumul îndărăt,

purtînd păreri de rău şi chemări abia născute

şi promisiuni

despre care n-avem de unde şti

că s-ar fi împlinit vreodată

 

 

***

Letiţia ILEA

ilea

duminică dimineaţa

 

                          In memoriam Alexandru Vlad

ziarele au scris apoi au tăcut

prietenii au plecat încet acasă.

te-am văzut ultima dată

fără să te recunosc.

am izgonit acea imagine din minte

nenumărate fragmente de viaţă

i-au luat locul.

zâmbetul tău bun

când eu îţi înşiram prostioarele mele.

nu mă întrerupeai doar îmi povesteai apoi

o istorioară cu tâlc.

descoperirile tale muzicale

pe care le adoptam imediat.

şi mă gândesc că ai plecat

exact într-o duminică dimineaţă

ca în piesa lui kris kristofferson

care ne plăcea atât de mult.

poate totul nu e decât o glumă

şi ai să te-ntorci precum soldatul crezut mort

din „La pescuit de somon în Yemen”

despre care tot de la tine am aflat.

astăzi ţi-am căutat cărţile în bibliotecă

le-am comandat pe cele pe care nu le am.

o formă de neputinţă.

îmi vor lipsi încurajările ironiile tale

cafeaua cu gust atât de diferit

când era povestită cu tine.

nu am intrat de atunci în cafeneaua

unde obişnuiai să mergi

sper în mod nesăbuit că eşti acolo

în dosul ferestrelor uriaşe

şi ai să-mi faci cu mâna

în timp ce eu trec spre universitate

sau chiar ai să-nclini uşor din cap

în semn de reproş că nu mă opresc.

ultimul meu dar pentru tine

au fost nişte crizanteme

poate mai potrivit ar fi fost un pachet de tutun

şi pe panglica neagră nu era loc

să scriu toate acestea.

 

***

Ruxandra CESEREANU

cesereanu

Povestaşul

Prin 1992-1993, vreo trei luni de zile (nu ştiu de ce a durat doar atât, poate au fost patru luni, dar nu mai mult), am avut un ritual anume de povestăşie cu Alexandru Vlad, în fiecare săptămână: mergeam la o cafenea mică şi clujevită de lângă noul sediu al revistei Steaua (în paranteză fie spus, Alexandru fusese redactor la Steaua, din 1990 până în 1991 – apoi se mutase la revista Vatra -, eu ajunsesem redactor la Steaua, după plecarea lui, în 1991). La cafenea, eu luam o prăjitură, el o cafea, apoi îmi povestea, cam 45 de minute, despre ce ar fi putut face Şeherezada în vremurile de-acum. Îmi mai povestea şi despre scriitoarele care o conţin actualmente, mai mult sau mai puţin, pe Şeherezada. Isabel Allende era una dintre ele; paradoxal, Anne Sexton era alta dintre ele. Alexandru povestea hâtru, cu ritualuri şugubeţe, cu poticneli intenţionate, cu zeflemeli, sorbind cu tihnă din ceaşca de cafea, într-o dispoziţie fumegăcioasă. Acest textuleţ introductiv este, de fapt, un soi de aldămaş pentru poemul care urmează.

Aşadar, stăteam în cafenea dar fără să fim aşezaţi,

de parcă ar fi trebuit să rămânem în picioare în aşa fel încât povestea să curgă prin noi

ca un pârâiaş.

Masa era înaltă şi ne lăsa să ne sprijinim coatele,

pe când cafeaua dorea fie şi cu de-a sila să ghicim în ea

şi să vedem în zaţuri cum arată lumea

şi cum se zăresc poveştile cu monoclul,

oriunde ne-am fi aflat noi, cei care nu ne săturam,

nici chiar dacă moartea ar fi fost vorbitoarea, cu uneltele ei de serviciu.

Tu erai povestaşul care făcea cerculeţe cu pipa,

în vreme ce eu vedeam cum din aerul cafenelei buştenii erau arşi

ca în anii când mergeam iarna la bunici şi mâncam prăjituri seara,

iar afară se auzeau lupii în depărtare şi luna îşi acoperea ochii să nu orbească de la gheţuri.

