Simona Popescu: „Nici măcar nu mai vorbim despre influență, ci despre felul în care cultura devine natură…”

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Simona Popescu: Paul Valéry avea 20 de ani cînd l-a întîlnit pe Stéphane Mallarmé, pe 10 octombrie 1891. După patru ani, publică Introduction à la méthode de Léonard de Vinci (Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci), preocupat de procesul de creație, care devine una dintre temele lui majore, și, peste încă unul, La soirée avec monsieur Teste (Seara cu domnul Teste), unde inventeză un personaj ciudat, a cărui preocupare prioritară e propriul joc al minții. Despre domnul Teste, un fragment care ar putea funcționa ca punere în abis a proiectului domnului Valéry: „L’art délicat de la durée, le temps, sa distribution et son régime, – sa dépense à des choses bien choisies, pour les nourrir spécialement, – était une des grandes recherches de M. Teste. Il veillait à la répétition de certaines idées; il les arrosait de nombre. Ceci lui servait à rendre finalement machinale l’application de ses études conscientes. Il cherchait même à résumer ce travail. Il disait souvent: «Maturare!…»”.1

Două texte profunde, sofisticate ale unui tînăr pentru care „la pensée se joue seulement à exister2.

Junele poet simbolist își amînă debutul… peste 20 de ani, iar demersul lui stă sub acest cuvînt pronunțat de domnul Teste: „maturare”. Așa că primul lui volum de versuri, La Jeune Parque (Tînăra Parcă, la care a lucrat ani de zile!), vede lumina tiparului abia la 46 de ani. Nu întîlnirea cu Mallarmé avea să-i producă acel șoc existențial despre care se vorbește legat de debutul lui întîrziat în materie de poezie, ci noaptea din 4 octombrie 1892, cînd a trecut printr-o ciudată criză, rămasă sub semnul enigmaticului. Aflăm dintr-o scrisoare a lui Valéry din 1913 către Albert Thibaudet: „L-am întîlnit pe Mallarmé după ce am cunoscut extrema lui influență, chiar atunci cînd ghilotinasem interior literatura”. Așadar, nu literatura avea să fie prioritatea lui, deocamdată. Nu încetează să scrie, consacrîndu-se (auto)cunoșterii și notînd zilnic în niște caiete începute în 1894 și ținute pînă în 1945 (anul morții). Celebrele Cahiers. A lăsat 260! Adică 30.000 de pagini! (29 de tomuri în facsimil în prima ediție, care se vroia completă, apărută între 1957 şi 1961 la Éditions du C.N.R.S).

Și, oricum, avea să publice doar patru volume de poezie între 1917 și 1922. Asta nu l-a împiedicat să devină un reper. Am putea spune că din 1922 „ghilotinează” poezia, doar că ea migrează în eseurile lui, în caiete.

Nu, nu Mallarmé îl împinge spre tăcere! Dimpotrivă, relația lor îi dă energie. La reeditarea din 1919 a Introducerii în metoda lui Leonardo da Vinci, Valéry adaugă Note et digressions. Ne vin în minte mallarméenele Divagations, nu? Dar să ne mai amintim şi proiectul de Carte (totală) la care mai vîrstnicul prieten visa. Renunțînd la literatură și scriind pentru el însuși, Valéry aspira, la rîndul lui, poate, la cartea totală. Dar Caietele fac parte dintr-un proiect pe care eu îl consider cu totul poetic. De investigație poetică, mai precis.

Să cităm începutul, ca o cheie de lectură a Cărții („le livre à venir”, vorba lui Maurice Blanchot): „Relire, donc, relire après l’oubli, – se relire, sans ombre de tendresse, sans paternité; avec froideur et acuité critique, et dans une attente terriblement créatrice de ridicule et de mépris, l’air étranger, l’œil destructeur, – c’est refaire, ou pressentir que l’on referait, bien différemment, son travail”.3

Îl citesc pe Valéry și adesea am impresia că dau de pasaje din Deleuze (pe care eu-una îl consider poet, nu doar filozof; aici ar trebui să deschid încă o paranteză, dar las pe altădată).

Nu Mallarmé, cu Umbra lui copleșitoare, avea să-l oprească pe Valéry din drumul către poezie. Amînarea îl face – dacă-l face – mare, căci amînarea înseamnă, vorba domnului Teste, „maturare”.

