– Stimate domnule Profesor universitar doctor Ştefan Oltean, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate, prin a vă întreba care au fost, în timp, treptele, etapele, momentele pe care le consideraţi cu adevărat importante în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat cel mai mult: un om, o carte, o idee?

– Au fost mai multe etape, începînd cu liceul, continuînd cu facultatea, cu activitatea la catedră, cu stagiile petrecute în universități americane (Kent State University, Cornell University), cu perioada de după… În liceu (Liceul „Emil Racoviță”, Cluj) am fost atras de literatura comparată și de limba engleză, dar m-am descurcat bine și cu matematica; am fost o vreme elev la secția reală, iar apoi m-am transferat la secția umană, în clasa a X-a. Au urmat studiile universitare de Limba și literatura engleză la Facultatea de Filologie din Cluj, iar după absolvire am devenit cadru didactic universitar la Catedra de Filologie Germanică a Universității clujene, devenită în anii ’90 Departamentul de Limbă și Literatură Engleză. Aici profesez și în momentul de față. Ca tînăr asistent universitar am fost impulsionat de ideile deschizătoare de drumuri ale reprezentanților Școlii de Lingvistică, semiotică și poetică din Cluj. Am colaborat fructuos cu Carmen Vlad și Mircea Borcilă în acest sens, dar și cu alți colegi. Apoi m-au fascinat ideile lingvistice novatoare, revoluționare ale lui Noam Chomsky, a cărui concepție generativă, cognitivistă și universalistă despre limbaj am încercat să o asimilez în perioada unui stagiu de doi ani petrecut la Departamentul de Lingvistică al Universității Cornell, Ithaca, New York, la începutul anilor ‘90; rezultatul a fost o transformare radicală a convingerilor mele lingvistice după vîrsta de 40 de ani. Interesant, însă, studiul meu cel mai influent este situat la interferența dintre poetica narațiunii și lingvistică. M-au influențat și idei ale altor lingviști, naratologi sau filosofi, cum ar fi Ludwig Wittgenstein, cu al său Philosophische Untersuchungen/Philosophical Investigations, sau Paul Ricoeur, cu Time and Narrative – trei volume impresionante despre configurarea timpului în narațiune.

– Care sunt cărţile modelatoare, acelea care au prezidat formarea dvs. intelectuală? Cum aţi motiva fascinaţia lecturii, a cărţii în contextul epocii şi al vârstei dvs. de început?

– Două tocmai le-am pomenit. Nu este vorba, neapărat, de o anumită carte, de un anumit autor; mai degrabă, de un tip de scriitură sau de paradigmă științifică. Pe de o parte sînt o serie de mari scriitori care m-au fascinat, cum ar fi Dostoievski – o descoperire în perioada de liceu –, scriitorii existențialiști, Kafka, Fowles, Faulkner, Updike, Barth și alții. Dintre scriitorii români i-aș aminti pe Camil Petrescu, Preda sau Breban. Cît despre formarea mea ca lingvist și naratolog, m-au marcat, mai întîi, Bahtin, Benveniste, Vîgotski,  Kuroda, Greimas, Genette, J. L. Austin, Searle. Apoi, am fost puternic atras de generativismul chomskian în conformitate cu care limbajul este o componentă esențială a ființei umane, o oglindă a minții/spiritului; el are o existență distinctă în fiecare dintre noi, iar proprietățile sale sînt determinate de mecanismele cognitive, interne, din creierul nostru. Natura limbajului este digitală, iar cunoașterea lui este tacită, inconștientă (știm să vorbim și înțelegem, dar nu știm cum anume). Descrierile din gramaticile tradiționale nu pot explica asemenea aspecte esențiale, nici creativitatea lingvistică situată la temelia actelor de limbaj. Tot în America, în urma colaborării cu lingviști de mare prestigiu, mi-am însușit cadrele teoretice și metodologice ale sintaxei nonliniare și ale semanticii formale a lumilor posibile. I-am descoperit acolo pe Gennaro Chierchia, Gregory Currie, Toma Pavel și David Lewis; cărțile lor mi-au deschis orizonturi nebănuite în explicarea proprietăților semantice ale limbajului în general, dar și ale discursului indirect liber și ale discursului ficțional.

