Nostalgic digital și hipersensibil sceptic, Luca Ștefan Ouatu e, între debuturile publicate recent de la fel de recenta OMG Publishing, unul dintre cazurile cele mai evidente ale unei poezii animate de niște mutații paradigmatice tot mai popularizate în ultima vreme. Cinematic e un receptacul de emoții & stări pe cât de îndatorat unui discurs tehnicizat și „scăldat” în reflecții virtuale, pe atât de tentat de recuperarea unor zone emoționale old-school. E vorba, deci, de un dublu registru care funcționează pe de o parte prin prizarea temelor și referințelor recuperate din sfera milenial-tehnologică, și pe de alta prin infiltrarea, cu discreție și de cele mai multe ori printr-o tonalitate elegiacă, a unor perimetre de tatonare a umanului pierdut; un elegiac destul de lucid, fără patos excesiv, conștient de artificialitatea mediului din care-și proclamă reveriile e, însă, Luca Ștefan Ouatu, pe care o și „reclamă”, de fapt, căci nu-i vorba aici de un aficionado digital 100%, ci mai degrabă de unul resemnat.

Această fuziune pune în termeni mai concreți individualitatea poemelor din Cinematic. Extrem de vizuale, cum le anunță și titlul plachetei, electrizate când de tandrețea manga, imaginarul jocurilor video, sau retorica rutinieră a serialelor ce rulează pe fundaluri, când printr-o dinamică mai palpabilă prin exorcizarea unor stări tripate și a imagisticii miserupiste, ele își survolează vulnerabilitatea printr-o poetică a spațiilor dezafectate definitorie pentru volum. E o inerție senzorială & a ritmurilor ruptă din niște „filme” nu neapărat necunoscute, una care vine dintr-un repertoriu destul de explorat, căci apelează la avatare deja consacrate în poezia ultimilor ani (pornind de la Ștefan Baghiu încoace, trecând prin vârfuri ca Andrei Dósa, Alex Văsieș etc.), dar impresia de noutate ține aici de poza de „copil milenial” pe care Luca Ștefan Ouatu și-o asumă ca pe o mea culpa de tipul coming of age: „maturizarea s-a prins în noi/ un felinar înconjurat de insecte/ pâlpâind în trenuri cu supracontrol/ urină la raveuri în cort miros de alcool// […] vreau în orașul ăsta mort sub 10.000/ dragostea să mă lovească/ în tâmple ca o durere de măsea/ atunci când nimeni nu se așteaptă și simt că/ totul e în ordine scrolând pe net/ piese pe houseum seriale/ netflix de 2 lei în jur/ băieții în mișcare rupți/ pe artă vizuală și linii de k// […] sunt tot puștan de 2000/ pe focus slab și vise mari/ cu fericire în colțul gurii ca băieții după/ șaormă/ în trip pe viață și toată viața în trip”, summerise. E o linie pe care poemele sale o urmează peste tot în volum, pentru că dincolo de tot expozeul digital, textele au o încărcătură personală și își cultivă odată angoasa ce vine din niște zone de siguranță pierdute și mai apoi nevoia de eliberare și urlet ca reacție la anestezia senzorială cvasigenerală.

Până la urmă, pun oricum de-o saga deopotrivă personală și de familie reușită, în care incizia nervurilor emotive ale propriei biografii devine punctul de plecare al câtorva dintre cele mai sclipitoare texte, irizate de nuanțe postumane subtile: nimic mai frumos/ și mai înfiorător decât să rămâi singur/ tu –/ și o masă de stejar pe care ții/ câteva poze cu tine și sora ta/ de când vă țineați de mână/ și asta nu era o rușine// nimic mai frumos decât sora mea/ singurul meu crez/ IMG_1-536/ îmi plăcea să fac poze/ înainte să plec de acasă// […] tu –/ și o casetă cu tine// […] mulgând vaca la 5 ani –/ ai tăi râd stai nemișcat 3 ore/ zâmbiți când o vedeți pe mamaia/ care tocmai a murit/ și faceți remarci de genul ce gospodină era/ se tace// încă de mic aveam mâini fine/ nimic mai înfiorător decât o casetă din/ copilărie/ făcută din materiale care durează/ mai mult decât noi”, saga. Dincolo de toată această epopee intimă încărcată de tensiunea disoluției identitare, poemele lui Luca Ștefan Ouatu au, însă, o conștiință ceva mai generală, receptează niște noduri încordate chiar și dincolo de micile exerciții epifanice personale pe care le practică peste tot în volum. Maturitatea lor vine din felul în care autoreflecția merge aici spre o analiză ceva mai largă și deschide dimensiunea individuală către o critică discretă, dar de neocolit, a „noului antropocentrism” (a se citi măcar în Magnolia, unul dintre cele mai vizionare texte). Astfel de secvențe ale fragilității și monotoniei existențiale proprii pun într-un context mai larg problema distanțelor afective și a nevoii de real pe fondul unui suport ontologic altfel tot mai alienant.

Fie că își propune sau nu acest lucru, Cinematic se traduce, până la urmă, sub forma unei mecanici a disperării difuze, indiferent de punctul ei de raportare. Una cerebrală și bine dozată, cu un aer de parabolă metafizică tratată în cheie light.

