Radu ȚUCULESCU

HOȚUL

sau

TREI ÎN DORMITOR.

 

comedie

 

Personaje: Hoțul (Șopi)

             Cocoșatul (Adi)

             Soția (Evi)

            Dormitorul este scufundat în întuneric. Nu chiar unul compact, prin perdelele trase pătrunde, timid, lumina palidă a neoanelor din stradă. O vreme, se aud respirațiile adînci ale Soției și Cocoșatului care dorm în pat. Ticăitul unui ceas deșteptător ori al unei pendule. Liniștea e stăpînă pe ființe și lucruri.

 

Brusc, se aude, dincolo de ușa dormitorului, un zgomot strident de sticle răsturnate ori chiar sparte și înjurăturile nedeslușite ale Hoțului.

 

 

SOȚIA (speriată, derutată, în șoaptă): Ce-i asta?! Visez? (din nou, zgomot de sticle) Ba nu, sînt trează! Dumnezeule! Adi… Adi, fă ochi!

COCOȘATUL: (năucit de somn) Ai zis ceva?

SOȚIA: Ai auzit?

COCOȘATUL: Pe tine…

SOȚIA: În bucătărie! E cineva!

COCOȘATUL: Cine dracu, la ora asta?

SOȚIA: S-au spart sticle… careva umblă pe-acolo.

COCOȘATUL: S-o fi răsturnat vreuna… Ai uitat să le aduni.

SOȚIA: Taci! Auzi? Pași…

COCOȘATUL: N-aud nimic.

SOȚIA: Ești și surd, pe deasupra. O să ne omoare.

COCOȘATUL: Cine dracu, Evi, ai înnebunit?!

SOȚIA: Vorbește în șoaptă.

COCOȘATUL: Dacă tu vrei.

SOȚIA: N-avem nici pistol, nici cuțit…

COCOȘATUL: Nici măcar o grenadă!

SOȚIA: Îți arde de glume.

COCOȘATUL: Cred că ai visat, pisi. După cît ne-am obosit aseară…

SOȚIA: Oare am uitat să-ncui?

COCOȘATUL: Nu bag mîna-n foc, pisi.

SOȚIA: Ba nu! Îmi amintesc, ce naiba Adi. Amîndoi am verificat ușa, am pus și lanțul.

COCOȘATUL: Aha! Da… Semăna cu un breloc uriaș.

SOȚIA: Cine?

COCOȘATUL: Lanțul.

SOȚIA: Sînt experți. Au desfăcut tot, yală, lanț, broască.

COCOȘATUL: Cred c-ai visat, Evi.

                        Se aud pași, dincolo de ușă. Scîndurile scării interioare scîrțîie lamentabil.

SOȚIA: Ei, ce zici acum?

COCOȘATUL: Ai dreptate… Careva urcă scările.

SOȚIA: O să mor și n-am apucat să fac măcar un urmaș.

COCOȘATUL: Te lasă-n viață, dacă-i spui.

SOȚIA: Or fi mai mulți?

COCOȘATUL: După pași… nu cred…

SOȚIA: Se apropie de ușă…

COCOȘATUL: Ne băgăm sub pat și-l apucăm de glezne.

SOȚIA: Aiurezi!

COCOȘATUL: Să ne ținem respirația.

SOȚIA: Eu îl pocnesc cu veioza.

COCOȘATUL: Bună idee… Și eu!

            Se deschide, încet, ușa. Scîrțîit jalnic. Se aude o înjurătură șoptită printre dinți.

 

HOȚUL: Scîrțîie ca dracu casa asta… Aaa, vai, aoleu… ce porcărie…?! (se aude un rostogolit, o bufnitură zdravănă, țipătul Hoțului), Dumnezeii ei…

                                    Liniște deplină, cîteva clipe

 

SOȚIA: Ce-o fi?

COCOȘATUL: A căzut, cred.

SOȚIA: Ne pîndește.

COCOȘATUL: Aprind veioza.

SOȚIA: Așteaptă. Să ascultăm.

                                    Liniște lugubră

 

COCOȘATUL: Nimic.

SOȚIA: Parcă nici nu respiră.

COCOȘATUL: Aprindem veiozele în același timp.

SOȚIA: Număr pînă la trei.

COCOȘATUL: Unde naiba-i întrerupătorul?

SOȚIA: Sub bec, deșteptule.

COCOȘATUL: L-am găsit.

SOȚIA: Unu…doi…trei!

            Aprind veiozele. Lumină puternică. Hoțul e întins pe jos, la capătul canapelei, ascuns de privirile celor doi.

SOȚIA: Nu văd pe nimeni.

COCOȘATUL: Nici eu… Cobor din pat.

SOȚIA: Mie mi-e frică.

COCOȘATUL: Lasă, mă uit eu.

                        Coboară și-l descoperă pe HOȚ. COCOȘATUL scoate un sunet de exclamație.

SOȚIA: E acolo?

COCOȘATUL: Da… sper că n-a murit. (rîde)

SOȚIA: Ce naiba rîzi ca prostul?!

COCOȘATUL: A călcat, tembelul, știi pe ce?

SOȚIA: De unde să știu.

COCOȘATUL: Pe halterașele tale… hihi… ălea miculuțe de-o jumătate de kil. Bine că faci sport, pisi.

SOȚIA: A murit?

COCOȘATUL (îl studiază): Nu știu exact…

SOȚIA (coboară din pat): Tot eu trebuie să-mi dau singură seama (se apleacă asupra Hoțului). Sinceră să fiu… e cam țeapăn.

COCOȘATUL: Loviturile la cap sînt cele mai periculoase.

SOȚIA: Ce naiba facem, dacă-i mort?

COCOȘATUL: Încearcă respirație gură la gură.

SOȚIA: Poate tu!

COCOȘATUL: Îl… îngropăm.

SOȚIA: Unde?

COCOȘATUL: În… pivniță.

SOȚIA: Imposibil. E ciment pe jos.

COCOȘATUL: Pe gazon ar fi loc.

SOȚIA: Ai căpiat? Dacă ne vede careva?

COCOȘATUL: Îl aruncăm în pubelă.

SOȚIA: Individul ăsta e enorm.

COCOȘATUL: Are vreo sută de kilograme.

SOȚIA: Va trebui să-l rostogolim pe trepte.

COCOȘATUL: Parcă respiră!

SOȚIA: Oare?

COCOȘATUL: Adu o oglindă.

SOȚIA: Vrei să vezi cît ești de frumos?

COCOȘATUL: Să i-o punem la gură, deșteapto!

SOȚIA: M-am prins (aduce o oglindă. I-o ține Hoțului în dreptul gurii). S-a… aburit!

COCOȘATUL: Nu-i mort.

SOȚIA: Nici urmă de sînge pe covor.

COCOȘATUL: S-a lovit la cap și a leșinat.

SOȚIA (speriată): Adi, uite, începe să miște! Ce ne facem, dacă se trezește? Ăsta ne omoară dintr-o lovitură.

COCOȘATUL: Încă-i amețit bine, n-are el putere.

SOȚIA: Să-l înăbușim cu perna… ori să-l legăm… cu ce naiba…?

COCOȘATUL: Poate ar trebui să-i dau un pumn în bărbie.

SOȚIA: Lovește-l!

COCOȘATUL: E o idee proastă… Mai bine-l lămurim să plece.

SOȚIA: Chiar așa. Să plece pe picioarele sale.

            Hoțul se ridică în coate, geme sonor și deschide ochii. Îl vede pe Cocoșat, scoate un țipăt și leșină la loc.

 

COCOȘATUL: Iar a leșinat.

SOȚIA: Cînd te-a văzut! Normal! O fi crezut c-a ajuns în iad.

COCOȘATUL: Dacă te-ar fi văzut pe tine întîi…

SOȚIA: S-ar fi crezut în rai, știu. Oare a mai rămas ceva gheață?

COCOȘATUL: Ai călduri?

SOȚIA: N-am, deșteptule! Îi punem gheață pe scăfîrlie, îl trezim la realitate și-l… scoatem în stradă. Să fie recunoscător că nu l-am dat pe mîna poliției. S-o șteargă rapid. Să se evapore!

COCOȘATUL: Ai dreptate.

SOȚIA: Ca de obicei.

COCOȘATUL: Mă duc după gheață.

SOȚIA: Sper s-o găsești.

COCOȘATUL: (cîntă): Speranța nu moare niciodată…(iese)

            Hoțul începe să dea semne de trezire. Soția îl privește speriată. Hoțul deschide ochii, o vede, e uluit. Se freacă la ochi apoi la ceafă. Cîteva gemete de durere.

HOȚUL: Visez? Mai înainte am văzut o pocitanie. Să-mi calc umbra! Un pitic cu cocoașă… E clar, m-am lovit și am halucinații.

SOȚIA: Să nu-mi faci rău.

HOȚUL: Pocitania s-a transformat în înger.

SOȚIA: Ai chef de glume, după ce că ai intrat în casă ca un criminal!

HOȚUL: Eu sînt hoț, nu criminal, femeie.

SOȚIA: Controlează-ți vorbele.

HOȚUL: Aha, totuși halucinez. De fapt, ești pocitania aia care și-a schimbat înfățișarea ca să mă păcălească.

SOȚIA: Nu-s pocitanie.

HOȚUL: Să mă ademenească, să mă amețească și-apoi să mă lovească. Chip de înger ascunzînd un diavol!

SOȚIA: Vorbești tîmpenii.

HOȚUL: Cine dracu folosește rahaturile astea de haltere demne de pitici?

SOȚIA: Sînt ale mele.

HOȚUL: Puteam să-mi sparg capul, să rămîn paralizat pe viață, cu gura strîmbă și-o mînă imobilă!

SOȚIA: Așa pățesc ăia cu intenții rele.

HOȚUL: Gura! N-am venit aici pentru morală! Dau o spargere, dacă nu te-ai prins.

SOȚIA: Mai bine ai pleca frumușel și-n liniște.

HOȚUL: Eu hotărăsc ce și cum, femeie!

SOȚIA: Renunță la cuvîntul ăla idiot!

HOȚUL: Ai dreptate. Femeie e un cuvînt idiot (rîde)

SOȚIA: Rîzi ca prostul.

HOȚUL: După ce mi-ai spart capul, mă faci și prost!

SOȚIA: Te rog, nu striga și calmează-te.

HOȚUL: Gura! (scoate un pistol. Soția își înăbușe un țipăt) Vezi pistolașul ăsta?

SOȚIA: Da… Ce mare e!

HOȚUL: Cu el în mînă, eu hotărăsc ce și cum, ai priceput, femeie? Sau mai corect ar fi… diavole?

SOȚIA: Am priceput.

HOȚUL: Treci în pat.

SOȚIA: De ce?

HOȚUL: Fără comentarii. Eu mă așez puțintel în fotoliu, pînă-mi mai trece durerea. Iar tu o să-mi spui frumușel unde găsesc… (se aude Cocoșatul cum cîntă: Speranța nu moare niciodată…) Fir-aș, acum am halucinații auditive? Cine-i?

SOȚIA: Păi, l-ai văzut deja o dată.

HOȚUL: Pocitania? Să-mi calc umbra! Chiar există? O să-i pocesc și mai tare mutra (îndreaptă pistolul spre ușă).

SOȚIA: Să nu tragi, te rog. A mers după gheață.

HOȚUL: Gheață?

Intră Cocoșatul. Îl descoperă pe Hoț în fotoliu cu pistolul îndreptat spre el. Nu se sperie.

 

COCOȘATUL: Salut.

HOȚUL: Mamă… ce urît ești!

COCOȘATUL: Ți-am adus gheață să-ți pui pe scăfîrlie.

HOȚUL: A, da! Foarte bine. Dă punga. Încet, fără gesturi bruște. Dacă încerci vreo figură, îți găuresc fața.

COCOȘATUL: Bineînțeles. Unii visează numai găuri… Poftim.

HOȚUL: Acum treci în pat. (Cocoșatul se vîră în pat, ascultător, lîngă Evi) Mamă… lîngă ea ești și mai urît. Să-mi calc umbra! Parcă ați fi… frumoasa și bestia! Cunoașteți? Niște desene animate care-mi plac.

COCOȘATUL (ironic): Le-ai citit?

HOȚUL: Arăți mai rău și decît dracu, dar faci pe ironicul. Te crezi șmecher. Da, pocituț, eu citesc numai desene animate.

SOȚIA: Se vede…

HOȚUL: După ce se vede?

SOȚIA: Pardon… sînt doar niște vorbe… nu te enerva.

HOȚUL: Ți se pare că am fruntea îngustă?

SOȚIA: Deloc!

HOȚUL: Ca să dai spargeri reușite, trebuie să gîndești temeinic.

COCOȘATUL: Adică… te-ai gîndit mult pînă ai intrat?

HOȚUL: Voi nu crăpați de căldură? Nu, că sînteți mai dezbrăcați. Totuși… mi-ați derutat raționamentul.

SOȚIA: Adică?

HOȚUL: Am văzut ferestrele închise, perdelele trase, draperiile la fel, nici un gemuleț lăsat să mai intre vreo pală de vînt. Beznă totală în casă. Nici un zgomot, nicio veioză aprinsă, nicio muzică în surdină. Nici televizorul pornit!! Ăștia-s plecați în vacanță, mi-am zis. Nu?

COCOȘATUL: Logic.

HOȚUL: Și abia e trecut de ora unsprezece! Cum naiba să doarmă toți ai casei la ora asta și… pe-o asemenea căldură! La fel ați fi judecat și voi.

SOȚIA: Sună… comic cuvîntul în gura ta…

HOȚUL: Care?

SOȚIA: Judecat.

HOȚUL: Chiar așa! E de rîs, adică? N-am nimic împotrivă. Rîsul e sănătos.

SOȚIA: Ești un hoț cu simțul umorului.

HOȚUL: Corect. Cu umor și cu… pistol, ha ha. Și-mi vine să rîd… cînd vă văd unul lîngă altul.

SOȚIA: Ai mai spus-o! E penibil să tot repeți.

HOȚUL (răstit): Repet cît vreau și ce vreau, femeie! (agită pistolul) Acum eu sînt șeful!

COCOȘATUL: Ai dreptate. Vezi să nu ți se descarce.

HOȚUL: Stai blînd. Sînt expert.

SOȚIA: Ai… împușcat mulți?

HOȚUL: Eu? A, păi… ăsta-i secret profesional.

COCOȘATUL: Evi, nu mai pune întrebări. Seamănă cu un interogatoriu.

HOȚUL: Corect! Ești un tip deștept, cocoșatule. Nu cumva te cheamă… Adam?

COCOȘATUL: De unde ți-a venit ideea?

HOȚUL: Dacă ea e… Eva, haios ar fi să te cheme pe tine Adam! (rîde)

SOȚIA (îmbufnată): Nu-l cheamă Adam.

COCOȘATUL: Adrian.

HOȚUL: Pe aproape. A și E…

SOȚIA: Pe tine cum te cheamă?

HOȚUL: N-ai vrea cumva să-ți spun și unde locuiesc, cînd m-am născut, codul cardului?! Faci pe șmechera.

SOȚIA: Scuze…

HOȚUL: Și Eva a fost o mare șmecheră. Pînă la urmă, l-a prostit pe bietul Adam, l-a făcut să muște din măr, iar după ce tembelul a mușcat… l-a luat dracu. Hi-hi!

SOȚIA: Mă uimești!

HOȚUL: Cu ce?

COCOȘATUL: Termină, Evi…

HOȚUL: Las-o, mă, să spună.

SOȚIA: Păi… ce de chestii cunoști.

HOȚUL: Aha. Ești ironică.

SOȚIA: Nu-mi permit.

HOȚUL: Să nici nu-ți permiți! Am văzut și cîteva tablouri cu Adam și Eva! Dar ăia erau amîndoi frumoși. Trupurile lor golașe erau corecte, cu forme plăcute ochiului. Iar șarpele…

SOȚIA: Semăna la mutră cu tine.

COCOȘATUL: Evi, abține-te!

HOȚUL (rîde amuzat): Îmi place ideea! Să-mi calc umbra! De ce nu? Dar și mai grozav ar fi… să fiți voi doi Adam și Eva! Pictați de-o parte și de alta a mărului. Goi. Mamă, ce s-ar mai amuza privitorii! Eva, ca o zînă, iar Adam, un piticuț cocoșat cu mutră pocită. Ar rîde și cu bucile! Nebunie!

SOȚIA: Simți o plăcere deosebită, cînd îți bați joc?

HOȚUL: Asta-i realitatea, Evi. Mie prietenii îmi zic Șopi. S-ar potrivi porecla unui… șarpe? Tu cum îl alinți pe Adișor cînd îl mîngîi pe cocoașă? Umflățelul meu sau… delușorul meu nebunatic?

SOȚIA: Cu un pistol în mînă, poți face pe grozavul.

COCOȘATUL: Lasă-l, pe mine nu mă deranjează.

HOȚUL: Vezi, Adi e un înțelept, spre deosebire de Adam care a mușcat… Ce păcat că n-am talent de pictor. Aș vinde tabloul la licitație și m-aș alege cu o sumă frumușică, plus celebritate.

SOȚIA: Adevărații credincioși n-ar cumpăra o asemenea blasfemie.

HOȚUL: Te înșeli, iubițel. Ce este mai hidos, mai șocant, mai scîrbos atrage. E marfă! Și ce importanță are cine-l cumpără? Iar voi păreți, mai degrabă, niște necredincioși. Nu aveți nicio icoană în dotarea dormitorului.

SOȚIA: Tu ai?

HOȚUL: Bineînțeles că am. Chiar și una în portofel.

COCOȘATUL: Ca să te apere de… hoți.

SOȚIA: Mi-ai luat vorba din gură!

HOȚUL (rîde cu poftă): Bună replică, măi… Quasimodo! Chiar mă apără!

SOȚIA: Ai zis… Quasimodo?

HOȚUL: Te miri? Cocoșatul de la Notre Dame, biserica aia din Paris, care trăgea clopotele și s-a îndrăgostit de-o femeie frumoasă. Cam cum e cu voi doi, doar că Quasimodo-Adișor îți trage ție clopotele.

SOȚIA: Să nu-mi spui că citești cărți.

HOȚUL: Nu, dragă, mă holbez la filme și citesc… benzi desenate! Ești mulțumită? Mă holbez la poze… (îi vine ideea) Poze? Haha. Asta e, cum de nu mi-a trecut mai repede prin minte. Să-mi calc umbra!! Mamă, ce idee (scoate telefonul mobil din buzunar).

COCOȘATUL: Ce faci?

SOȚIA(speriată): Ce vrei să faci?

HOȚUL: Poze! Niște poze cu voi doi în diverse poziții. Voi avea un succes monstru cu ele.

SOȚIA: Nu!!

COCOȘATUL: Nu cred că e o idee tocmai bună…

HOȚUL: E genială. Hai, întoarce-te puțintel în profil, să ți se vadă cocoașa…

SOȚIA: Te implor, nu!! Am o mulțime de bijuterii, acolo, în sertarul ăla de la oglindă. Ia-le pe toate! Ia tot ce vrei!

HOȚUL: O să iau, am timp. Telefonul ăsta face și filmulețe dar… habar n-am cum (către Cocoșat). Te pricepi?

COCOȘATUL: Nu.

HOȚUL: Pe ea o întreb degeaba. Chiar dacă s-ar pricepe, nu m-ar ajuta. Haide, Eva, nu te strîmba în halul ăsta. Strici poza.

SOȚIA (aproape urlînd): Nu fac poze!!! Ești un nemernic. Omoară-mă, dar nu fac poze! (se bagă sub plapomă)

HOȚUL (furios): Ieși, dracului, afară de sub plapoma aia!

SOȚIA: Nu ies!

HOȚUL: Bag un glonte în tine!

SOȚIA: Bagă! Aud vecinii și cheamă poliția.

HOȚUL: Aha! Am și amortizor, băga-mi-aș! Dar n-am chef să-l montez. Ieși, dracului, afară! (smulge plapoma de pe Soție și o aruncă într-un colț al camerei. Soția geme sonor, îi dau lacrimile. Se zvîrcolește)

COCOȘATUL: Evi, liniștește-te.

SOȚIA: Nu vreau poze!!

COCOȘATUL: Poate ajungem la o înțelegere.

HOȚUL:      Femeie, termină dracului cu zvîrcolitul! (Îi dă o palmă zdravănă, proiectînd-o în brațele Cocoșatului) Acum eşti atentă la mine. Dacă nu te potolești, de bat pînă te las lată, fără niciun dinte în gură și vei avea nevoie de operații plastice multiple ca să-ți refaci chipul ăsta frumos. Cîteva poze și, gata. Cine naiba să te recunoască? Doar nu ești oarece actriță ori cîntăreață…

COCOȘATUL: Nu e…

SOȚIA: Te implor…

HOȚUL (începe să facă poze): Apucă-i un sîn cu mînuța, Adamel. Așa. Super. Acum sărut-o pe gît. Bravos. Mîngîie-i coapsele ușor. Mamă, ce contrast! Aș putea să vă dezbrac în pielea goală și să vă pun în diferite poziții. Nu-mi plac pozele pornografice. Mai bine așa, e mai mult mister…dar și comicărie. De tot hazul. Sărută-i un genunche, apleacă-te… așa… cocoașa e de-a dreptul măreață iar deasupra ei răsare… superb… chipul angelic! Acum încalec-o. Hai, ca și cum eu nu-s de față… Ho-ho, ce chestie. Îi ajungi cu capul doar pînă între sîni. E bine și acolo. Excelent….Eva, acum întoarce-te pe burtă. Tu, Qasimodo, odihnește-ţi capul pe fesele ei. Uaaau! Cum ies ele în evidență prin cămășuța de noapte! Închide ochii. Ești în extaz. Minunat… Gata! Am terminat. (ridică plapoma și o aruncă peste cei doi) Acum vă puteți vîrî la loc sub plapomă. Ei, a fost greu? Atîta tărăboi pentru nimic. Îmi pare rău și de palmă, Evi. Nu rămîn urme… Trebuia să te potolesc cumva altfel puteam scăpa, naibii, un glonte…

SOȚIA (cu glas stins): M-ai nenorocit…

HOȚUL: Exagerezi. Fii liniștită, nu pun pozele pe internet.

SOȚIA: M-ai nenorocit…

HOȚUL: Te repeți și începi să mă calci pe nervi. Iar cînd sînt nervos, fac gesturi necugetate.

COCOȘATUL: Poate… un pahar cu coniac ar prinde bine, ce zici?

HOȚUL: Alcool? Cam ce-ți trece prin cap, piticanie?

COCOȘATUL: Nimic necugetat.

HOȚUL: Nu mai spune! Mă crezi prost, ha?

COCOȘATUL: Nicidecum.

HOȚUL: Ai început să cugeți. Adică, speri să mă amețesc, chiar să mă îmbăt, să-mi scadă atenția şi atunci pac, îmi dați cu ceva-n cap.

COCOȘATUL: Greșești.

HOȚUL: Voi puteți bea, dacă asta vă liniștește. Mie mi-e puțintel foame.

SOȚIA: Cobor și-ți pregătesc ceva.

HOȚUL: Tu rămîi unde ești. Coboară el. Să mă gîndesc. Cînd locuiești într-o asemenea casă, precis ai în frigider… fileuri de somon?

COCOȘATUL: Au rămas cîteva.

HOȚUL: Știam. Deci, simplu. Felii de pîine unse subțirel cu unt și bucăți de somon deasupra stropite cu lămîie. Poate n-aveți lămîie?

COCOȘATUL: Avem.

HOȚUL: Și apă plată în care să nu încerci cumva a dizolva oarece prafuri.

COCOȘATUL: Fii liniștit. Am plecat.

HOȚUL: Drum bun și… nu aluneca pe trepte.

COCOȘATUL: Îți faci griji pentru mine?

HOȚUL: Cînd te întorci cu sandviciurile mele frumos aranjate pe farfurie, ar fi păcat să le răstorni pe jos… (rîde)

COCOȘATUL: E în regulă (iese)

            Cîteva momente, Hoțul o privește insistent pe Soție, zîmbind vag, clătinînd din cînd în cînd din cap.

 

HOȚUL: Mă roade curiozitatea. Ca un vierme gras… Cum naiba te-ai cuplat cu Quasimodo? Precis asta e casa lui, precis are un cont gras, o fi vreun afacerist de succes… (Soția îl privește fără să schițeze un gest.) Hm. Poate e și dotat, așa am auzit că ăștia mai mici sînt mai apți la pat, mai capabili. Ei? Măcar dă din cap, dacă nu vei să-mi răspunzi verbal… Taci. Încăpățînată și puțintel furioasă. Mă fixezi ca un șarpe cu clopoței. Hă-hă. L-ai luat din interes, așa-i? Doar din interes. (ironic) Ori o fi fost dragoste la prima vedere?

SOȚIA: Mă consideri frumoasă?

HOȚUL: Am crezut că ți-a pierit graiul.

SOȚIA: Spune-mi.

HOȚUL: Ești minunată. Chiar și cînd lipsește Adișor.

SOȚIA: Cum?

HOȚUL: Cu el alături se produce un contrast puternic, spre avantajul tău.

SOȚIA: Desigur…

HOȚUL(se lovește peste frunte): Asta e! Legea contrastelor care se atrag.

SOȚIA: Totul e natural la mine…

HOȚUL: Am bănuit. Nici măcar în buze nu ai înfipt acul vreunei seringi?

SOȚIA (se ridică în genunchi): Nu. Te poți convinge singur.

HOȚUL: Stai liniștită, te cred.

SOȚIA: Sînii n-au urmă de silicoane… Uite, nu sînt prea mari, dar sînt fermi și elastici. Hai, pune mîna să te convingi.

HOȚUL: Ce-ți trece prin cap?

SOȚIA: Pîntecul e plat, n-am făcut liposucție.

HOȚUL: Te cred. Ești genul sportiv. Mi-am dat seama de la început, cînd am călcat pe halterașe.

SOȚIA: Și fesele…

HOȚUL: Le-am remarcat și pe ele! Ți-e destul de transparentă cămașa aia de noapte.

SOȚIA: Dacă te deranjează, o pot scoate.

HOȚUL: Adică… ce urmărești, femeie?

SOȚIA: Hai mai aproape, așează-te pe marginea patului…

HOȚUL: Încetează, naibii, cu tentațiile ăstea. Mă crezi un idiot?