– Aţi absolvit, în anul 1973, facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Cum şi-a pus amprenta asupra evoluţiei dvs. studiile universitare?

– În facultate am admirat cursul de sintaxă al profesorului Draşoveanu, unic prin forţa şi spectacolul său. M-a impresionat și cursul de Istorie a limbii engleze al Margaretei Quittner, de o logică și claritate exemplare. Alături de alte cursuri, acestea au prezidat opțiunea mea pentru lingvistică. M-am simțit, însă, mereu atras și de literatură; remarc, în acest sens, cursul de literatură engleză al lui Virgil Stanciu, de o mare bogăție și profunzime, dar și cursul Ilenei Galea, care mi-a suscitat interesul prin ideile novatoare și prin sensibilitate.

– Care trebuie să fie, în opinia dvs., calităţile unui cercetător din domeniul lingvisticii? De ce trebuie să se ferească acesta? Ce trebuie să facă, ce trebuie să nu facă? Ce v-a determinat să vă orientaţi spre domenii de strictă specializare filologică: structura limbii engleze contemporane, literatura americană, lingvistică teoretică, semantica lumilor posibile, pragmatica lingvistică, lingvistică comparativă și istorică, stilistică, poetică narativă, analiza discursului?

– Cred că un lingvist trebuie să aibă, în primul rînd, o viziune de ansamblu asupra structurii și naturii limbajului în general, prin aderarea la o paradigmă. Fundamentele teoretice trebuie să fie solide, iar convingerile ferme. Pornind de la asemenea premise, el poate analiza și explica faptele particulare, concrete – fonetice, sintactice, semantice etc. – ale limbilor naturale. Analiza acestor fapte este necesară, dincolo de reflecția teoretică asupra limbajului. Rezultatele ar trebui să aibă, însă, nu numai relevanță practică, aplicativă, ci și teoretică, adică să primească o interpretare în cadrul unei paradigme. În multe cazuri este relevant un corpus, pornind de la care se pot face generalizări. Lingvistul, pornind de la manifestările concrete ale limbajului (cuvinte, propoziții, fraze, enunțuri), ar trebui să facă extrapolări, să propună interpretări și generalizări pertinente și să testeze astfel validitatea asumpțiilor teoretice. Am fost mereu atras de demersuri precise, bazate pe demonstrații și argumente, care să permită generalizări. Instrumentele cercetării filologice, semantica lumilor posibile aplicată limbilor naturale, sintaxa generativă, poetica narațiunii, pragmatica lingvistică mi-au oferit posibilitatea să iau faptele de limbă și să le analizez în detaliu, să caut dovezi palpabile, să captez aspecte care nu pot fi reperate „cu ochiul liber” (într-o interpretare neformalizată). Rezultatele cercetărilor mele despre discursul indirect liber sînt grăitoare în acest sens.

– În anul 1984 aţi susţinut, la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, teza de doctorat Stilul indirect liber și monologul interior în romanul englez modern (Virginia Woolf, D. H. Lawrence și James Joyce). Studiu de poetică teoretică și aplicată. Care este, în opinia dvs., stadiul şi contextul receptării literaturii engleze moderne, astăzi?

– Teza mea de doctorat este o cercetare avînd drept obiect discursul indirect liber și monologul interior ca tehnici narative în romanul englez modern, la scriitorii britanici menționați. Teza este scrisă din perspectiva poeticii lingvistice, demersul este mai degrabă lingvistic. Ea urmărește să descrie și să explice modul de funcționare a acestor două procedee narative în romanul englez modern la autori care au revoluționat structura romanului prin folosirea de mijloace discursive ce reprezintă în manieră directă, nemediată, vocile și stările interioare ale personajelor; este un tip de narațiune în care naratorul încetează a mai fi omniscient, universul ficțional fiind prezidat de perspectivele subiective ale personajelor. Teza a fost coordonată de distinsul profesor Ion Vlad. Sînt lingvist, chiar dacă am scris și studii despre literatură și ficțiune; atunci cînd am abordat asemenea fenomene, am făcut-o, însă, întotdeauna cu mijloace precise ale investigației lingvistice. Citesc literatură britanică și americană modernă și contemporană, dar îmi este greu să mă pronunț asupra stadiului receptării acestora la noi, astăzi. Răspunsul meu nu ar fi unul avizat. Există, desigur, un interes crescînd; se poate constata în numărul mare de traduceri sau în orientarea studenților filologi înspre studiul literaturii engleze moderne și postmoderne (cursuri opționale, lucrări de licență).

