Ioana Boștenaru – Cartea orchestră

Cu un debut în poezie, înregistrat în 1976 (Atunci când te reîntorci acasă, Editura Litera, Bucureşti), Virgil Rațiu se reorientează treptat spre proză, cele mai cunoscute volume publicate fiind romanul Cărțile cu Alfonz, dar și cele care vizează publicul tânăr, aici incluzând Carte de bucate necolorate, Carte de rugăciuniţe și Cartea cu Alfonzel conectat la Internel. Volumele de proză scurtă apărute ulterior, Cartea persoanelor sau Profetul de la Duba, evidențiază faptul că autorul se simte în largul său tot departe de poezie.

Volumul de față, Schițe poemadice, vine să explice de unde izvorăște această preferință. Pentru confesiune, autorul alege calea unei scrisori, semnate cu pseudonimul A. de Carbit: „Hotărârea de a nu mai scrie versuri am luat-o la ivirea zorilor nefirești de albi. Am constatat cu ciudă că nu eram în stare să scriu poezie mai bună decât colegii de-o vârstă mai mare, mai mică, decât Ion Mureșan, Gheorghe Crăciun, Mușina, Florin Iaru, Alexandru Vlad, Nichita Danilov (nu mai vorbesc de Magistrul Ursachi, care mă paralizase cu cărțile lui!). Nebunia mea consta în faptul că începusem să scriu conștient, având drept țel major să public măcar o carte de poezii, prin care să mi se recunoască „statutul de profesionist” (nu mă interesau ierarhiile literare!), ci doar să dispun de legitimație ca să mi se deschidă ușa la Casa Scriitorilor de pe Calea Victoriei, din București, să pot și eu mânca și bea ceva în tihnă, într-o atmosferă adecvată, și în primul și primul rând ca să pot să-mi las barbă „legal”, ca orice artist… .” Confesiune impregnată de umor despre o goană după „statutul de profesionist”, care îl menține pe Virgil Rațiu în zona de confort, cea a prozei. Reușește să-l dobândească, dar faptul că, în ciuda tentativelor preexistente de a mai scrie sau publica poezie, scrie poezie, totuși, începând cu 2017, ilustrează faptul că acesta nu a închis complet portița către poem. Totul gravitează în jurul acestuia, pornind de la titlu, în Schițe poemadice. Apărut în 2019, acest volum-orchestră aduce laolaltă poeme, poezii clasice rimate, o serie de zicători, de pasaje atent selecționate de pretutindeni, dar și schițe într-o ultimă secțiune, toate elaborate în același stil carnavalesc caracteristic, nedecuplat de la realitățile politice și sociale.

Prima secțiune a volumului, intitulată sugestiv faraon și structurată la nivelul a optsprezece poeme îl poartă pe lector într-o incursiune aparte, cu apariții stranii și asocieri insolite, cu personaje care își întâlnesc destinele pe Via Lucis. O lume roșie, grotescă creionează autorul, o lume în care Colina de Fier e noul reper, iar răul, un faraon ce îi abate pe semeni de la calea cea dreaptă: „Dar este unul potrivnic Călăuzei, care te face să străbați veacul pentru a tulbura uscatul și marea cu momeala unui profit…, acela care te face să străbați drumurile…, să te războiești cu ai tăi…,  să săvârșești fapte rușinoase, cruzimi spectaculoase, josnicii în tainele conștiinței tale… .”

Lăsând deoparte prima secțiune, ce pare mai degrabă un produs al imaginației descătușate, cea de-a doua secțiune, ultra, pare creată intențional, argumentată, explicată. Se materializează într-o serie de poeme, cel care deschide suita fiind Oda în metru pe milă sau Oda Neagră, destinată mineriadei: „Devota-mi-aș și n-am cui,/  Devota-mi-aș cucului,/ Cucului solitudúrii,/ Pe banérele strânsúrii,/ Buruiana surpăturii./ Face-aș ouă-n cuib străin/ Cu semințe de pelin/ Ca să-l blestem de cuie-n Sin*,/ De Dumnezeul hain/ A Politichii de chin,/ Care-n nepăsarea Lui,/ Cu făr’ márgini de tehúi,/ N-avea grije de ducérea Pământească, sau durerea/ Ce plesnește vuivuzundă,/ Împroșcând jale urlândă!”