SOȚIA: Nu. Ești înalt și puternic…

HOȚUL: Exact! Îți mai dau o palmă de te împrăștii toată!

SOȚIA: Bate-mă, dacă te excită…!

HOȚUL: Ai înnebunit? Bagă-te, naibii, la loc în pat! (scoate din buzunarul hainei un amortizor și începe să-l înșurubeze la pistol)

SOȚIA: Ce faci?

HOȚUL: Tu cam ce crezi?

SOȚIA: Acela este un amortizor.

HOȚUL: Ești frumoasă și deșteaptă (se enervează). Dar te crezi și șmecheră. Mă calci pe nervi cu ademenelile tale. Nu ți-e rușine? Ca o tîrfă ordinară.

SOȚIA: Exagerezi.

HOȚUL: Ba tu ai cam sărit calul.

SOȚIA: Și ce-i cu amortizorul?

HOȚUL: Este că… dacă nu te potolești, îți bag un glonte… în rotulă! Pricepi, Evi? Și-o să rămîi șchioapă pe viață. Atunci te vei potrivi perfect cu Adișor. Șchioapa și cocoșatul!

SOȚIA: Ești un… mizerabil! Un hoț mizerabil!

HOȚUL: Mai mizerabil decît tine, care vrei să te pipăi, care îmi arăți sînii și curul? Pentru ce tot acest teatru? Dacă-mi spui că te-ai îndrăgostit, brusc, de mine, dau drumul la glonte!

SOȚIA (se prăbușește pe pat și izbucnește în plîns): Pentru… poze…

HOȚUL: Care poze?

SOȚIA: Cele de pe mobil…

HOȚUL: Am și uitat de ele. Pentru un nimic, erai gata să te vinzi?

SOȚIA: Te implor, șterge-le…

HOȚUL (enervat): E ultima oară cînd mă implori tîmpenia asta, ai priceput?! Glasul miorlăit și plîngăcios de femeie… mă calcă groaznic pe nervi! Și te anunț ceva: o să mai fac cîteva poze, cum apare Adișor. M-ai incitat, ca o proastă.

SOȚIA (resemnată): Ce mai contează cîteva în plus?

HOȚUL: Cîteva… în ritm de dans! Haha! Să se vadă, clar, diferența. Și-o să mă amuz, de cîte ori mă voi holba la ele. De cîte ori voi fi prost dispus, mă voi uita la pozele voastre.

            Intră Cocoșatul. Duce cu el o farfurie mare pe care sînt aranjate, artistic, sandvișuri cu file de somon. În cealaltă mînă are o sticlă cu apă plată.

 

COCOȘATUL: A venit păpica bună.

HOȚUL: Mie îmi spui cuvintele ăstea?

COCOȘATUL: Noi am mîncat, sîntem sătui.

HOȚUL: Vorbești cu mine ca și cu un copil de trei anișori.

COCOȘATUL: Nu mi-aș permite.

HOȚUL: Treci și i-ați consoarta la dans.

COCOȘATUL: La dans? Asta-i bună!

HOȚUL: M-a enervat din nou și-acum trebuie să mă calmez. Fac cîteva poze.

COCOȘATUL: Așa-i, e periculos să mănînci cu nervi la stomac.

HOȚUL: Ești deștept, Quasimodo, ți-am mai spus-o.

COCOȘATUL: N-avem muzică.

HOȚUL: Cîntați voi.

COCOȘATUL: Sîntem cam afoni.

HOȚUL (nervos): Sînteți pe dracu. Haideți, în ritm de tango. (Cocoșatul și Soția cîntă fără cuvinte ceva ce aduce a tango clasic. Hoțul lălăie și el, tot mai amuzat, învîrtindu-se în jurul lor cu celularul în mînă.) Așa. Bravo. Aveți ureche muzicală… Arătați… de minune! Hai, mai mișcat, mai cu figuri. Numai o garoafă între dinți îți lipsește, Adișor! Ha-ha-ha! Ar trebui să se aplece tare mult Evi ca să ți-o ia din gură! Hai, mai sentimental, cît mai sentimental. Pam-pam. E de rîsul lumii cum arătați. Buuun. Acum un mic vals. Es-tam-tam. Valurile Dunării! Piruete. Es-tam-tam. Învîrte-te, Evi, rotește-te… ridică-l pe iubițel de la podea… ca pe-o păpușică… Es-tam-tam. Parcă sîntem la circ… Bravo! Aș putea cîștiga un concurs de fotografii la un festival de umor… Gata. În pat cu voi că mi-e foame.

SOȚIA: Te-ai liniștit?

HOȚUL: Bineînțeles. Ar trebui să te liniștești și tu.

SOȚIA: Ești satisfăcut?

HOȚUL: Încă nu… Ia să vedem ce a pregătit Adi aici (întinde mîna să apuce un sandviș, se răzgîndește, ia farfuria, se apropie de pat cu ea și i-o întinde Soției). Servește, Evi, un sandviș.

COCOȘATUL: N-ai încredere?

HOȚUL: N-am (către Cocoșat). Iar tu o să tragi o dușcă din sticla asta cu apă.

 

                        Soția mușcă din sandviș, Cocoșatul bea apă.

SOȚIA: Acum ești mulțumit?

HOȚUL: Da. Mamă, ce foame m-a pocnit! (mănîncă fără grabă, savurînd fiecare înghițitură) Gustos fileul de somon. Nu-i rău să fii bogat, cu de toate prin frigider.

COCOȘATUL: Corect.

HOȚUL: Știi ce a încercat Evi, cît timp tu ai fost plecat?

COCOȘATUL: Să-ți fure telefonul.

HOȚUL: Să mă seducă!

COCOȘATUL: Asta-i bună!

HOȚUL: Nu te mira. Oricum, arăt mai bine decît tine, mult mai bine.

COCOȘATUL: Sînt de acord.

HOȚUL: Dar o femeie măritată trebuie să-și vadă de casa ei, de familia ei.

SOȚIA (ironic): Hoțul moralizator.

HOȚUL: Se pare că nu aveți copii.

COCOȘATUL: N-avem…

HOȚUL: Pentru o femeie ușuratică, tot nu contează.

SOȚIA: Cu pistolul lîngă tine, faci pe curajosul și-ți permiți să mă jignești.

HOȚUL: Dacă stomacul își primește drepturile, devin mai calm.

COCOȘATUL: O reacție firească.

HOȚUL: Femeia mea m-a făcut de rîs pe tot globul. Nenorocita.

COCOȘATUL: Pe tot globul? Asta da celebritate.

SOȚIA: Ar trebui să-i mulțumești.

HOȚUL: Termină cu remarcile idioate! O tîrfă de doi lei.

COCOȘATUL: Soția ta?

HOȚUL: Soția mea, chiar dacă nu aveam acte. Ce contează bucata aia de hîrtie? Trăiam împreună de ani buni… Și am prins-o.

SOȚIA: Ai prins-o ?

HOȚUL:   Își posta poze, în pielea goală, pe net! Coresponda cu diverși onaniști care-i arătau și ei cît sînt de dotați. Purta dialoguri pornografice chiar și la telefon, noaptea, sub plapomă. Cînd am aflat, tot ea a strigat la mine că sînt un înapoiat, un bătut în cap, că e o chestie cît se poate de modernă și de nevinovată. Cuvîntul ăsta a declanșat în mine uraganul…

SOȚIA: Care cuvînt?

COCOȘATUL: Nevinovată, dragă.

HOȚUL: Nevinovată… Era o ființă subțirică, frumoasă și gingașă, puteai jura că-i întruchiparea fecioriei și a nevinovăției. Am bătut-o pînă la epuizare de-a zăcut în spital o mulțime de săptămîni. S-au străduit să-i refacă fața dar… frumusețea și expresia de gingășie s-au șters definitiv. A ieșit la iveală chipul ei adevărat, hidos…

COCOȘATUL: Iar tu ai intrat la răcoare.

HOȚUL: Ei și? Nu-mi pare rău. Acolo m-am perfecționat în meserie…

SOȚIA: Halal meserie.

HOȚUL: Ca oricare alta, dacă o practici cu pasiune și talent.

COCOȘATUL: Parcă ai fi la catedră, citind lecții de viață din manuale.

SOȚIA: Vorbe de telenovelă.

HOȚUL: Fur doar de la cine are. Îi prefer pe cei îmbogățiți peste noapte.

SOȚIA: Poate împarți și la săraci, precum Robin Hood.

HOȚUL: Povești de adormit copiii. Fantezii de scriitor. Crezi că pe săraci i-ai putea sătura vreodată?

SOȚIA: Copii?

HOȚUL: Ce-i cu ei?

SOȚIA: Ați apucat să faceți?

HOȚUL: Sînt prea tînără, îmi zicea, mai este timp.

SOȚIA: În privința asta, eu îi dau dreptate. N-are sens să te grăbești.

 HOȚUL: Semăna cu tine.

SOȚIA: Cu mine?

HOȚUL: Da. Același chip de îngeraș, același trup grațios…

SOȚIA: Acuma înțeleg de ce mă urăști.

HOȚUL: Exagerezi…

SOȚIA: Te răzbuni pe ea, distrugîndu-mă pe mine.

HOȚUL: Ce tot vorbești?! Aiureli!

SOȚIA: Da, publicîndu-mi pozele pe net, să vadă tot globul cum dansez aproape goală, cum stau în pat în diverse poziții jenante…! Și mai zici că pe tine te revoltă asemenea practici. Ești un fariseu, un mincinos… te comporți cum afirmi că se comporta și nevasta ta, aia fără acte…

HOȚUL: Gata! Îmi fac digestia, femeie! În aceste momente sînt în stare să te împușc fără niciun regret!

SOȚIA: Împușcă-mă!

COCOȘATUL: Evi, potolește-te. Domnul nu este un criminal, este un hoț.

SOȚIA: Domnul?

HOȚUL: Chiar așa.

COCOȘATUL: E lipsit de delicatețe din partea noastră să-i deranjăm siesta.

SOȚIA (privindu-l perplexă): Oare halucinez?

HOȚUL: S-ar putea. Că-i o căldură de te ia cu amețeli. Cum naiba nu aveți aer condiționat în ditamai vila?

COCOȘATUL: E nesănătos.

HOȚUL: Dar să transpiri ca boul o fi sănătos?

SOȚIA: Deschid puțintel fereastra…

HOȚUL: Ba nu deschizi nimic. Vrei să atragi atenția.

SOȚIA: Pentru tine… să respiri aerul curat al nopții.

HOȚUL: Bravo. Ți-ai revenit. Mă iei peste picior. Ești ironică.

SOȚIA (continuă jocul): Vorbesc serios… respiri greu, se vede cu ochiul liber…

HOȚUL: Chiar?

SOȚIA: Și ai transpirat pe frunte… gîfîi… poate suferi cu inima…

HOȚUL: Gîfîi?

SOȚI: Îți hîrîie pieptul, ca o mașină de tuns iarba.

HOȚUL (uimit la culme): Mașină de tuns…?

SOȚIA: Poate ar trebui să sun… după salvare.

HOȚUL (izbucnește în rîs): Cocoșatule, pe tine nu te apucă rîsul cînd auzi ce scoate pe guriță?

COCOȘATUL: Ba da, e… comic.

HOȚUL: Mă crede de-a dreptul prost… debil… lovit în creier.

COCOȘATUL: Prost nu ești dar la cap te-ai cam lovit, ce-i drept.

SOȚIA: Tu nu ești prost… ești hoț.

HOȚUL: Unul de clasă, iubițel. Chiar dacă mă iei peste picior.

SOȚIA: Ți-am făcut o propunere, spre binele tău.

HOȚUL: Vezi, Quasimodo, asta-i femeia!

COCOȘATUL: Văd.

HOȚUL: O ușuratică și o prefăcută.

COCOȘATUL: În funcție de situație.

HOȚUL: Întîi se dă la mine, apoi se lingușește, se pisicește, cică îmi vrea binele! Noroc că am mîncat. Cînd sînt sătul, sînt mult mai calm.

COCOȘATUL: Nici nu-i sănătos să te enervezi din orice fleac.

HOȚUL: Ești medic?

COCOȘATUL: Nu sînt.

HOȚUL: Chiar așa, am uitat să te întreb. Cu ce te ocupi, cînd îți dă liber Eva?

SOȚIA: E… programator. Expert în informatică. O minte sclipitoare.

HOȚUL: Expert și sclipitor. Am bănuit eu. După bunurile sclipitoare din jur…

SOȚIA: Munca de înaltă calificare trebuie plătită corespunzător!

HOȚUL: Ai perfectă dreptate.

SOȚIA: Oare de ce ești tu atît de entuziasmat.

HOȚUL: Și eu prestez o muncă de înaltă calificare.

SOȚIA: Și… cine te plătește?

HOȚUL: Eu! Sînt propriul meu patron.

COCOȘATUL: Simplu și eficient. Un singur angajat care-i, totodată, și patron.

SOȚIA: Acum poți dormi liniștit. Ai dat lovitura.

HOȚUL: Normal! Voi pleca de aici cu o bogată încărcătură. Nu porți tu bijuterii de doi lei.

SOȚIA: Lasă prefăcătoriile.

HOȚUL: Nu pricep…

SOȚIA: Ți-ai asigurat un venit lunar pentru care nu trebuie să miști niciun deget. Poți să zaci în pat toată ziua, să te holbezi la televizor, să faci excursii exotice de unul singur ori chiar în doi.

HOȚUL: Vorbești aiurea.

SOȚIA: Iar dacă ești băiat deștept, ai grijă să nu golești repede sacul.

HOȚUL (către Cocoșat): A băut ceva?

COCOȘATUL: Aseară… Dar i-a trecut.

HOȚUL: Tu cam înțelegi la ce se referă?

COCOȘATUL: Bănuiesc…

SOȚIA: Mai și joci teatru în fața noastră. Păi, stimate hoț… apropo, ai un nume?

HOȚUL (amuzat): Ai mai întrebat o dată. Îți pot da doar numărul de la pantofi, de la cămașă, pantaloni și…

SOȚIA: Și banii unde va trebui să-i aducem?

HOȚUL: Care bani?

SOȚIA: Ești un prefăcut mizerabil.

HOȚUL: Sînt un mizerabil care s-a săturat halind fileuri de somon!

SOȚIA: Șantajul!

HOȚUL: Ce fel de șantaj?

COCOȘATUL: Se referă la poze…

SOȚIA: Exact. De aia ai făcut pozele. Acum ne poți șantaja după bunul tău plac. Ai dat de-o vacă grasă bună de muls.

HOȚUL (supărat): Am dat de-o vacă proastă! Tembelă. Incapabilă să-i înțeleagă pe alții. Gata să-și ofere trupul unui necunoscut (se plimbă prin cameră agitat). Șantaj? Crezi că toată lumea gîndește ca tine? Șantajul este pentru impotenți, pentru indivizi lipsiți de caracter. Pentru cei în stare să calce și peste cadavrul propriei lor mame doar ca să-și atingă scopurile.

SOȚIA: Mă faci să rîd, zău!

HOȚUL: Rîzi ca proasta. Șantajistul e un escroc mărunt, un grăunte acolo, un nimic!

SOȚIA: Tu ești unul de marcă!

COCOȘATUL: Evi, nu are niciun rost să-l tot provoci. Eu îl cred.

HOȚUL: Normal. Ești bărbat…

SOȚIA: Minte. O să ne șantajeze.

HOȚUL (se repede asupra Soției, o apucă de gît): N-o să șantajez pe nimeni, femeie! Dacă mai continui cu tîmpenia asta…

SOȚIA: Ce-o să faci? Mă nenorocești ca și pe iubita ta?

HOȚUL: N-am nenorocit-o… I-am șters doar, defintiv, de pe mutră expresia aia de femeie gingașă și cinstită. Ți-am mai spus.

SOȚIA: Ești un coleric. Te enervezi al naibii de repede.

HOȚUL: Tu ești de vină… plus căldura din casa asta!

SOȚIA: Poate ea nu a mai suportat ieșirile tale isterice și atunci a căutat o consolare, o alternativă.

HOȚUL: Cum se știu femeile apăra între ele, chiar dacă nu se cunosc.

COCOȘATUL: Mai ales atunci.

HOȚUL: Aparent, ai putea avea dreptate.

SOȚIA: Aparent?

HOȚUL (se plimbă iarăși prin cameră): Pînă la urmă a recunoscut că practica sportul ăla pornografic, cică doar virtual, încă din primele noastre luni trăite împreună, cînd ne giugiuleam ca doi porumbei. Habar n-aveam că porumbeii stăteau, încă de pe atunci, pe-o grămadă de rahat.

SOȚIA: Și ai aflat… după ce i-ai rupt cîteva coaste.

HOȚUL: Cam așa… (brusc își lipește mîna dreaptă de burtă) Dumnezeule!

COCOȘATUL: S-a întîmplat ceva?

HOȚUL: Nu-i bine… mi-e rău…

SOȚIA: Dacă-ți vine să vomezi, fă-o în baie, nu pe covoarele mele.

HOȚUL: Nu să vomez îmi vine… Ce naiba a fost cu fileurile acelea?

COCOȘATUL: Nimic. Erau proaspete, te asigur.

SOȚIA: Am mîncat și eu. M-ai obligat. Dar n-am nimic.

HOȚUL: Dintr-odată au început să-mi zboare rachete prin stomac.

SOȚIA: Le aud…

HOȚUL: Unde-i toaleta?

COCOȘATUL: Ușa aia.

HOȚUL (apucă pistolul): Trebuie să veniți cu mine!

COCOȘATUL (zîmbind): E o idee..

SOȚIA: Ai înnebunit? Poate vrei și să te ținem de mînă…?

HOȚUL: Dacă vă las singuri… puteți telefona… chema poliția… Mamă, ce dureri!

SOȚIA: Să venim cu tine? Să te păzim pînă-ți eliberezi… stomacul? Ești de-a dreptul psihopat.

HOȚUL: Sînt logic! N-o mai tot lungi atît, că nu mai rezist… fileurile mă-sii! Să-mi calc umbra!

SOȚIA: Nici moartă nu intru cu tine în budă!

HOȚUL: Trebuie să vă văd, ce dracu!

COCOȘATUL: Ai putea lăsa ușa deschisă.

HOȚUL: Bravo, Adișor! Mai gîndește cineva în casa asta… Las ușa deschisă, iar voi vă așezați în fața ei. Aici, pe covor, să vă am sub ochi… M-am lăcomit, fileurile mă-sii!

SOȚIA: Adică ne așezăm ca la teatru și ne holbăm la tine cum te… scapi de rachete! Cum te scremi!

HOȚUL: Vă așezați cu spatele, la dracu! Și nu mai comenta, că te pocnesc în cap. Amețești, leșini și… gata vorbăria!! (o apucă de mînă și-o trage pînă în dreptul ușii de la baie unde o trîntește pe jos. Cocoșatul se așează, amuzat, alături de Soție.)

SOȚIA: Ție-ți vine să rîzi! Parcă ți-ar fi neam, individul ghiftuit cu fileuri de somon!

HOȚUL: Fluierați și bateți din palme… (deschide ușa de la baie, o lasă larg deschisă și intră)

SOȚIA: Ai înnebunit, e clar.

HOȚUL: Ca să… nu se audă…

SOȚIA: Ți-o fi jenă, te pomenești.

COCOȘATUL: Normal, dragă. E un hoț stilat. Cu principii. Să-i dăm drumul și noi! (începe să bată din palme și să fluiere)

SOȚIA: Ai grijă de pistolaș. Poate-l scapi în apă și-ți uzi muniția…

HOȚUL: Aaaa…

                  Cei doi bat din palme și fluieră. La un moment dat se pot chiar sincroniza, interpretînd o melodie la modă. După un timp, Hoțul reapare în cadrul ușii. Îi ascultă, cu o expresie de supremă ușurare împrăștiată pe față. Dă din cap, punctînd ritmul melodiei.

 

HOȚUL: Aveți talent, pe bune. Puteți forma un duet. Concerte, turnee, viață!

COCOȘATUL: Te văd… alt om.

HOȚUL: Exact. Mă simt alt om!

SOȚIA: Dar cum ar fi dacă am forma… un trio. Tu să bați toba… cu amortizorul. Aia viață!

HOȚUL: Înapoi în pătuț! Ați fost foarte cuminți și ascultători.

SOȚIA: Așa sînt oamenii aflați sub amenințare.

COCOȘATUL: Evi, zău, nu are niciun rost să tot inciți spiritele. Omul este acum eliberat de durere, se simte bine…

SOȚIA: Iar noi jubilăm pe chestia asta! Ai un umor macabru, Adi.

HOȚUL: Exagerezi, ca orice femeie. Nu-i nimic macabru.

SOȚIA: Tu ai scăpat de… rachete și-acum ți-a revenit pofta de viață. Îți vine să zburzi.

HOȚUL: Ba, din contră. Îmi vine să mă așez în fotoliu și să răsuflu ușurat, să mă destind.

SOȚIA: Numai pe noi ne ții cu nervii încordați.

COCOȘATUL: Ai mei nu sînt deloc încordați.

HOȚUL (către Soție): Dar relaxează-te, dragă Evi. Stresul amplifică ridurile. Dă naștere la cearcăne sub ochi. Și ar fi păcat…

SOȚIA (către Hoț): Poate-mi sugerezi și niște rețete naturiste de îngrijire a tenului și niște diete ideale. Poate zace-n tine un mare nutriționist, fără să ai habar.

HOȚUL: Dacă zăcea așa ceva în mine… n-aș fi înghițit, ca prostul, toate fileurile.

SOȚIA: În sfîrșit, ai rostit un adevăr!

COCOȘATUL: Ar merge acum un pahar cu apă plată și cîțiva stropi de lămîie.

HOȚUL: Nu mai risc nimic.

COCOȘATUL: E recomandat. Poate chiar un pahar cu apă în care dizolvi o linguriță de argilă. Dezinfectant garantat.

HOȚUL: Am citi și eu despre argilă. Se pare că are o mulțime de calități.

SOȚIA: Dar tu ești un adevărat… cititor. Uluitor!

HOȚUL: Uluiala asta a ta se naște din faptul că… de pe aici cam lipsesc cărțile. Ba, pot afirma că nu se vede niciuna. Măcar pe noptieră, sub veioză, să zacă o carte…

SOȚIA: Zac în bibliotecă, acolo unde le este locul.

HOȚUL: Iar biblioteca unde zace?

SOȚIA: După cum ți-ai dat seama, aceasta este o casă mare, prin urmare nu se doarme în bibliotecă.

HOȚUL: Ai dreptate (didactic). De dormit se doarme în dormitor, iar de citit se citește în bibliotecă. Dar biblioteca unde se află?

SOȚIA: Taman vizavi. Poți să te convingi singur.

HOȚUL: De data asta, te cred. Ar fi mai complicat s-o vizitez. Ar trebui să veniți cu mine și… n-am chef. Mă simt puțintel epuizat.

SOȚIA: Rachetele…

HOȚUL: Cărți vechi aveți?

SOȚIA: Cît de vechi?

HOȚUL: De cîteva sute de ani.

SOȚIA: Ce naiba să faci cu ele? Cine știe prin cîte mîini nespălate au trecut! O droaie de microbi s-au putut aduna printre pagini, chiar și virușii vreunei boli din alte secole!

HOȚUL: Teoretic, s-ar putea întîmpla și așa ceva. Dar cărțile vechi și rare sînt o mare valoare. Merită riscul.

SOȚIA: Tu ai riscat?

HOȚUL: M-a incitat un tembel pe care l-am văzut, întîmplător, la o emisiune de pe postul local.

COCOȘATUL: Cum te-a incitat?

HOȚUL: Mi-a oferit, singur, pontul. Se lăuda cu cîte cărți vechi și rare a achiziționat el, pe lîngă numeroase tablouri și alte obiecte de artă. Toate îngrămădite-n vila sa pe care operatorul o filma temeinic. M-a scos din sărite aroganța individului, mediocritatea lui agresivă.

SOȚUL: Ia auzi-l cum vorbește. Parcă-i pe podium!

HOȚUL: Se lăuda că nu a citit în viața lui o carte și nici nu are de gînd să citească vreuna. Că a adunat averi fără să facă prea multă școală, doar clasele obligatorii. Pierdere de vreme, școala și cititul, mai behăia individul. Dar el este un tip care știe ce trebuie făcut cu banii, cum și în ce să-i investească. Impertinența lui m-a enervat și provocat totodată. Prin urmare…

COCOȘATUL: Ai dat lovitura la vila cu pricina.

HOȚUL: Exact. Am făcut-o cu deosebită plăcere dar și cu temeinică pregătire. O vilă ca aceea are tot soiul de alarme.

SOȚIA: Și noi va trebui să ne montăm una.

HOȚUL: După ce plec.

SOȚIA: Ești ironic. Sînt sigură că te pricepi la alarme. Expert. Poate ne montezi și nouă una.

COCOȘATUL: Și?

HOȚUL: Și… l-am golit de toate cărțile. I-am chelit rafturile.

COCOȘATUL: Cîte rafuri?

HOȚUL: Două. O adevărată avere. N-a anunțat furtul. Se mai lăudase, în emisiunea televizată, și cu sistemul invincibil de alarme pe care-l are în dotare.

COCOȘATUL: Iar cărțile le-ai vîndut?

HOȚUL: Cîteva. Banii i-am cheltuit cu marea iubire, cinstita mea nevastă.

SOȚIA: Căreia drăgăstos i-ai rupt, apoi, oasele…

HOȚUL: Asemenea rarități se vînd pe rînd, la intervale de timp bine calculate. Să nu dai de bănuit. Eu sînt foarte atent la fiecare detaliu, la fiecare amănunt.

SOȚIA: Ești un perfecționist.

HOȚUL: Mulțumesc.

SOȚIA: Am și eu o… carte de bucate.

HOȚUL: O carte de bucate? Eu am o duzină.

SOȚIA: A mea e din 1830.

HOȚUL: Adevărat? N-am văzut niciodată o carte de bucate atît de veche. E fascinant să afli ce se mînca în urmă cu secole. Îmi lasă gura apă… mi-ai excitat curiozitatea.

SOȚIA: Ți-o poți însuși, alături de bijuterii.

HOȚUL: Așa se va întîmpla, fii sigură.

COCOȘATUL: Îți place să gătești?

HOȚUL: Gătitul este marea mea pasiune.