Tu vorbeai cu o lumânare mică între dinţi,

ca să fie un fel de soare în gură

iar cuvintele să se încălzească şi poveştile să crească şi să se înmulţească

aproape ca în biblie.

Femeile şi bărbaţii şi copiii din poveşti mişunau într-un furnicar cuminte,

chiar dacă uneori vorbele despre ei erau umplute cu spaime şi treceri

despre care nici noi nu ştiam prea bine cum să scăpăm.

Şi atunci tu ziceai – poveştile sunt nişte contururi care se schimbă mereu,

sunt prădători buni de iubit şi-ngrijit, dar care se cuvine să fie lăsaţi în sălbăticie,

iar eu ziceam – poveştile sunt nişte mişcări ale organismului,

ele au culoare portocalie şi mai au ceva ce noi nu vom avea niciodată,

putere de viaţă şi moarte.

Pe când vorbeam astfel, cu întreruperi şi aşteptări,

cafeaua ajunsese la zaţ, iar acolo se zăreau resturi de cuneiforme

ori chiar împotmolirea unui drum

pe care nimeni nu mai călătorea.

Vezi, ai spus tu, la sfârşit, poveştile sunt ca nişte obiecte,

ne ferim să le răsturnăm, iar mâinile nici nu mai ştiu de fapt să le mângîie

aşa cum ar trebui să o facă,

probabil fiindcă ele nu mai transcriu ceva primit de la naştere,

ci trec cenuşii şi se opresc doar în ungherele unde sunt lăsate în pace,

fără să li se ceară socoteală pentru faptul că sunt poveşti şi ar trebui să aibă ceva de spus.

***

Traian ŞTEF

????????????????????????????????????

Alexandru Vlad, fratele

 

Anul trecut, mai în toamnă, venit la Oradea împreună cu Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, Sandu Vlad m-a întrebat pe neaşteptate: „tu ştii că eşti fratele meu?” Nu m-am mirat, nu am făcut ochii mari – care totuşi mi s-au umezit puţin, pentru că ştiam şi eu că el este fratele meu. Unul nemărturisit, unul pe care l-am urmat în multe cu toată deosebirea dintre firile noastre, nu însă şi dintre gîndurile noastre.

L-am admirat pe Alexandru Vlad din prima clipă în care l-am cunoscut, la căminul Avram Iancu. El nu locuia în cămin, dar îi vizita pe echinoxişti, iar eu îmi luasem misia de a-l aproviziona cu ardei iuţi de la cantină. Apoi, la cenaclul „Echinox”. Eram abia în anul I, citisem nişte poezii, Gheorghe Perian le desfiinţase pe bună dreptate, dar cam fără milă, cînd Sandu Vlad mi-a mai mîngîiat sufletul şi m-a întors de la ideea de a renunţa la acea îndeletnicire aducătoare mai mult de ruşine decît de glorie. Am fost apoi protejatul lui, unul dintre ei, cînd lucra la anticariat, îndemnîndu-mă, cu înţeleaptă pedagogie, să cumpăr cutare sau cutare carte, pe care le şi citeam.

L-am admirat pentru felul în care a debutat, fără grabă, cînd era deja cunoscut şi recunoscut ca prozator, cînd parcă i se făcuse loc şi locul acela îl voia şi-l aştepta doar pe el. Mă gîndeam ce bine ar fi fost să mi se întîmple şi mie la fel, să fiu aşteptat, debutul să nu fie unul circumstanţial.

Îi admiram proza, de la construcţia arhitectonică, la oameni, destine, întîmplări, sensuri, poezie, viaţă, inimă cu bătaia tare, scrisul, cuvîntul greu ca o esenţă a ardelenismului, dar parcă toată proza sa e o epopee transilvană. Eram invidios pe textele lui de o pagină, de o întîmplare, din „Vatra” şi „Familia”, mai pline decît eseurile mele şi după el am învăţat să introduc şi eu cîte o poveste în textul prea analitic şi inteligent.

