Bărbați fără degete și alte amintiri penibile*, cel mai recent volum al lui Petru Cimpoeșu, propune o colecție de texte greu încadrabile într-o anumită tipologie, o serie de flash-fictions care se impun printr-o diversitate asumată și bine reglată în balansul real-ficțional. De altfel, întregul volum poate fi citit fie ca un grupaj de compoziții individualizate, fie ca un roman, însă unul atipic datorită acestei discontinuități volubile. Deși încă din primul text intitulat Cu inimă bună, un pseudo-cuvânt-înainte (unde autorul precizează faptul că textele au fost publicate anterior, majoritatea în revista Vatra), liantul dintre ele nu reușește în cele din urmă să traseze niște frontiere sigure în ceea ce privește unitatea volumului. Într-adevăr, nu putem vorbi despre unul sau mai multe fire narative care să contribuie la o construcție romanescă, însă elementul coagulant al cărții constă în mecanismele memoriei și ale gândirii, un tip de (re)actualizare a unor semnificații care, odată discursivizate, produc adevărate anecdote, bucăți de memorii ori istorisiri aflate la limita ficțiunii.

Nu întâmplător, primul grupaj de texte al volumului se intitulează Semificțiuni, prima dintre acestea anunțând, probabil deliberat, câteva convenții ale scrierii memoriilor și nu numai, pe care autorul, de fapt, le deconstruiește de-a lungul cărții. Pornind de la o veche dorință, aceea de a-și scrie memoriile, lucru pe care și l-ar fi dorit materializat „încă din frageda copilărie” (p.9), autorul construiește un metatext raportat la însăși dihotomia ficțiune-realitate, instrument al compozițiilor sale și obsesie într-o posibilă înțelegere a lumii.

Umplerea de sens a golurilor care complexează mintea umană devine în demersul lui Petru Cimpoeșu o lungă și firească încercare de a-și clarifica, mai întâi sieși, câteva experiențe, iar mai apoi de a propune o perspectivă (relativ) limpede asupra unor evenimente trăite și a căror importanță survine tocmai din faptul că nu vor genera niciodată niște sensuri ultime. Autorul nu urmărește să(-și) ofere explicații sau să reconstruiască scenarii pentru a le semnifica ulterior, ci, pe fondul spontaneității, care contribuie la unificarea textelor, creează povești, istorisiri, mai mult sau mai puțin încadrate într-un context actual, ușor de identificat sau, dimpotrivă, dificil de imaginat pentru lector. Trecerea de la un text la altul, deși diferite în esența lor, decurge firesc, deplasând și suprapunând cronotopuri, însă fără a fi forțat cursul poveștilor. De la Înger odihnindu-se. Frumoșii ani ’90, unde ficțiunea își revendică virtualitățile, ni se propune o proză cu un nucleu cât se poate de real: declarația incoerentă și semi-tragică a unui tânăr despre moartea cunoscutului actor Paul Walker. Așadar, în prezentul text, Povestea vorbei – alta,  Petru Cimpoeșu situează această întâmplare, care a circulat un timp îndelungat în mass-media, drept Prolog la povestea sa. Cu toate acestea, urmărind firul unei deconvenționalizări despre care aminteam la început, textul nu este nici pe departe o poveste, beneficiind doar de anumite convenții (existența unui prolog, a unei așa-zise expozițiuni a poveștii, al unor interludii – toate marcate de către autor), pe care le putem situa într-un soi de mise en abyme pentru miza interioară textului de a demonstra, printr-o manieră ludico-științifică, incapacitatea intelegenței artificiale de a depăși analfabetsimul funcțional, problemă ce a fost larg dezbătută pe marginea declarației respectivului tânăr. Totodată, textul adună câteva referințe din domeniile științelor în aparență exacte (o culegere din domeniul biologiei minții a lui Eric Kandel sau experimentul lui Elon Musk în inteligența artificială), atribuind anumite procese felului în care psihicul uman generează povești și are nevoie de aceste experiențe emoționole, pe care științele nu le pot crea în baza unor tipare: „Într-un anumit sens, putem spune că, oricât ar evolua, inteligența artificială va rămâne analfabetă funcțional, fiindcă nu va conștientiza niciodată cu adevărat semnificația cuvintelor.” (p.86). Dacă astăzi dezbaterile despre (in)compatibilitatea literaturii cu științele exacte propun tot felul de alternative, Petru Cimpoeșu dezvoltă un scurt și interesant raționament tocmai folosindu-se de mecanismele narative, cu care jonglează pe tot parcursul volumului.

O proză inedită este și cea intitulată Bunici, singurul text unde avem o voce narativă la persoana a III-a și în care, după scurtul paragraf din incipit scris la persoana a II-a, este detaliată cinematografic experiența copilului ce resimte acut marginalizarea din partea familiei. Privind din exterior comportamentele celorlalți, protagonistul conștientizează tertipurile adulților prin care este îndepărtat de ei. Dincolo de acestea, textul propune un moment revelatoriu de maturizare, dar și de interpretare a propriilor comportamente: „Sunt momente când încerci să admiți că acela erai tu sau măcar cineva care are legătură cu tine.” (p. 130)