*

Un Mallarmé întîlnit în tinerețe poate fi nu doar deschizător, ci și închizător de drumuri. La un tînăr mesmerizat – de-un maestru sau altul – apare riscul agoniei (să precizăm că, paradoxal, în grecește, agonia înseamnă luptă) fără de sfîrșit a epigonului. Vivace, pentru că, în condiția lui de imitator, uneori inconștient, epigonul e de cele mai multe ori un harnic, un productiv: (re)produce, de-asta-i vine ușor și proliferează. În realitate, un epigon nu știe să admire în profunzime. Nu creează, în celălalt, mai-mult-ul. Nu se luptă! Resemnare, autolivrare, încremenire în oarbă și supusă (cînd nu parazitară și confortabilă) adorație. Să mai spunem și că epigonos are sensul – la aceeași greacă origine – de descendent.

Așadar, dacă vrei să fii tu însuți, să te lupți cu descendența! Asumarea ei e un proces continuu de eliberare și de creativitate. Descendența, tradiția… Poți „lucra” cu ele fie pînă la totala emancipare, prin care ajungi să spui, ca simbolistul Bacovia, „I-am citit pe toți [simboliștii], nu-mi place nici unul”, sau pînă cînd ea – precedența, descendența – devine joc secund cu multiple strategii, proiecție, dialog imaginar (cînd nu real), pînă la capăt. Admiri la celălalt ce ești tu încă neformulat. Și dacă-i admiri pe mai mulți, cu atît mai bine! Toată lupta, cînd ești tînăr și „fără însușiri” (ca Ulrich, personajul lui Musil), constă în a-ți găsi propria formulă, al(t)goritmul propriu. Lupta se dă doar cu tine însuți/ însăți.

*

În literatura română, poate cea mai dramatică, mai interesantă și mai creativă încercare de lepădare de copleșitoarea Umbră e cazul Macedonski. Ce performanță în Noapte de noiembrie, unde încearcă să scape de romantism, de eminescianism! Ce lecție! O poezie mare, care conține tot. Trecut și viitor. Romantism (în răspăr), simbolism, modernism (sau, cu un termen al Svetlanei Boym – off-modernism!). Macedonski îi face înmormîntare lui Sărmanul Macedonski! Regele a murit? Trăiască Regele!

*

Celebrul pictor al Luminii, romanticul Turner, cunoscut mai ales grație peisajelor lui marine, în care Lumina devine personajul principal, a fost puternic influențat de francezul Claude Lorrain. Turner a lăsat, prin testament, la National Gallery, două dintre tablourile sale, Dido building Carthage și Sun rising through Vapour, cu condiția ca acestea să fie expuse alături de (între) două tablouri ale lui Lorrain, L’Embarquement de la reine de Saba și Le moulin. Se zice că, atunci cînd a văzut tablourile pictorului francez, Turner ar fi izbucnit în lacrimi spunîndu-și că el n-ar putea niciodată să picteze aşa. Dar… a încercat, „reproducînd” – pînă cînd „reproducerea” a devenit reluare și reluarea a devenit interpretare, pînă cînd interpretarea a devenit metamorfoză, interpretare de sine, viziune personală. Așa că, dacă ajungi la Muzeul din Londra, în camera 15, privește tablourile celor doi cu atenție, cu gîndul la dorința testamentară a lui Turner! L’Embarquement de la reine de Saba (1648) și Dido building Carthage (1815) au multe similarități. Aproape, ai zice, o replică subiectivizată tabloul englezului. Ea va deveni o… Replică! Turner își fixează acolo Diferența: saltul de la Realitate la Metafizic. Punere în abis. Serenitatea transformată-n viziune. Lumina cea frumoasă la Lorrain devine, la Turner, Personaj (angelic, chiar – vezi Angel Stand in the Light, unde vîrtejul luminos conține un… Înger).

150 de ani mai tîrziu, în 1966, după ce a văzut o expoziție a lui Turner, pictorul american Mark Rothko ar fi spus: „Acest tip, Turner, a învățat o grămadă de la mine!”. E aici un miez de adevăr. Să cădem puțin pe gînduri!

Legat de influență, să amintim și genialul text al lui Borges, Pierre Menard, autorul lui Quijote. Fără comentarii.