A venit apoi decembrie ’89 cu toate deschiderile şi idealismele noastre. M-am regăsit mereu acolo unde era şi Alexandru Vlad. Tot acolo erau şi Al. Cistelecan şi Daniel Vighi, editorialişti la Transilvania Jurnal, cu redactor-şef Marius Oprea, apoi în grupul şi revista „Provincia”, într-o potrivire de idei pe care am rememorat-o în toamnă. Pentru că aici stătea frăţia mărturisită cu care m-a înduioşat şi copleşit în sinea mea în acel moment: în atitudinile care coincideau cu ale lui cum nu i se întîmpla cu altcineva.

Au fost cu toţii la mine, în momentul pomenit, şi cu Ion şi Petronela Moldovan, iar pe Sandu, care avea un tonus bun, verva-i cunoscută şi dădea semne că boala nu-l poate doborî, l-am dus la raftul cu vinurile mele să aleagă. A ales un vin roşu de 14 ani. Dar n-a mai trecut foarte mult timp pînă să-mi scrie Cis că Sandu e bolnav… iar acel vin roşu a fost ultimul băut cu el… De atunci n-am mai chemat pe nimeni la poliţa cu vinuri de sub scară.

   * * *

 

De atunci n-am mai chemat pe nimeni

La poliţa  de sub scară

Între sticle şi ulcioare

Farfurii  din rădăcină de nuc

Şi de lut

Să aleagă vinul

 

Mai am acolo o foarfecă aspră

De tuns oile

Tot din vremea veche

De la bătrînii aceia

Cu ea se poate scurta şi timpul

Cum ai tăia o ghirlandă

Din trandafiri minusculi şi rotunzi

Cum mai vedeţi în buchetele de mireasă

 

Dar timpul aceluia

Alesul să aleagă vinul roşu

Pentru prietenii lui

Cum s-a lăsat aşa de uşor

Tăiat

Fără să curgă sînge

Din viaţa lui

Dacă viaţa e partea exterioară a timpului

 

Cartea la care scria

Încă n-a apărut

Şi cînd o să apară cu foile pline

De cuvintele lui

Îi voi auzi glasul

Fratele meu asta este cartea

Pe care tocmai am terminat-o

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Discursul laudei – de la Geo Dumitrescu la Traian Ştef

Veronica ZAHARAGIU

 

laus

Traian Ştef prezintă, odată cu Laus1, un volum de poezie cel puţin interesant/-ă, alcătuit de-a dreptul postmodern, prin recuperarea unor texte mai vechi, din Cardul de credit2, revăzute însă, după declaraţia poetului din Întâmpinare şi alăturate unui corpus substanţial şi inedit, într-o rescriere şi-o lectură a lumii şi-a literaturii diferită faţă de celelalte volume. Tehnica e, aşadar, autentic postmodernă, prin decupaje şi rescrieri, prin structura de mozaic restructurat, dar nu altfel e tonul, Traian Ştef dovedind că face casă bună cu familia ironiştilor şi fanteziştilor de-alde Geo Dumitrescu şi Marin Sorescu, ambii creatori de forme ironice care vor influenţa profund poezia optzecistă.