SOȚIA: Pe lîngă ciordeală…

COCOȘATUL: Și a mea.

HOȚUL: Doar eu găteam acasă și pe vremea cînd trăiam cu… nevasta cea iubită. Din cauza asta, a avut timp să se plictisească și să-și facă de cap. O serveam cu tava la pat, în timp ce ea coresponda cu diverși lăbari.

COCOȘATUL: Eu gătesc pe muzică de jazz.

HOȚUL: Și eu! Ce coincidență!

SOȚIA: Mă, voi sînteți neamuri, recunoașteți!

HOȚUL: Salata de vinete o faci cu maioneză?

COCOȘATUL: Nici vorbă. Îi taie gustul real, parfumul de vînătă.

HOȚUL: Corect. Nici eu nu sînt adeptul maionezei turnată peste orice.

COCOȘATUL: E o lipsă de fantezie și de gust.

HOȚUL: În vinetele proaspăt coapte, curățate și încă fierbinți, rad puțin parmezan și mestec pînă se topește. Îi dă un gust deosebit, fără să-i taie aroma.

COCOȘATUL: Rețin ideea. Ceapa o toc nu foarte mărunt. S-o simt cînd mănînc. Mai storc și cîțiva stropi de lămîie.

HOȚUL: Lămîie folosesc și eu. În maioneză e obligatoriu.

COCOȘATUL: Ouă umplute înotînd în maioneză!

HOȚUL: Delicioase! O încîntare să le pregătești.

COCOȘATUL: Lungesc maioneza cu smîntînă slabă, lichidă, peste care las să cadă o ploaie de mărar proaspăt tocat.

HOȚUL: O idee super! Eu mai adaug cîteva felii foarte subțiri de champinioane crude.

COCOȘATUL: Aroma de ciupercă e incitantă!

HOȚUL: Urmează… ouăle umplute! Scot gălbenușul fierbinte și-l amestec doar cu unt și plante meridionale. Nu cu pateu de porc…

COCOȘATUL: Formidabil! Și eu numai cu unt și condimente.

SOȚIA: Ce aiureală!

HOȚUL: Îmi place să mă mă amuz cu jumătățile de ouă umplute. Îmi zburdă imaginația.

COCOȘATUL: Concep bărcuțe… plutind pe marea gălbuie…

HOȚUL: Rățuște… cu ochi din bucățele de măslină neagră…

COCOȘATUL: … bot și aripioare din gogoșar roșu murat…

HOȚUL: Cîte un pește durduliu…

COCOȘATUL: Ori un submarin… pe jumătate galben!

                  (sugestie regizorală: cuprinși de entuziasmul culinar, cei doi bărbați ar putea, în momentul acesta, să cînte împreună o frază muzicală din Submarinul galben de Beatles timp în care Soția îi privește ca pe doi indivizi care au înnebunit de-a binelea…)

 

HOȚUL: Am încercat și lebede!

SOȚIA: Berze, ciori, șerpișori… n-ai încercat?

COCOȘATUL: Dar varza! Varza! Varza călită cu răbdare.

HOȚUL: Varză crudă tăiată mărunt. Tăiatul ăsta e singurul moment care nu mă încîntă.

COCOȘATUL: Nici pe mine.

HOȚUL: Apoi o opăresc bine, o las să se scurgă și o răstorn într-un vas mare termorezistent, fără strop de ulei.

COCOȘATUL: Deloc?

HOȚUL: Deloc. Pun felii subțiri și grase de bacon, două pahare de vin alb sec, storc două lămîi, cimbru, boabe de piper, puțină sare.

COCOȘATUL: Vin torn și eu plus cîteva felii de roșii și ceapă..

HOȚUL: Desigur, și felii de ceapă. Totul la foc mic… vreo oră și jumătate.

COCOȘATUL: Cu răbdare, să se înmoaie…

SOȚIA: Mă cuprinde amețeala.

HOȚUL: Și-acum să-ți dezvălui contribuția personală.

COCOȘATUL: Secretul tău.

HOȚUL: Exact. Rad o ridiche albă, mare și lunguiață. Mai vîr în varză un măr la care-i scot cotorul iar în golul rămas… torn miere!

COCOȘATUL: Nemaipomenit! Bănuiesc că totul dispare pînă la urmă, în afară de varză.

HOȚUL: Bineînțeles. Totul se topește, rămîne doar varza. Varza cu un gust divin! Mai rămîn și niște rămășițe din feliile de bacon care se aruncă frumușel.

SOȚIA: O adevărată lecție de gastronomie.

HOȚUL: Puteai lua notițe.

SOȚIA: Am înțepenit de uimire ascultîndu-vă…

HOȚUL: Dacă Adișor gătește, tu nu prea-ți pierzi timpul prin bucătărie.

SOȚIA: Ai ghicit! L-aș încurca.

HOȚUL: Ești cumva pasionată și de… internet?

SOȚIA: Nu, de internet nu. Dar am devenit pasionată de fotografie.

HOȚUL: De fotografie?

COCOȘATUL: Asta-i o surpriză.

HOȚUL: Te referi la ceva anume ori arunci, așa, vorbe în vînt.

SOȚIA: Pasiunile se pot naște și brusc.

COCOȘATUL: Precum unele idei.

SOȚIA (către Hoț): Tu ai apărut vreodată în ziare ori la televizor?

HOȚUL: Eu? Atunci, cu bătaia…. a fost o știre scurtă pe un post oarecare… Nu eram o persoană importantă, nu eram persoană publică și nici măcar n-am omorît-o, ca să-mi acorde mass media atenție.

COCOȘATUL: Ai rămas un anonim.

HOȚUL: Normal. În meseria mea, anonimatul este vital.

SOȚIA: Deci nu ți-a văzut nimeni mutra.

HOȚUL: Voi sînteți primii. Pe-o asemenea căldură, la o oră rezonabilă, totul era închis, perdelele trase, luminile stinse, televizor ioc, nicio mișcare, liniște de mormînt… Am mușcat, recunosc.

COCOȘATUL: După cum am văzut prin filme, ar trebui să ne împuști.

SOȚIA: Anularea martorilor.

HOȚUL: Teoretic, da. Practic… ar fi o prostie.

SOȚIA (ia telefonul ei mobil de pe noptieră): M-am gîndit să-ți fac și eu o poză.

HOȚUL: Ce zici?

SOȚIA: Tu ne-ai făcut atîtea, îți fac și eu una. Amintire.

HOȚUL: Stai liniștită și lasă telefonul.

SOȚIA: Să mă uit la tine… în momentele mele de tristețe.

HOȚUL: Termină cu prostiile.

SOȚIA: Poate chiar să te scot la imprimantă.

HOȚUL: Mă simțeam atît de bine, iar tu strici acum totul cu tîmpeniile tale.

SOȚIA: Să-ți atîrn mutra pe un perete ori… pe stradă! Da, pe stîlpi, în stații de metrou, în stații de benzină…

HOȚUL (face un adevărat salt pînă pe marginea patului): Încetează, femeie! Te pocnesc în cap cu pistolul, auzi? Rămîi leșinată, pînă-mi termin treaba pe aici! Să nu-ți mai aud glasul!

COCOȘATUL: Evi… fii mai rezonabilă.

SOȚIA: Coaliția bucătarilor!

                        Sună telefonul mobil al SOȚIEI. Cîteva clipe de derută.

 

HOȚUL: Nu răspunde. E miezul nopții.

SOȚIA: Ba răspund.

HOȚUL: E greșeală. Ori vreun psihopat. Ori niște tineri amețiți se joacă formînd numere la-ntîmplare!

SOȚIA: Trebuie să răspund.

HOȚUL: Tu dormi adînc la ora asta; ori vrei să-ți vîr pumnul în gură?

SOȚIA: E soțul.

HOȚUL (lovit de trăsnet): Soțul? Soțul…?

                  Se ridică de pe marginea patului și, năucit de surpriză, se prăvălește în fotoliu bolborosind cuvinte de neînțeles.

SOȚIA (la telefon): Da, iubi, cum să mă trezești! Urmăream un film… ei, un film polițist mai vechi… știi că-mi plac… ca și ție… cu un hoț… și-un pistol mare… dar tu?… da?… ți-am spus să ai grijă cum mănînci la recepțiile ălea… eu am ținut dietă… doar iaurt cu cereale… n-au avut iaurt cu cereale?… (rîde) mă bine dispui… ai și băut ceva… te simt… ei, cum să te cert… trebuie să faci față… știu, să le zîmbești la toți proștii… și rezultatul?… da… da… hai, nu o mai lungi că mor de nerăbdare… bravo, iubi!… știam eu că o să reușești… ai darul de a convinge… de ce să te scuz… foarte bine că ai sunat… așteptam să aflu… te întorci mîine deja?… minunat, ce să mai pierzi vremea pe acolo… sînt fericită… cu avionul de doisprezece și jumătate… te aștept la aeroport… bineînțeles… noapte bună, iubi… și eu te iubesc…

                  Pune mobilul pe noptieră și se uită la Hoț cu un zîmbet larg pe buze. Mai multe momente de tăcere.

HOȚUL (cu glas stins): Iubi… (îl privește pe Cocoșat nedumerit, dă din umeri, oftează sonor) Iubi… M-am făcut de rîs. V-am povestit viața mea, am ținut lecții de morală! Ce idiot… am înfierat femeile ușoare, tîrfele… Mi-am deschis sufletul, în fața cui? În fața unora care…

SOȚIA: Nu chiar ți-ai deschis sufletul.

HOȚUL: Ce caraghios am fost! Ce caraghios! Ce jalnic. Ce lamentabil!

COCOȘATUL: Exagerezi.

SOȚIA: Caută și tu latura comică a situației.

HOȚUL: Comic?! Ce dracu vezi tu comic?! O simplă tîrfă, asta ești, nimic altceva. Și tu ești jalnică. Chiar cu… Quasimodo, Evi? Să nu-mi spuneți că vă cunoașteți din copilărie, că ați crescut pe aceeași stradă… v-ați ținut de mînuțe cînd erați micuți, bla-bla-bla. Poate e șeful soțului tău. Dar nu mă mai interesează. Mi-e scîrbă, mi-e silă… de tot și de toate.

SOȚIA: Hoțul filosof, tot hoț rămîne.

HOȚUL: Măcar am o demnitate… dracu știe la ce-mi folosește. Cum mai rîdeați în sinea voastră, în timp ce-mi înfieram soția, făcînd pe moralistul.

SOȚIA: Eu nu prea aveam chef de rîs.

HOȚUL: Ce deziluzie, ce dezamăgire, ce perplexitate!

SOȚIA: Poate începi să bocești.

HOȚUL: Mi-e greață.

COCOȘATUL: Tot somonul?

SOȚIA: Mai vrei la toaletă?

HOȚUL: Amuzați-vă, aveți tot dreptul. Luați-mă peste picior. M-ați tras pe sfoară, m-ați înșelat!

SOȚIA: Nu ți-a spus nimeni că sîntem căsătoriți.

HOȚUL: O să plec. A fost cea mai penibilă noapte din viața mea. N-am niciun chef să iau ceva de aici. Mi-ar aminti… de tîrfa cu care-am conviețuit.

SOȚIA: Timpul le rezolvă pe toate.

HOȚUL: Ei, nu mai spune. Habar n-aveam.

SOȚIA: Tot iei tu ceva cu tine, nu te mai preface.

HOȚUL: Ce să iau? Poate… halterașele astea cu care era să-mi rup gîtul…?

SOȚIA: Pozele.

HOȚUL: A, pozele. Ar trebui să le șterg, acum nu mai au niciun haz pentru mine. Tot de tîrfa mea mi-ar aduce aminte, de cîte ori m-aș uita la ele.

SOȚIA: Atunci… le ștergem?

HOȚUL: Păi, da… (brusc, îl trece-un gînd). Apropo, vreau să-l văd pe iubi al tău, pe soțul tău prea iubit, cum arată de-l înșeli cu el… scuze, Adi, nu vreau să te mai jignesc dar…

COCOȘATUL (amuzat): E în ordine. Am simțul umorului extrem de bine dezvoltat.

HOȚUL (către Soție): Să-mi arăți o poză. Precis aveți oarece albume cu locurile pe unde ați călătorit, pe unde v-ați petrecut vacanțele pline de iubire.

SOȚIA: Gata, am înțeles (trage sertarul de la somieră și scoate o poză). Uite o poză. Holbează-te!

HOȚUL (se uită la poză apoi la Cocoșat, apoi iar la poză…): Păi, iubi al tău arată bine, foarte bine, chiar dacă… clar, e mai în vîrstă, păr grizonat, ținută, face sală, poate înot, poate călărie, tenis, chestii…

SOȚIA: Ei, atunci ne apucăm de șters?

HOȚUL: Mie îmi este cunoscută mutra asta! De unde oare? Lămuriți-mă.

COCOȘATUL: E senator.

HOȚUL (exploziv): Senator?! Senator! Da, senator. Acuma știu! Partid solid, de frunte. Senator, așa, (către SOȚIE)… deci tu ești doamna senator! Cea care-l însoțești la dineuri oficiale, la întruniri, te arăți în public ca o nevastă grijulie… Doamna senator!

SOȚIA: Poți să-mi dai mobilul, mă pricep și eu la șters.

HOȚUL (către COCOȘAT): Fără supărare, mă roade curiozitatea. Cum de ai ajuns s-o cunoști pe doamna senator?

SOȚIA: Ziceai că nu te mai interesează, că ți-e silă.

HOȚUL: Ești cumva bucătarul domnului senator?

COCOȘATUL (rîde): Ei, nu chiar. Sînt șeful lui de cabinet.

HOȚUL: Șeful lui de cabinet! Cum de nu mă mai mir? Cu mintea ta… e normal.

SOȚIA: Poate mai schimbați niște rețete culinare, voi doi. Între timp, eu aș șterge pozele.

HOȚUL: Mintea cenușie! (începe să se plimbe prin cameră, ținînd poza în fața ochilor) Senator și șef de cabinet… Partid… Conducere… doamna senator… (către SOȚIE) Evi, ziceai că arăt bine?

SOȚIA: Desigur.

HOȚUL: Mai bine decît domnul senator. Cel puțin sînt mai tînăr, n-am fire albe, un chip plăcut, chiar simpatic, așa-i? Din față… din profil… privește!

SOȚIA: Vrei să participi la vreun concurs de frumusețe?

HOȚUL: Nici prost nu sînt. Am chiar și o doză bună de… șmecherie.

SOȚIA: Meseria, deh (insinuant). Poate vrei, totuși, să-ți fac o poză?

HOȚUL (luminat): O să-mi faci, Evi! O să-mi faci poze și-o să le împrăștiem prin oraș. Toate la timpul lor. Adi, îmbracă-te rapid. Mi-a încolțit o idee! Mergem s-o dezbatem, avem noaptea la dispoziție. Aici ți-ai terminat treaba… Momentan.

COCOȘATUL: Mă îmbrac.

SOȚIA: Plecați amîndoi la băute? Asta-i culmea!

HOȚUL: Te-aș invita și pe tine, dar trebuie să te odihnești, să-ți întîmpini soțul iubit mîine la aeroport cu un chip proaspăt, senin, fără cearcăne.

SOȚIA: Ce-ți trece prin cap?

HOȚUL: M-am hotărît. Renunț la găinării și intru în politică.

COCOȘATUL: Să-mi calc umbra!

SOȚIA: În politică?

HOȚUL: Da, ai auzit bine. În partidul vostru. Iar voi doi o să mă susțineți! Fără comentarii.

SOȚIA: Atunci… renunți la ștersul fotografiilor?

HOȚUL: Pe moment, da.

SOȚIA: Și mai vorbeai de demnitate!

HOȚUL: Demnitatea mea de hoț. Voi renunța și la ea. Hoț am fost cîndva. Mă lepăd…

SOȚIA: Precum șarpele de piele.

HOȚUL (amuzat): Exact, Evi. Ești o femeie frumoasă, atractivă și… chiar inteligentă. Brusc, mi-ai devenit simpatică. Foarte simpatică. Chiar dragă…

COCOȘATUL: O reacție firească pentru un viitor membru al partidului nostru.

HOȚUL: Unul de perspectivă.

SOȚIA (oftează adînc și sonor): Asta e. În fond, de ce nu?

COCOȘATUL: Sînt gata.

HOȚUL: Cunosc un bar de noapte cu separeuri discrete.

SOȚIA: Atenție… să nu vă îmbătați.

HOȚUL: În noaptea asta este exclus s-o facem! Am multe de învățat.

SOȚIA: Adi e un profesor foarte bun.

HOȚUL: L-am intuit din prima clipă.

SOȚIA: Atunci vă urez… dezbateri fructuoase.

COCOȘATUL (rîde): Bravo, Evi, ai vorbit ca la ședințe.

SOȚIA (rîde și ea): Primesc cîte un pupic la despărțire?

HOȚUL: Și eu?

SOȚIA: Amîndoi.

                  Bărbații o sărută fiecare pe cîte un obraz.

 

HOȚUL: Ai o piele de piersică…

SOȚIA: Iar tu… un fin spirit de observație.

COCOȘATUL: Și-un parfum de viorele…

SOȚIA: Gata cu lingușelile. La muncă!

HOȚUL: Am plecat. Dacă vrei, îți las pistolul. Să te aperi de… hoți.

                  Rîd toți trei

COCOȘATUL: Îi sînt de ajuns… halterașele. Somn ușor.

HOȚUL: Vise rozalii…

SOȚIA: Dispăreți odată!

HOȚUL: Am înțeles!

                  Bărbații ies. Soția ia halterele în mînă, face cîteva mișcări cu ele fredonînd o melodie. Apoi le lasă în mijlocul camerei și se vîră-n pat.

SOȚIA: Cum era rețeta aceea cu varză? După ce o tai mărunt, se pun două pahare cu vin… se stoarce o lămîie… și ulei… nu, ulei nu… felii mai grase de bacon… se rade o ridiche lunguiață și albă… și un măr cu miere… ceapă… roșii… condimente… cimbru…

                  În timp ce Soția își amintește rețeta, scade lumina. Se pornește o muzică veselă, ritmată. Cele două halterașe încep să salte în ritmul muzicii. Se vor transforma în două marionete care vor semăna foarte bine cu Hoțul și cu Cocoșatul.

 

Sfîrșit

***

Constantin ERETESCU 

Sfântul

– piesă în două acte –

 

Personajele

 

Sfântul – 20-25 ani

Felicia – 20-25 ani

Bernard – 20-25 ani

Garcia – 20-25 ani

Svetlana – 65-70 ani

Goluboy – 70-75 ani

Vagabondul – 20-25 ani

Ogo – 20 ani

Trecătorul 1 și fiul lui,

Trecătorul 2 – 20-25 ani

Actul I

Trotuarul unui bulevard de tip Rambla, din Barcelona. Pe o cutie de lemn, cu fața spre spectatori, stă într-o poziție inspirată un bărbat-statuie. Scund, cu mustață groasă, cu cizme, uniformă și șapcă militară, bărbatul are în gură o pipă și ține mâna dreaptă ridicată, ca și cum ar saluta o mulțime invizibilă. În jurul capului o aură asemenea celor care pot fi văzute la sfinții din picturile bizantine. Partea stângă a corpului (piciorul, mâna) defectuoase. Când va păși se va vedea că șchioapătă; mâna stângă va sta mai mult în buzunar și doar uneori, când se înfurie și se rotește, mâna zboară și ea în jurul corpului. Din când în când face semne cu mâna, ca și cum ar saluta pe cineva sau duce mâna la ochi să se ferească de o primejdie. Pe piept, legată cu un șnur în jurul gâtului, atârnă o stea mare, roșie, în cinci colțuri. Aceeași stea poate fi văzută pe șapcă, pe manșete, pe reverele uniformei și pe epoleți. Zâmbește patern. Fața și mâinile vopsite într-un alb care sugerează marmora. La baza piedestalului se află un castron în care sunt adunați banii pe care-i depun cei care privesc și admiră opera de artă vie. Pe fondul cortinei de culoare gri din spatele lui poate fi zărită proiecția unei alte statui aflate undeva, nu departe, în dreapta.

 

Își fac apariția doi tineri, femeie și bărbat. Se opresc în dreptul statuii, care, ușor relaxată până atunci, ia un aer majestuos, înalță bărbia și privește în depărtare.

 

FELICIA: Uite, mai e unul. Cine-o fi?

BERNARD: Habar n-am. Vreun cântăreț.

FELICIA: N-are chitară, n-are nimic. Ce fel de cântăreț o mai fi și ăsta? Parcă se uită în sus la ceva.

BERNARD: Are un aer inspirat.

FELICIA: Nu, nu, salută pe cineva.

BERNARD: Tu nu vezi că se uită-n sus? Cine poate să fie acolo? Doar o muză.

FELICIA: N-ai cum să știi. Un porumbel, un șoim. Poate că stă de vorbă cu Dumnezeu.

BERNARD: Mă îndoiesc. Poziția consacrată e alta. Se ferește să nu-i intre lumina în ochi.

FELICIA: Soarele e în dreapta lui. Nu poate fi asta.

BERNARD: (glumind) Vrei să răsucesc cutia și să-l pun cu ochii-n soare?

FELICIA: Lasă-l așa. Zâmbește, ne face cu mâna, da’ n-are chitară. Ghici cine e?

BERNARD: Întreabă-l.

FELICIA: Mustață ca asta am mai văzut undeva. Într-o revistă veche, într-un film. Poate că într-unul de desene animate. Cine o fi purtat așa ceva?

BERNARD: Trebuie să fie pictor. Toți purtau mustață pe atunci. Nu erai destul de bărbat dacă nu aveai mustață. Au fost mai mulți. Adineauri am trecut prin fața unuia care se făcuse Salvador Dali. Avea și el o mustață de douăzeci de centimetri. Răsucită în sus. Ținea și o paletă în mână. Îți închipui cum e aia, să stai nemișcat, cu o paletă în mână ceasuri întregi pe o ladă.

FELICIA: (revelație) Hitler. O fi Hitler. Parcă el avea mustață.

BERNARD: Hitler n-a fost cântăreț. Avea mustață, așa e, dar a lui era altfel. L-aș fi recunoscut. Drept e că avea și el obiceiul să țină mâna în sus, dar altfel, nu ca ăsta.

FELICIA: Nici pictor nu e. (Se apropie de statuie, o examinează. Arată spre capul lui.) Are aură, vezi?

BERNARD: (se uită și el mai atent) Aură, așa e. Ca să vezi ce i-a trecut lui prin cap.

FELICIA: Sfinții au aură dintr-asta. Am mai văzut.

BERNARD: Sfânt pe dracu. Ăsta nu arată a sfânt.

FELICIA: Am mai văzut când am fost în Grecia. Am intrat acolo într-o biserică. Sunt sigură. Tot așa avea. O fi grec.

BERNARD: Grecii n-au prea fost sfinți. Au fost navigatori, da, au fost negustori, pescari, dar nu sfinți. Am și eu ceva sânge grecesc în mine, așa că știu.

FELICIA: Da, nu prea arăți a sfânt. (se întoarce spre Sfântul) Asta nu e bască de pictor. Șapcă rotundă cu cozoroc, cum n-am mai văzut. Ce-are pe piept?

BERNARD: Ce?

FELICIA: Steaua aia roșie.

BERNARD: Trebuie să fie o decorație. Mă întreb ce-are a face cu statuia.

FELICIA: Vrea să trăiască și el, nu-i așa?

BERNARD: Face pe celebrul. Vreun controlor la calea ferată. Vreun vameș.

FELICIA: Știi tu un vameș celebru?

BERNARD: Să știi că a fost unul. Cum naiba-i zicea? Și tot pictor. Ceva cu douane. Douanier…

FELICIA: El o fi. Ai ghicit. (Statuia, impasibilă până atunci, dă semne de exasperare. Felicia, care se uita la ea, observă.) Nu, nu cred. Poartă uniformă, abia acum văd. Și cizme. Îți dai seama cum trebuie să fie să stai în cizme pe căldura asta?

BERNARD: Văd că ți-e milă de el.

FELICIA: Nu e ușor să stai în uniformă, vopsit tot în alb.

BERNARD: El a ales (examinează îmbrăcămintea statuii) Uniformă militară, ai dreptate. (Statuia dă din cap mulțumită. În sfârșit.)

BERNARD: Polițist. Vreunul de la poliție. (Statuia se încruntă.) Dintr-ăștia au fost mulți. Poirot, Miss Marple…

FELICIA: (izbucnește în râs. Arată cu mâna spre statuia din fața lor.) Miss Marple? Cu mustața aia?

BERNARD: Nu semăna cu un bărbat? Parcă avea și mustață. Drept că nu așa lată. Altminteri leit ea. De altfel, dacă te uiți atent, ar putea să fie femeie. (Statuia întoarce capul. Se uită furios la el.)

FELICIA: Nuuu! (râde) Miss Marple era o femeie bătrână, firavă, singurul lucru remarcabil la ea era inteligența.

BERNARD: Da, da, la capitolul ăsta omul nostru nu prea strălucește.

SFÂNTUL: (scos din fire) Știți ceva? Puneți câteva monezi în strachina aia și vedeți-vă de drum. Mai aveți de văzut și altele în orașul ăsta.

FELICIA: Vezi? Nu e femeie. Ți-am spus eu.

BERNARD: Ce fel de accent e ăsta?

FELICIA: N-am remarcat.

BERNARD: Nu l-ai auzit? Ăsta nu-i de pe-aici. (Statuii i-a dispărut zâmbetul. Și-a coborât și dreapta cu care saluta mulțimea. Își freacă palma de pantaloni.)

FELICIA: (Statuii) Te-ai supărat? (Statuia rămâne impasibilă)

BERNARD: Și ce dacă s-a supărat? E dreptul nostru să știm cine e. Putea și el să reprezinte un tip important, n-am dreptate? (adresându-se Statuii) Așa-i c-am dreptate? (Feliciei) Unul pe care să-l poți recunoaște. Sau să-și pună firmă. Nu e de-al nostru. Și vorbește cu accent, abia-l înțelegi.

FELICIA: O, nu-l mai sâcâi. (Statuii) Nu vroiam să te supărăm.

BERNARD: Întreabă-l mai bine cine e. Cu siguranță că-i un emigrant. S-a umplut lumea de ei. Sunt o mulțime dintr-ăștia acum. Nu știu ce dracu caută pe-aici. De când au dat năvală peste noi s-au înmulțit și hoțiile. Trebuie să fii atent tot timpul la portofel. Nu m-ar mira să fie printre ei evadați din pușcării, criminali, tot soiul. Vin să ne bage pe gât celebrități de-ale lor. Cântăreți de care n-a auzit nimeni.