*

Anxietatea influenței (în termenii lui Harold Bloom), o boală. Care se vindecă. Sau nu. Fortitudine (am nevoie de acest cuvînt, provenit din latinescul fortitudo, fortio) – adică putere a minții, curaj, încredere – îi trebuie celui aflat la început de drum, la intersecție. Dar mai bine să răsturnăm ecuația. Există și… necesitatea „influenței”! Zilnice. Nu anxietate, ci bucurie! Entuziasm! Nici măcar nu mai vorbim despre influență, ci despre felul în care cultura devine natură, felul în care imperiul semnelor fluide trece dintr-o parte într-alta, dintr-o epocă într-alta, dintr-un spațiu într-altul, dintr-o minte într-alta cu firescul naturalului, precum trec acele exuvii transparente pe care Lucretius le numeşte simulacra, prin aer, de la un visător la altul, de la – adăugăm – un scriitor la altul.

Pentru postmoderni, de pildă, pentru care intertextualitatea nu e un procedeu, ci reflex, precedența este vitală – sprijin, impuls, oglindire, prilej de autogîndire, de autoconstrucție, suport pentru variile cristalizări, pentru ceea ce un personaj din celebrul Muppets Show, Kermit (simpaticul și tristul, uneori, broscoi), numea The Rainbow Connection. Dacă ar fi să aleg acum, ca un exemplu paradigmatic pentru ceea ce spun, l-aș alege pe Mircea Ivănescu. (Dar nu știu dacă M.I. e un postmodern, nici nu contează, de fapt.) Pentru el, fragmente de prin cărți devin pretext – canava – pentru propria gîndire/ simțire. Amintirea culturală (din aceeași stirpe cu amintirea personală) funcționează ca madlena lui Proust. Cultura e tropism, un sumbru precursor (cu o sintagmă a lui Deleuze), ceva din zona misterului neașteptat generator de viață. Nu sistem, nu arhivă, nu element de autoritate, nu ornament, nu butaforie, nu prilej de epatare etc. Nimic din comportamentul insului cultivat – de „inșii cultivați” și „rezervele lor de cunoștiințe” de toate felurile se delimitează Deleuze, dacă tot l-am pomenit, într-un interviu intitulat Abecedaire. Tot ce spune acolo i se potrivește așa bine poetului român! Aici aș putea face și o paranteză legată de (abs)orbitorul Foarță, pentru care cărțile sînt ca oceanul în care peștele se simte-n largul lui. Peștele-Himeră, schimbîndu-și forma, rămîne el însuși, din ce în ce mai el. Adaug un exemplu din alt timp: Eminescu. S-a vorbit despre influența germană asupra lui. Și totuși, cînd scrie minunata poezie Cărțile, dintre maeștrii lui (trei), singurul numit e Shakespeare (pomenit și în Icoană și privaz). Cîți se gîndesc, citindu-l pe Eminescu, la acest „prieten blînd al sufletului meu” din altă epocă, însoțitor?

*

Aveam vreo 25 de ani cînd am văzut o emisiune la TV. Moderatorul, Nicolae Manolescu, îi întreba pe niște poeți cine ar fi vrut să fie ei ca scriitori. Și poeții (erau poeți) dădeau niște nume. În fața ecranului mi-a părut rău de unul dintre ei. Pentru că el era un poet mai mare decît cel care ar fi vrut să fie! Dar nu asta era problema. Eu, în locul lor, n-aș fi răspuns la întrebare sau aș fi făcut o glumă. Chiar dacă întrebătorul era Nicolae Manolescu. Care-i copleșea/ intimida (?).

*

M-am apropiat de scriitori ca un copil. Din instinct. Copiii nu pot fi momiți. Asta îmi place foarte tare la ei. Le dă cineva bomboane și ciocolată. Le iau și se duc spre cine-l simt ei de-al lor. Nu cunosc fascinația sau supunerea. Fascinația e mesmerizantă și încremenitoare. Uneori se transformă în supușenie. Copiii se întorc mereu la jucăriile lor (la ei înșiși). Așa și trebuie.

Din marele și misteriosul rezervor al Realității, din Timpul care nu s-a scurs încă (cum ar spune M. Blecher) își iau poeții ce-i al lor!