– Aveţi o experienţă academică managerială foarte bogată (şef de departament, decan, prorector). Care au fost provocările cărora a trebuit să le faceţi faţă, de-a lungul timpului, în perioada în care aţi îndeplinit aceste îndatoriri administrative?

– Cea mai dificilă perioadă a fost aceea de decan. Era în perioada 2000-2004, marcată de reforme la UBB, aflată atunci sub conducerea rectorului Andrei Marga. O asemenea reformă viza descentralizarea bugetului, care era distribuit facultăților, și finanțarea în funcție de numărul de studenți echivalenți, nu după numărul de posturi. Facultatea de Litere era într-o situație delicată; alocația bugetară era insuficientă raportat la numărul total de posturi, ocupate și vacante. S-a impus luarea de măsuri nepopuliste, cum ar fi reducerea numărului de posturi, ajustarea planului de învățămînt etc. Or, calitatea nu trebuia afectată. Nu a fost deloc ușor. Alte provocări au fost salarizarea diferențiată, în funcție de prestația științifică și didactică, și introducerea sistemului european de credite transferabile. Au existat și împliniri și bucurii, constînd în înființarea de noi specializări la nivel licență și master, dezvoltarea fără precedent a ofertei de limbi și literaturi moderne a Facultății de Litere, înființarea de noi departamente, elaborarea politicii lingvistice a UBB – prima de acest gen din România –, ceremonii de decernare de titluri Doctor Honoris Causa; este vorba, printre alții, de Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Rudolf Windisch sau Lorenzo Renzi. Experiența de prorector, începînd din 2004, a fost oarecum diferită. Resortul meu erau relațiile internaționale ale universității și politicile lingvistice. Nicolae Bocșan era rector, iar Andrei Marga, președinte al Consiliului Academic. Te simțeai mai liber în decizii, dar volumul de muncă era imens. Provocări au fost mai multe: dezvoltarea relațiilor internaționale ale UBB (cu universități germane, franceze, britanice, americane, italiene, maghiare etc.), atragerea de studenți străini, primirea UBB în Grupul de universități Santander, aplicarea și promovarea politicii lingvistice a UBB. Unora le-am făcut față cu brio, altora doar parțial. Funcția de șef de departament nu a pus probleme la fel de mari. Provocările au constat, în esență, în elaborarea strategiilor de dezvoltare a departamentului: planuri de învățămînt, resursă umană, dotări, relații externe. Pentru toate acestea era necesar girul decanatului și, mai apoi, al rectoratului.

– Se subliniază, pe bună dreptate, din ce în ce mai mult, dimensiunea etică, novatoare şi interdisciplinară a educaţiei umaniste. Care sunt, acum, provocările pe care trebuie să le parcurgă cercetarea românească în domeniul ştiinţelor umaniste? Care sunt, în opinia dvs., dificultăţile învăţământului universitar românesc?