FELICIA: Da.

BERNARD: Da, ce?

FELICIA: S-a umplut lumea de ei. Umblă și ei, caută.

BERNARD: Nu-l întrebi?

FELICIA: Are să spună că suntem ignoranți.

BERNARD: Lasă că-l întreb eu. (Se apropie de Statuie) Hei! Zi-ne și nouă cine ești. Hai, că m-ai făcut curios. De unde-ai venit? (Statuia dă din cap plictisită)

FELICIA: Nu contează de unde vii. E vorba de cel pe care-l reprezintă.

BERNARD: Bineînțeles că e unul de-ai lui. (Statuii) N-o să ghicim niciodată. Cine a mai văzut cântăreți cu cizme, îmbrăcat în uniformă dintr-asta?

FELICIA: Abia acum văd că are și epoleți.

BERNARD: Și cu epoleți.

FELICIA: Tu cunoști gradele?

BERNARD: Stai să mă uit mai bine. (Se apropie) Pare că-i o stea. Mai are una pe burtă. Și pe manșetele hainei.

FELICIA: Mulțime de stele. Ce-nseamnă asta?

BERNARD: (deliberativ) Două stele e locotenent. Una singură trebuie să fie sublocotenent, plutonier, sergent major, ceva pe-acolo. (Statuia pufnește în râs, batjocoritor. Felicia observă)

FELICIA: Nu. E mai important. (Statuii) Așa-i? (Statuia arată cu palma în sus)

BERNARD: Căpitan? (Statuia va repeta gestul cu palma în sus) Maior, colonel? Te pomenești că general. (iluminat) Să știi că ar putea să fie general. (Statuia repetă gestul cu palma în sus) Hai, că acum te lauzi. Mai sus nu e nimic. (Statuia repetă gestul) M-am lămurit. Te lauzi.

FELICIA: Ai niște mărunțiș?

BERNARD: Pentru ce?

FELICIA: Să punem în blidul omului.

BERNARD: Nici măcar nu știm cine e. Până nu ne spune, nu-i dau un ban. (Statuia se întoarce ostentativ cu spatele la cei doi)

FELICIA: Ai văzut? S-a supărat. Nu știu ce-ai cu el. (Se caută în poșetă, scoate o bancnotă și o pune în strachina de lângă ladă)

BERNARD: (admirativ) Cât i-ai dat! (Statuii) Întoarce-te, domnule, să vezi ce-ai căpătat. (Statuia se întoarce, se apleacă să se uite, zâmbește și revine la poziția inițială, cu palma dreaptă ridicată) Eu zic să-ți bagi banii în buzunar. Poate să treacă cine știe cine și să ți-i umfle. Altul ca tine. Că toți după bani umblați.

SFÂNTUL: (Se dă jos de pe cutia pe care stătea, ia bancnota, o împăturește și o strecoară în căptușeala șepcii, lasă monedele în strachină, scoate de sub ladă o sticlă, se așează, se descheie la guler, respiră larg, ia o gură bună de băutură. Își scoate cu un oftat de ușurare cizmele din picioare. Va vorbi cu un vag accent străin, poate că slav, manifestat printr-o accentuare uneori defectuoasă, repetiția câte unui cuvânt.) Tare cald. Și astăzi n-am avut parte decât de nervi. Nu m-a recunoscut nimeni. Nu înțeleg ce se petrece cu lumea de aici.

BERNARD: Pe de altă parte, poate fi și un avantaj.

SFÂNTUL: Care-ar fi ăla?

BERNARD: Că nu știe nimeni ce-ai făcut.

FELICIA: (conciliator) Asta numai pentru cei care au făcut ceva rău. Nu poate fi cazul dumitale.

SFÂNTUL: Am să-mi pun un afiș pe piept.

BERNARD: Nu e o idee rea. Asta am spus și eu. Uite, ceva mai încolo, Salvador Dali ține o paletă în mână. În felul ăsta își declară profesia. Oamenii care trec prin fața lui știu despre cine e vorba. Drept e că-i de-al nostru, îl recunoaștem mai ușor. Cu tine nu e la fel. Nu știu cu cine au de-a face.

SFÂNTUL: Eu am pipă.

BERNARD: Nu-i același lucru. Pipa nu e un instrument de lucru.

SFÂNTUL: Așa mă știa toată țara. Era semnul că urmează să formulez o lege nouă, să emit o teorie. Era semnalul care precede un eveniment deosebit.

BERNARD: Ceva asemănător cu șuieratul proiectilului înainte de explozie, nu?

SFÂNTUL: Oamenii trebuie să te identifice ușor. Pipa mea a slujit acestui scop. Nimeni nu mai avea așa ceva.

BERNARD: Bunicul meu a fumat pipă.

SFÂNTUL: Unde?

BERNARD: Aici.

SFÂNTUL: Vezi? Nu contează.

FELICIA: Vrei să zici că ai fost un filozof?

SFÂNTUL: Poți să spui și asta. Am fost conducătorul popoarelor. Sunt și acum. Am fost și lingvist. Să știi că nu e o meserie ușoară. Eu am vrut să schimb lumea. Și pot să spun că am schimbat-o.

BERNARD: De ce?

SFÂNTUL: Cum, de ce? S-o fac altfel.

BERNARD: De ce?

FELICIA: Presupun că vrea să spună că o vroia mai bună.

SFÂNTUL: Sigur. Mai bună.

BERNARD: Mai bună decât ce?

SFÂNTUL: Bună, bună.

BERNARD: E bună așa cum e. S-au găsit dintotdeauna tot soiul de nerozi care au vrut s-o facă altfel de cum era. N-a izbutit nici unul.

SFÂNTUL: Eu sunt unul care a reușit.

FELICIA: I-auzi. Trebuia să te așezi mai în centru. Mai încolo e o porțiune de stradă pe care circulă multă lume.

SFÂNTUL: Am preferat un loc mai retras. Nu știi niciodată cu cine ai de-a face.

FELICIA: Te-au jefuit?

SFÂNTUL: Altfel de jaf. Sunt mulți cei cărora le lipsește astăzi simțul valorii. Oameni care nu recunosc contribuția înaintașilor lor. O lume lipsită de glorie, incapabilă să admită măreția celor care le-au arătat idealurile spre care au aspirat timp de generații. Timp de milenii. Eu sunt o asemenea victimă. În loc să fiu admirat, ei preferă să mă uite. E mai ușor. Ba chiar, nu sunt puțini nici cei care neagă rolul meu în istorie. Ca și cum n-aș fi fost. Ba sunt și din aceia care simt nevoia să te insulte, să te umilească. Mi s-a întâmplat asta, da. Aici, unde nu mă cunoaște lumea. Și nu o singură dată. Dar or să afle, nu te teme.

FELICIA: Fiindcă te faci statuie?

BERNARD: Bine, atunci pune-ți afiș. Cine să te recunoască în uniforma asta? Că nici chitară n-ai.

SFÂNTUL: Au purtat-o milioane de oameni.

BERNARD: Zău? De ce?

SFÂNTUL: Nu-ți amintești deloc? Soldații noștri au luptat în război. Poate că v-am eliberat și pe voi.

BERNARD: Nu, noi am fost tot timpul liberi.

FELICIA: (încercând să ghicească) America latină. Argentina, Chile, așa-i că am dreptate?

BERNARD: Cântăreț militar, n-am auzit.

SFÂNTUL: (dă din mână a pagubă. Emfatic) Stalin. Sunt, Stalin.

BERNARD: Stealin’? Ăsta da, nume.

FELICIA: (cu reproș în glas) N-a zis așa. Parc-a spus Stalăn.

BERNARD: (Se întoarce spre Felicia ) Tu știi cine-i Stalăn?

FELICIA: N-am auzit.

SFÂNTUL: (corectează) Stalin.

FELICIA: Parcă, parcă. Asta a fost demult tare.

SFÂNTUL: Ee! Ee!

FELICIA: Nero, Gingis-Han, Stalin, cam pe-acolo.

SFÂNTUL: (râde îngăduitor) Nu, nu, mult mai aproape. Mai sunt oameni în viață care au trăit pe vremea mea.

BERNARD: (ironic) Vrei să spui că au fost și supraviețuitori?

FELICIA: (îi face semn să tacă) Prietenul meu glumește. Asta s-a petrecut undeva prin India, nu? Filipine? Sau ăla era alt Stalin? Tot așa, general.

BERNARD: Un caraghios.

SFÂNTUL: (îi vine în ajutor) Generalisim.

BERNARD: Acuma inventezi. Nu există așa ceva în armată.

SFÂNTUL: (exasperat) A fost unul singur în toată lumea. În fapt, a mai fost unul, nu departe de aici. Franco.

BERNARD: Vrei să spui că ești Franco?

SFÂNTUL: Nu. Stalin.

BERNARD: Așa te cheamă?

SFÂNTUL: Sigur, Stalin.

FELICIA: Ce-ai făcut?

SFÂNTUL: Un om mare. Geniul popoarelor. Cel mai mare om care a trăit pe fața pământului. Sfânt. Aproape un sfânt.

FELICIA: Sfânt? Vrei să spui că ai făcut minuni?

SFÂNTUL: Mari.

FELICIA: Atunci de ce spui că ești aproape un sfânt?

SFÂNTUL: Încă n-am fost declarat sfânt. Dar am compatrioți care-mi împărtășesc vederile, principiile. Care așteaptă să mă întorc, să iau din nou în mână frânele țării. Ei sunt aceia care se dedică acum idealurilor pentru care am luptat eu. Mi-au făcut promisiuni. N-am fost uitat, o, nu.

BERNARD: Se opune cineva?

SFÂNTUL: Astăzi se găsește mereu câte unul care are altă părere. Care-ți dă un exemplu opus, formulează o excepție, ceva care să anuleze afirmația dinainte. Trebuie să fi întâlnit și voi asemenea specimene. Fiecare din ei crede despre sine că e grozav de inteligent. O trăsătură a zilelor noastre. Când eram eu la cârmă, nu se întâmpla așa ceva. (râde unei amintiri de demult) Dacă ziceam într-o zi că doi și cu doi fac șase, șase făceau. Nu trei, nu patru, nu cinci, nu zece. A doua zi apărea explicația în ziarul central. După care ieșeau oameni în stradă cu portretul meu și scandau ore în șir „Doi-și-cu-doi-fac-șase, Doi-și-cu-doi-fac-șase”. Nu mă contrazicea nimeni. Ore în șir scandau.

BERNARD: Chiar dacă doi și cu doi nu fac șase?

SFÂNTUL: Conducătorul suprem este cel care decide soarta poporului lui. El e singurul care știe cât fac doi cu doi. El cunoaște cel mai bine interesele țării, situația politică internațională, totul.

FELICIA: (către Bernard, conciliator) Poate că așa-i în armată. Ce știm noi. (îi face un semn discret prietenului ei) De ce-l contrazici?

BERNARD: Zice că doi și cu doi fac șase.

FELICIA: Și ce dacă?

BERNARD: Dacă înșeli oamenii la socoteli simple, nu te poți aștepta la nimic bun când e vorba de altele mai complicate.

FELICIA: Poate că acolo unde a trăit el doi și cu doi făcuseră înainte șapte sau opt. Poate că nouă. Sau doar unu.

BERNARD: Și ție ți se pare că doi și cu doi fac șase e un progres?

FELICIA: Comparativ, poate fi.

BERNARD: Nu. Nu e.

FELICIA: (Statuii) Zici c-ai săvârșit minuni mari. Ce-ai făcut?

SFÂNTUL: Dar ce n-am făcut. Puteam să fiu în zeci de locuri deodată. Dar ce spun eu zeci. În sute, în mii de locuri. Practic, puteam să fiu simultan pretutindeni.

FELICIA: Vrei să spui că zburai.

SFÂNTUL: Spiritul meu era martor la tot ce se petrecea pe întinsul țării, în lumea din afară, dar și în gândurile oamenilor, chiar în cele nedezvăluite, cele mai ascunse.

BERNARD: Dar de ce trebuia să fii peste tot?

FELICIA: (lui Bernard) Nu-l mai necăji.

SFÂNTUL: Să fiu văzut, să ascult ce vorbește fiecare om până în cel mai neînsemnat sat din Caucaz, în nord și în sud, să închid gura celor care vorbesc ce nu trebuie, să-i pedepsesc pe cei care greșesc.

FELICIA: Să-i răsplătești pe cei buni.

SFÂNTUL: Asta mai puțin. Pedeapsa e cea care îndreaptă lucrurile.

BERNARD: Caucaz e undeva în Rusia, nu-i așa?

SFÂNTUL: Rusia, Rusia.

BERNARD: Ce căutai în Rusia?

SFÂNTUL: De-acolo sunt. Mă rog…

FELICIA: Ei, Rusia, India, nu-i așa departe una de alta.

BERNARD: Ascultai singur sau ascultai cu urechile altora?

SFÂNTUL: (iluminat) Ee!, Ee! (Se uită în lungul bulevardului și vede pe cineva venind. Se ridică în picioare, încearcă să-și pună cizmele, nu mai apucă, se urcă pe ladă și redevine statuie. Felicia se depărtează de soclu. Un gest precaut pe care îl va repeta în diverse momente. Intră o femeie în vârstă. Privește intens statuia.)

SVETLANA Cine e?

FELICIA: Un sfânt. Sfântul Stalin.

BERNARD: Aproape sfânt.

SVETLANA Cine?

FELICIA: Zice că Stalin. Nici noi n-am auzit de el până azi. Spune c-a făcut o mulțime de minuni.

SVETLANA: I-auzi!

BERNARD: (ușoară ironie în glas) Zbura. Cu duhul.

SVETLANA: Ce-i lumina aia din jurul capului?

FELICIA: Aura. Știți, sfinții au aură.

SVETLANA: I-auzi!

(SVETLANA privește nemișcată statuia apoi își face speriată semnul crucii și o ia la goană îndărăt de unde a venit. Se mai oprește o dată și-l privește lung înainte să dispară. În momentul în care a ieșit din raza lui vizuală, statuia se relaxează, coboară de pe ladă și se mișcă liber. Câteva figuri de gimnastică, după care răstoarnă lada, ia sticla și bea o gură.)

SFÂNTUL: Grozav de tare înțepenești pe lada aia. (se uită în direcția femeii care a fugit) Pot să vă spun de pe-acum că ăsta n-a fost un semn bun.

FELICIA: N-a pus nimic în strachină.

SFÂNTUL: Sunt mulți cei care nu au chemare religioasă.

                 FELICIA: Și-a făcut semnul crucii.

SFÂNTUL: Dar nu cunosc exigențele credinței.

                 BERNARD: Despre ce religie vorbești?

                 SFÂNTUL: Ideologie.

                 BERNARD: N-am auzit.

SFÂNTUL: O altfel de religie. Cu propriul ei Dumnezeu, care e și profet și mântuitor, cu apostoli, cu sfinți, confesiuni, cu propriul ei iad, cu reguli egal de riguroase, care se cer împlinite întocmai. Totul începe ca și în religia pe care o știți voi mai bine, cu botezul, o scufundare în apa rece a unei alte realități. N-au fost puțini aceia care n-au mai ieșit niciodată la suprafață. (râde) Ăștia au fost cei care au scăpat cel mai ușor. Urmează confirmarea, apoi căsătoria…

FELICIA: Iubitul inimii.

SFÂNTUL: Mă rog. Poți să spui și așa.

FELICIA: Vrei să spui că nu-ți alegi tu singur iubitul?

SFÂNTUL: Vreau să spun că toți au același iubit.

FELICIA: Asta nu e cu putință.

SFÂNTUL: Ideologia e altfel de religie. Vorbim de o căsătorie spirituală. În care toți sunt credincioși. Au un ideal comun, sunt cuprinși de zel. În religia pe care o cunoașteți voi se mai întâmplă să calci pe de lături. Atunci când socotești că ai comis un păcat, te duci la preot, te spovedești, capeți o pedeapsă simbolică și ești izbăvit. Așa că poți s-o iei de la capăt. Dacă te-ai căsătorit cu ideologia, îi rămâi credincios până la capătul zilelor. Acolo nu e admis păcatul.

BERNARD: Ferească Dumnezeu. Nu m-aș căsători așa în ruptul capului.

FELICIA: Presupun că se întâmplă totuși să greșești. Ce faci?

SFÂNTUL: Poate că am să-ți spun atunci când ai să fii mai pregătită să înțelegi.

BERNARD: Mă rog. Și ce legătură are asta cu duhul de care vorbeai?

SFÂNTUL: Ee! Ee! Eram în fiecare odaie, oricât de săracă. Mă uitam la ei.

FELICIA: Nu se speriau?

SFÂNTUL: S-au obișnuit cu mine. Au sfârșit prin a mă iubi. Mai apoi mă copleșeau cu dragostea lor. Îmi trimiteau scrisori. Îmi scriau poezii. Îmi făceau cântece. Le executau în cor. Îmi plăceau corurile, vocea colectivă a întregului popor. Nici unul deosebit, altfel, toți deodată. Să știi că unele erau frumoase. Îmi plăcea să le îngân. Ce mai, se închinau la mine. Îmi vorbeau și-n somn. Mă visau.

FELICIA: Tu erai Mântuitorul.

SFÂNTUL: Ee! Ee!

BERNARD: Vrei să spui că nu scăpau de tine nici noaptea. Ăsta era mai degrabă coșmar.

SFÂNTUL: Nu știu ce soartă ai fi avut dacă trăiai în țară la mine. Mă tem că nu ți-ar fi fost bine.

FELICIA: Dacă-l căsătoreai mai întâi cu ideologia, îl aveai băiat cuminte. (arată spre Bernard) Se răzvrătește ușor. Nu știu ce să-i fac.

SFÂNTUL: Examinează-l atent. Poate că nu te merită.

BERNARD: Vrei să spui că tu ai fi mai bun?

SFÂNTUL: Eu am fost iubit de toți.

BERNARD: Nu era de ajuns că te vedeau toată ziua, nu te lăsai până nu te visau și noaptea. Ferească Dumnezeu!

SFÂNTUL: Portretul meu era peste tot, cum spun, în orice odaie. În zilele de paradă fiecare om purta deasupra capului portretul meu. Sute de mii de portrete. Un val imens care se rostogolea ceasuri întregi prin piețele centrale ale orașelor. Cei mai devotați îl purtau cu ei în buzunarul de la piept, în dreptul inimii.

FELICIA: Te bucurai.

SFÂNTUL: Sigur că da. Eu eram cel care le dădea dreptul la visare. Le configuram viitorul. Mulțumită mie știau cum va arăta viitorul lor peste cinci ani, peste zece. Câteodată, planurile pe care le făceam pentru cinci ani erau îndeplinite în patru. Paradisul era un an mai aproape. Ce poate fi mai desăvârșit?

BERNARD: Zici că le dădeai dreptul la visare. Îl și luai, nu-i așa?

SFÂNTUL: Dacă n-o făceam n-aveau nici un motiv să mă iubească, nu-i așa? Teama de divinitate e un imbold serios. Credința s-a bizuit dintotdeauna pe teama de Cel de Sus.

BERNARD: Ca să scap de tine stăteam în stradă.

SFÂNTUL: Ha, ha. Te găseam. La fiecare colț aveam o statuie. Câteodată, în dreptul caselor se afla și un bust. Eram în fiecare clădire, la fiecare etaj, în birouri, pe coridoare. N-ai fi scăpat. Eram pretutindeni.

BERNARD: Fugeam în pădure.

FELICIA: Tu, Bernard? Tu, cea mai desăvârșită creatură a orașului? Aș fi vrut s-o văd și pe asta.

BERNARD: Din disperare, te asigur. (Statuii) De ce trebuiau toate astea?

SFÂNTUL: Oamenii uită repede, își schimbă părerile, le zboară gândul aiurea, sunt gata să se dezică.

BERNARD: Și-i țineai în chingi cu portretele.

SFÂNTUL: Și cu statuile.

BERNARD: Și cu statuile.

SFÂNTUL: Erau și alte mijloace.

FELICIA: Să lăsăm asta. Spune-mi, cum îți ziceau?

SFÂNTUL: Stalin. Ți-am spus.

FELICIA: Părinții îți spuneau Stalin?

SFÂNTUL: Nu. Soso. Pentru mama eram Soso. Bătrânul nu-mi zicea nicicum. Când nimerea pe-acasă era așa de beat că nu știa nici pe el cum îl cheamă.

BERNARD: Cu un asemenea părinte ai multe șanse să ajungi sfânt.

FELICIA: Soso e un nume frumos.

SFÂNTUL: Soso a fost numele de copil. Când am mai crescut am devenit Koba. Eu mi-am luat numele ăsta. L-a purtat înainte un fel de haiduc din Georgia mea, un revoluționar, cum spunem astăzi. Mi se potrivea. Eram asemeni lui, chiar mai hotărât decât fusese el. După aceea n-am mai fost decât Stalin. Stalin vine de la stali, oțel. Eu eram cel făcut din oțel. Stalin. Sau Batono. Așa-mi zicea unul pe care-l adusesem mai aproape de mine. Batono, adică Stăpâne. Eu eram stăpânul tuturor. Mi se potrivea.

FELICIA: Și femeile, te-au iubit femeile, ai avut parte de ele, le-ai iubit și tu?

BERNARD: Cine, naiba, să iubească pe unul ca el? Tu nu te uiți cum arată?

SFÂNTUL: Cum îndrăznești să spui așa ceva? Eu sunt Stalin. Cel mai însemnat om care a călcat pe pământul ăsta. Eu am fost iubit, am fost adorat. Mai mult adorat, e drept. Am fost chiar și căsătorit. Și nu o dată; de două ori.

FELICIA: Asta pe lângă ocaziile care apar inevitabil în cursul vieții, nu-i așa? Cei puternici inspiră încredere femeilor. Ele simt nevoia să fie protejate. Presupun că ai avut tot felul de ocazii.

BERNARD: Nu înțeleg de ce te interesează asta?

FELICIA: Cum de ce? Vreau să-l cunosc.

BERNARD: (Statuii) Și cum rămâne cu căsătoria aceea care nu îngăduie păcatul?

SFÂNTUL: Am avut în vedere căsătoria cu ideologia, nu cealaltă căsătorie.

BERNARD: Dacă aș fi fost femeie căsătorită cu unul ca tine mi-aș fi tras un glonte în cap.

SFÂNTUL: De ce spui asta? De ce? Nu știu ce te face să spui așa ceva. Fiindcă asta e exact ce-a făcut Nadia mea. S-a împușcat chiar în ziua în care aniversam revoluția. De ce-a ales oare tocmai ziua aceea? Poți să înțelegi așa ceva? De atunci doar m-am lăsat adorat, dar n-am vrut să mai am de-a face cu femei. M-a lăsat acolo singur, să mă tem pentru viața mea.

FELICIA: De ce să te temi?

SFÂNTUL: M-am temut tot timpul. Eram Stalin. Eram prea mare. N-au fost puțini aceia care au vrut să-mi ia locul, să devină ei făuritorii minunilor mele, cei pe care să-i aclame mulțimile în zilele de paradă. Trebuia să le retez elanurile astea, nu-i așa? Să le arăt că nu trebuie să gândească în felul ăsta.

BERNARD: Ce le făceai?

SFÂNTUL: Ee! Ee!

(Un bărbat tânăr, tip de mic afacerist, își face apariția din aceeași direcție din care au venit cei doi tineri și Svetlana. Sfântul este surprins de această prezență, aparent, neașteptată. Se ridică în picioare. După câteva secunde, din direcția opusă își face apariția Vagabondul. Îmbrăcat sărman, cu o bască înfundată pe țeastă. Se oprește precaut și-i cercetează pe cei prezenți.)

GARCIA Ce faci aici?

SFÂNTUL: (alternanță între umilință și infatuare) Stau de vorbă. Niște prieteni vechi din țara de demult.

FELICIA: (sare în ajutor) Din Rusia.

BERNARD: (ușor ironic) Chiar din Caucaz, pot să spun.

GARCIA I-auzi. Se cheamă că faci treabă. Desculț, gata s-o iei la goană prin cartier și cu sticla alături. (Sfântul se repede să-și tragă cizmele, în vreme ce Garcia se uită în strachină) Asta e tot pe ziua de azi? (Îl prinde de guler și-i pipăie buzunarele) Asta-i tot?

SFÂNTUL: Tot, Garcia. M-ai pus aici unde nu vine nimeni.

GARCIA Ce să vadă? (răstoarnă monedele în palmă)

SFÂNTUL: Nu lua tot. N-am băgat nimic în mine toată ziua. Și nu e vina mea că nu trece nimeni. Bulevardul se termină cincizeci de metri mai încolo. (Garcia aruncă înapoi în farfurie două monezi)

GARCIA: Dar nu uiți de sticlă, ferească sfântul.

SFÂNTUL: Nici nu se compară cu vinul georgian din care am băut toată viața. Beam din acela și câte patru sticle pe zi. Și n-aveam nimic. Am condus războiul mondial cu sticla de vin pe harta Europei. Și-n pat mergeam cu sticla.

BERNARD: Lăsai Europa în părăsire.

FELICIA: (îi face semn să tacă) Și ce făceai cu ea?

SFÂNTUL: (râde) Beam, firește. Direct din sticlă. E mai bun așa.

GARCIA Stai la gargară, asta faci. Vroiam să te mut mai în față, dar n-am de ce. Te țin de pomană.

SFÂNTUL: Nu trece nimeni pe-aici. Nu-mi dai nici o posibilitate să arăt cine sunt. Să știe lumea de mine.

BERNARD: Acolo în Rusia era adorat.

FELICIA: Poți să-l pui lângă Salvador Dali. Ar face o pereche bună.

BERNARD: Poate că-i face și portretul. Unul suprarealist. Înainte vreme avea o mulțime și acum nu-l vede nimeni. Avea și statui. E nedrept pentru cineva care a fost cât de cât important.

SFÂNTUL: Eu sunt Stalin. Eu sunt cel mai important.

GARCIA Așa spune el dacă stai să-l asculți.

SFÂNTUL: Așa e, așa e. (A terminat între timp cu încălțatul, cu ascunsul sticlei. Se așează pe ladă și adoptă postura inițială)

FELICIA: A fost un om de seamă când a fost în viață.