*

Întîlniri fondatoare, cum se zice, sînt cele din tinerețe. Dacă n-ar fi, nici nu s-ar mai povesti. În cazul meu, de amintit (încă o dată) de cea de pe la 16 ani, cu trei băieți – Andrei (Bodiu), Marius (Oprea) și Caius (Dobrescu) – care încercau, ca mine, să scrie poezie, bîjbîind noi toți patru, rătăciți prin stepa literaturii, spre 17 ani, pînă am dat de Ezra Pound și T.S. Eliot, adică de două sisteme poetice puternice, care ne-au deschis ochii, cum s-ar zice, spre altceva (peisaje mai… selvatice). Și de cartea lui Hugo Friedrich, Structura liricii moderne – adică un fel de a vedea literatura ca structură mobilă de interconectări, ca model. A fost o bîjbîire mai importantă decît toate întîlnirile „clarificatoare” la un loc. Bîjbîirea – în lumea confuză a tuturor posibilităților. Bîjbîirea luminoasă, ca vortexurile lui Turner (în care poate apărea și-un Înger!).

S-a întîmplat să cunoaștem atunci, în adolescență, doi tineri optzeciști: un poet, Sandu (Alexandru Mușina), și un prozator, George (Gheorghe Crăciun). Două feluri de a relaționa cu lumea și cu literatura: Sandu – exteriorizat, haios, histrionic, ironic, critic, tranșant, în ciuda aparențelor; George – introvertit, sobru, teoretician (dar unul care în proză paria pe senzorialitate – senzorialitatea gîndirii, a frazei). Îmi amintesc cît de mult îmi plăcea să-i ascult vorbind despre literatura altora, dar și despre literatura lor viitoare (n-aveau cărți publicate încă, era mai greu cu publicatul pe vremea aia). Nu era narcisism sau mai știu eu ce, era o încercare de ordonare, de (auto)proiectare. Am început să-i citim și pe poeții americani din anii ’60, ne atrăgeau pe toți patru mai ales Franck O’Hara, John Berryman, William Carlos Williams și Robert Lowell. Dau și eu doar cîteva nume care-au însemnat întîlnirea cu ideea poeziei ca scrisoare/ confesiune, cu micronarativul, cu simplitatea și antilirismul (sau lirismul sub acoperire!), întîlnirea cu ceea ce numim Realitate. De la ei am învățat să vedem și să vorbim despre ea fără s-o acoperim cu horboțele lirice. Scriitori ca ei ne vor scoate din capcana bolboroselii metaforice. Sau a bolboroselii falsei gravități cu ornamente „tragice”, kitsch, înaripat-„expresionistă”, pe val pe vremea aceea și dintotdeauna. Poezia noastră s-a adunat din simpatii și idiosincrazii, din elecțiuni afective, efective și din… refuzuri. În cazul fiecăruia a ieșit altceva, deși există o linie de (contra)fugă comună. Dar am mai scris despre toate astea. Vine o vreme cînd nici nu poți să nu te repeți!

Aș insista asupra faptului că întîlnirea din adolescență/ tinerețe cu unul de vîrsta ta e ceva extrem de important. Scrii pentru celălalt, citești împreună cu celălalt (chiar şi în absența lui), vă dați curaj împreună, pasiunea pentru literatură crește alături de unul ca el, nu neapărat alături de cineva care te copleșește, infantilizîndu-te, făcînd din tine un… fricos. Pentru literatură trebuie curaj! Chiar curajul de a fi tu însuți, ceea ce nu e chiar ușor. Mai ales că poate să-ți pară ție însuți un fel de aroganță. Cel mai tare te sperii de ceea ce aduce a aroganță (deși știi că nu despre asta e vorba). Ești la început de drum, n-ai nimic de pierdut. Libertatea pe care ți-o iei te duce mai departe. Vînt bun la pupa doar să ai! Cred în experiența asta de viață de neratat. Apoi e bine să vină și copleșitorii! Nu te mai sperie, nu te mai intimidează. Îi aștepți, cum așteptam în copilărie să vină marțienii. Nu cu teamă, ci cu speranță și cu entuziasm anticipat.

