Petru Cimpoeșu – Interludii (1)

La începutul verii, în gările de câmpie se pot vedea adesea pâlcuri de maci însoțind până departe linia ferată, ca niște dâre de sânge încă viu. În urma trenului, măturate de curentul de aer, tijele lor gracile se apleacă într-un freamăt temător, parcă și-ar spune ceva în șoaptă, iar florile de catifea își risipesc petalele printre tufe de păducel și ierburi spinoase. În zare, norii se îngrămădesc târându-se spre un fel de vale a cerului, apoi fluierul îndepărtat al locomotivei își flutură în văzduh pânza sonoră ca pe o batistă de adio. După ce ultimul vagon de tren a dispărut dincolo de linia orizontului, liniștea e cu atât mai intensă; zborul unei gâze o ridică spre cer. Pare că, în lumina încremenită a amiezii, însăși respirația lumii s-a oprit o clipă. Printre pietre înnegrite și traverse de stejar mirosind a păcură, câteva măciulii rămase fără petale se înalță ca niște ființe plăsmuite din resturile unui vis hipnotic și își întind gâtul, cu grația unor păsări flamingo, pentru a privi spre lanurile de grâu din zare… – acolo e patria lor. Cine le-a izgonit, de ce au plecat și cum au ajuns aici? Poate că e numai unul din jocurile banale ale hazardului. Păsările au ales boabele de grâu căzute din vagoane și s-au hrănit cu ele, iar semințele de mac, prea mici, au rămas ale nimănui și, într-un târziu, au încolțit. Dar poate că mai e și altceva, ce nu vom afla niciodată.

Se spune că, în vechime, macul era folosit pentru a vindeca rănile sufletești ale iubirii. Așa trebuie să fi fost: petale de mac acoperind rana și învelind-o într-un somn izbăvitor. Căci numai somnul e leacul suferinței din dragoste. Ai observat că petalele macilor seamănă cu niște fluturi fără corp?

Uneori, căutând să aflăm în ce fel rămâne neschimbat doar cel care spune: eu, și întrebându-ne mirați cine e acela, ajungeam până acolo unde albia râului se lărgea, desenând un arc către marginea șesului, înainte de a trece pe sub podul de cale ferată. Rămâneam apoi mult timp pe malul râului, încercând să ghicim fluxul viu care menținea forma vârtejului dintr-o bulboană,mereu aceeași, deși particulele de apă erau mereu altele, și vorbindu-ți cu naivă competență despre ordinea care precede formele, iar tu îmi răspundeai: da, cred că e un bun exemplu de transfer prin difuzie. Descoperind dintr-odată că fetița de opt ani care ai fost a murit de mai multe ori, dar continuă să trăiască – și ai râs când ți-am spus că ești reîncarnarea ciclică și neîntreruptă a acelei fetițe. Dacă toate etapele ei intermediare ar fi restaurate, pe care dintre ele aș putea să o numesc eu? Acum însă ți-aș răspunde că nu florile de mac le iubim, ci privirea care se va opri o clipă asupra lor, confirmându-le.

După ce, mutându-ne mai la vale, aruncasem cu pietricele în luciul apei, urmărind în tăcere cum cercurile mele întâlneau cercurile tale, pierzându-se apoi împreună în păpurișul de lângă maluri. Cred că era în ziua când mi-ai spus că ai văzut la televizor o emisiune despre sentimentele plantelor, durere și frică. Nu mai știu cum am ajuns să vorbim despre fotosinteză. Cum florile și fructele sunt un ecou îndepărtat al luminii; cum vibrația ei s-a făcut atomi și molecule. Apoi despre reprezentarea spațială a muzicii și ce aude un muzician atunci când citește o partitură, deși niciunul dintre noi nu se pricepea la muzică. Apoi mi-ai propus pe neașteptate să cântăm împreună același cântec, în gând, pentru ca astfel rezonanța lui să ajungă oricât de departe, iar când m-ai întrebat ce cântec aș alege, am răspuns fără să ezit, „Cum e oare dragostea” – un cântec vechi, la modă în copilăria mea, nici nu auziseși de el. Nu m-ai întrebat de ce îl alesesem și nu am îndrăznit să-ți spun fără să mă întrebi. Și l-am cântat, adâncindu-ne tot mai mult în liniștea sunetului gândit, devenit radiație pură. Apoi, când mi-ai cerut să rezum cântecul la un singur sunet și să-i adaug o culoare, am ales nu o culoare, ci ecoul ei, iar de atunci sunetul acela, cântecul nostru secret, a fost mereu însoțit  de umbra galbenă a pălăriuței tale roșii. Îl mai aud și acum, uneori.

(Din „Scrisori către Taisia”)

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, p. 2]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.