            Ca şi Cardul de credit, Laus se deschide programatic, postmodern şi persiflant deopotrivă, cu Odă. În metru hip hop, care aduce, însă, o revelaţie surprinzătoare, aceea a crizei şi-a exasperării, surprinzător de apropiate de suprasolicitarea nervoasă despre care vorbeşte, de altfel, un Geo Bogza, încercând să definească noua literatură a avangardei (stare de spirit mai mult decât corpus literar): „A ne realiza pe noi în scris nu e pentru noi un ideal spre care să ne extaziem ca înspre o aureolă. Scrisul nostru nu e căutarea de a ajunge într-o lume pe care am năzui-o, ci trebuinţa de a evada din alta care ne exasperează. Nu exasperarea împotriva unei lumi, unei ţări, unei categorii oarecare, ci o exasperare totală, organică. O exasperare cosmică (…) Viaţa noastră arsă de conflicte. Dinamul nostru, o luciditate corosivă intentând un drastic şi permanent proces lumii de dinafară şi nouă înşine. Exasperarea noastră e o exasperare pură. O exasperare împotriva a tot ce există, o exasperare împotriva a tot ce nu există. O exasperare împotriva noastră. O exasperare împotriva exasperării”3. La Traian Ştef se articulează o revoltă împotriva poeziei senzoriale şi-a notaţiei imediate, de jurnal: „M-am săturat (…) de simţurile care îmi dau/ O imagine prea bună/ A realităţii// De jurnalul acesta/ Care arată/ Numai oameni care se aşază/ Mai în spate”, dublată, însă, de un prea-plin al poeziei precedente sub care se zbate încă ceva ce se cere exprimat: „[M-am săturat] de scoarţele acestea/ Transpirate sub/ Care bolboroseşte ceva/ Într-o limbă/ Necunoscută”. Rezultă o repudiere şi-o exasperare reciproce, a poetului şi-a lumii, fie ea a realităţii ori a poeziei: „Toate astea stau/ La picioarele mele/ Şi urlă/ Ne-am săturat/ Pleacă”.

            Volumul debutează, aşadar, cu un eu exilat din modalităţile mai vechi de a face poezie, iritat de ele şi de realitate, deopotrivă, un eu ce pare pornit într-o călătorie de redescoperire, de rescriere a lumii şi-a poeziei. Deloc surprinzător, Când să trec mai departe, „Nu e cer deasupra/ Nu e nicio scăpare dedesubt”; lumea se descoperă fără transcendenţă, dar nu şi fără discrete – şi paradoxale – inserţii de magic, fie el şi livresc (a se vedea iepurele şchiop din acelaşi poem).

            Putea să fie un volum plin de drame întunecate, de căutări oarbe, de tatonări disperate ale unui eu ce-a pierdut totul, nu doar sentimentul apartenenţei, ci şi cheia lirică prin care-şi crea iluzia că deţine un oarecare control prin rescrierea lumii. Laus nu e aşa, însă. E un volum ce descoperă, poezie de poezie, un ironic moderat, echilibrat, de cele mai multe ori, tocmai de o sensibilitate reţinut-persiflantă, ce-l împiedică şi să sufere ostentativ şi să se retragă, orgolios, în propria-i cochilie. S-a vorbit despre naturaleţea şi simplitatea tonului confesiv al lui Traian Ştef şi despre lipsa retorismului. Într-adevăr, poezia sa e ferită de grandori apocaliptice, de şuvoaie metafizice şi de cutremurări agonice ale eului liric, dar o anumită retorică a frivolităţii se insinuează cu hotărâre în întreg volumul şi e consubstanţială cu aceea practicată de un Geo Dumitrescu sau de Marin Sorescu. Resorturile se aseamănă şi ele: pe de o parte, această retorică permite alinarea dramaticului şi-a angoasei („sper că (…) nu am coborât pe alt tărâm/ Unde să nu mai fie/ Nicio ordine/ Nimic”, exclamă eul întors pe dos – „m-am culcat primăvara/ Şi m-am trezit iarna” -, din Totul e viceversa; alteori, mărturiseşte cu o simplitate cuceritoare şi-o naturaleţe a expresiei, „mi-e un pic de frică”, în Un pic de frică). Pojghiţa persiflantă trasă deasupra dramaticului e uneori auto-ironică, ca în sorescianul Card de credit, unde „într-o zi m-am speriat/ Scria că mi-a expirat cardul/ Dar mi-a dat unul/ Nou-nouţ/ Şi acuma mă simt mai bine”. Uneori, o prezenţă misterioasă se infiltrează în poezie, dar e şi ea deturnată în deriziune, ca mijloc de auto-apărare, ca în umbra metonimică din Gata şi sărbătorile, „un parfum nedefinit/ Dar tare (…) era de vanilie”. Când întâlnirea se produce, totuşi, e evocată prin aceeaşi barieră a jovialităţii şi-a deturnării în subversiv a neantului, evocat ca simpatică „mogâldeaţă”. Nu înseamnă că e o confruntare bagatelizată sau că eul nu e impresionat, din contră, cutremurarea are efecte fizice: „Mi-a fost foarte frică (…) Şi m-a apucat un rău din acela/ Când simţi că te lasă toate puterile (…) şi am căzut”. Atitudinea, în ciuda fricii, e lucidă şi, mai ales, auto-ironică („Numai să nu mor ca un penibil aici căzut/ Să mă găsească prietenii/ Care chefuiesc înăuntru/ Dimineaţa să se mire prosteşte”). Ce urmează e o îmbrăţişare – la propriu – a neantului, o scurtă însoţire sfârşită în hohote de râs: „Dar a venit mogâldeaţa/ Şi m-a ridicat de subsuori/ Şi am râs amândoi/ Eu chiar fericit” (Am râs amândoi).