De amintit încă o dată întîlnirea cu Gellu Naum, care nu-ți schimbă literatura, ci te schimbă, într-un fel, pe tine. Naum, un… marțian! De la/ prin/ împreună cu el vezi că Realitatea e ceva mai vast decît ceea ce se arată! Pe omul ăsta îl vei tot (re)descoperi din cînd în cînd, cu uluire, ca și cum ar cădea noi ziduri de transparență, ca în „parabola” lui din Zenobia legată de un bondar: înaripatul nu-și găsește calea din cauza transparenței unui geam pe care nu-l vede și care-l separă de lumea adevărată. Descoperi tîrziu noi lucruri în poezia lui pentru că le descoperi mai întîi la tine!

Și-ar mai fi ceva de spus despre practica poetică, despre poezia ca practică uzuală la care vei fi martoră. Despre atenție la tot ce vine dinspre poezia vieții de zi cu zi. Despre știința legăturilor. Despre Marele Joc. Dar am mai vorbit și despre asta! Chiar într-o carte întreagă (ca să nu spun două). Ce n-am spus e că, acum vreo 7 ani, cînd am început să scriu prefața la primul volumul de Opere Naum (Poezia), am simțit nevoia să scriu paralel și altceva, nu doar despre el, ci împreună cu el, cu ce găseam în scrisul lui, mesaje clare și minunate, care nu se lăsau integrate în prefață, în nimic în afară de „dezordinea” versurilor mele răzlețe. Dialog in absentia. Am încercat să fac asta și cu alții. Prieteni dispăruți. Va fi o carte a mea.

Întîlniri importante. Să continui? Ziceam cîndva (acum nu fac decît să – iar – repet) că esențiale au fost, pentru mine, și poeții germani din România sau Mircea Ivănescu. O ziceam acum 30 de ani. Acum se revendică mulți, deși, aș zice, nu se vede. Nimic din claritatea, din subversivitatea, din antilirismul Grupului de acțiune bănățean (Aktionsgruppe Banat) și nimic din cultura, din intertextul subtil, vital, continuu al lui Mircea Ivănescu. Ce ciudat să-i pomenești numele și să te arăți alergic la livresc! Și, totuși, atîția revendicați! Atîția preasimplu/ preasimpli afiliați. Un scriitor tragic, care nu numai că nu exhibă nimic din zona nefericirii, ci, cu o nemăsurată inteligență, ascunde tragismul lui capilar, vorbind despre TOT, „răzleț”. Am descoperit la el un lucru cu care îmi place să echivalez poezia: teatru al minții. Pe care, parțial, îl poți face vizibil. O spațializare a detaliului – nu doar de ordin fizic. Poet metafizic. Lucrînd cu tot ce vine din regnul realului și-al amintirii, al Spectralului.

*

De-a lungul anilor, scriitorii-călăuză s-au tot adunat. Ca bilele din jocurile pe computer: fiecare dintre ele schimbă configurația, te obligă la o nouă acțiune. Sau, dacă tot vorbim de computer games, ca în jocurile celelalte, în care te miri ce lucru nesemnificativ, o plantă, un animal, un obiect, un personaj, prin atingere, îți mai dă o viață și face posibilă continuarea. Ehei, lucruri care-ți dau viață zi de zi de zi de zi! Lucruri banale, cărți, scriitori. Prin atingere, noi resurse de viață. Mergi mai departe.

*

Să ne gîndim și la celelalte „întîlniri”, la cealaltă „influență” extrem de importantă, cea cu neasemănătorii, opacii, opușii și chiar ostilii. Așa ajungi să scrii și în răspăr. Scrii în răspăr și cu cei din generația ta (sau chiar mai tineri). Nu-ți seamănă, dimpotrivă! Concepții, înțelegere, idei, mod de a vedea lucrurile diferite, chiar opuse. Pînă la idiosincrazie. Opușilor și chiar ostililor le port recunoștință. Ei provoacă reacția, mereu și mereu necesară – o formă de trezire, de energie, de re-confirmare a ceea ce ești prin opoziție, de clarificare prin delimitare, prin împotrivire, căci nu e potrivire! Fără reacție, doar cu călduța admirație, nu iese nimic cu adevărat bun, cred, în materie de literatură, de artă, în general.

Uneori, reacțiile pot fi declanșate și de cineva pe care-l admiri și cu care intri într-o fertilă și bună contradicție – unică șansă, uneori, de a înainta pe calea ta. Admiratul te ajută chiar să i te opui! El nu te lasă să-l admiri mediocru. Admirația e investiție. E inteligență, nu oploșire, nu ploconire. Admirația pentru cineva este o formă de (auto)creație. Ar trebui.