GARCIA Așa spun toți. Ăsta spune pe deasupra că e și sfânt. Îl crede dracu.

VAGABONDUL: (de la locul lui) Eu îl cred.

BERNARD: (Statuii) Ei, vezi, bucură-te. Ai deja un admirator.

GARCIA: (întorcându-se spre noul venit) Și ce semnificație are asta?

VAGABONDUL: (apropiindu-se) N-are nici una. Decât că eu îl cred.

GARCIA: N-ai decât.

VAGABONDUL: Sfinții au avut toți o înfățișare mizeră, erau săraci, au murit tăiați, rupți, nu s-au bucurat de respectul celor din jur. Ăsta de pe ladă întrunește toate condițiile.

SFÂNTUL: Eu sunt Stalin. Cel mai important om care a trăit pe fața pământului. Batiușka. Tătucul. Tătucul popoarelor. Eu eram Dumnezeul lor. Cel care a făurit lumea.

VAGABONDUL: Da. Unii erau și cam… (semn la tâmplă) duși cu sorcova.

SFÂNTUL: Ee! Ee!

GARCIA: Asta ce vrea să însemne?

FELICIA: E revoltat.

SFÂNTUL: Nu întinde coarda.

VAGABONDUL: Din exces de credință, bineînțeles. Pierdeau măsura lucrurilor. Nu mai știau pe ce lume sunt. Dacă au fost vreodată pe ea.

BERNARD: Să știi că aici ai putea să ai dreptate. Că ne-a împuiat capul cu niște reguli sucite pe care le-a stabilit el la căsătorie. Că odată însurat n-aveai dreptul să comiți vreun păcat. Nu știu ce ți se întâmpla atunci când greșeai.

VAGABONDUL: Vezi? Cum am spus.

GARCIA: Ce putea să ți se întâmple?

BERNARD: Bănuiesc că putea să te și castreze.

FELICIA: N-a spus asta, Bernard.

GARCIA: Dumnezeule! N-am știut. Ăsta ar trebui băgat la închisoare. Cum să spună așa ceva?

FELICIA: Era vorba de căsătoria cu ideologia, nu de cealaltă.

SFÂNTUL: Ee! Ee!

VAGABONDUL: Te castra dacă nu-l votai?

GARCIA: Nu știe ce vorbește, asta e. (Statuii) Eu nu te mai țin aici.

BERNARD: Ce fel de căsătorie mai e și aia, dacă nu ai voie să păcătuiești, să-ți ceri după aia iertare, ca s-o poți lua de la capăt?

GARCIA: Nu s-ar mai însura nimeni pe lumea asta.

BERNARD: Bineînțeles.

FELICIA: (lui Bernard) Tu te-ai căsători doar de dragul de a-ți cere iertare după ce-ai greșit, nu-i așa?

BERNARD: A greși e uman, cel puțin așa se spune. Nu vorbim de căsătoria aceea cu ideologia.

FELICIA: Încep să-i dau dreptate lui Stalin.

SFÂNTUL: Nu e o idee rea.

BERNARD: Care?

SFÂNTUL: Castrarea. Am folosit-o.

GARCIA: Ce?

BERNARD: Nu mă mir. Tăiai chiar tu?

SFÂNTUL: Mulți dintre cei pe care revoluția i-a răsturnat de la putere continuau să fie împotriva mea. Ei continuau să lupte, unii cu arma în mână, dar cei mai mulți opunându-se la tot, difuzând zvonuri, plănuind. Sunt numeroase căile prin care poți împiedica progresul. Ce faci atunci?

BERNARD: Îl castrezi.

SFÂNTUL: Ai prins vreodată o șopârlă?

BERNARD: De ce să prind o șopârlă?

VAGABONDUL: Eu am prins.

SFÂNTUL: Și?

VAGABONDUL: Am rămas cu coada în mână.

SFÂNTUL: Bravo. La fel se întâmplă dacă prinzi cleștele unui homar. Rămâi cu cleștele în mână, homarul își vede de drum. Poți să apuci brațul unei stele de mare și să crezi că ai prins-o, dar nu, ea te lasă cu ce-ai apucat tu și scapă. Sunt multe de învățat de la natură. Am înființat un laborator care s-a ocupat de asemenea lucruri. După aceea le-am aplicat la oameni.

FELICIA: În ce fel, Soso?

SFÂNTUL: Vorbeam de toți dușmanii aceia care ne urau și-mi voiau răul. Vroiau să întoarcă roata istoriei. Să fie înapoi cum a fost, să mă elimine pe mine. Ce faci cu ei? Îi prinzi. Îi închizi. Îi ții în închisori mizere, îngrămădiți, sufocați. Îi ameninți cu moartea. Și chiar lași să moară mulți. Așa, ca exemplu.

VAGABONDUL: Îi mai și castrezi.

SFÂNTUL: Altfel. Ai să bagi de seamă repede că cei mai mulți sunt gata să-și lase acolo coada sau cleștele. Descoperi repede că unul care se dădea mare viteaz își denunță camarazii de luptă. O face ca să-și scape propria lui piele. Altul se dezice de părinți, de credință. Primul lucru la care renunță este religia. Dar am întâlnit și cazuri în care copiii și-au vândut părinții. Părinți care și-au mâncat copiii. Toate astea le-am învățat de la șopârle și de la păianjeni. Autotomia e o știință a supraviețuirii care merită studiată.

GARCIA: E groaznic tot ce spui.

FELICIA: De ce a trebuit să faci asta?

SFÂNTUL: Ca să faci bine celor mulți trebuie să-i înfrângi pe cei care se opun, nu-i așa?

BERNARD: Care pot fi la fel de mulți.

SFÂNTUL: Adevărat. N-a fost ușor. Dar i-am lichidat pe toți.

GARCIA: Tu sperii lumea.

FELICIA: (către Garcia, cu intenția vădită de a schimba subiectul) Cum îi zici?

GARCIA: Cui?

FELICIA: (arătând spre Statuie) Lui.

GARCIA Cum să-i zic? Hei, tu. Știe că despre el e vorba.

FELICIA: El îți spune Garcia.

GARCIA Și ce-i cu asta?

FELICIA: Îl cheamă Soso. Așa-I cheamă.

GARCIA Și ce-i cu asta?

FELICIA: Numele lui.

BERNARD: (ușor ironic) Chiar sfântul Soso.

FELICIA: De ce nu? Sunt tot soiul de sfinți cu nume stranii: Macarius, Agrippina, Sabina, ce-a făcut Sabina, n-a făcut nimic, de ce n-ar fi și Soso?

BERNARD: Mai cu seamă unul despre care știm c-a făcut o mulțime de minuni. (Sfântul se uită spre Bernard cu reproș)

SFÂNTUL: (adresându-se lui Garcia) Pune-mă mai în față, pe unde trec turiștii. Nu mă vede nimeni aici. Pierdem toți, și tu, dar, mai ales, oamenii care văd în mine un simbol.

FELICIA: E păcat de el.

BERNARD: Nu e recunoscut sfântul Stalin.

GARCIA: Putea să fie și el cineva mai de soi: Ivan cel Groaznic, Dracula.

FELICIA: Dracula n-a fost rus.

BERNARD: Și nici sfânt. Cel puțin până acum. Dar dacă ajunge Stalin sfânt, eu îl propun pe Dracula.

GARCIA Ce-mi pasă mie dacă e rus sau chinez. Nu produce nimic.

BERNARD: Sfinții au fost dintotdeauna săraci. Asta ca să-l citez pe dumnealui. (arată spre Vagabond)

VAGABONDUL: Nu contează cum o pornești în viață. Mai important e cum sfârșești. Tu, Staline, ți-ai sfârșit zilele în pat?

FELICIA: Ți-a spus că a fost un om important. Vroiai să trăiască în pom?

SFÂNTUL: Sunt Stalin. Cel mai însemnat om care a trăit pe fața pământului.

GARCIA Îți mai dau o săptămână. Ori te apuci să faci bani, ori dispari de-aici. (celor doi martori) Singura statuie care nu produce nimic. Nu sunt nici eu singur pe lume.

BERNARD: Un sfânt autentic. Cea mai bună dovadă.

(Din aceeași direcție se apropie un cuplu, Svetlana și Goluboy, acesta din urmă un bărbat mai degrabă vârstnic, care se ajută la mers cu un baston. Se opresc în dreptul Sfântului și examinează îndelung statuia. Felicia și Bernard privesc și ei statuia și pe cei doi. La fel procedează Garcia și Vagabondul. La o înălțime de circa doi metri, din faldul cortinei își face apariția Ogo, un tânăr. Poartă mantie și glugă de culoarea cortinei și ține în palme un obiect mare, rotund, de culoare roșie. Va sta acolo nemișcat cât timp se vor afla în scenă Svetlana și Goluboy. Nimeni nu va remarca prezența lui, cu excepția, la un moment dat, a Statuii.)

GOLUBOY: El e. Așa cum ai spus, Stalin. (către Felicia și Bernard) Ce caută ăsta aici?

FELICIA: Zice că e sfânt. Că e pe cale să devină așa.

SVETLANA Sfânt? Mai degrabă diavol.

FELICIA: Vreți să spuneți Lucifer? Îngerul acela care s-a transformat în opusul său.

SVETLANA: Nu, drac, belzebut, satana, mamon, șeitan, ce-i mai rău pe lumea asta.

BERNARD: Sunt înclinat să vă dau dreptate. (Sfântul privește îngrijorat în jur, îl vede pe Garcia care urmărește și el scena) Poate-i spuneți ceva și prietenei mele care-i dă tot timpul dreptate.

FELICIA: N-am știut că dracul are atâtea nume.

SVETLANA: Stalin e un alt nume al lui. Și pot să-ți spun că abia am pornit să-l numesc. M-am întâlnit mai adineauri cu domnul Goluboy. Zic, n-ai să crezi în ruptul capului când am să-ți spun ce-am văzut chiar acum pe stradă. Tocmai trecusem pe-aici. Am luat-o la goană, nu mi-a venit să cred. Arăți speriată, zice, parc-ai fi văzut pe dracul. Chiar asta e ce-am văzut, zic. Vino să-l vezi și tu. Și, uite, c-a venit. (lui Goluboy) Așa-i c-am avut dreptate?

BERNARD: (Statuii) Fă-ne cu mâna cum făceai la-nceput.

GOLUBOY Vreau să știu ce caută aici? Voi l-ați urcat pe podiumul ăsta?

BERNARD: E o ladă.

SVETLANA: Adevărat. Nu seamănă cu tribuna de la Kremlin, acolo de unde le făcea cu mâna muritorilor.

GOLUBOY: Tot aia. Voi l-ați pus acolo?

FELICIA: Noi l-am găsit aici. Cred că domnul de acolo (arată în direcția lui Garcia) are de-a face cu el.

GOLUBOY: (lui Gracia) Dumneata l-ai pus acolo?

GARCIA: Eu.

GOLUBOY: De ce?

GARCIA: Sunt un om de afaceri. Eu îl pun acolo, el îmi plătește partea care mi se cuvine din ce câștigă. Asta e înțelegerea cu fiecare.

GOLUBOY: Și nu te interesează cine e, ce fel de om reprezintă statuia aceea?

GARCIA: De ce m-ar interesa? Eu nu sunt instituție a statului, nu mă ocup cu cenzura.

SVETLANA: Dar ar trebui să știi ce fel de om pui pe podium. Fiindcă ăsta a fost fiară, un ucigaș.

SFÂNTUL: Sunt Stalin. Șef de stat, conducătorul popoarelor, ce mai vrei?

GOLUBOY (Statuii) Dă-te jos de acolo și spune-ne și nouă ce cauți în locul ăsta, în timpul de azi? Cine vrea să mai aibă de-a face cu o stafie a istoriei? Nu te mai cunoaște nimeni. Oamenii au izbutit să te uite. De ce ții să le reamintești ceva de care s-au lepădat? N-or să te ierte vreodată, dar pot să te uite, să scape de un trecut care le-a distrus viețile. Ce-ai cu ei?

SFÂNTUL: Nu toți, se vede.

GOLUBOY: Da. Eu sunt dintre cei care nu au cum să uite. Fiindcă pe tată-meu l-ai condamnat să stea zece ani în Siberia.

FELICIA: Trebuie să fi săvârșit ceva grav.

GOLUBOY: (râde) Sigur că da. Ceva grav de tot. Era o glumă care circula pe atunci în Rusia. Se spune că un condamnat proaspăt e băgat în celulă. Și, firește, cei dinăuntru îl întreabă, „Cât ți-au dat?” „15 ani”, zice. „Da’ ce-ai făcut?” „N-am făcut nimic.” „Asta nu se poate”, zice. „Dacă n-ai făcut nimic, îți dădea zece.”

FELICIA: Trebuie să fi comis o infracțiune gravă. Altfel nu se poate.

BERNARD: (arată spre Goluboy) Eu sunt înclinat să-i dau dreptate dumnealui.

GOLUBOY: Oare am spus că atunci când a ajuns în Siberia cel care avea să-mi fie tată avea nouă ani?

FELICIA: Ce crimă putea să comită la nouă ani?

GOLUBOY: Poate-mi spui dumneata.

FELICIA: (se uită la statuie) Se poate, Soso? E posibil să fi condamnat tu un copil de nouă ani la închisoare?

SFÂNTUL: (fără să se uite spre cei dinaintea lui) În numele revoluției orice e posibil. Inclusiv sacrificiul de vieți omenești. Mai ales sacrificiul de vieți omenești. Așa am spus de la bun început. Avantajul unei condamnări injuste este acela că înfrică pe mult mai mulți oameni decât ar putea-o face una dreaptă. Nu există părinte care să nu-i spună copilului lui să-și țină gura, să meargă direct la școală, să nu vorbească cu nimeni, să nu-și dea cu părerea, dar mai ales să nu asculte ce vorbesc alții, să se întoarcă de-a dreptul acasă, să treacă atent strada. E o plăcere să-i vezi cum stau în bancă, atenți, cum ridică două degete când vor să răspundă la întrebări.

GOLUBOY: (lui Garcia) Tipul pe care l-ai pus aici întruchipează pe cel care a ucis milioane de oameni. Până în ziua de azi nu se știe cu exactitate câte milioane, dar e un fapt cert că au fost multe milioane. Și uite-l cum stă, cu mâna în sus, de parcă ar fi bucuros de ispravă. Să nu-l pocnești?

SFÂNTUL: (renunță la poziția de lider suprem, coboară de pe ladă și devine parte a grupului) Moartea unui om este o tragedie; moartea unei mulțimi este pură statistică. Pe parcursul a două generații am transformat o țară înapoiată într-o societate modernă. Asta am făcut. (se răsucește și privește fix apariția din faldul cortinei dinaintea lui) Tu? Ce cauți aici? Cum m-ai găsit? Nu pot să scap de tine nicăieri? Ce-ai cu mine?

FELICIA: Ce se întâmplă, Soso?

VAGABONDUL: A cârmit-o.

SFÂNTUL: Nu-l vezi? Creatura asta m-a chinuit toată viața. M-a urmărit fără încetare, ani de zile. (se întoarce spre Garcia) Garcia, tu trebuie să ai pistol. Dă-mi-l să-l mai împușc o dată. Poate am noroc de data asta. L-am ucis de zeci de ori și uite-l că e încă aici. (lui Ogo) Dă-te jos de-acolo și vino aici să te vadă lumea. (Tot timpul Ogo va sta nemișcat, în aceeași poziție)

FELICIA: Soso, nu e nimeni acolo.

BERNARD: Una din viziunile Sfântului Soso.

SFÂNTUL: Cum nu-l vedeți? Drept în fața voastră. Ăsta m-a persecutat continuu, cât am trăit. Mereu cu inima aia în palme, gata să mi-o arunce în față. Am crezut că am scăpat de el, dar nu.

SVETLANA: Mă bucur să aflu că moartea se ține și după tine. De ce să fie urmărite numai victimele?

GOLUBOY: Nu e moartea lui. E moartea celorlalți.

SFÂNTUL: (lui Ogo) Vino. Nu vii? Te-am împușcat de pomană de atâtea dăți? Îți promit că de data asta îți vin de hac. Până la urmă scap eu de tine.

GOLUBOY: N-are să-ți vină greu. La urma urmei ai omorât milioane de oameni.

SFÂNTUL: Viața e un fenomen pasager. Nimeni nu trăiește la nesfârșit. Nici măcar eu, Stalin. Cu toate că, în cazul meu, trebuia făcută o excepție. Dacă mai trăiam o sută, poate că două sute de ani, lăsam în urmă o lume cum n-a mai fost alta. Dumnezeu a făcut aici o greșeală. Pentru care nu pot să-l iert. (Din când în când Sfântul se va întoarce speriat, să se uite la Ogo; Felicia îi va urmări privirile, încercând să descopere și ea vedenia.)

GOLUBOY: Continuai, cu alte cuvinte, măcelul.

SFÂNTUL: Cei mai mulți dintre cei de care vorbești n-au fost omorâți; ei au fost jertfiți. Pentru binele celorlalți, se înțelege. Alții au murit ca eroi. Mulți au sfârșit ca dușmani. Cei mai mulți fiindcă n-au înțeles pe ce lume trăiesc. Așa a fost din totdeauna. Eu n-am făcut altceva decât să pun piciorul pe accelerație. Parcă așa se spune astăzi. Totul s-a desfășurat în viteză.

SVETLANA: Sacrificiul de vieți omenești este ceea ce ți-a plăcut cu deosebire, nu-i așa?

SFÂNTUL: În vechime, în cinstea marilor sărbători, erau sacrificați oameni tineri. Sute, mii. La fel atunci când se ivea o primejdie, sau doar se bănuia că va veni una. Atunci când puneai la cale rodul anului care vine. Tinerii nu protestau și nu fugeau să se ascundă în pădure. Moartea era o îndatorire civică față de cei din jur. Atunci când murea împăratul, erau îngropați împreună cu el și cei care i-au fost apropiați. Mureau atunci și nevasta și slugile și calul. De ce nu s-ar întâmpla același lucru în zilele noastre, dar nu la moartea împăratului, ci la instaurarea lui. Sau la aniversarea lui.

GOLUBOY: Cu alte cuvinte recunoști c-ai omorât.

SFÂNTUL: Eu n-am ucis pe nimeni, cum poți să spui așa ceva? Ai auzit vreodată de regula lui șase? Eu am fost întotdeauna ultimul care semnam.

GOLUBOY: Dar primul care dădea ordinul.

SFÂNTUL: Problema era că oamenii nu aveau încredere în propriul lor viitor. Nehotărâți, lipsiți de ideal, de voință, atunci când nu erau de-a dreptul vrăjmași. Ce faci cu ei?

VAGABONDUL: (din locul lui) Îi cureți. De acord cu tine.

SFÂNTUL: Și tu ce te bagi în vorbă?

VAGABONDUL: Îți dădeam dreptate.

SFÂNTUL: Ai impresia că Stalin are nevoie de opinia unui om ca tine?

SVETLANA: Te-ai învățat să nu-ți pese de viața oamenilor.

SFÂNTUL: Oamenii sunt cei care s-au obișnuit cu gândul că viața e ceva prețios, un bun care trebuie păstrat, prelungit cât se poate, fără să-și dea seama că de cele mai multe ori ceea ce posedă ei nu are vreo valoare. Cât de mică.

GOLUBOY: În ziua nunții a mâncat pentru întâia dată o prăjitură. Împlinise treizeci de ani, fiindcă Soso l-a ținut în lagăr zece ani peste condamnare.

BERNARD: Cine?

GOLUBOY: Tata. Cine?

FELICIA: I-a plăcut?

GOLUBOY: Ce?

FELICIA: Prăjitura.

GOLUBOY: Nu știu. A plâns. Era pentru prima oară în viața lui că băga în gură ceva dulce.

SVETLANA: Își plângea copilăria care a trecut și în care n-a avut parte, ca orice copil, de bomboane, de prăjitură, de tort. De dragoste, de mângâiere.

SFÂNTUL: Trebuie să fi mâncat la înghețată pe săturate.

GOLUBOY: Gheață din Siberia, vrei să spui. Din aceea, da, trebuie să fi mâncat pentru toată viața.

FELICIA: Știi, se spune că cei care mănâncă zahăr suferă de tot soiul de boli. Sunt sigură că a trăit mult și a fost un om sănătos.

GOLUBOY: Sănătos cred că a fost, doar că l-au luat la război și s-a prăpădit două luni mai târziu.

BERNARD: Un erou, ar spune prietena mea.

FELICIA: Chiar asta vroiam să spun. Soso nu poate avea nici o vină că a început un război. (Statuii) Ce război a fost ăsta? Războiul de secesiune, războiul de independență, războiul de o sută de ani?

SFÂNTUL: Eu sunt Stalin. Stalin a fost cel mai de seamă om care a trăit pe fața pământului.

GOLUBOY: De ce spui că tu ești Stalin?

SVETLANA: Așa era și cel adevărat. Spunea cine e, după care vorbea despre el la persoana a treia. Și nu uita niciodată să spună că era marele geniu al popoarelor.

SFÂNTUL: Ee! Ee!

SVETLANA: A excelat în asta. Până în ziua de azi circulă povești cu isprăvile pe care le-a făcut. Arestările și procesele pe care le-a pornit împotriva oamenilor.

FELICIA: Soso n-a făcut așa ceva.

BERNARD: (uimit) Și tu cum știi asta?

SVETLANA: Nu personal, nu. El doar comanda să se facă. În casa noastră se spunea mereu povestea unuia care a fost dat în judecată pentru crimă. Era acuzat că s-ar fi ucis pe sine.

FELICIA: Sinucis, vrei să spui.

SVETLANA: Nu tocmai. Poliția a declarat că asupra cadavrului s-a găsit actul lui de identitate. Dar cel adus în sala de judecată era posesorul actului de identitate, acela din buzunarul mortului. El era și criminalul și cel asasinat. Ce părere ai? Omul a chemat colegi care-l cunoșteau și puteau să spună că nu era el cel mort. Numai că nu li s-a dat voie să depună mărturie, așa că a fost condamnat la moarte fiindcă s-a ucis. Era o poveste care s-a spus la noi acasă de fiecare dată când ne întâlneam și ne aduceam aminte. Inutil să spun că de la an la an eram tot mai puțini. Și nu fiindcă mureau. Stalin îi culegea cu poliția lui și-i ducea la capătul pământului. Nu se mai întorcea nimeni de-acolo.

FELICIA: Stai puțin. Povestea asta nu stă în picioare. Era acolo victima unui asasinat.

SVETLANA: N-a văzut-o nimeni. Nu s-a întrebat nimeni cine a fost cel ucis, nici măcar dacă a fost cineva. Nu s-au bazat decât pe declarația agenților de la poliție.

SFÂNTUL: S-au comis crime, e un fapt. Iar ele trebuiau curmate. Cum o faci?

SVETLANA: Aruncând vina asupra unor oameni nevinovați?

SFÂNTUL: Ce importanță are asta?

BERNARD: Pe aici, când se comite o crimă, poliția îl caută pe ucigaș, adună probe, îl judecă și-l condamnă numai dacă îl găsește vinovat.

SFÂNTUL: (râde) Da, am auzit și noi că se face așa. Decât că pentru asta îți trebuie o poliție care să pornească să cerceteze, care are ce-i trebuie pentru asta, laboratoare, instrumente, pregătire. Și chiar și atunci scapă câte ceva din vedere, iar asta deschide ușa apărării, avocații atâta așteaptă, să găsească o fisură, o crăpătură prin care să-și strecoare contraargumentele. Asta ia timp. Situațiile se complică, dovezile se contrazic…

FELICIA: Așa e.

SFÂNTUL: Ee! Ee! Între timp a mai fost ucis cineva. Și un al treilea și încă unul. Alți infractori umplu sălile tribunalelor. Oamenii vor un răspuns rapid.

GOLUBOY: Și ce faci atunci?

SFÂNTUL: E bun oricine.

BERNARD: Chiar și unul care n-are nimic de-a face cu crima.

SFÂNTUL: De bună seamă. O victorie în lupta cu birocrația.

SVETLANA: Dar atunci n-a fost nici un mort. Omul a fost condamnat fiindcă s-a asasinat pe sine însuși. El era și victima și criminalul.

SFÂNTUL: Pentru cei mai mulți oameni, cei care nu știau ce s-a petrecut, am săvârșit un act de dreptate și am economisit un mort. Unde-i răul?

VAGABONDUL: Să știi că nebunul ăsta are dreptate. S-ar putea să fie sfânt.

FELICIA: (celorlalți) E complicat, dar nu lipsit de logică, nu-i așa?

BERNARD: Nu știu ce fel de sfânt mai ești și tu.

FELICIA: (lui Bernard) Lasă-l.

SVETLANA: Nu e sfânt. Un criminal.

SFÂNTUL: Cum îndrăznești să spui asta? Eu sunt Stalin. (se răsucește spre Ogo, se uită lung la el) Tot acolo ești? (mai degrabă plâns decât furios) Ce ai cu mine? Ce ți-am făcut ție? Eu am schimbat fața lumii. Și pot să spun că încă o mai fac, fiindcă nu sunt puțini aceia care cred în mine.

SVETLANA: În sfințenia ta.

GOLUBOY: Chestia asta că după tot ce-ai făcut vrei să fii socotit sfânt mă supără cel mai tare. Tocmai tu, care ai dărâmat mii de biserici și i-ai aruncat în temniță pe preoți, pretinzi acum să fii șeful lor? Sfânt peste ruinele lăcașurilor și peste trupurile lor?

SFÂNTUL: Am clădit în locul lor o catedrală. În vârful ei se află o stea roșie și chipul meu.

GOLUBOY: Ești și cinic pe deasupra. Cară-te și să nu te mai prind pe aici dacă nu vrei să-ți rup picioarele. (se repede spre el cu bastonul deasupra capului)

SFÂNTUL: Cum îți permiți? Știi cine sunt eu? Am să chem poliția. (spre Ogo) Tu i-ai adus aici? Spune drept.

GOLUBOY: Cheam-o. Dacă nu, o chem eu. Să vadă și ei dacă ai permis să te arăți aici, dacă plătești impozit la stat.

GARCIA: Stai puțin. Asta e treaba mea. N-ai ce să te bagi aici.

SFÂNTUL: Ce impozit să plătesc dacă nu câștig nimic?