– Desigur, există o asemenea dimensiune. În centrul educației umaniste este ființa umană, natura sa, care trebuie privită din mai multe unghiuri. Pe de o parte avem limbajul, care ancorează multiplele fațete ale existenței noastre, care face posibilă cultura în sensul său cel mai larg, ca și reprezentările noastre despre realitate sau capacitatea noastră de a crea și susține ficțiunile despre care vorbește și Yuval Harari. Așadar, lingvistica și literatura ar trebui să colaboreze într-o abordare interdisciplinară. Dar mai sînt filosofia, etica, logica, istoria. Educația umanistă trebuie să promoveze libertatea, să situeze în centrul său individul. Există un interes remarcabil pentru științele umaniste în învățămîntul universitar românesc. Cercetarea și contribuțiile în acest domeniu sînt notabile. Apar și provocări; voi semnala doar una dintre ele, care vizează natura demersului în unele domenii: acesta ar putea să aibă o latură analitică mai pronunțată, să fie bazat în mai bună măsură pe demonstrația științifică. Direcția „top-bottom” nu este întotdeauna cea mai fericită de urmat pentru explicarea fenomenelor din sfera umanistă, chiar dacă acestea nu pot fi descrise cu precizia științelor exacte. Revin iarăși la lingvistică, dar am în vedere și alte științe. Spre exemplu, am putea crede, pornind de la o ipoteză puternic înrădăcinată, că limbajul este în exclusivitate un fapt cultural, social și comunicațional. O asemenea convingere este firească, dar nu totalmente inocentă, pentru că lasă neexplicate o serie de aspecte de fond, cum ar fi principiile universale, corespondențele structurale și lexicale între limbi, achiziția fără niciun efort a primei limbi – care toate presupun o dotare specifică de ordin genetic pentru limbaj (este vorba de limbaj în general, de facultatea limbajului, nu de o limbă naturală anume). Să reținem și faptul că înainte de a fi comunicate, produsele lingvistice (frazele, enunțurile) trebuie construite prin mijloace specifice, care implică rețele neuronale specializate; doar după aceea devin ele obiecte ale comunicării. Poiesis-ul precedă, așadar, logos-ul. Or, captarea și explicarea unor asemenea particularități reclamă analiza minuțioasă a datelor lingvistice.

– Aţi predat, mulţi ani, la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Aveţi satisfacţii legate de această latură a activităţii dvs.? Cum se împacă cercetarea din domeniul lingvisticii şi literaturii cu vocaţia de pedagog?

– Am, desigur, satisfacții. Am introdus discipline noi în facultate, am creat un colectiv de lingvistică generativă, format din cadre didactice și doctoranzi, am înființat masteratul Direcții actuale în lingvistică, am fondat, împreună cu Liana Pop,  Centrul de Pragmatici ale Comunicării; acesta s-a afirmat prin studiile asupra multilingvismului, a analizei discursului și în domeniul sociolingvisticii. Am participat la proiecte de cercetare europene, cum ar fi un proiect FP6, în perioada 2006-2011, avînd drept obiect multilingvismul și gestionarea acestuia, am condus teze de doctorat, cîteva foarte reușite, care elucidează fenomene specifice limbilor engleză și română. Rezultatele cercetărilor le-am integrat în predare, cursurile mele fiind reactualizate an de an.

 

– Aţi avut ocazia să cunoaşteţi îndeaproape instituţii academice de prestigiu din străinătate. Care ar fi diferenţele majore între învăţământul universitar românesc şi cel american, de pildă?