___________-

* Luca Ștefan Ouatu, Cinematic, OMG Publishing, Alba Iulia, 2019

 

***

Deja cu „poemele” lui Tudor Pop din Softboi mimosa, cu ghilimelele de rigoare pentru că cu greu se încadrează textele de aici în definiția clasică a genului, ingeniozitatea discursivă echivalează cu o radicalizare & dinamitizare discursivă. Prea puține are în comun acest debut cu poezia ultimilor ani, chiar și-n condițiile unor experimente formale mai mult sau mai puțin vehiculate mai recent. Dexteritatea cu care Tudor Pop explorează noi forme de expresie merge chiar până în punctul conturării unei noi poeticității, una subversivă și spumoasă, care face din exces digital un stil de viață.

Nici urmă de confesiune personală propriu-zisă aici, căci textele funcționează printr-o epurare a emoțiilor și trăirilor, ori mai degrabă prin redirecționarea lor spre o politică de încriptare a mesajului. Singura regulă valabilă în tot acest hedonism tehnologic pe care Tudor Pop îl regizează cu multă voluptate pare a fi respectarea unui cod de conduită construit după logica rețelelor de socializare; „anti-poemele” din Softboi mimosa gravitează peste tot în jurul unor observații decupate din frânturi de discuții pe mess, monoloage digitale, emoticoane și gifuri livrate cu entuziasm, într-un demers asumat cu plăcere, dacă nu chiar cu mândrie. Ostentativ și sentențios, „Aici, pe internet sunt eu” – o replică dintr-un fragment din monoloagele amintite mai sus – e un slogan la care textele lui Tudor Pop aderă în totalitate, unul care pare a fi prima și ultima lor rațiune de existență. Asimilarea internaută și transfigurarea limbajului se joacă aici până în zona ermetismului vizual. Prea puțin alimentat de o doză de real tangibil, volumul creează niște spații eliberate de un sens identificabil imediat, reduse la „consumabile” criptice și decupaje tranzitorii, printr-o infuzie a imaginilor random: „Dezvolți această incapacitate teribilă/ De a face styling// Cu șansa de a merge prin spațiu/ Având calitate plăcută// foarte emo// Implicând efort subtil/ : Contrast nu definiție angulară ) :// Așa vreau să fiu/ Moale gol În/ lumina mică// aceste minunate câmpuri cu secară/ Doresc să mă scufund în ele// rapiță*”, Selfcare. Chiar și printr-o astfel de precizie a locurilor abstracte și a vidului emotiv, aș zice însă că poezia aceasta de tip print screen, aparent rece și fără prea multă viață în ea, pornește la bază tot de la un proiect identitar, fie el unul mai greu perceptibil. Cu toată bonomia fanteziilor și a refugiului pe net, momentele pe care le surprind experimentele lui Tudor Pop sunt, până la urmă, o proiecție a vulnerabilității și a nevoii de regăsire, bine camuflate în spatele unor tehnici de închistare.

Ba chiar mai mult, fervoarea căutărilor, un gest definitoriu al acestui debut, desfășurată într-un cadru sterilizat și eliberat de orice convenție (indiferent că-i ontologică ori stilistică), are loc printr-o procesare care mizează pe ornamente; fără a-i fi de ajuns o arie de desfășurare care oricum elimina orice reper concret, Tudor Pop își flambează textele și prin prelucrarea cinismului consumerist, care în secvențele de „inspirație” balenciaga duc proiectul poetic de aici în zona expunerii eclatante: „vorbesc despre multe/ lucruri/ în mare parte despre cum/ aș ucide/ pentru hainele de la/ balenciaga// îți spun 😦 aș ucide/ pentru hainele de la balenciaga// spui: și eu sunt/ așa frumoase// am trimis un screenshot cu/ un crewneck oversize în/ dungi – colecția 2k18// am spus: m-aș spăla cu/ sângele celui mort ai spus:// mi-am imaginat/ cât se poate de sexy”, :(big fit:). Tudor Pop e un saboteor virtual în toată regula în astfel de episoade, unul care își rulează filmele digitale cu multă energie și detașarea unui sentimental transuman, aș zice. Dar chiar și în ciuda acestui proiect cel puțin avangardist, lasă la vedere, mai rar, e drept, câteva fire tematice pe care le adună în jurul problematizării corporalității și a sexualității. În linii mari, cam aici se poziționează nostalgia futuristă și căutarea identitară de care mai vorbeam mai sus, pe care Tudor Pop le pune la bătaie like there’s no tomorrow.

Paradoxal, sunt teme extrem de actuale, de rezonanță, chiar dacă structurate după niște criterii mai greu digerabile, deși clar recognoscibile. Excentric digital ce jonglează cu intimități și concepte de ultimă oră (Normcore, Pastelwave, Warcore, Healthgoth, Uglycore etc.), Tudor Pop nu e mai puțin un poet extrem de sincer în excentricitatea lui, care își asumă până la capăt un proiect destul de riscant pentru un debut; ieșirea din zone familiare (fără intenția de a șoca) și poziționarea out there, în mijlocul sensibilității sale proiectată în spații virtuale, aș zice că e calitatea evidentă a acestui volum. Nu știu cum va arăta poezia viitorului, dar poezia lui pare a fi o variantă destul de plauzibilă.

___________

* Tudor Pop, Softboi mimosa, OMG Publishing, Alba Iulia, 2019

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 42-43]