*

Pe o parte dintre toți cei cărora le datorez ceva, de la sclipiri prețioase de entuziasm, engrame, la iluminări laice, i-am pomenit în Lucrări în verde. Ba chiar, acolo, pe două pagini, este și o mică istorie (personală) a poeziei româneşti – la care, poate, aș mai adăuga acum cîțiva autori mai tineri. Din 2006, cînd a fost publicată cartea, s-au mai adunat vreo doi, trei.

Am spus nu o dată că mi-aș dori să fac ceva asemănător cu Lucrări în verde și pentru proză. Mi-ar lua cam… 10 ani. Acum termin o carte, cred că se va numi Il faut tenter de vivre (cu un vers din – iată! – Valéry), în care am cîteva pagini de Acknowledgments, cum face Morelli în Șotronul lui Cortazar. El întocmește o listă întreagă de autori importanți pentru el. Unele nume sînt şterse cu o linie foarte subţire, prea cunoscute ca să le mai pomenească. Deci… am şi acolo o palidă și nedreaptă listă de cărți citite înainte de 1990. Ar trebui să adaug zeci de autori, de-atunci pînă azi, de la Deleuze, că tot l-am (re)ascultat zilele trecute, pînă la Lyn Hejinian, peste a cărei carte My Life am dat prin 2003 şi pe care tocmai am auzit-o, într-un interviu din 2014, vorbind despre literatură cum nu mulți pot s-o facă. De ce așa de puțini?!

*

Revenind la întrebare: „Mallarmé”-ul meu? Folosim numele poetului francez ca sinecdocă (particularul în locul generalului). Retroactiv, pentru Noapte sau Zi – Dimov. Nu e o carte dimoviană, dar ar putea fi un (biet) omagiu. Pentru Lucrări în verde, tot retroactiv – Ion Budai-Deleanu (îi datorez subsolul!). Pentru Juventus – poezia americană, cu directețea ei. Pentru Xilofonul – generația ’80, aripa Cinci. Pentru ceea ce scriu de ceva vreme – Gellu Naum, cu înțelegerea pe care ți-o dă vîrsta.

Ăsta ar fi unul dintre răspunsuri, la o primă aruncare de zaruri. La a doua, aș răspunde altfel. Aș putea zice: pentru Juventus – …nimeni! Sau poate ceva din tonul nonșalant, băiețesc și obraznic al lui Maiakovski (ce păcat că nu-i pot citi în rusă Flautul vertebrelor sau Norul cu pantaloni!). Pentru Noapte sau zi – Shakespeare. Pentru Lucrări în verde – Juvenal + Wordsworth. Și-aș putea continua cu zarurile de mai multe ori.

Mai sînt și toți ceilalți scriitori „ai mei”, care mi-au devenit însoțitori din copilărie pînă acum. Sînt mulți, descoperiți și redescoperiți la toate vîrstele. Linia melodică? Eminescu, de la cel simplu, cristalin, de tinerețe, pînă la cel „plutonic” sau la cel recapitulativ și autoreferențial din Antropomorfism. Vorba lui Hugo, toute la lyre! Cine mai lucra cu toate string-urile? Rimbaud! Lautréamont. Chiar și într-o singură carte. Un buchet de sunete la un loc – Bacovia-Barbu-Arghezi. De undeva, de departe, un semn dinspre Macedonski – vitalitatea reinventării, exemplu pe care-l va urma Bacovia. Apoi, tripleta Ivănescu-Dimov-Foarță. Și separat, dar mai ales la un loc, ca și cum ar fi un singur Duh.