– Cea mai prestigioasă universitate în care am profesat este Cornell University. Am predat un curs de naratologie, unul de analiza discursului, un curs practic de limba română și unul de structură a limbii române; cît privește acest din urmă curs, el a avut și o componentă diacronică, predată de Carol G. Rosen, o eminentă sintacticiană, italienistă și romanistă. Ar fi cîteva diferențe de luat în seamă. Mai întîi, în esență, specializarea absolventului unei universități americane este dată de cursurile pe care acesta le urmează. În primul an el este student al universității și urmează cursuri orientative; din anul al doilea (sau semestrul doi) începe specializarea, dar nu există cursuri obligatorii, ci numai un set de criterii care se cer îndeplinite, cum ar fi promovarea unui anumit număr de cursuri în domeniul specializării principale („major”). Dacă dorește să se specializeze în lingvistică, spre exemplu, el trebuie să urmeze 10 cursuri în acest domeniu. Oferta este generoasă, alegerea disciplinelor depinde de preferințele studentului. El poate opta și pentru o specializare secundară („minor”, „concentration”), urmînd  cursuri suplimentare (de regulă, patru cursuri); acestea pot fi și din domenii neînrudite. Apar astfel combinații dintre cele mai bizare, cum ar  fi  Literatură comparată cu Lingvistică, cu Matematică, cu Istorie ș.a.m.d.. Opțiunea este prezentă la toate nivelurile. În esență, studentul își creează, așadar, specializarea. Numărul de ore este redus, dar prezența la oră este obligatorie. Studentul știe că nu își poate permite să absenteze; dacă nu e mulțumit, însă, de primul său contact cu profesorul sau tematica nu i se pare interesantă, poate schimba cursul în primele săptămîni din semestru. De aceea, cadrele didactice se străduiesc să îi atragă și să îi mențină pe studenți. Rezultatul este un curs atractiv și interactiv. Se pune accent pe „problem solving”, pe creativitate. Bibliografia conține surse dintre cele mai autorizate, dar este sumară, constînd în două-trei manuale („textbook”); aici trebuie să fim atenți: manualele în discuție sînt veritabile cărți de specialitate, cu sinteze și rezultate originale, la un nivel suficient de avansat. În centrul sistemului se situează noțiunea de oră-credit („credit hour”), calculată după numărul de ore aferente disciplinei și dificultatea materiei. Sistemul este flexibil; spre exemplu, un student la nivel licență poate obține un număr mai mare de credite (7 sau 8 credite, față de 3 sau 4) urmînd cursuri la nivel gradual (masterat, doctorat), dacă este capabil; în felul acesta, el își poate reduce numărul săptămînal de ore. Într-un an, studentului i se cer 30 de ore-credit.

– Există o necesitate a predării filologiei în spaţiul academic, în afara specializărilor strict filologice? În opinia dvs. reflecţia asupra lumii contemporane poate fi imaginată în afara dezbaterilor asupra condiţiei limbajului?

– Predarea disciplinelor filologice în afara specializărilor strict filologice poate avea efecte benefice. Pe de o parte, ar fi vorba de învățarea limbilor moderne, care formează competențe importante. Pe de altă parte, să nu uităm de rolul literaturii, al lecturii, în cultivarea simțului estetic și în formarea personalității prin modelele pe care le oferă operele literare. O dezbatere axată pe problematica limbajului ar fi și ea binevenită; cogniția prin limbaj și relația strînsă între limbă, societate și cultură ar trebui discutate. Mă gîndesc la cei care studiază logica sau filosofia. Aceștia ar trebui să manifeste interes pentru studiul limbajului. O serie de mari filosofi sau logicieni au construit sisteme teoretice bine articulate  pornind de la actele de limbaj (Frege, Russell, Wittgenstein, Austin, Kripke ș.a.).  Da, acești studenți nefilologi ar trebui să urmeze cursuri de lingvistică, să pună în relație reflecția filosofică și gîndirea cu structura limbii.

– Sunteţi, din anul 2013, preşedinte al Comisiei de Științe Umaniste și Teologie a ARACIS. Care sunt principalele aspecte ale calităţii în învăţământul superior pe care aţi dori să le subliniaţi?

– Voi încerca să răspund pe scurt. În evaluarea calității în învățămîntul superior personalul didactic, competențele și expertiza acestuia ar trebui să ocupe un loc central. Publicațiile, articolele din reviste de specialitate cu impact sînt relevante; la fel recunoașterea națională și internațională, ca și publicațiile în mai multe reviste. Statistica este un criteriu în evaluare, dar nu unul esențial. Sînt grăitoare și citările, impactul ideilor în general. Să nu uităm că există lingviști celebri care au publicat puțin, dar ale căror idei au avut un impact imens; mă gîndesc la de Saussure, fondatorul lingvisticii moderne, la Austin și la Grice, care au pus bazele pragmaticii lingvistice, sau chiar la Wittgenstein. Există și alte repere ale calității, dar mă opresc aici. Aș dori să mai fac o precizare: în urma numeroaselor vizite de evaluare la care am participat, am constatat o dinamică la nivel național, o afirmare a unor departamente filologice aflate în instituții de învățămînt superior din afara consorțiului marilor universități; acestea au programe academice bine elaborate și o cercetare științifică de înaltă ținută.