            Nu e vorba însă de parada strălucitoare de zeflemeli folosită de Sorescu, ci, pe măsură ce volumul evoluează, de o formă tot mai stabilă ce maschează o timiditate bănuită, un sentimentalism cenzurat, o iubire dureroasă pentru o lume, de cele mai multe ori, dispărută. Întreg ciclul Fotografii în sepia e alcătuit din amintiri şi evocări nostalgice, ale prietenilor dispăruţi, domesticului cald ori momentelor privilegiate, lipsite însă de sfâşierea şi langoarea obsesivă de la Mircea Ivănescu. Antipatetismul şi antisentimentalismul sunt datorate unei lucidităţi ultra-prezente, cărei poetul nu i se poate sustrage, chiar şi atunci când îşi doreşte asta („Mi-e teamă de creierul meu/ Cum scapă el cum pierd eu/ Mărunţişuri printre degete cuvintele/ Cum poate creşte păianjen/ Cuvântul rătăcit copil din flori viţel/ Cu două capete pitic la cercul neuronal”, Spuneam frumos). Dusă e şi capacitatea de a visa, pentru care se învinovăţeşte pe sine: „M-am supărat/ Pe mine însumi pentru că/ Numai visul îmi aduce claritatea/ Altfel sunt obligat să trăiesc/ Mereu de faţă cu acest Etcetera” şi tocmai din absenţa visului se naşte, în Ce mă îngrijorează, un delir al hiper-lucidităţii, poezia-descântec, cu reminiscenţe din poezia naivă din folclor. Aceeaşi lipsă a visului, carenţă a imaginaţiei până la urmă, e blamată şi în altă parte: „nu visez nu am coşmaruri/ Nu te visez prieten al meu/ Tată frate soră aici în odaia pătrată/ Minte proastă ce eşti/ De ce nu ţi se arată/ De ce nu mi-i arăţi” (Laudă pentru mintea cea proastă), dovedind că poezia prezentului e insuficientă pentru a re-lega lumi, pentru a intermedia întâlnirea dintre lumi. De aici, nostalgia poemului din tinereţe, „poate e un poem mai proaspăt/ Mai însufleţit decât acesta/ Care suprapune luminile şi umbrele/ Care mai desface muşchiul de pe oase/ Şi le lasă în bătaia vântului” (Îngerul din măduvă).

            Viziunea, atunci când se arată, e livrescă la Traian Ştef, iar confruntarea nu e cu un dincolo misterios, ci cu exprimabilul; e lupta poeziei cu ea însăşi: „nu am trecut prin pustiu/ Ci prin nişte cuvinte/ Care m-au tot împuns înainte/ Şi încă nu am dat de o margine/ Peste care să se poată vedea/ Acea imagine” (Lauda cleştarului). Deşi scutit de confruntarea directă cu nimicul ori de revelaţia înfricoşătoare, halucinantă a divinităţii (care, când se arată, vrea doar nişte domestice, fatalmente meschine, jumări de slănină şi sarmale cu păsat, ca în Trecere clandestină), un parfum de dramă reţinută se simte în întregul volum.