SVETLANA: Măcar atâta. Dar tot n-ai dreptul să stai aici. Pleacă. (celorlalți) Pe cine a ales și el să întrupeze. Când îl avea pe Dostoievski, pe Tolstoy.

GARCIA: Cine? Cine?

SVETLANA: Tolstoy, Dostoievski.

GARCIA: Cine sunt ăștia?

FELICIA: Scriitori.

GARCIA: Nu, scriitori nu. Scriitorii nu interesează pe nimeni. Ceva vedete n-aveți? Sportivi, actori, vreun președinte?

FELICIA: Pe Ivan cel Groaznic.

GOLUBOY: Și acela era mai bun. Un înger în comparație cu ăsta.

FELICIA: Totuși nu se procedează așa. E o figură importantă. Chiar și un tiran, vreau să spun dacă a fost un tiran, își are și el locul în istorie.

GOLUBOY: Domnișoară, vorbești pentru că nu știi nimic despre el.

FELICIA: Ce mă miră e că eu nu văd pe nimeni acolo. (arată spre cortină)

SVETLANA: (își scoate un pantof din picior și se repede și să-l lovească) Nu vrem să te mai vedem. Pleacă, dispari.

GARCIA: (se precipită spre grupul celor adunați în jurul Statuii) Ce importanță au toate astea acum? E ca și cum te-ai duce să-l întrebi pe Salvador Dali de ce a desenat un ceas care curge. El nu e acolo ca să răspundă la întrebări. El s-a deghizat în pictor și s-a urcat pe un piedestal. Atâta tot. Te uiți la el, descoperi că seamănă cu cel pe care-l reprezintă, bagi mâna în buzunar, scoți niște bani și-i pui în strachină. După care îți vezi de drum. Asta-i schema. Așa se procedează. Nu știu de ce v-ați găsit să vedeți stafii, să discutați chestiuni de teologie, ceva ce s-a petrecut cu secole în urmă. Putea să fi fost un dobitoc. Ce-i cu asta? Strada e a tuturor. Poate să treacă pe ea și un ministru și un cerșetor. Cum să-i interzici unui om să se afle pe stradă?

VAGABONDUL: (Statuii) De ce nu cânți?

SFÂNTUL: Cum o să cânt? Eu sunt Stalin.

VAGABONDUL: Și ce dacă? Să te audă lumea, să vină aici să te-asculte. Trebuie să trăiești și tu din ceva. E mai bine decât să ne îngrozești cu poveștile astea.

GARCIA: Să știi că nu e o idee rea.

SFÂNTUL: Nu e rea. E foarte rea. Fiindcă eu sunt Stalin. Cel mai mare conducător al popoarelor care a trăit vreodată pe acest pământ. (se întoarce spre Ogo) El e cel mai în măsură să-ți confirme asta.

BERNARD: Pe pământul Rusiei.

VAGABONDUL: Rusia? (fredonează îndeajuns de tare ca să se audă în jur și dă bezmetic din mâini în ritmul muzicii) Ka-lin-ka, Ka-lin-ka, Ka-lin-ka ma-ia…

SFÂNTUL: (sufocat de indignare) Încetează prostiile.

GARCIA: Ce-i asta?

VAGABONDUL: Un cântec rusesc. Nu știu ce-nseamnă. Ceva patriotic, bănuiesc. Să-l întrebăm pe conducătorul popoarelor.

GARCIA: (Statuii) Nu-i o idee rea. Cântă-l.

SFÂNTUL: (indignat) Cum o să cânte Stalin Kalinka?

GOLUBOY: Dă-te jos de-acolo. Dă-te jos și spune-ne ce vrei de la niște oameni care se străduiesc să uite de tine și de tot ce-ai făcut. Dă-te jos că-ți dau cu bastonul peste picioare.

SFÂNTUL: Chem poliția.

GOLUBOY: Iar eu îi spun cine zici că ești și te arestează.

SFÂNTUL: Stalin nu poate fi arestat. Dacă vrea, el e cel care o să aresteze tot orașul. (În cursul dialogului, Sfântul se va urca pe lada lui, va coborî și se va amesteca printre ceilalți, se va urca înapoi.)

GOLUBOY: (lui Garcia) Să plece de aici. Atunci când întâlnești un cerșetor bagi mâna în buzunar și-i dai niște bani. Dacă vezi pe unul care reînvie un tiran, un dictator, îl alungi. Scapi orașul de el.

GARCIA: Nu mi-ai răspuns la întrebare.

GOLUBOY: Ce întrebare?

GARCIA: Spuneam că strada e a tuturor. Deci și a lui.

GOLUBOY: Da? Uite că nu e. (se repede din nou spre Sfântul.Svetlana are același aer războinic. Felicia încearcă s-o împiedice să se apropie de Statuie. Vagabondul privește detașat. Fără să se grăbească, Sfântul se duce spre ladă, o răstoarnă, pune în ea sticla, strachina cu banii și iese demn, fără să se uite în jur. Garcia încearcă să se opună, dar Bernard se interpune și-i protejează pe cei doi.)

SFÂNTUL: (lui Ogo) Ești numai o vedenie. Eu sunt cel adevărat. Eu sunt Stalin. Stalin sunt. (iese demn)

FELICIA: Îmi pare rău de el. Cine poate să-mi spună că nu e sfânt?

Cortina

 

Actul II

 

Câteva zile mai târziu. Același decor. Sfântul stă în picioare pe aceeași ladă, cu pipa în gură și mâna dreaptă ridicată. Pe ladă e prins un afiș pe care scrie mare STALIN. Statuia pare că salută o mulțime care îl aclamă. Din când în când se sperie de ceva și duce mâna la ochi. Din direcția opusă celei pe care s-a intrat până atunci, își face apariția Vagabondul. Se oprește înaintea Sfântului și-l examinează atent.

VAGABONDUL: Ce faci acolo? (Sfântul rămâne nemișcat pe piedestalul lui. Noul venit se uită în strachină, unde nu se află nimic.) N-ai nici un chior în blidul ăla.

SFÂNTUL: De ce-ai venit? Ce vrei?

VAGABONDUL: Să te văd. (râde) Mi s-a făcut dor de tine. N-ai un ban în strachina aia.

SFÂNTUL: Să nu mi-o iei.

VAGABONDUL: Ce să fac cu ea? Mai bine dă-mi o țigară. Ai o țigară? Am rămas în pană.

SFÂNTUL: Am pipă.

VAGABONDUL: Dă-mi niște tutun. Îmi fac eu țigara.

SFÂNTUL: Nu fumez. Doar o țin în gură.

VAGABONDUL: De ce?

SFÂNTUL: (exasperat) Așa vreau eu. Stalin fuma pipă.

VAGABONDUL: Ești supărat. Ce-i cu tine? Ai căzut din pat noaptea, în timp ce visai cât ești de mare?

SFÂNTUL: Eu sunt Stalin. Vezi că scrie și pe ladă.

VAGABONDUL: Vrei să spui că asta e tot ce făcea, stătea toată ziua cu pipa în gură? Să știi că mi-ar place să lucrez așa.

SFÂNTUL: Cel mai mare om care a trăit pe fața pământului.

VAGABONDUL: Mare pe dracu. Ai mai spus-o și nu te-a crezut nimeni.

SFÂNTUL: Ee! Ee! (Din când în când Sfântul își aruncă privirea în direcția locului unde se aflase Ogo. Nu e nimeni acolo.)

VAGABONDUL: Unde-a trăit?

SFÂNTUL: În Rusia. Am mai spus-o și pe asta.

VAGABONDUL: Nu se prea aud multe despre ruși zilele astea.

SFÂNTUL: Tu nu auzi multe.

VAGABONDUL: Aud numai ce mă interesează. Bogat?

SFÂNTUL: Ce?

VAGABONDUL: Era bogat?

SFÂNTUL: Stăpânul întregii țări.

VAGABONDUL: Ca să vezi. Și-ai ajuns aici.

SFÂNTUL: Ți-am spus că sunt Stalin.

VAGABONDUL: Hai, nu mai fă pe grozavul. Dă-te jos de-acolo. Nu vezi că nu e nimeni care să se uite la tine?

SFÂNTUL: Poate să vină oricând.

VAGABONDUL: Nu acum. Peste vreun ceas. Abia atunci e rost de făcut ceva parale. Până atunci stăm degeaba. Mai rău de tine, să știi, zugrăvit cum ești și cu cizme în picioare. (Sfântul se dă jos de pe ladă, face câteva mișcări de înviorare, aleargă prin jur cu pipa în gură, scoate sticla de sub ladă, bea o gură, Vagabondul întinde mâna, Sfântul pune sticla jos, acesta o ia și bea.)

VAGABONDUL: (se scutură de plăcere) Pfiuu, Da’ să știi că te respecți. Ce fel de băutură e asta?

SFÂNTUL: (îl ignoră;se uită pe cer) Are să plouă, oare?

VAGABONDUL: Și ce dacă?

SFÂNTUL: Se scurg vopselele de pe mine. Arăt ca dracu.

VAGABONDUL: Parcă acum arăți altfel. Poate că trezești ceva milă, că așa cum ești, chiar dacă aș avea bani nu ți-aș da.

SFÂNTUL: Eu nu sunt aici ca să trezesc milă. Eu sunt Stalin. Oamenii mă admiră, mă elogiază. Ei se tem, fiindcă nu e altul la fel de puternic.

VAGABONDUL: Zău?

SFÂNTUL: Zău.

VAGABONDUL: Nu-ți dau nici un ban. Prea faci pe importantul.

SFÂNTUL: Nici nu ai vreun ban.

VAGABONDUL: E prea devreme. Mai încolo o să am.

SFÂNTUL: Spune mai bine ce învârți pe aici. Cerșești?

VAGABONDUL: Nu. Tu crezi că ești singurul om cu demnitate care trăiește pe fața pământului? Îmi place mișcarea, prefer aglomerațiile umane, unghiurile din care poți să-i observi mai bine pe cei din jur. Sunt câteva locuri în oraș parcă anume făcute pentru asta. Să vezi ce-i atrage. Fiindcă ceea ce-i atrage cel mai mult, îi distrage de la altele.

SFÂNTUL: De la portmoneu, de pildă.

VAGABONDUL: De pildă.

SFÂNTUL: Vrei să spui că furi.

VAGABONDUL: Eu nu fur. Eu îmi aloc o mică parte din ceea ce prisosește semenilor mei. Particip pe cât pot la redistribuirea avuției naționale. Și chiar și a acelei mondiale. O contribuție la egalizarea veniturilor. Statul ar trebui să-mi dea premiu. Poate chiar o decorație.

SFÂNTUL: Tot hoție se numește.

VAGABONDUL: Așa e. Dar are și o componentă morală. Pentru că nu poți privi cu simpatie un ghiftuit atunci când tu n-ai pus nimic în gură de dimineață. Dacă reușești să intri în portofelul lui ai sentimentul că ai săvârșit un act de dreptate.

SFÂNTUL: Te-au prins vreodată?

VAGABONDUL: Am stat și eu în colivie ca tot omul. Trebuie să mergi la colegiu dacă vrei să știi carte, nu-i așa? După un sejur de un an, m-am întors doctor. Nu mă mai pune nimeni în ramă. În plus, îi detectez pe gabori de la o milă.

SFÂNTUL: Într-un fel poți că spui că iei și tu parte la revoluția socială.

VAGABONDUL: Nu. Eu îmi iau doar atât cât să-mi duc zilele. N-am ce să fac cu mai mult.

SFÂNTUL: Aici am greșit noi. Demult tare am dat o lege, le-am luat totul, am confiscat portofelele, cum ai spune tu, și i-am lăsat pe toți lefteri.

VAGABONDUL: Ce-ai făcut cu banii?

SFÂNTUL: Asta e, când au dispărut banii, n-a mai fost nimic de vânzare.

VAGABONDUL: N-ai fost prea deștept.

SFÂNTUL: Când pornești o revoluție, faci de toate, și bune și rele. Uneori, în mod neașteptat, o măsură greșită are consecințe pozitive, în vreme ce una de care erai sigur se dovedește un eșec.

VAGABONDUL: Oricum, a-i lăsa pe oameni fără parale e o prostie. Ce se făcea unul ca mine?

SFÂNTUL: Bine. Acum, cară-te. Cum îndrăznești să mă insulți? Eu sunt Stalin, ți-am spus.

VAGABONDUL: Dacă vrei, te bag ucenic la mine. Junior. În câteva zile te capturează un legist, stai oleacă la Sing-Sing și după vreun an te întorci știutor de carte. Îmi aduci prăjituri de ziua mea. Ce zici?

SFÂNTUL: Știi ceva? Ar cam fi vremea să-ți vezi de drum.

VAGABONDUL: I-auzi. Acum nu-mi dai voie să stau pe stradă.

SFÂNTUL: Fă ce vrei, dar nu mă bate la cap.

VAGABONDUL: (poză admirativă) Bine. Mă uit la tine. Te admir. Ești primul rus pe care-l văd în viața mea. (Sfântul se preface că nu aude) Și pot să spun că ești frumos. Talanga aia care-ți atârnă de gât te înnobilează. Și mustața. Cam pătrată.

SFÂNTUL: (la capătul răbdării) Încetează, pentru numele lui Dumnezeu.

VAGABONDUL: Te-am lăudat puțin și ai revenit la sentimente mai bune.

SFÂNTUL: Te-aș aresta și te-aș trimite în fundul Siberiei.

VAGABONDUL: Un loc cu soare, cu plajă, cu portofele.

SFÂNTUL: (râs înfundat) Cam așa.

VAGABONDUL: Spune-mi, ce faci atunci când îți vine, știi, și stai sus, pe coșul ăla?

SFÂNTUL: Văd că te ambiționezi să mă reduci la cea mai elementară dintre funcțiile biologice, nu-i așa? Mă abțin.

VAGABONDUL: Mă întrebam. Stai acolo, te uiți de sus la oameni și, dintr-odată, te taie. Știi cum e.

SFÂNTUL: Eu sunt Stalin. Urmează să fiu făcut sfânt.

VAGABONDUL: Și ce-i cu asta?

SFÂNTUL: E o budă după colț.

VAGABONDUL: Vrei să spui că sfinții dau și ei mâna cu primarul ca noi toți.

SFÂNTUL: Sunt mult mai multe lucrurile care-i deosebesc de muritorii de rând. Apare Felicia. Îi vede pe cei doi și ezită să se apropie. Cel care o vede e Vagabondul.

VAGABONDUL: Ți-a venit gustarea de dimineață.

FELICIA: Salut Soso. Ce faci? Văd c-ai pornit la treabă. Mă bucur.

SFÂNTUL: Am venit, da.

FELICIA: Zilele astea am mai trecut pe-aici și pe tot bulevardul și nu te-am văzut. Am crezut că ai renunțat. Mi-ar fi părut rău.

VAGABONDUL: A, o mandarină. Dacă-mi mai dai o gură din sticla aia, promit că dispar. (Bea o gură bună, pune sticla jos, dar rămâne în continuare cu cei doi) Ascultă la mine. Scoate pipa aia din gură și cântă. (Dansează) Kalinka, kalinca …

SFÂNTUL: Hai, du-te. Mi-ai băut vinul, ai zis că pleci, du-te.

VAGABONDUL: Mă alungi și nici nu-ți dai seama câte asemănări sunt între noi doi.

SFÂNTUL: Eu sunt Stalin. Noi doi nu avem nimic în comun. Pleacă vreau să vorbesc cu duduia.

VAGABONDUL: Ador scenele lirice. Mă prăpădesc după ele. Momentul în care îndrăgostiții se îmbată din priviri, când se simt stăpânii universului.

FELICIA: Nu suntem îndrăgostiți.

VAGABONDUL: Nu? Vrei să spui că-mi dai și mie o șansă? (se expune cu brațele desfăcute) Uită-te bine la mine. Sunt sigur că mă placi.

FELICIA: (râde) N-ai nici o șansă. Am un iubit.

VAGABONDUL: Și ce dacă? Am să fiu pe locul doi. Provizoriu, bineînțeles. Dar am aspirații mari.

SFÂNTUL: Mai ești încă aici?

VAGABONDUL: Cam asta e ceea ce mi se întâmplă de fiecare dată. Vin cu un ceas mai târziu.

FELICIA: Doi ani mai târziu.

VAGABONDUL: Ce contează doi ani atunci când avem înaintea noastră tot viitorul?

FELICIA: (cochetă) Dumnezeule mare! Câtă fericire mă așteaptă.

SFÂNTUL: Dacă nu te cari chiar în clipa asta mă reped la tine.

VAGABONDUL: Țs! Țs! Un monstru. Rușii sunt toți niște monștri. Uite că plec. (Feliciei) Ție îți zic numai la revedere, pe curând. (dispare în direcția din care a venit Felicia)

SFÂNTUL: În sfârșit.

FELICIA: (apropiindu-se) Ceva nou?

SFÂNTUL: A apărut de nu știu unde cerșetorul ăsta. Trebuia să-l gonesc din primul moment. (răstoarnă sticla în care nu mai e nimic) Mi-a băut și vinul. Poșircă. Nu se compară cu vinul roșu adus din Georgia pe care-l beam când eram în putere.

FELICIA: Ai venit devreme.

SFÂNTUL: Încerc să-l conving pe banditul ăsta de Garcia să mă mute mai în față. El e cel care controlează toată afacerea în orașul ăsta. Nu e chip să treci peste el. El decide unde stai, el te dă afară dacă nu-i place ceva și-ți ia și jumătate din tot ce faci. Un tiran, asta e.

FELICIA: Și un mafiot. Poți să fii convins că nu operează singur.

SFÂNTUL: Doamne, dacă era pe vremea mea, îți spun sigur, îl jupuiam de viu, îl puneam la fiert într-un cazan, așa cum poți să vezi în picturile din biserici, îi zmulgeam pe rând unghiile, apoi degetele, după aceea mâinile, și nu mă lăsam până nu-l despicam să-i scot mațele, să i le arăt, să vadă și el cum arată pe dinăuntru. Asta făceam.

FELICIA: O pedeapsă aspră, dar înțeleg că în spiritul tradiției și felului tău de a fi. Fiindcă se pare că lucrurile cam așa se petreceau în timpurile acelea.

SFÂNTUL: Ee! Ee!

FELICIA: Nu vrei să vorbim despre asta, nu-i așa?

SFÂNTUL: Să vorbim, de ce nu?

FELICIA: Mai ales că tu, de fapt, nu ești Stalin, tu ești un actor, doar joci un rol, pretinzi că ești și te comporți cam așa cum crezi că o făcea el. O faci într-un alt timp, într-un alt loc. Oricine vede asta.

SFÂNTUL: Eu sunt Stalin. Am fost și sunt. Eu am stăpânit un imperiu care acoperea jumătate din planetă; jumătatea care contează, vreau să spun. Nu-ți poți imagina cât e de greu să stăpânești o populație care nu vrea să se lase stăpânită. Ce însemnează în același timp să te temi necontenit pentru viața ta.

FELICIA: Dar de ce?

SFÂNTUL: Un spațiu nesigur, în care oamenii se uită la tine bănuitor, asta atunci când nu te urăsc de-a dreptul. Avem o istorie care consemnează nenumărate asasinate. Trăiam într-un loc unde fiecare e de părere că poate fi la fel de bun ca tine, dacă nu încă mai bun. Mai ales cei care-ți stau prin preajmă. Îi bănuiam tot timpul că mă pândesc cu pumnalul în buzunar, în așteptarea clipei când aveau să-l împlânte în mine. Simțeam cum îmi sfâșie cuțitul carnea.

FELICIA: Te-ai născut cu câteva generații prea devreme. Dacă mai întârziai puțin aflai că au fost inventate detectoare de metal, că poți să fii radiografiat. Te pot vedea așa cum ești, în pielea goală. Bărbaților le place mult aparatul ăsta. Aeroporturile sunt pline de ele. Oricum, e ușor de detectat orice obiect primejdios.

SFÂNTUL: Îi controlam și eu. Pretindeam că-i îmbrățișez, că-i felicit pentru ceva ce-au făcut sau doar urmau să facă și-i pipăiam, treceam mâna peste buzunare. Tot nu era de ajuns, pentru că puteau să-l ascundă în cizme. Mai ales pumnalele. Pe atunci mai fiecare purta cizme înalte, ca mine. Mă imitau în toate. Îi puneam să se desculțe și să joace înaintea mea. Era unul mic și gras, Doamne, ce mai gâfâia. Dar erau bucuroși că-mi fac mie plăcere, numai că eu mă apăram de ei. Și nu puteam să le-o spun.

FELICIA: N-a fost ușor, Soso.

SFÂNTUL: Erau apoi funcționarii, javrele mici, la fel de primejdioase, gata și ele să te răpună atunci când erai mai neatent, mai puțin pregătit. Deosebirea era că aceștia știau să aștepte, se asigurau mai întâi că nu e nimeni prin preajmă, puteau să stea cu cuțitul la brâu ani de zile. Ani de zile. Asta dacă-i țineai atâta, bineînțeles. Pot spune că ei sunt aceia de care m-am temut cel mai tare. Trebuia să intervin, să pun capăt chinului. Puneam atunci un pistol în biroul secretarului și un ceas mai târziu chemam paza să facă un control. Nici nu mai țin minte câte pistoale dintr-astea s-au găsit. La chelneri au fost descoperite cuțite, la cei care serveau vinul s-au găsit plicuri cu un praf alb, trebuie să fi fost otravă, în mod sigur otravă, vroiau să mi-l verse în pahar.

FELICIA: Tu le puneai, nu-i așa?

SFÂNTUL: Eu transformam în realitate visul lor, dorința lor cea mai adâncă. Acțiunea la care ei nu aveau curajul să se dedea. Într-un fel eu le împlineam aspirația ultimă. Știi cum mi-am dat seama? Îmi plăcea să fiu de față când li se găsea arma. Mă mira atunci că nu protestau. Nici unul. Ar fi putut spune că nu era cuțitul lor, otrava lor, să plângă, să jure, dar nu, ei erau senini, împăcați. Aveau cu toții aerul că se așteptau la un asemenea sfârșit. Le părea pesemne rău că n-au știut că le au, că n-au apucat să se folosească de ele.

FELICIA: Lasă asta, Soso, a trecut.

SFÂNTUL: (se bate peste inimă) E totul aici, proaspăt. Cât m-au făcut să sufăr. Era apoi Ogo. N-am scăpat de el până azi.

FELICIA: Cine?

SFÂNTUL: Ogo. L-ai văzut. (se uită spre cortina unde stătuse tânărul Ogo)

FELICIA: Nu era nimeni acolo.

SFÂNTUL: Ooo, cum poți să spui așa ceva? Cum poți să spui asta? Se ține după mine de o viață întreagă. Totul a început după ce devenisem ceea ce aveam să fiu pentru tot restul existenței, omul cel mai de seamă al Rusiei. Nu m-a lăsat să mă bucur prea mult de faima căpătată. Într-o noapte a apărut în dormitor. M-am trezit cu el lângă pat. Tânăr, nu putea să aibă mai mult de douăzeci de ani. Subțire, slab, capul acoperit cu o glugă, ochii mari, mari, acoperit tot în mantie. Un fel de călugăr. Cine ești?, am țipat la el, ce cauți aici, știi că n-ai voie să intri, unde-i paza? Ținea în brațe, cu amândouă mâinile o inimă mare, roșie. Venea cu ea spre mine. Se pregătea să mi-o întindă. Nu-l cunoșteam, nu i-am făcut nimic. Nu știu dacă venea sau plutea, nu-i vedeam picioarele. Ogo îl chema. De unde și până unde? Mă trezeam noaptea și-l vedeam cum vine spre mine să-mi dea inima aia roșie. Scoteam pistolul de sub pernă și trăgeam în el. Dispărea. Nu dintr-odată, nu, dar se topea treptat. Două zile mai târziu cine era acolo? Ogo cu inima în palme. Pe ăsta știu că l-am omorât de zeci de ori și totul a fost degeaba.

FELICIA: Ești singurul care-l vezi.

SFÂNTUL: E acolo, întreg, pentru toți care au ochi.

FELICIA: De unde știi cum îl cheamă? Ți-a spus el?

SFÂNTUL: N-a rostit niciodată un cuvânt, N-a scos un sunet.

FELICIA: Atunci cum știi?

SFÂNTUL: Nu pot să-ți spun, fiindcă nici eu nu știu. Așa i-am spus. Am dat ordin să curețe apartamentul, să-l dezinfecteze, să alunge stafia. N-au reușit.

FELICIA: Ce semnificație putea să aibă toată scena?

SFÂNTUL: Nu știu. N-am aflat. Mi-am bătut capul o viață întreagă și n-am izbutit să dezleg misterul.

FELICIA: Inimă de om, presupun.

SFÂNTUL: O inimă mare, cum n-am văzut. Inimă de rinocer, de dinozaur.

FELICIA: Inima unei familii întregi, poate că a unui neam. Simbolic, desigur.

SFÂNTUL: Atunci de ce nu inima unei țări întregi?

FELICIA: Nu știu. Zic așa.

SFÂNTUL: Nadia. Soția mea, Nadia. Când m-am întors de la petrecere și am intrat în dormitor, era toată roșie. Fața rotundă semăna cu o inimă. Revolverul rămăsese pe pat, dar glonțul trecuse prin gât și ieșise prin țeastă. Capul ei semăna cu inima lui Ogo.

FELICIA: Lasă asta acum. Mai bine spune-mi de unde vine Soso?

SFÂNTUL: Iosif, Soso. Așa-mi zicea mama.

FELICIA: Un nume frumos. Ai iubit-o.

SFÂNTUL: Nu. Eu am fost iubit, eu n-am iubit pe nimeni. Nici nu puteam s-o iubesc. Un om neînsemnat, nu poate da naștere unei divinități.

FELICIA: Adică tu?

SFÂNTUL: Eu sunt Stalin. Stalin este Dumnezeu. Eu sunt Dumnezeu.

FELICIA: Un raționament corect.

SFÂNTUL: Mi s-a adus la cunoștință că s-a îmbolnăvit. Așa că m-am dus la ea. Am așteptat să vină noaptea și am strâns-o de gât. După care m-am întors. A doua zi mi s-a spus că a murit. Se pare c-ar fi trebuit să mă duc la înmormântare, toți se așteptau la asta, dar m-am temut. Prea multă lume, n-aveai cum să știi cine se află în biserică, ce armă ascunde în buzunar. Pe deasupra, maică-mea a fost o femeie de modă veche, din acelea care se ducea să se roage de cinci ori pe săptămână; pupa icoanele, spunea rugăciuni.

