Față de volumul de debut, Cârtița de mansardă (2012), marcat de o anumită sensibilitate feminin-reflexivă contrabalansată de austeritate asumată, cel de-al treilea volum al Teodorei Coman, apărut la Casa de Editură Max Blecher, soft guerilla (2019) este construit în jurul unei voci mult mai pregnante, mai ancorate în realitatea imediată, mai angajate social și politic – o tranziție perceptibilă, de altfel, încă de la apariția volumului intermediar, foloase necuvenite (2017). Dacă primul volum are ca temă existența discretă,  „nespectaculoasă”,  după cum însăși autoarea a declarat într-un interviu acum câțiva ani, soft guerilla surprinde „ieșirea cârtiței din mansardă” într-un exercițiu de prelucrare și sintetizare poetică a realității aparent lacunare a civitasului.

Cele trei citate cu care se deschide volumul, aparținând lui Saul Bellow, Thom Gunn, respectiv Eileen Myles, configurează o triadă conceptuală a noțiunilor de identitate (introspecție), realitate (exterioritate), esență (tăcere) pe care textele o sondează, încercând să-i testeze flexibilitatea și fiabilitatea. În probarea acestui consens noțional se articulează cele trei direcții sub care ar putea fi discutat volumul de față: o primă direcție ar fi cea a observațiilor identitare rezervate sinelui și raportării acestuia față de lume, cea de-a două marchează glisarea spre un registru de observații caustice, de consemnare a unor evenimente socio-politice, urmând ca poemele afiliate ultimei părți să trateze un cadru de generalitate prin fragmente discursiv-ironice, aserțiuni neromanțate în tonalitate vag-resemnată, supra(so)licitată. Mare parte din poemele volumului soft guerilla surprind  amărăciunea blocării într-un ciclu repetitiv, al nedepășirii etapei nevoilor primare din piramida lui Maslow în lipsa unor obiective concrete și credibile, necesare consistenței și coerenței, aspect conjugat ulterior cu instabilitatea emoțională, cu recursul absurd la surogate afective sau cu pierderea introspecției prin conectarea naiv-deficitară a indivizilor la (re)sursele modernității. Linia poetică se menține în cheia unui discurs dezvrăjit, desacralizant, cu o vizibilă tendință retorică (câteva exemple în acest sens ar fi poemele analfabetism funcțional, basm curat, ce cauți tu aici în peisajul ăsta, „nu mai e destulă maternitate Giulești/nici destul Colectiv în mințile noastre./școala care a ars recent n-a avut copii./oare numai victimele ne mai pot mobiliza ca înainte?”),  apelând ocazional la experimente intertextuale ironic-bacoviene „o, cum omul a devenit vocal/în frumusețea căutată a bovarismelor/ și a delictelor de opinie” sau analiză pragmatică a poeziei și a scrisului cu ajutorul unui instrumentar economic „[…] cât de eficient integrezi elemente/ de microeconomie individuale într-un cadru/ macroeconomic extraindividual”.

În ansamblul ei, întreaga structură poetică pare să fie coagulată în jurul unei fatigabilități angoasante, secvențial atacate compulsiv (poemul o iarnă de corectat ) atunci când nu este privită clinic, ca slăbiciune intrinsecă gestiunii cadrului familial (poemul balanța) sau social, (deocamdată am câștigat vechime la locul faptei). Tăcerea, oboseala, resemnarea în fața unui impas psiho-social, împreună cu senzațiile de incertitudine identitară și derivă, converg către imaginea unei comunități suficient de tensionate cât să nu-și îngăduie luxul  unei reprezentări existențiale dincolo de necesitatea supraviețuirii cu încrâncenare, „jos lumea e naturală, plutește în derivă /nu-mi dau seama în ce specie de copac m-am urcat/ nici ce anume simt”.

Plasată către mijlocul selecției, partea care are în prim plan evenimente politice recente din România prilejuiește fragmente de reportaj social, aspect purtând cu sine totodată și dezavantajul capturii de ecran înțelese prin prisma momentului. Virajul poetic către o zonă delimitată contextual aduce inserția repetitivă a unor jocuri de cuvinte cu miza denunțării neregulilor politice, „taxă pe nonvaloare adăugată”, „furtul get beget”, „rap(e)ortul asupra justiției e tot o infracțiune”, „aveți același electorat (po)sedat cu (pr)omisiuni”, a unor împrumuturi terminologice din sfera juridică (poemul schimbare de procedură), prelungind tensiunea stării de alertă prin texte care ilustrează ipostaze ale mișcării vă vedem din Sibiu (poemele fără ecuson, nimeni nu se înfășoară mai ritualic și probabil cel mai reprezentativ, poem pancartă:ocolul pământului în 80 de zile).

Lumea văzută de Teodora Coman se află într-un echilibru precar, adesea dinamitat de rutina actelor de ipocrizie și a narcisismului rezultat dintr-o fază curentă a isteriei. Pe de altă parte, ineficiența instituțiilor juridice, economice și politice surprinse în volum prelungește amânarea accederii la un nivel superior, apt să faciliteze detașarea individuală, implicit detensionarea socială, după cum dublează în aceeași măsură ridicolul exceselor de consum exersate ca mecanisme de compensare. Disproporțiile conceptuale și de reprezentare, lipsa echilibrului individual și colectiv generează la rândul lor un dezechilibru valoric: „prea multă densitate pe metru pătrat, prea puțină intimitate …prea multe conținuturi indisponibile/prea multe conținuturi/prea puțin conținut/prea puțin/puțin/de tot”. Mai mult, abundența informațională conturează o reflexie digitalizată amănunțită a sinelui, element catalizator al unor crize de reprezentare, de intimitate și identitate „ca să te cunosc, ar trebui să-ți scotocesc prin istoric,/ să-ți organizez un flagrant/…chiar dacă-aș fi un scafandru care caută victima/ghidat doar de zvonuri media și apeluri false” sau „dar în tot haosul, este și-un bine:/ sunt ofertată de internet cu o insistență/care întrece grija părintească.”

Ultima parte surprinde tranziția dinspre microuniversuri către macrouniversuri. Punctele de observație se deplasează dinspre sfera concretă spre o zonă cu imagini și concepte mai curând abstracte, de tipul păcii sau libertății „pacea e dincolo de imagine și ovație, nu face festivaluri în autoreprezentare”, sau oferă rapoarte de perspectivă asupra situației locale în context mondial, „putea fi mult mai rău, cu intervenții militare străine. Noi avem/scutul de la Deveselu, lăsăm pe mâine ce nu putem face azi”, încheind acest ultim ciclu cu imagini ale expunerii la desensibilizare progresivă până la paralizie afectivă „avem și mașini capcană care împrăștie creierii la sute de metri distanță de locul exploziei/atât de cinematic și-atât de inestetic/ și am ajuns să filmăm tragediile și să facem selfie cu ele. ”

__________

* Teodora Coman , soft guerilla, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2019.

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 32-3]