Dar ar trebui, ca să mă simt împăcată, să pomenesc, pe lîngă poeți, și niște prozatori – de la Proust și Musil la Blecher și Radu Petrescu. Sau eseiști (cum să le zic eu acestor ființe excepționale care, odată descoperite, te leagă definitiv de ele?). Măcar două nume: Roland Barthes și Livius Ciocârlie. Poate chiar filozofi, dacă ei sînt asemenea presocraticilor. Și teoreticienii literaturii care se ridică la înălțimea adevăratei poezii – cei din Școala de la Geneva, de pildă. Și filme! O, mai ales filmele făcute de regizori ca Tarkovski sau ca veselul Fellini, Wim Wenders, Darren Aronofski și chiar unul ca „dubiosul” Wes Anderson (cu scene care i-ar fi amuzat pe prietenii mei din adolescență, mai ales pe Andrei). Sînt doar cîteva trimiteri, dar ei sînt mulți, mulți! Și mai e Muzica. De toate felurile. De la Adagio în G minor (Albinoni), să zicem, la… Bohemian Rhapsody. Și textele din muzici. Acum îmi trece prin minte fragmentul din Joe’s Garrage (Frank Zappa), pe care ar fi trebuit să-l pun ca motto la Lucrări în verde:

Mrs. Borg:

Turn it down!

Turn it DOWN!

I have children sleeping here…

Don’t you boys know any nice songs?”.

Poezia mea? De la Xilofonul încoace, nimic nu s-a schimbat. Doar că e mai extinsă, în mai multe direcții și planuri. Extinderea nu ține neapărat de întindere, ci de cuprindere. La care participă o serie de zilnici mallarméi, cărora le port adîncă recunoștință. În rest, să nu uităm cuvîntul domnului Teste, pe care îl mai scriu încă o dată: Maturare.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

S. P.: De-a lungul anilor am întîlnit mulți tineri care-și doreau să scrie sau deja scriau poezie, proză. S-au apropiat de mine – și eu de ei. Dacă ar fi să-i pomenesc doar pe cei cu care am și dus la capăt un roman „supercalifragilistic”: Rubik(apărut în 2008 la Editura Polirom). A fost o irepetabilă aventură! Sînt și cîțiva care au ținut să le scriu recomandări pentru coperta a IV-a a cărților lor de debut (şi nu numai). M-am bucurat cînd un mai tînăr poet m-a rugat să-l las să publice ceva din Lucrări în verdeîn locul laudelor unor critici literari, cum se obișnuiește. De doi ani mi-am reluat, după o pauză cam lungă, cursurile de creative writing la Facultatea de Litere din București. Unii dintre cei despre care vorbesc îmi sînt prieteni. Cîțiva, în care credeam cel mai mult, s-au lăsat de literatură. Nu au destulă ambiţie pentru asta, în rest… toate calitățile! Ei îmi sînt și cei mai dragi. I-am ajutat pe toți cei care au venit spre mine, cu care și aveam afinități, cît am putut. Prietenia și înțelegerea cîtorva mi-au dat și mie putere. Le sînt recunoscătoare.

Din tot ce-am citit pînă acum n-am găsit un/ o Consonant/ă. Dar altfel, sigur, multe… acorduri.

_____________
[1] „Arta delicată a duratei, timpul, distribuția și regimul său – dedicația lui pentru lucrurile bine alese, pentru a le cultiva în mod special – a fost una dintre marile căutări ale domnului Teste. El era atent la repetarea anumitor idei, le creștea cu ajutorul numerelor. Astfel reușea ca pînă la urmă aplicarea studiilor sale conștiente să devină mașinală. A căutat chiar să rezume această strădanie. Spunea adesea: «Maturare!… »”.
2„Singurul joc al gîndirii este pura ei existență”.
3 „Să recitești, așadar, să recitești după ce-ai uitat – să te recitești, fără urmă de tandrețe, fără paternitate; cu in fel de răceală și acuitate critică, și într-o așteptare îngrozitoare ce are darul să facă să apară ridicolul, disprețul, un aer străin, ochiul distructiv – înseamnă să-ți refaci, sau să presimți că-ți vei reface, cu totul altfel, propria lucrare.”

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2020, pp. 156-158]

 

 

Un comentariu

  1. ASIT LI ET HAIOMadica-traduc o expresie din ebraica cuvant cu cuvant-
    Mi-ai facut ziua! Si continui in franceza:Chapeau! Esti inimitabila fiind Simona Popescu in cel mai inalt grad de sine insusi. Un joc de ping pong intre astri.Dar ai sa spui ca admiratia nu stimuleaza. De parca ai avea nevoie sa fii stimulata atunci cand gandurile tale stimuleaza gandurile celor pe care ii fertilizezi citindu-te. Felicitari.Sper ca am ramas gravida!!!

    Răspunde

Lasă un răspuns la Riri Sylvia Manor Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.