FELICIA: Nu-ți omori mama fiindcă e credincioasă. N-am mai auzit.

SFÂNTUL: Cineva lansase zvonul că prea nu semănam cu tată-meu. Că a fost acolo un popă care a făcut treaba pentru el. Că mersul acela la închinăciune nu era doar de dragul lui Dumnezeu. El popă, eu ateu. Cum puteam eu să merg la asemenea înmormântare? Înțelegi?

FELICIA: Puteai să-ți iei gardă de corp, să ai o sosie. S-o trimiți oriunde în locul tău. Știi ce-i aia, nu?

SFÂNTUL: Știu foarte bine. Am avut. Am fost silit să-l împușc. Cum te cheamă?

FELICIA: Felicia.

SFÂNTUL: Am crezut că ești Nadia, soția mea, Nadia.

FELICIA: Nu, nu sunt Nadia.

SFÂNTUL: Mi s-a părut. A fost aici acum o clipă. Ce spuneam? A, că a trebuit să-l împușc.

FELICIA: Nu era bun?

SFÂNTUL: Asta e, că era prea bun. Au găsit pe unul care-mi semăna. Ce să spun, semăna destul de bine. Prea bine. Era și un actor bun. Și-a lăsat mustață ca a mea, a deprins toate gesturile, mersul, zâmbetul, accentul, că ce să spun, eu vorbeam în felul georgienilor, mai ales la început. Într-un cuvânt, mă imita la perfecție. Apoi a venit o zi cu paradă, cu manifestație, astea erau zilele de care mi-era cel mai frică. Sigur, erau militari peste tot, polițiști, vreau să spun, cu armele pregătite, dar ce-mi spunea că nu se pregăteau să tragă în mine tocmai ei, aceia care aveau misiunea să mă apere? Așa că l-am trimis pe el. Nu era în toată tribuna aceea decât unul singur care știa adevărul. Să fi văzut ce aere de stăpân își lua. M-am dus la fereastră. Nu puteam să stau acolo mult, ca să nu mă împuște. Mă uitam la el cu binoclul. A doua zi am văzut filmul. Două ceasuri nu mi-am putut desprinde privirea de la el. Cum s-a isprăvit totul, am dat ordin să fie dus la închisoare. Pe seară mi-au adus pozele. Și mort semăna cu mine. O senzație foarte ciudată. Mă vedeam pe mine însumi mort. Poți să-ți imaginezi așa ceva?

FELICIA: Nu cred că ai făcut bine. Te scutea de un efort pe care altminteri trebuia să-l faci tu. Și apoi, rostul lui era să te imite bine. Faptul că reușea era mai degrabă un merit, nu-i așa? Îl concediai dacă nu era bun. Cel puțin, așa se face pe-aici.

SFÂNTUL: Într-un rând a intrat în anticamera biroului meu. El s-a gândit să-mi facă o surpriză. Eram acolo, nu mai știu de ce. Și ce crezi? Amândoi militarii au sărit în picioare. Erau convinși că sunt eu. Știau, bineînțeles, dar se uitau neîncrezători când la el, când la mine. Nu mai erau siguri. Asta-i ce m-a mirat, că au sărit în picioare ca niște arcuri. E drept că se mai întâmplase să ies pe altă ușă și să reintru pe acolo. Ce vreau să spun este că devenise posibil ca un impostor, un om de nimic, să fie confundat cu mine, să fie EU. Asta nu putea fi admis. De atunci am renunțat la sosii. Nu sunt de nici un folos și, în plus, sunt o amenințare. Să știi de la mine.

FELICIA: Ție, Stalin, ți-a fost frică de el.

SFÂNTUL: Mi-a fost frică de toți, mi-a fost frică tot timpul. Nu-ți poți închipui la câte tertipuri a trebuit să recurg. (râde) Vroiam să-i surprind eșuând în tentativa de asasinat. Până la urmă au învățat că sunt greu de prins. Mă culcam într-un alt dormitor decât cel în care mi se făcuse patul. Eram capabil să stau ceasuri întregi cu mâna pe trăgaciul revolverului, să ascult pași. Câteodată adormeam ciucit, cu mâna pe pistol, în spatele câte unui divan. Schimbam casele. Schimbam mașinile. În cea în care trebuia să fiu eu îl puneam pe șeful poliției. Să aibă și el parte de panica mea, în vreme ce eu veneam în coada convoiului, întins pe canapeaua din spate.

FELICIA: Ai fost un om important, trebuia să ai grijă de tine.

SFÂNTUL: Nu-i așa? Nu-i așa? Sunt același acum, doar că nu știe lumea. Iar Garcia mă ține în colțul ăsta pe unde nu vine nimeni. Uite, de când suntem aici nu s-a arătat un singur om.

FELICIA: Mai bine. Am stat de vorbă în liniște. Am cunoscut și eu un om mare.

SFÂNTUL: Cel mai mare. (Apare Bernard)

BERNARD: (Feliciei) Fugi de-acasă de dimineață. Mă întrebam eu pe unde ai putea fi. Si după ce am considerat alternativele, mi-am zis, hai să trec și pe la Stalin, să văd ce mai face tătucul popoarelor. Și peste cine dau acolo? Ar fi trebuit să mă gândesc la asta de la bun început.

FELICIA: Stăteam de vorbă.

BERNARD: Bineînțeles, bineînțeles. Sper că v-ați înțeles.

SFÂNTUL: O femeie minunată. Seamănă cu Nadia. Mă admiră și mă iubește.

FELICIA: I-auzi.

BERNARD: Înțeleg că v-ați făcut declarații.

SFÂNTUL: Am vorbit despre frică.

BERNARD: Frica de Dumnezeu sau numai frica de dragoste?

SFÂNTUL: Nu. Frica de oamenii din jur.

BERNARD: Sunt convins că ai motive serioase.

FELICIA: Soso crede că el e o făptură divină.

BERNARD: Ne-a mai spus-o. Aspiră.

FELICIA: Nu, că a fost așa de la bun început. Încă din timpul vieții.

BERNARD: (Statuii) Mă întreb dacă nu se întâmplă ca voi, sfinții, să greșiți cu ceva. Dacă vedeți lucruri sau auziți mesaje care ne scapă nouă, oamenilor de rând.

SFÂNTUL: Portretul pe care-l aveam drept în fața mea, pe perete, îmi făcea cu ochiul când mă uitam la el.

FELICIA: Al cui portret?

SFÂNTUL: Al meu, bineînțeles. Al cui să fie?

BERNARD: De ce făcea asta?

SFÂNTUL: Nu sunt sigur. (se răsucește și examinează atent cortina) Ce spuneam? Da, că nu sunt sigur. Cred că era o taină a lui, poate că a noastră, numai că mie mi-era necunoscută. Făcea asta și când erau alții de față. Mă întrebam mereu dacă nu remarcă și ei ceea ce vedeam eu. Era apoi un cuplu de mierle în mesteacănul din dreptul geamului. Veneau acolo cam pe la amiază și-și povesteau tot ce zăriseră pe ferestrele prin dreptul cărora au zburat. Austeritatea politică a declanșat o imoralitate fără limite. O formă ciudată de compensație. Se pare că omul simte nevoia unei supape. Mă întrebam dacă n-ar trebui să le temperez elanul erotic.

FELICIA: Cum?

SFÂNTUL: Castrându-i pe bărbați, mutilând femeile. Erau mijloace. Aveam totuși nevoie de soldați. Morții viitori își cereau dreptul la viață. așa că i-am lăsat să-și facă de cap.

BERNARD: (ironic) Ai fost generos.

SFÂNTUL: Era apoi Ogo. I-am spus Nadiei.

FELICIA: Felicia.

BERNARD: Cine-i Ogo?

FELICIA: O stafie.

BERNARD: (arată spre cortină) Aia de acolo?

SFÂNTUL: (tresare, se uită din nou atent) Nu e. M-a iertat pe ziua de azi. Dormeam cu ochii deschiși și cu revolverul în mână. Pregătit să-i vin de hac din prima clipă, înainte să apuce să se apropie de mine. Și totuși nu-l vedeam decât atunci când era aproape de mine, pregătit să-mi întindă inima aceea pe care-o ținea în brațe. (mulțumit de sine) Dar tot îl lichidam.

(Apare grăbit Vagabondul)

VAGABONDUL: Sfinția Ta, o să ai o zi mare. Ori îți ascuți spada, ori o iei la goană. Ghici cine vine?

SFÂNTUL: Cine vine?

VAGABONDUL: Cine-a mai fost. Împreună cu arendașul. Pot să-ți spun de pe acuma că n-are să-ți fie bine. (râde) (Sfântul, care până atunci se aflase printre ceilalți oameni, își verifică ținuta, se urcă pe ladă și adoptă postura majestuoasă binecunoscută. După o lungă pauză intră Garcia, Svetlana și Goluboy.)

GOLUBOY: E-aici.

FELICIA: Cine?

GOLUBOY: (arată spre Statuie) El.

FELICIA: Da. E aici. N-are voie?

(Sfântul examinează atent cortina, încercând să stabilească o relație între cei doi și Ogo. Nu vede pe nimeni.)

GARCIA: Nu i-am luat acest drept. Încă nu, dar o să vedem.

SVETLANA: Domnișoară, văd că mereu îi sari în apărare. Dar nu ai dreptate. Nu știi cât de mare a fost răul pe care l-a făcut omul ăsta cât a trăit. Nu poți proteja un asemenea individ.

BERNARD: Prietena mea e mereu de partea celor puternici.

FELICIA: Sunt și de partea ta, Bernard.

GOLUBOY: (Sfântului) Dă-te jos de acolo. Vino aici să vorbim. Vreau să înțeleg de ce ții să-l reprezinți pe tiranul acela. De ce-ai hotărât să faci o astfel de alegere?

SFÂNTUL: (aflat încă pe ladă) Eu sunt Stalin. Cel mai însemnat om care a trăit pe fața pământului.

BERNARD: Iar acum urmează să fii declarat sfânt.

SFÂNTUL: Ee! Ee!

GOLUBOY: Dă-te jos de pe lada aia. Asta dacă nu vrei să te dau jos eu.

SFÂNTUL: (adresându-se lui Garcia) Tu nu ai nici o responsabilitate aici?

GARCIA: Omul vrea să vorbească cu tine. Nu văd nimica rău în a sta de vorbă. Îmi spuneți și mie cum v-ați înțeles. Am de văzut pe cineva aici aproape. (Garcia va ieși și va reveni către sfârșitul scenei.)

VAGABONDUL: Poate că ne și cânți. (dă din mâini) Știi tu, Kalinka, Ka-lin-ka.

FELICIA: Vino-aici, Soso. E-n ordine. (Sfântul coboară de pe soclul lui și se alătură grupului)

VAGABONDUL: Acum, dac-am avea și o sticlă de vin, totul ar fi în ordine. (Ogo își face apariția sus, între faldurile cortinei.)

SFÂNTUL: Trebuie să spun din capul locului că în timp mi-au fost atribuite fapte pe care nu le-am făcut. Sau măcar nu în felul în care au fost ele descrise. A acuza un om de toate relele lumii este egal de greșit cu a da cuiva întregul credit pentru ceea ce a fost realizat. Cu toate că, în cazul meu, toate meritele sunt ale mele.

SVETLANA: Care rele?

SFÂNTUL: Știu eu? În ultima vreme am avut parte de tot soiul de proști puși pe glume. (râde) Mai deunăzi, tot în locul ăsta unul mi-a spus că am fost canibal. Că m-am hrănit, cu alte cuvinte, cu carne de om.

FELICIA: Ei, nu!

SFÂNTUL: Chiar așa.

BERNARD: N-ai fost curios?

GOLUBOY: Exact întrebarea pe care aș fi pus-o eu.

SFÂNTUL: Mă încerci, nu-i așa? Mă încercați. Mă trageți de limbă. Așteptați confesiuni. Am fost. (încântat) Am fost. Aveam un slujitor apropiat. Om de încredere. Vreau să spun de încredere în măsura în care poți avea încredere într-un om apropiat. Oricum, georgian de-al meu. El a fost acela care a pus până la urmă mâna pe un vechi inamic. Unul pe care l-am vânat ani de zile. Și ce zici? A venit într-o seară la mine. Mai lucram încă, cine știe ce făceam. Vine, „Bună seara, Batono”. zice, pune servieta pe birou, o deschide și scoate un pachet învelit în „Pravda”. „Pravda” era ziarul nostru. Cel pe care-l citeau toți, de cum se nășteau și până ajungeau în cimitir. „Pravda” înseamnă adevăr. Dar știi cum e în politică, adevărul nostru nu era adevărat pentru toți. Mi s-a comunicat că unii îi ziceau „Nepravda”, minciună, adică. A trebuit să intervin. Dușmanul ăsta era unul dintre ei. Îmi arată pachetul. „Ce-i aia?”, zic. „Morozov”, zice, „Cine?”, „Morozov, nu vrei să-ncerci?” Desfac pachetul. O halcă de carne, roșie, curată, nici o urmă de piele. Mă uit la ea lung. Vasăzică, asta era tot ce-a mai rămas din omul pe care l-am urât atâta vreme, pe care l-am dorit mort cu atâta patimă. Fotografia mea, din ziar, acoperea carnea, mușca din ea. Atunci mi-a venit idea. Am chemat bucătarul. Un ceas mai târziu l-am mâncat tot. I-am dat și georgianului. Nu pot să-ți spun cât de bun a fost. La sfârșit am râs împreună, am mai băut o sticlă de vin și m-am dus la culcare. Știu că în noaptea aia am dormit bine.

GOLUBOY: Eram sigur.

VAGABONDUL: Eu am mâncat o pisică. M-a zgâriat.

SFÂNTUL: Eu nu l-am mâncat decât pe Morozov. Mi s-a spus că alții s-au mâncat între ei ani de zile.

FELICIA: La figurat, desigur.

SFÂNTUL: Nu, nu. Pușcăriașii băgau cuțitul în spinarea câte unuia de-al lor, făceau focul în pădure, îl perpeleau bine, după care raportau c-a evadat. Gardienii făceau și ei același lucru cu câte un deținut nou venit, asta până rămânea numai piele și os. Erau apoi mame care-și mâncau copiii. Dar asta-i altă poveste. Să nu mai vorbim despre trecut. Totul a fost pus pe seama mea, fiindcă se răspândise povestea cu Morozov.

VAGABONDUL: Cine-a răspândit-o?

SFÂNTUL: Ee! Ee! O întrebare interesantă, nu-i așa? Nu erau decât doi cei care știau. Și doar unul singur care putea s-o spună. A plătit bucătarul.

BERNARD: Te-au imitat pe tine. Tu le-ai oferit exemplul de urmat.

SFÂNTUL: (se întoarce brusc și-l vede pe Ogo) Tu? Când ai apărut? Ce cauți aici? Ce mai vrei de la mine? Nu-ți ajunge cât m-ai chinuit?

FELICIA: Ce se întâmplă, Soso?

SFÂNTUL: Nu-l vezi? Stă acolo, cu inima în brațe.

FELICIA: Ogo?

SFÂNTUL: Cine altul, cine? Se ține după mine, nu mă lasă să trăiesc.

SVETLANA: Despre cine vorbești?

VAGABONDUL: (semn la tâmplă că nu e în toate mințile) A luat-o la vale.

GOLUBOY: Nici tu n-ai lăsat oamenii să trăiască.

FELICIA: Spuneai că ți s-au pus în spate fapte pe care nu le-ai comis.

SFÂNTUL: (încercând să facă abstracție de prezența lui Ogo) Lucrurile au fost complicate. N-are rost să mai spun. Ceea ce am vrut eu a fost să creăm o lume în care să trăim toți în paradis. Paradisul acela biblic, în care nu știm să fi ajuns cineva. Să facem unul aici, pe pământ, pentru toată lumea. Să fim egali, să ne zicem tovarăși.

SVETLANA: Erai și tu egalul lor?

SFÂNTUL: Ee! Ee! Toți sunt egali, dar Dumnezeu e unul singur, nu-i așa?

VAGABONDUL: Vorbește, Sfinția-ta, vreau să știu cum te-ai descurcat.

SFÂNTUL: Primul lucru cu care trebuia să începem era să renunțăm la a mai fi stăpâni peste lucruri, peste fabrici, bănci, pământuri, case. Să nu ne avem decât pe noi. Noi cu idealurile noastre.

VAGABONDUL: Așa ca mine.

FELICIA: Asta-i frumos.

VAGABONDUL: (îndoit) Hm. Nu sunt sigur.

SFÂNTUL: (ignorându-l) Nu-i așa? Nu-i așa? Ei, uite, că multora nu le-a plăcut. Cei care erau cu adevărat bogați au renunțat mai ușor la ce aveau. Și-au lăsat palatele, s-au mulțumit să-și ia geamantanul cu bijuterii și să se facă nevăzuți. Ani mai târziu au reapărut prin alte țări, pe alte meleaguri. Săracii au fost cei mai încăpățânați. Aveau o casă mizeră, câte o bucată de pământ pe care nici n-aveau cu ce s-o lucreze, dar țineau la ea ca la ochii din cap. N-a fost chip să-i conving.

GOLUBOY: Nu i-ai convins cu vorba.

SFÂNTUL: Nu. N-a fost chip.

GOLUBOY: Până la urmă i-ai biruit.

SFÂNTUL: Le-am venit de hac. Se putea altfel? (se întoarce spre Ogo) Tu ești unul dintre ei? Asta ești? Eu sunt Stalin. Dar mi-a luat ani buni. Ce să spun? Mi-au mâncat sufletul. Drept e că și eu l-am mâncat pe-al lor.

BERNARD: Ce le-ai făcut?

SFÂNTUL: Pe cei care nu vroiau să-și lase casele i-am adunat și i-am dus departe, în celălalt capăt de țară. Nici nu mai știau pe ce lume sunt. Cât despre stăpânii de pământ, (răzând) ghici. Nu-i greu. I-am înfometat. I-am lăsat să crape de foame.

SVETLANA: Exact așa ai făcut.

FELICIA: Bine, cât poate să dureze asta? O zi, două, trei, o săptămână?

SFÂNTUL: Glumești. Țăranul e foarte încăpățânat. Mi-a luat trei ani până i-am făcut să renunțe la bucata aia nenorocită de pământ. Dar la animale n-au renunțat în ruptul capului. Au preferat să le taie. Să le mănânce. Să le spintece și să le lase în drum. Au mâncat apoi tot ce trăia, câini, pisici, șopârle, viermi.

BERNARD: Știai?

SFÂNTUL: Ți-am spus că eram prezent în fiecare casă, în orice odaie. Știam tot ce fac. Drept că primeam și raport săptămânal. Pot să-ți spun că mulți nu mă ascultau. Făceau orice numai să nu le dea statului nostru. Au cedat numai atunci când n-au mai avut nimic. I-am obligat să ne predea măcar pieile. Să ne alegem și noi cu ceva.

FELICIA: Piei de câini și de pisici? La ce bun?

SFÂNTUL: Sigur că n-aveam nevoie. Dar trebuia să-i obișnuiesc cu gândul că e datoria lor să renunțe la ceva ce le aparținea. Să învețe forța statului.

GOLUBOY: Erau animalele cu care-și lucrau pământul, cu care-și hrăneau copiii.

SFÂNTUL: Erau și animalele cu care se hrăneau cei care trăiau în orașe. Săracii ăștia încăpățânați au sfârșit prin a înfometa țara. Din cauza lor ani de zile toată lumea a trăit în mizerie. Ei au fost aceia care au năruit gândul traiului în paradis. După anii aceia nimeni n-a mai crezut cu adevărat în el. Ziarele au ținut-o una și bună, dar n-a mai fost același lucru.

FELICIA: Stai puțin. Cum e cu mamele acelea care-și mâncau copiii? De ce să-i mănânce?

GOLUBOY: De foame, bineînțeles.

SFÂNTUL: Omul e un animal carnivor. Așa a fost dintotdeauna. Dă-i ocazia și devine canibal.

GOLUBOY: (celorlalți) Stalin a fost acela care le-a dat ocazia. Pentru ca acum să facă pe sfântul.

BERNARD: (Feliciei) Văd c-ai rămas fără cuvinte. (Garcia, care ieșise din scenă, revine împingând o sofa pe care se așează confortabil și asistă ca la spectacol la ceea ce se petrece.)

GARCIA: Am găsit-o în stradă. E bună, întreagă. O punem aici și ne uităm la sfânt.

SFÂNTUL: (ignorând) Nu văd de ce. Mulțime de animale se mănâncă unele pe altele, se mănâncă între ele, nu sunt puține acelea care-și mănâncă propriii pui. Dacă afirmăm că suntem descendenți din vietăți de ordin inferior, de ce ne-am rușina să ne hrănim cu semenii noștri? Întâmplarea fericită face să fie mereu mai multe oi decât lupi, mai multe antilope decât hiene, așa că nu e nici o teamă că le va pieri neamul. Nu spun neapărat că trebuie să încurajăm practica, dar nici să nu-i recunoaștem meritele. Au fost timpuri aspre. O mulțime de oameni așteptau atunci stingerea din viață a câte unui părinte ca să-l pună în cratiță. Și n-au fost puțini aceia care s-au pierdut pe stradă, în drum spre casă. Dar, sigur, astea sunt întâmplări ale trecutului. Cine le mai știe și pe cine interesează?

FELICIA: Mame care-și mâncau copiii? Dar ceea ce spui este îngrozitor.

SFÂNTUL: Ee! Ee!

SVETLANA: (Feliciei) A stat în fruntea haitei de lupi ani de zile și a vânat ziua și noaptea.

SFÂNTUL: Am urmărit idealul. Ziua și noaptea, într-adevăr.

GOLUBOY: Ai avut grijă s-o faci așa fel ca foametea să dureze suficient de mult ca să supui toată populația țării. Asta ai făcut!

SFÂNTUL: Eu sunt Stalin. Cei care au supraviețuit cădeau la picioarele mele, mi se închinau. Eu am fost cel care le-a dăruit viața. (se întoarce spre Ogo) Ai auzit? Eu sunt Stalin.

VAGABONDUL: Tu, Staline, ești o fiară, îmi placi, zău că-mi placi.
SFÂNTUL: Ee! Ee!

GARCIA: O fiară, așa e. Foarte bine, excelent. Ne trebuie unul ca el aici pe bulevard. Unul care să trezească frica în oameni. Îmi lasă gura apă numai când mă gândesc.

GOLUBOY: (lui Garcia) Nu te gândi. N-o să-l ai.

VAGABONDUL: Mă întreb de ce nu te-a băgat și pe tine mămica ta în cuptor. Atunci când erai mic. Sunt sigur că făcea mult bine umanității. (Sfântul dă din mână disprețuitor)

GARCIA: Îmi trebuie un monstru celebru. Să se înghesuie lumea să-l admire.

SFÂNTUL: (inspirat) Asta ne-a învățat un savant al nostru. Avea laboratorul în subsolul unei clădiri. Făcea acolo tot soiul de experiențe cu câini. Îi învățase câteva șmecherii. Aprindea lumina, suna clopoțelul și câinilor le lăsa gura apă. Știau că urmează să primească mâncare. Dobândiseră un reflex condiționat, cum i s-a spus. Toate au mers bine până într-o noapte, când s-a produs o inundație. A dat apa peste cuștile câinilor. Care s-au speriat de moarte. Și-au petrecut noaptea înotând, cu boturile în plafonul cuștilor. Se înțelege că bună parte din ei au murit. Ei, dimineața, a urmat ritualul cu clopoțelul și cu lumina, numai că nu le-a mai lăsat gura apă. Teama de moarte a fost mai puternică. Savantul a întocmit un raport, a relatat ce s-a petrecut și ni l-a înaintat nouă. Iar noi l-am aplicat la oameni. Și să știi că merge perfect. Dacă-i sperii bine, poți să-i faci să execute tot ce vrei. Iar la sfârșit te și aplaudă.

FELICIA: Asta e important?

SFÂNTUL: Important, Nadia mea, sigur că este.

FELICIA: Ți-am spus că nu sunt Nadia. Sunt Felicia, așa mă cheamă.

SFÂNTUL: Atunci de ce iei înfățișarea ei și te arăți peste tot? Tu și el. (arată spre cortina unde continuă să stea Ogo)

FELICIA: Cum așa, Soso? Mă interesează povestea ta, asta e tot.

SFÂNTUL: Vrei să le spun și lor? Ce au ei cu povestea noastră? Cu ceea ce ar fi putut să fie și n-a fost?

BERNARD: Spune, Soso. Mă interesează chiar foarte mult.

SFÂNTUL: Sigur că te interesează. Asta nu însemnează că am să-ți spun.

GOLUBOY: Despre care Nadia vorbește?

SVETLANA: Habar n-am.

FELICIA: Soția lui. Prima, a doua, nu știu.

SFÂNTUL: Ee! Ee!

VAGABONDUL: Zi, Sfinția-ta, dă-i drumul. Hai, că mor de curiozitate. Ce i-ai făcut, ai mâncat-o sau ai ales s-o ții mai bine flămândă?

SFÂNTUL: Ee! Ee!

GOLUBOY: Soția? Nu e aceea pe care ai expediat-o, împreună cu toate neamurile, să se răcorească în Siberia?

SFÂNTUL: Nu, nu. Aia a fost cealaltă.

SVETLANA: Așa. Și prima?

FELICIA: Nadia s-a sinucis. Într-o zi de sărbătoare, așa mi-a spus el.

SFÂNTUL: Am mințit. Nu s-a împușcat ea. Am omorât-o eu. Eu, Stalin.

BERNARD: Mi se pare firesc. Cine altcineva putea s-o facă?

FELICIA: (lui Bernard) Taci.

SFÂNTUL: Lasă-l să vorbească. Îmi face bine. Poate că scap de ea dacă am să vorbesc. Se ține după mine, mă urmărește peste tot.

GARCIA: Zi-i.

SFÂNTUL: Nu mai credea. Asta a fost. Nu mai credea. A lăsat paradisul pe care-l construiam și a ales să trăiască în afara lui. Nu mă auzea, nu mai era lângă mine. M-am întrebat dacă nu avea pe altcineva. Am pus agenți pe urmele ei. N-avea. Dar nici pe mine nu mă mai vroia. Pe mine, Stalin. Ce puteam să fac?