Antidotul îl reprezintă ultima poezie, „un poem mai altfel, un fel de miniepopee ironic-faustică, dar şi eroicomică, scrisă în multe alte registre, Laus (engl. louse, păduche, latină – laudă)”, după cum îl caracterizează singur autorul.  O umbră – ipostaza dramatică a muzei – îi revelă, programatic, crezul poeziei pe care ar trebui să o scrie, o poezie civică, angajată, un poem-reportaj cu reverberaţii în Aventurile lirice ale lui Geo Dumitrescu: „Gata cu lamentările pline de timbre vechi/ Gata cu privitul printre ulucii comparaţiilor/ Gata cu labirintul acesta de exiluri/ Lumea se preface/ Şi tu eşti acela/ Care trebuie să fie de faţă/ Când se preface lumea/ Să văruieşti cu var proaspăt primejdiile/ Să fii buricul pământului/ Să ai toată libertatea cuvântului/ Tu” (Laus). Biografismul trebuie înlocuit de un istoricism imediat, iar rolul discret de până acum, mutat pe scena vieţii. Poezia prevesteşte aceeaşi lirică vitalistă teoretizată la „Albatros” şi practicată de Geo Dumitrescu, pe linia poeziei angajate, profund etice a lui Walt Whitman sau de poeţii Beat. De altfel, ecouri din Aventură în cer, spre exemplu, se simţiseră şi înainte la Traian Ştef (stelele, dormind ,,burghez şi dezumflate”, sunt ,,rotunde, buhăite şi murdare/ şi nici una din ele, nu se mişcă” la Geo Dumitrescu – „stelele/ Se bat cu miezul nopţii ca proastele”, în Multe se mai pot întâmpla a lui Traian Ştef). Interesul acaparat de temele sociale şi politice, de poeta vates, e însă modulat de o dedublare dramatică a eului, ce primeşte ca personaj al poeziei sale viitoare un şobolan, pe care îl botează, ceremonios, Laus. Se militează pentru imersiunea în realitate, pentru reflectarea, impulsionarea, resurecţia realului, dar totul primeşte o încărcătură livrescă, Laus fiind pretextul pentru o mini-epopee cu accente mai mult filosofice, meditative, decât de acţiune, de angajare şi conştiinţă civică. Prozaismul e repede abandonat, iar expresia lirică, tot dedublată, tot jucând un personaj, de astă dată jucându-se pe sine, eu iremediabil singur, care păstrează supravegherea lucidităţii, calculele ce au ca miză sporirea efectelor – jocuri de limbaj, umor. Nici îngerul nu poate revitaliza lirica; el alină, dar nu mântuieşte: „Îngerul tău a venit/ Îl simt/ Are miros/ Se lipeşte de mine/ Îmi ţine obrazul în palme/ Îmi absoarbe din clinchetul nervilor/ Îi cresc aripi/ Şi se ridică un praf liliachiu/ Dintre perne/ Şi nu se întâmplă nimic/ Altceva”. În final, condiţia de actor-personaj absoarbe eul cu totul, într-o revelaţie de un dramatism resemnat şi măsurat: „Aşa rămâne/ Fratele meu să vorbim/ Despre mărunţişuri şi resturi/ Să ne-ncălzim la picioare pe lângă foc (…) Să ne treacă/ Din carte-n carte/ Pe unde-or vrea ele/ Didascalille”.

            Discursul liric păstrează lecţia celui postavangardist: nu renunţă la sensibilitate, dar ea trebuie aşezată sub lupa raţiunii, care o va cenzura de fiecare dată când simte afectivitate în exces, sau o va deturna în comic şi poantă discretă, prin intermediul mecanismului ironiei, pentru a nu se compromite. Când exprimarea e suficient de naturală, ea poate lăsa să se întrevadă şi o ingenuitate nejucată şi cât se poate de autentică.

____________

[1] Traian Ştef, Laus, Editura Şcoala Ardeleană, Prefaţă de Al. Cistelecan, Cluj-Napoca, 2015, 182 pp.

2 Traian Ştef, Cardul de credit, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013

3 Geo Bogza, „Exasperarea creatoare” în Unu, nr. 33, februarie 1931

 

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]