Spirit ironic și autoironic, circumspect și aparent spontan în textele sale, ludic, dar asumat, Petru Cimpoeșu nu își scrie memoriile, lucru care s-ar putea presupune odată cu primul text al cărții sau, cel puțin, nu le scrie conform tiparelor pe care le (re)cunoaștem în volumele de memorii. Totuși, sub cupola fragmentarismului dat de multitudinea și diversitatea textelor, autorul asamblează o lume de interior marginală, însă interesantă și care merită exploatată. Ar fi prea mult și nedrept, de altfel, să etichetăm această carte drept literatură a periferiei, dar, dincolo de intertextualitatea fățișă (inserții literare, filosofice, științifice) și, în același timp, de negare a oricărei pretenții literare, este configurat un univers al evenimentelor „din spate”, periferice și asimilate firesc. Această lume de interior compusă din încercări de înțelegere a trecutului și a timpului, în genere, de revizitare a unor amintiri semi-cristalizate dovedește, de fapt, imprevizibilitatea și importanța deopotrivă a unor experiențe, detalii aparent lipsite de esență. Uneori nejustificate, alteori fie explicate rațional sau nu, fie prin mecanismele inconștiente ale gândirii de a împleti sensuri, aceste experiențe survin în siajul spațiului de culise. De aceea Petru Cimpoeșu propune câteva paragrafe în manieră (auto)ironică dintr-o scrisoare, rămasă cu destinatar anonim până la final, către un tânăr de provincie, care îi trimisese cartea sa probabil în speranța de a scrie despre ea. Astfel, Scrisoare către un tânăr din provincie se desfășoară ca un mesaj onest și spumos, înțesat de incomodități și de adevăruri greu asimilabile în contextul unei lumi literare care se pretinde a fi justă. Încă o dată, Petru Cimpoeșu confirmă miza anticonvenției și lasă loc unui discurs cu vădite accente de oralitate, deși amestecul dintre textele cu un pronunțat caracter ficțional și cele din ultima parte a volumului, unde apar, mai degrabă, scurte eseuri pe marginea unor probleme din presa literară, ar părea nepotrivit. Nefiind un roman propriu-zis și nici o carte de povești sau una exclusiv de eseuri, volumul permite citirea lui din oricare unghi ar fi deschis. Precum Exuvii, volumul Simonei Popescu, de exemplu, catalogat drept roman, și cel de față are avantajul de a putea fi citit din orice parte, antrenând și provocând lectorul să găsească sensuri, legături, intersecții printre strategiile textuale care clădesc lumile lui Petru Cimpoeșu.

Revenind la ideea marginalității, câteva exemple concludente se regăsesc, sub formă de oglindă în două texte, unul din primul grupaj, Adio, domnule Bălăiță!, iar al doilea din ultimul grupaj, O amintire cu Mușina. Așezate în oglindă, dar contrapunctic, cele două istorisiri au ca protagoniști două figuri remarcabile din spațiul cultural român: Alexandru Mușina și George Bălăiță. Miza acestor texte constă în eliberarea de posibile discursuri elogioase rigide și de comentarii ale cărților celor doi autori, Cimpoeșu migrând spre zone mult mai puțin vizitate, de unde reiese spiritul profund uman atât al autorului, cât, mai ales, al celor două personalități în cauză. Primul text se distinge prin latura lui tragică, nelipsită însă de sclipirile comico-ironice, în care Cimpoeșu reface traseele și obstacolele de dinaintea înmormântării prietenului său George Bălăiță. „Văd că relatarea mea se tot lungește, dar nu-mi pot reprima tentația de a vorbi despre toate nimicurile astea” (p. 41) mărturisește autorul, anunțându-și predispoziția pentru presupusele banalități desuete și trecute cu vederea, tocmai cele care alcătuiesc resorturile textelor sale. Interesantă este relatarea despre imposibilitatea autorului de a descoperi „un alt George Bălăiță decât acela oficial, din scrierile și interviurile lui” (p. 41), demers ce în cazul textului despre Alexandru Mușina va fi împlinit, fiindu-i dat să observe și o altă latură a scriitorului din Brașov, mult mai umană, mai apropiată de problemele mundane, dar fără a-și dezminți personalitatea. Dacă dispunem de o privire globală, această paralelă a textelor amintite esențializează „refigurările” – termen împrumutat de Cimpoeșu de la Paul Ricoeur – pe care autorul le așază în discurs. Analizând gradual, de la blocajele ce împiedică naturalețea în comportamentul prietenului și de la pregătirile înmormântării lui, până la firescul și în același timp neobișnuitul povestirii despre Mușina, unde moartea celui din urmă nu-l oprește pe autor să-l știe în continuare scriind la Brașov, observăm un parcurs ce se dorește a fi din ce în ce mai epurat de convenții și de liniarități constrângătoare.

Așadar, date fiind cele expuse mai sus, Cimpoeșu propune un volum valoros, de factura unui experiment asumat, dar și riscant din punctul de vedere al eterogenității textelor. În pofida acesteia, autorului îi reușește topirea axelor temporale una în cealaltă („Somnambuli, mereu lipsiți de prezent, trăim în semirealitate”), precum și melanjul tipurilor de discurs sau a clasicelor specii literare. De asemenea, autenticitatea relatărilor întărește natura romanescă a cărții, una despre pluralitatea semnificațiilor și despre (re)construcția lor în funcție de multiple coordonate, nu mai puțin traiectoria pe care o preferă lectorul în parcurgerea textelor.

______________

* Petru Cimpoeșu, Bărbați fără degete și alte amintiri penibile, Polirom, Iași, 2019.

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 22-23]