– Care e stadiul cercetării din domeniul lingvisticii, la noi, în acest moment? Există instrumentele de referinţă, specialişti, intelectuali avizaţi? Pe de altă parte, care este opinia dvs. cu privire la starea dezbaterilor în domeniul lingvisticii, la noi? Există, ele cu adevărat? Sunt de un nivel cultural acceptabil? Există strategii culturale demne de urmat, linii directoare, principii bine puse în lumină?

– Este o întrebare dificilă, nu sînt cel mai autorizat să mă pronunț. Lingvistica rămîne un domeniu de mare interes la noi. Există mai multe direcții: mai întîi avem structuralismul, semiotica și pragmatica lingvistică – foarte generoasă –, care au cunoscut dezvoltări impresionante; apoi avem dialectologia și onomastica, în continuă expansiune; mai apoi avem lingvistica romanică, studiile coșeriene, care au fost impulsionate prin cercetări desfășurate, în esență, la universitățile din Cluj și din Iași; în fine, avem paradigmele generativismului lingvistic și ale semanticii vericondiționale. Din cîte știu, acestea au fost introduse la Universitatea din București de Emanuel Vasiliu și de Alexandra Cornilescu, care creat o școală de lingvistică generativă recunoscută pe plan internațional. Cercetările ei, tezele de doctorat coordonate oferă date pertinente din limba română și nu numai, relevante pentru demersul de tip minimalist, elucidînd o seamă de aspecte care nu au fost descrise pertinent din perspectiva altor abordări. Direcția formalizată este prezentă și la UBB; am condus și eu teze de doctorat cu o tematică variată, cum ar fi achiziția și structura limbii, semantica citatului, construcțiile rezultative și cauzative, verbele incoative, pornind de la date din engleză și română. Cred că ar trebui diseminate mai bine rezultatele variatelor cercetări, că ar fi benefică o colaborare mai strînsă între lingviștii din diferitele universități românești. Este necesar să îmbrățișăm paradigme și metode noi, să ne axăm mai pregnant pe laturile cognitive ale limbajului. Ar fi binevenită și extinderea cercetărilor sociolingvistice moderne, bazate pe metoda colectării de date, pe corpusuri, pe procesarea lor, chiar dacă cercetări de acest gen există deja la București, Timișoara, Constanța, Cluj, Craiova și Brașov. Ar mai trebui dezvoltată și lingvistica comparată și istorică; mă refer, printre altele, și la lingvistica indo-europeană, care, dincolo de ce s-ar putea crede, a cunoscut un adevărat reviriment în lumea occidentală și cea de peste ocean, prin  folosirea de metode moderne și practicarea unui demers interdisciplinar. Este un domeniu cu foarte puțini lingviști, la noi, în momentul de față. Nu în ultimul rînd, ar trebui reașezată fonetica într-un cadru modern și aplicate metode noi de cercetare. Mă gîndesc, în acest punct, la o întrebare cu care am fost întîmpinat la Cornell: „Care sînt regulile sincronice pe baza cărora vorbitorul de limba română generează trei vocale distincte în verbul a vedea: văd, vezi, vadă?” Vă las să reflectați.

– De ce, cum şi când scrieţi? Aveţi tabieturi, ritualuri, momente privilegiate în care scrieţi?

– În trecut scriam, de regulă, seara și în primele ore ale nopții. În momentul de față scriu mai ales dimineața. Nu am tabieturi, ritualuri cînd scriu; ar fi vorba doar de multă cafea și, uneori, cîte o țigară și un pahar de vin. Aveam obiceiul să ascult și muzică simfonică.

 

– Cum vedeţi, astăzi, condiţia intelectualului român, într-o lume din ce în ce mai atrasă, pe de o parte, de pragmatism, de valenţele utilitare ale existenţei şi, pe de altă parte, dominată de relativismele postmodernismului?