Se schimbă registrul, se schimbă și mijloacele stilistice, nuanțele parodice fiind evidente. Astfel, se conturează un ansamblu de poeme cu aluzii politice, în care aceleași asocieri spontane frapează, filonul arghezian fiind evident la nivel de lejeritate a exprimării, de realitate sau urât transpuse poetic: „Munte de mașini bușite/ Au făcut drumuri șfârșite,/ Nu mișcă nici cucuveaua,/ Tanti nu își bea cafeaua,/   Toate-s reci, uși, geamuri, sticle,/ Râurile plâng sub țiple./ Mic stă, iară, Flăcăroiul,/ Râde-n buze, umflă roiul/  De nămeți de-un cot, acilea,/ Ce n-a pomenit nici Firea.” Colegii de generație, de breaslă, declarațiile lor din diverse publicații, figuri politice, medii, realitatea cotidiană, cântece, toate acestea sunt valorificate de Virgil Rațiu in extenso într-o manieră umoristică și degajată: „Lalele, lalele!/ Frumoase ca vise tembele./ Cât îndrăgesc aceste flori de cresc/ cu ramuri de vâsc crestate în mii de culori./ Vreau să știi, frumoasă Zazara,/ că nu ești mai bună decât Luxița, amara,/ ci la patul de pușcă, pe prici. Ei, da!” Frumosul e un vis tembel în Trei guri, zeci de mii de voci, iar visul „un fel de poem” , asta ne spune poetul câteva pagini mai departe într-un e-mail-poem inserat, care urmează schema tipică:  to niculaegheran/ Cum am promis, îți trimit un vis visat de adevărat./ Naiba să mă ia, dar așa a fost./ E ca un fel de poem. Chiar așa am să-l numesc./ Dacă-i bun de nimic, Învățătorule Niculae, delete-l,/ că-i la modă gestul.”

Replicile prozaice și lirice integrate cu minuțiozitate în următoarea secțiune merg în aceeași direcție a hilarului, a tragicomicului sau a absurdului. Atribuite unor persoane/personalități (Ion Creangă, Niculae Gheran etc.) sau culese din popor și de prin revistele literare (Dilema Veche), aceste zicători vizează paliere distincte, aici incluzând socialul, politicul și culturalul într-o manieră antonpannescă. Nu degeaba Virgil Rațiu îl citează în repetate rânduri: „Să bei până ți-o ieși părul prin căciulă și cămașa prin izmene. (Anton Pann)” Firește, secțiunea de față este și un bun prilej pentru a parodia fără opreliști direcțiile propuse de marii gânditori. Un exemplu concludent îl reprezintă pasajul destinat lui Freud: „Sigmund Freud, taumaturg și iatromant, profesor chiromant mai cu experiență decât Silviu Brucan, a susținut cu tărie că el „citește” visurile, le „traduce”, le „interpretează” pe orice partitură, îți poate oferi din „miezul lor alambicat” propriul viitor, viața ta, uitând/neglijând/prefăcându-se că nu mai știe că visele nu au nimic cu viitorul subiectului, nici cu trecutul subiectului, nici cu teogonia, nici cu cosmogonia. Visele, în general, sunt o succesiune de imagini cosmofactice, fapte, artefacte, personaje cunoscute și necunoscute, clipuri haotice și țâșniri, cu care, noaptea, cel mai adesea, pierzi vremea, chibițezi, te ciupești, chiar și atunci când simți că dai în orgasm. Atunci, de fapt, actul acuplării onirice îl simți ca pe o mare amăgire. Când ești și tânăr, automat devii un bun cartograf de pat. Nu de puține ori, dimineața, strigai la servitoare: Marika, pune cearceaful și chiloții la spălat.”

Schițele incluse în ultima secțiune, Miriadenele psih, vin să completeze volumul-orchestră, făcând apel la același comic, la aceeași ironie debordantă la adresa unor defecte umane, într-o atmosferă caragialiană. Suita personajelor alese de Virgil Rațiu în atacarea moravurilor ușoare, a lenei, a vanității sau a absurdului existențial pare desprinsă dintr-o lume pe dos, trimiterile bizare și comparațiile inedite fiind în continuare definitorii: ”– Oricum, Michael Jackson a fost o personalitate şi, în plus, o să vezi ce ditai înmormântarea o să aibă! Fastul e nimic pe lângă ce-mi închipui io!… Bagă la cap!/– Draci!.. Astea-s fente egale cu ciuciu!… Ion Dolănescu, de ezemplu, mort, a fost depus la Ateneu! Cea mai mare instituţie muzicală din ţară, din România, construită de regele Carol! Plus faptul că a fost băgat în groapă cu onoruri militare! Au tras şi cu puşca după memoria lui! Iar evenimentul a fost transmis în direct de toate posturile TV!”

Și uite așa, Dolănescu îi devine superior lui Michael Jackson, și tot așa, fiica ambasadorului, Insolenta, are copii cu Parpangel, deși e necăsătorită. O lume de Can-Can, o lume pestriță pe care Virgil Rațiu o creionează atent după șase ani de pauză. Un volum complet, așadar, în care acesta îmbină diverse tipuri de scriitură și mijloace artistice. Rezultatul are un iz carnavalesc aparte, parodia, ludicul, insolitul, spontanul și absurdul dominând prim-planul și reușind să închege volumul.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 30-31]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.