FELICIA: Să-i spui că e liberă să rămână sau să plece. După cum îi spune inima.

VAGABONDUL: Ori să-i vii de hac.

SFÂNTUL: Asta-i ce-am făcut. Sărbătoream cincisprezece ani de la revoluție. O zi grea, cu paradă, manifestație, cină festivă, așa era, fiecare cu nevestele, grași, grase, demodați, îmbrăcați ca la nuntă. Nadia mea n-a venit. Am trimis după ea. A refuzat. Scaunul din dreapta mea gol toată seara. Ce era să fac?

BERNARD: (Feliciei) După logica lui Stalin diseară te lichidez.

SFÂNTUL: Am băut vin roșu, din acela care-mi plăcea mie și la sfârșit, înainte să ies îi fac semn georgianului meu să se apropie, îi pun mâna pe burtă și trag revolverul. Du-te, zic, du-te acasă și culcă-te. Ai avut o zi grea. Când am intrat în casă, Nadia nicăieri. Scot pistolul, trec dintr-o cameră în alta, dau eu de ea. Am găsit-o în odaia cea mai depărtată, ascunsă în pat. Nu cred că dormea. Dau deoparte pătura. Un ghem de carne, de oase. Am descărcat în ea toate gloanțele. Am rămas cu impresia că, pe măsură ce trăgeam în ea, femeia se destindea, se relaxa, răsufla ușurată. Am aruncat revolverul pe pat și m-am dus la culcare. A doua zi am aflat că s-a sinucis. Nu înțeleg ce-a apucat-o. De ce?

SVETLANA: Monstruos.

FELICIA: De ce-ai făcut asta, Soso?

SFÂNTUL: Ei i s-a părut că poate să aibă altă părere. O părere a ei. Diferită de a lui Stalin. Ori asta nu era posibil, tocmai acolo, în casa mea, în palatul din care dirijam mersul înainte al țării, nu-i așa? Atunci când intram eu în Piața Roșie, miile de oameni puteau să mă aplaude ore în șir. (ilustrează) Aplaudau până le sângerau palmele. La sfârșitul manifestației erau epuizați, treceau pe dinaintea polițiștilor să-și arate mâinile. Cine nu sângera era trimis direct în Siberia. Acolo avea prilej să reflecteze de ce nu-l iubea îndeajuns pe Stalin. Sau nu era gata să se sacrifice pentru el. Un examen pe care nu-l treceau toți. Dacă asta se petrecea cu alții, cum puteam să admit să se opună propria mea soție?

GOLUBOY: A fost întocmai așa. Un despot lipsit de vocație, sălbatic. Un om ale cărui crime nu trebuie uitate ca să nu fie posibilă repetarea lor. Dar nu arătându-te lumii aici. Aici nu. Ne-a ajuns. Acum du-te. (Sfântul își corectează ținuta, după care se urcă pe lada lui și redevine statuie.)

GOLUBOY: Hei, nu acolo. Afară, dispari din fața noastră.

GARCIA: Eu aș fi vrut să mai aud. Mi-ar trebui un monstru adevărat, unul de care să se sperie lumea, să-și lase portofelul și să fugă.

SFÂNTUL: Eu sunt Stalin. Născut să mă aflu pe podium.

VAGABONDUL: Numai că nu știi să cânți.

GOLUBOY: Nici nu te gândi. Pleci acum.

BERNARD: Ce-o fi în capul tău? Tu chiar crezi că ai să ajungi sfânt?

SFÂNTUL: Ee! Ee! Oamenii mai ies și acum în stradă cu portretul meu, îl arată lumii, se roagă pentru mine. Mă vor înapoi, să le arăt calea.

FELICIA: Mă străduiesc să te înțeleg, Soso. Eu n-am trecut prin toate astea, mi-ar veni mai ușor, dar uite că nu-ți dau dreptate.

SFÂNTUL: Revoluție înseamnă moarte, înseamnă sacrificii. Drumul spre fericire e lung. Durează mai mult de o viață, asta e.

GOLUBOY: Vrei să spui că dacă s-ar ivi ocazia ai face la fel?

SFÂNTUL: Întocmai. O luăm de la capăt. E singura cale. Acolo promit să vă duc eu.

GOLUBOY: Du-te singur. Noi rămânem aici.

SVETLANA: Fiindcă dacă nu o faci, mai există o cale. (În timp ce vorbește se scotocește în poșetă, de unde scoate un revolver pe care îl îndreaptă spre Sfântul.) Ceea ce n-au putut face părinții noștri, uite că putem face noi astăzi. Să-i răsplătim pentru suferința pe care au îndurat-o în timpul cât ai fost stăpân peste oameni.

SFÂNTUL: Ce? Ce? Vrei să-l asasinezi pe Stalin? Unde s-a pomenit așa ceva? N-ai cum să scapi.

SVETLANA: Nici nu vreau să scap. Vreau doar să fac dreptate.

SFÂNTUL: Garcia, tu nu vezi ce se întâmplă? (Ogo, care a stat neclintit începe să gliseze spre pardoseala scenei; o mișcare lentă, dar vizibilă.Garcia se întoarce spre Svetlana, care îndreaptă pistolul spre el. Acesta se îndepărtează.)

GARCIA: Ce e asta? Chem polițiștii.

SVETLANA: Cheamă-i. Sunt sigură că vor și ei să te cunoască.

VAGABONDUL: (Sfântului) Eu zic să te cari. Da’ să n-o iei și pe frumoasa cu tine. Îmi place s-o avem pe-aici, să ne asculte.

BERNARD: (Feliciei) Cred că despre tine e vorba.

GOLUBOY: (se apropie amenințător cu bastonul ridicat) Mai ești încă pe-aici?

SFÂNTUL: (derutat) Garcia, ce faci? (se răsucește și îl vede pe Ogo apropiindu-se) Tu? Vii și tu peste mine? (Svetlanei) Împușcă-l! Îți poruncesc să-l omori.

SVETLANA: Asta fac. (trage cu pistolul, însă în Sfântul; urmează un lung moment de panică; Svetlana și Goluboy se reped spre locul pe care stă acesta)

SFÂNTUL: Ce se petrece aici? Eu sunt Stalin. Eu sunt geniul popoarelor. Vă închipuiți cumva că ăsta-i sfârșitul? Vă înșelați. Am să vă dovedesc. Mă întorc, să nu vă îndoiți. În curând va fi din nou timpul meu. Nu mă aude nimeni? Nu mă aude nimeni?(coboară și o ia la fugă, neștiind încotro s-o ia, uitându-se în urmă la Ogo. Aura din jurul capului se stinge. Mâna stângă, de care nu s-a prea folosit, zboară în jurul lui. Iese indignat prin stânga scenei.)

GOLUBOY: Ferească sfântul să mai vii vreodată.

SVETLANA: Uite, domnule, că am reușit. (Ogo dispare între faldurile cortinei înainte să atingă podeaua scenei.)

VAGABONDUL: Și nici nu știa să cânte. (Vine vesel spre lada pe care stătuse Sfântul. Se urcă pe ea, dansează, dă haotic din mâini și cântă, după care stă în mâini și face aceleași mișcări cu picioarele.) Kalinka, kalinka, kalinka maia!/ V sadu iagoda malinka, malinka maia. (Cei de față aplaudă și se bucură de spectacol. Svetlana și Goluboy se caută prin buzunare, pun bani în blidul de lângă ladă, după care se așează relaxați în sofaua adusă de Garcia.)

GARCIA: Bravo, îmi placi. Să știi că te mut în centru. Ești bun. Mai am o celebritate acolo la care nu se uită nimeni.

BERNARD: Uite cum se rezolvă o problemă a istoriei.

FELICIA: Parcă nu e același lucru. Cine poate să-mi spună că nu e sfânt? (Apare Trecătorul 1 și Trecătorul 2. Aceștia se opresc și se uită la Vagabondul care continuă să danseze și să cânte.)

TRECĂTORUL 1: (După ce citește numele, scoate o monedă și o aruncă în blid) Stalin.

TRECĂTORUL 2: Tată, știi cine dracu a fost Stalin?

Cortina

***

 

 

Elise WILK

Pisica verde

(fragment)

Personaje:

 

Dani

Bianca

Boogie

Robert

Roxana

Flori

 

 

Personajele acestei piese au între 16 şi 19 ani. Acţiunea se petrece în zilele noastre, într-un cartier mărginaş al unui oraş de provincie. Multe, multe blocuri de patru etaje cu vopseaua scorojită, câteva magazine, un parc. Peste toate se înalţă, ca o fantomă, ruinele fostului combinat chimic. Noaptea târziu, după ce în spatele tuturor ferestrelor se face întuneric, singura lumină este un laser verde de discotecă, plimbându-se încet peste oraş.

 

 

1. BIANCA

 

DANI:

Ţi-ai imaginat vreodată o pisică verde? Să ştii că e o chestie cât se poate de frumoasă,

crede-mă pe cuvânt.

Nu ştiu cum să-ţi explic. Imaginează-ţi o pisică normală. Cu dungi sau simplă. Şi după

aia gândeşte-te la aceeaşi pisică, numai că verde.

Arată super mişto, cumva ireal.

Adică imaginează-ţi că mergi pe stradă, în zona aia naşpa cu blocuri din spatele

combinatului. Şi totu’ e gri. Vezi babe cu plase în mână care ies din magazinul de pâine.

Vezi femei cu cearcăne care întind rufe pe balcon. Auzi muzică populară de la parter şi

vezi tot felu’ de loseri în şlapi de plastic care sparg seminţe în faţa blocului. Şi peste tot e

un miros din ăla de untură prăjită care acoperă tot cartieru’ ca o umbrelă imensă şi

greţoasă.

Şi deodată vezi o pisică verde. Poate e la un geam de bucătărie. Poate traversează aleea

din faţă de la non-stop. Poate tocmai se strecoară printre picioarele şefului de scară,

îmbrăcat în pantaloni de trening.

BIANCA:

Dacă pui o monedă de 50 de bani pe linia de tramvai şi o ridici după ce trece tramvaiu’,

poţi să vezi pe ea prima literă din numele tipului care o să fie soţul tău. La trenuri nu e

valabil, adică dacă încerci chestia asta în gări, o să îţi iasă o literă greşită şi asta o să te

bage mai târziu în tot felu’ de încurcături. Da’ cu tramvaiu’ funcţionează. Lu’ Dana de la

3 i-a ieşit O, da’ ea spunea că e Q, pentru că e convinsă că o să se mărite cu un străin.

Eu cred că e adevărat. Pentru că am pus de vreo 8 ori şi niciodată nu mi-a ieşit nimic.

Serios. Nici o literă. Ar fi fost ciudat să iasă ceva. Pentru că eu n-o să am nici un soţ.

Mă gândesc că un soţ ai la 20 de ani sau aşa.

Şi eu n-o să am niciodată 20 de ani. Nu ştiu dacă asta e bine sau rău.

BOOGIE:

Deci fii atent. E simplu. Umpli un pahar cu apă şi dizolvi în el un praf pe care-l faci din

toate pastilele pe care le găseşti în casă. Eu ultima dată mi-am făcut din ceva pilule pe care le ia maică-mea, nişte chestii mici şi colorate ca nasturii de la şorţul lu’

Scufiţa Roşie. Deci pui apa, dizolvi praful. După care nu-ţi mai rămâne decât să înghiţi

tot ce e în pahar. Şi în câteva secunde o să porneşti într-o super călătorie cu un avion mic

şi roz. O să vezi pe geam mii şi milioane de peştişori portocalii şi o stewardesă cu aripi

de plastic o să-ţi toarne whisky în pahar în timp ce avionu‘ ăsta o să zboare cu 3000 de

kilometri la oră şi o să taie toţi norii în două.

DANI:

În momentu’ în care vezi chestia asta, parcă totu’ se transformă. Îţi dai seama, în toată

mizeria aia apare deodată o pisică verde. Şi ţi se pare că nu mai eşti pe stradă în cartieru’

ăla naşpa, ci undeva într-o chestie… nu ştiu cum să explic, că nu prea există cuvinte

pentru asta, şi atunci când nu există cuvinte, înseamnă că e ceva cât se poate de bun.

BOOGIE:

După câteva minute o să aterizezi într-un fel de sat la marginea mării unde, într-o casă cu

uşi de ciocolată, te aşteaptă o doamnă cu coc alb care tocmai ţi-a făcut budincă de zmeură.

Imaginează-ţi c-o să mănânci sub o tufă de liliac. Şi deodată apare iubita ta din liceu

îmbrăcată în fustă de blugi şi te ia în braţe. Sau tipa aia din tramvai cu palton roşu care s-a uitat o secundă în ochii tăi şi la care te gândeşti de atunci în fiecare dimineaţă. Sau

vecinul tău Maxi cu care înveleai toate fotoliile din casă în vată de

zahăr.

BIANCA:

Da’ nu-mi pare rău că n-o să mă mărit. O tipă cu soţ poartă poşetă de piele, miroase mereu a detergent şi plânge des. De cele mai multe ori plânge în WC, ca să n-o audă nimeni, da’ câteodată nu se poate abţine şi plânge

în staţia de autobuz, de faţă cu o groază de oameni. Staţiile de autobuz sunt făcute ca să

aştepţi autobuzul, nu să plângi. Aşa că femeile astea ar trebui să se abţină şi să meargă

într-un loc unde nimeni nu se uită ciudat la tine dacă plângi.

DANI:

Dacă-ţi imaginezi ceva suficient de mult, chestia aia după un timp începe să existe.

La mine a durat cam trei ani cu pisica. Mă refer, până să existe. Am văzut-o într-o

după-masă. A apărut în Carrefour, în coşul de cumpărături al unui moş care stătea în faţa mea

la coadă. A stat acolo pentru trei secunde şi sunt sigur că nimeni în afară de mine nu a

văzut-o. Şi chestia asta m-a făcut să mă simt cât se poate de bine.

BOOGIE:

Gândeşte-te că sub tufa aia de liliac o să apară cine vrei tu. Şi dacă nu vrei să vină

nimeni, nu apare nimeni. Pentru că acolo se întâmplă numai ce vrei tu.

O să mă întrebi dacă o să te mai poţi întoarce vreodată acasă. Şi eu îţi spun că da, pentru

că eu am fost acolo şi acum sunt aici. Aşa că n-ar trebui să-ţi fie frică. Trebuie numai să

dizolvi praful ăla în apă şi să închizi ochii.

BIANCA:

Eu n-am plâns niciodată. Ştiu că pare freaky şi-aşa, da’ mi-a povestit maică-mea că nici

când eram bebeluş nu plângeam. Ai mei au fost foarte îngrijoraţi, au crezut că am

ceva. N-am plâns nici când a murit Mister President. Aşa îl chema pe hamsteru’ meu. Eu

m-am bucurat, pentru că am ştiut că o să se reîncarneze în om, şi asta e o uşurare, pentru

că înseamnă că poţi în sfârşit să bei cola şi să conduci maşini, nu să stai non-stop într-o

cuşcă plină cu rumeguş şi să te plictiseşti de moarte. Mi-ar plăcea sincer să se fi

reîncarnat într-o actriţă din aia care se plimbă cu decapotabila prin California şi îi flutură

păru’ în vânt. Da’ n-am de unde să ştiu, poate o să devină vreun homeless sau vreun

politician sau o chelneriţă. În orice caz, cred că orice e mai bine decât hamster.

Eu n-o să mă reîncarnez. Adică ordinea e asta: mai întâi eşti animal, apoi om. Dup’ aia nu

mai eşti nimic. Nu ştiu dacă asta e bine sau rău.

Nu ştiu ce animal am fost, da’ cred că broască ţestoasă sau aşa, că ălea trăiesc vreo 500

de ani şi atunci Dumnezeu probabil că a zis: de data asta tre’ să fie mai scurt, aşa că mi-a

programat numai…

DANI:

16ani. Cam atât părea să aibă. Nu mă dau în vânt după tipe de-astea super tinere. Numai că fata asta avea pe ea un tricou pe care era o pisică verde.

BIANCA:

Eu m-am dus la club pentru că Dana mi-a spus că ştie din surse sigure c-o să vină Robert.

Şi cum Robert tocmai se despărţise de tocilara aia din 10 C, era chiar un moment bun să

stau de vorbă cu el. După ce am stat pe scaun până la 2 noaptea şi am băut vodkă şi am

fumat pachetu’ de ţigări a’ lu’ Roxana care se pupa în spate cu un pletos, mi-am dat

seama că nu e nici o şansă să apară Robert şi am zis că mă car acasă.

DANI: Trebuie doar să închizi ochii şi să-ţi imaginezi pisica verde.

BIANCA: Şi a apărut tipu’ ăsta, Dani, care a zis că, dacă am chef, putem să dăm o tură cu

maşina.

DANI: Şi dacă ţi-o imaginezi destul de puternic, începe să existe.

BIANCA: Cred că s-a uitat la mine din cauza tricoului. Mi l-a adus soră-mea din Franţa. La început era negru şi avea aplicată o pisică albă dintr-un fel de cauciuc. Şi maică-mea a

băgat tricou’ în maşina de spălat cu ciorapii ăia verzi ai lu’ soră-mea. Când l-a scos,

pisica se făcuse verde. Mi s-a părut cumva cool.

DANI: Cre’ că tipa băuse cel puţin juma’ de litru de vodkă la cât de tare îi sticleau ochii.

BIANCA: Era prima dată când un tip mă invită să mă plimb cu maşina, aşa că n-am ştiut ce să spun.

DANI: Nici n-am vrut să intru în vorbă cu ea. Am vrut doar să mă uit din celălalt capăt al

clubului la pisica aia verde de pe tricou şi să mă simt bine.

BIANCA: De fapt eram convinsă că o să spun nu.

DANI: Eram convins că asta o să fac toată noaptea. O să stau şi-o să mă holbez la pisică.

A observat că mă uit la ea. S-a uitat şi ea spre mine.

BIANCA: Şi fix în momentu’ ăla în care am vrut să spun că n-am chef să mă plimb cu maşina, a apărut Robert.

De mână cu Alina din 10 B. Şi atunci m-am enervat atât de tare încât am spus OK.

DANI: Atunci am mers la ea şi am întrebat-o dacă nu vrea să vină să dăm o tură cu

maşina.

BIANCA: Câteodată mă gândesc că a fost vina lui Robert. Dacă n-ar fi apărut de

mână cu aia, cre’ că nu m-aş fi dus cu tipul ăsta în maşină.

BOOGIE: Dacă închizi ochii şi apeşi tare de tot, o să vezi o groază de puncte portocalii şi-o să ameţeşti.

BIANCA: Cre‘ că aş mai fi băut vreo 4 pahare de vodkă. Şi m-aş fi dus la el.

DANI: A spus OK. Şi fix în momentu‘ ăla o lumină din aia de laser a căzut pe pisica

de pe tricou.

BOOGIE: Eu când închid ochii, printre punctele ălea portocalii o văd pe ea.

BIANCA: Mi-am luat geaca.

DANI: Am mers spre ieşire.

BIANCA: Nu mi-am luat la revedere de la nimeni.

DANI: Pisica de pe tricou sclipea.

BOOGIE: Are căciula roşie pe cap.

BIANCA: Tipu‘ mi-a spus

DANI: Maşina e parcată în spatele combinatului.

BIANCA: Aşa că am mers încolo

DANI: Am ieşit din club şi am mers spre maşină.

BIANCA şi DANI (împreună): Prin zăpadă

DANI: Care strălucea ca un glob disco.

 

2. BOOGIE

 

BOOGIE:

Căciula roşie o are de la mine. Mi-a luat vreo cinci luni s-o tricotez. De ziua ei am împachetat-o frumos şi i-am pus-o pe preşul de la intrare. Am sunat la uşă. Şi am fugit. Eram în clasa a şaptea. Noi ne-am certat în clasa a şasea, la început. De fapt, nu ne-am certat. N-a mai vorbit cu mine. Dar a doua zi când am mers la şcoală am văzut-o în staţie. Cu căciula pe cap. Şi de atunci în fiecare iarnă o văd numai cu căciula asta.

Într-o dimineaţă, la şcoală, s-a mutat în bancă cu Roxana. Pur şi simplu, fără să-mi spună nimic. I-am scris un bileţel în care am cerut să-mi explice de ce. Şi i-am desenat un dinozaur pe biletul ăla. Era semnul nostru. Ea m-a învăţat să desenez un dinozaur fără să ridic creionul de pe hârtie. Şi acum mai ştiu. Nu mi-a răspuns la bilet şi în pauză a râs de mine cu Roxana şi Dana şi mi-a aruncat penarul pe geam. A doua zi mi-au schimbat sandwich-ul şi mi-au pus unul cu pastă de dinţi în loc de unt. Eu i-am mai scris un bileţel şi am mai desenat un dinozaur şi i l-am băgat în cutia poştală. N-a răspuns nici la ăsta. De ziua mea, taică-miu a găsit în cutia noastră poştală o hârtie pe care era desenat cu carioca un dinozaur în multe, multe culori.

FLORI: Ultima dată am văzut-o…

BOOGIE: Vineri era în toaleta fetelor cu Dana şi Roxana şi…

FLORI: Se dădea cu ruj. În faţa oglinzii din hol.

BOOGIE: Nici măcar nu m-a salutat.

FLORI: Nici măcar nu m-a salutat când a ieşit pe uşă.

BOOGIE: Nici măcar n-a întors capul.

FLORI: A plecat şi nu s-a uitat în urmă.

BOOGIE: De multe ori mă gândesc că dacă ar fi fost în continuare prietena mea…

FLORI: Ştiu că-i o tâmpenie, dar

BOOGIE: poate că nu s-ar fi întâmplat nimic dacă

FLORI: poate ar fi fost altfel dacă nu făceam eu vraja aia.

BOOGIE şi FLORI (împreună): poate că nu s-ar fi întâmplat nimic dacă

FLORI: nu m-ar fi enervat în halul ăla. Da, surorile mai mici pot fi al dracului de enervante. Şi câteodată îţi doreşti să nu mai existe. Într-o zi, când era încă un bebeluş, mama a plecat până la o vecină şi m-a lăsat singură cu ea. Eu am luat toate pernele din casă şi am îngropat-o sub ele. Am luat fierul de călcat.Am apăsat pe pernele alea până n-am mai putut. La un moment dat s-a deschis uşa.A intrat mama. M-a dat la o parte şi a scos-o de sub mormanu’ ăla de perne. Era verde. Mi-a venit să râd.

BOOGIE: Aş face orice s-o aduc înapoi.

FLORI: Cu vrăjile ne ocupam de când eram mici. Nu se îndeplineau niciodată.

BOOGIE:Dacă vrei să te întâlneşti cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de mult, tot ce tre’ să faci e să înghiţi o cutie întreagă cu aspirine.

FLORI: Dacă vrei ca cineva care a plecat de acasă să se întoarcă, tot ce trebuie să faci e să pui, timp de 33 de zile, câte un pătrăţel de ciocolată sub preşul din faţa uşii. Aşa mi-a spus Vero de la etajul doi şi eu am pus ciocolată sub preş timp de 33 de zile şi am aşteptat să se întoarcă tata. De fapt, ciocolata au mâncat-o Vero cu soră-mea. Şi asta m-a enervat îngrozitor.

BOOGIE: Eu aşa am făcut, şi chiar am văzut-o pe ea. Era foarte aproape de mine. Am încercat să ajung la ea, da’ nu puteam să înaintez, mă afundam într-un fel de vată. Atunci am vrut s-o strig, da’ nu puteam să deschid gura, că se umpluse de spumă.

FLORI: Dacă vrei ca cineva să te placă, îţi trebuie o foaie de hârtie pe care a scris şi o fotografie de-a lui. Le dai foc într-o noapte cu lună plină, între orele 3 şi 4, iar cenuşa o arunci într-o apă curgătoare în timp ce spui tot felul de lucruri în latină. Peste 9 zile o să vină. Şi o să vorbească cu tine. Am făcut o dată chestia asta. Cu soră-mea. A furat o lucrare de control de-a lu’ Robert ăla. A printat o fotografie de-a lui de pe net. Le-a dat foc şi a aruncat cenuşa în WC. În timpu’ ăsta eu citeam din manualul de latină. Au trecut 9 zile şi nu s-a întâmplat nimic.

BOOGIE: Cu antibioticele funcţionează mai bine, da’ e mai periculos. Dacă nu vomiţi la timp, poţi s-o păţeşti. Cel mai bine e să le combini. Câte una din toate felurile. Atunci vezi nişte lucruri aşa de frumoase că nu-ţi vine să te mai întorci.

FLORI: Dacă vrei să vezi cum o să arate locul unde o să pleci după ce mori, pune o oglindă în faţa altei oglinzi. Uite-te înăuntru până ameţeşti. Dar ţine minte: nu prea e bine să faci asta. Pentru că sunt şanse mari să ţi se întâmple ceva rău.

BOOGIE: Mă gândesc că poate şi ea e pe undeva şi vede lucruri aşa de frumoase că nu vrea să se mai întoarcă.

FLORI: Dacă vrei să i se întâmple ceva rău cuiva, rupe un nasture de pe paltonul cuiva care a murit şi coase-l pe paltonul lui.

BOOGIE: Jur că dacă s-ar întoarce nici măcar nu mi-aş mai dori să fie din nou prietena mea. Nu i-aş mai pune dinozauri în cutia poştală. N-aş mai plânge seara în pat pentru că nu m-a salutat la şcoală. Şi n-aş mai înghiţi nici o singură pastilă.

FLORI: Vara trecută mi-a stricat sandalele cu strasuri. Mi le cumpărasem din banii primiţi de la tata. Aşa că ţineam foarte mult la ele. Le-a pus înapoi în cutie fără să zică nimic. Eu m-am enervat atât de tare că mi-am dorit să dispară şi să n-o mai văd niciodată.

Nu ştiam pe nimeni care a murit. Aşa că am furat nasturele de la muzeul de istorie, de pe o haină de militar. Şi i l-am cusut de palton.

BOOGIE: Dacă s-ar întoarce…

FLORI: Dar vrăjile nu reuşesc.

BOOGIE: N-o să se-ntoarcă.

FLORI: Totuşi mă gândesc că de data asta a funcţionat. Şi că e vina mea.

 

* * * *

 

[Vatra, nr. 1-2/2020, pp. 96-135]