– Este bine să înțelegem această tendință și să manifestăm flexibilitate, lumea este în permanentă schimbare, nimic nu dăinuie decît schimbarea: nothing is made to stand. Relativismele sînt firești, există multe paradigme și direcții în știință, artă și cultură; dintre acestea unele se vor impune prin capacitatea lor explicativă. Trebuie să fim optimiști, să ne adaptăm, lumea își va continua mersul înainte. Valorile au fost mereu contestate, dar provocările în perioada contemporană sînt mai mari decît oricînd. Ritmul de dezvoltare tehnică este alert, iar natura ființei umane a rămas în mare măsură neschimbată. Noile tehnologii, Internetul, accesul la un volum imens de cunoștințe nu atrag după sine, în mod necesar, și un salt calitativ; știm multe, dar nu neapărat mult. Rețelele de socializare facilitează comunicarea, dar ele nu susțin contactele directe și se pot repercuta nefavorabil asupra relațiilor umane, ca și asupra lecturii extinse și aprofundate. Ele pot avea un impact negativ și asupra formării profesionale. Mă gîndesc la studenți, spre exemplu, care sînt pe Facebook sau alte rețele nu numai în timpul lor liber, ci, frecvent, și în timpul orelor. Nu este, în esență, de un lucru rău să stai mult pe Facebook. Internetul poate să relativizeze, însă, valorile, adevărul; este important ca într-un asemenea nou context, eminamente democratic, care permite promovarea oricăror idei sau opinii – pentru care s-ar putea să nu fie pregătiți nici măcar unii intelectuali –, să dăm dovadă de spirit critic, să discernem. Elita va continua să existe. Ea va da tonul; va gestiona schimbarea, va dezvolta arta, filosofia și știința. Este ceea ce se și întîmplă. În marile universități, în centrele de cercetare, există mulți tineri – și nu numai – cu aceeași chemare pentru căutarea adevărului (artistic, științific), dispuși să își consacre energiile activităților de tip intelectual, indiferent de gradul de dificultate.

– Cum priviţi tânăra generaţie de intelectuali atraşi de cercetarea în domeniul ştiinţelor umaniste?

– O mare parte dintre tineri sînt motivați, serioși, cu intenții extrem de bune. Nu este ușor să perseverezi în domeniul științelor umaniste într-o perioadă de criză a filologiilor, a filosofiei. Dar să nu uităm că educația umanistă are un rol esențial în modelarea ființei umane, în formarea gîndirii logice, a calităților etice etc. Se cere de aceea să-i încurajăm și să-i privim cu admirație pe acești tineri. Științele umaniste rămîn printre științele fundamentale, fără de care nu se poate, pentru că explică multiple aspecte ale comportamentului nostru: lingvistic, literar-artistic, etic etc.

– Cum aţi interpreta propoziţia ultimă din Tractatus logico-philosophicus: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”?

– O temă principală în Tractatus…, operă timpurie, pozitivistă, russelliană, a lui Wittgenstein, este dată de posibilitatea reprezentării lumii și a faptelor existente prin propoziții logice, care pot fi adevărate sau false, în funcție de natura realității. Este imaginabilă chiar și o listă de asemenea propoziții, care ar oferi o descriere in extenso a stărilor de lucruri. Or, printr-un asemenea demers, bazat pe limbajul logic, s-ar putea capta numai aspectele palpabile, vizibile ale lumii, consideră Wittgenstein, nu și cele cuplate cu domeniile vieții noastre spirituale, intelectuale, constînd în reflecții filosofice, judecăți estetice, etice; acestea nu sînt fapte în toată puterea lor. Descrierea lumii ar lăsa, așadar, fără răspuns întrebările fundamentale ale filosofiei. Să nu uităm, însă, că Wittgenstein nu a rămas fidel acestei concepții. În Philosophische Untersuchungen/Philosophical Investigations – operă postumă  – printr-un gest deconstructiv el se îndepărtează de ideile din Tractatus… devenind sceptic privind capacitatea noastră de a defini sensul lingvistic în general: acesta este indeterminabil – „Meaning is use” afirmă marele filosof.

– Care sunt proiectele dvs. de viitor?

– Ar fi vorba deocamdată de o carte despre semantica numelor proprii și ficționale și, eventual, de o alta despre discursul indirect liber. Vă mulțumesc, domnule profesor Boldea, pentru invitația la dialog. Am fost foarte onorat.

– Eu vă mulţumesc pentru că aţi acceptat acest dialog!

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 16-19]