Mâna mică prinsă în mâna mare, tremură: pui de pasăre sub aripă. Tâmplă lângă tâmplă, mână în mână. Mâna mică  urmează, ezitant, chinuit, linia dreaptă a gândului. Între gând şi mână e un geam aburit, șters încet, încet.

Glasul mic, nesigur, prins în glasul mare. „A”,”ă”, „îhî” etc., semne de punctuaţie ale ezitării. Semne de punctuaţie ale fricii. Mai multe răscruci decât drumuri. Întrebările bâzâie ca albinele, cu miile, deasupra câtorva răspunsuri. Treptat, treptat glasul mic se curăţă, se limpezeşte, cristalin, capătă amprentă, formă şi timbru. „O gândire spusă sau scrisă se numeşte propoziţie”. Prefer definiţia asta din clasele primare oricărei alteia, mai docte.

Sigur, aceste două secvenţe se potrivesc mai degrabă într-o icoană decât într-un portret. Dar, cum fiecare om poartă toată viaţa în el o biserică, un mic templu populat de imaginile celor dragi, ca de nişte zeităţi protectoare (căci numai ceea ce iubeşti te poate apăra!), sunt convins că imaginea dascălului (chiar dacă uneori prăfuită, mutată într-un colţ mai discret) nu lipseşte din niciun templu interior. Memoria privilegiază începuturile.

Galeria cu portrete de dascăli este foarte bogată. Nu există scriitor prin cărţile căruia să nu treacă un învăţător, o învăţătoare, să nu zâmbească şi să nu spună o vorbă bună. Dascăli blânzi ori aspri, dascăli îngăduitori sau exigenţi, bogaţi ori săraci, de la sat sau de la oraş, bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, multiplicaţi veacuri la rând în mii şi mii de imagini, au partea lor de nemurire în literaturile lumii. Şi în memoria copiilor. Căci memoria copiilor e singura care poate atribui cuiva o „nemurire concretă”. Mâinile dascălilor poartă veşnic, chiar şi în momentul acesta, când dumneata citeşti aceste rânduri, deasupra alfabetului mii şi mii de mânuţe de copil. Chiar în momentul acesta, mii şi mii de „gândiri” intră şi ies uimite în şi din cuvinte „spuse sau scrise”.

II

„Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…/ Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? / Nemurire se va zice…”. versurile acestea din Scrisoarea I de Eminescu mi-au tulburat avântul. Căci dascălul nu e o abstracţie. Şi nici un înger care să mănânce abstracţii, să se îmbrace în abstracţii şi să doarmă în abstracţii. Atâta doar că are o meserie mai nobilă şi mai orgolioasă: fabrică oameni. În rest, şi lui îi cad facturi grele ca piatra pe pantofi, atunci când deschide cutia poştală, facturi de la apă, gaz, curent, încălzire, telefon, bancă. Şi el, dascălul, desfăşoară neplăcuta „activitate extraşcolară” numită „a face piaţa”. Şi el se miră cum se topesc banii.

Merge la şcoală pe jos, sau într-o maşină mai hârbuită. Merge demn, cu plasa cu caiete corectate în mână, ocolind bălțile, ca să nu-l stropească maşinile de lux în care elevii lui vin la şcoală.

Se îmbracă de la bazarul din piaţă, ori de la second-hand, cât mai decent, mai cu bun gust. Ocoleşte magazinele din centrul oraşului, magazinele cu haine „de firmă”. Ce rost are un gust amar în plus?

Când se anunţă vreo inspecţie are insomnii, căci ştie că o să i se ceară la control tot felul de acte, de situaţii, de procese verbale, de registre şi portofolii, cele mai multe inutile, dar de care depinde „punctajul” ce i se acordă. Merge la şedinţe, consfătuiri, perfecţionări, se înscrie la vreo facultate fantomă de la „Spiru Haret”, pe care o face  „de formă” şi o plăteşte concret, nu de la distanţă, tot pentru punctaj. Nimeni nu vrea să-l vadă lucrând „la clasă”. Hârtiile care se hrănesc din hârtii sunt mai importante decât copiii care se hrănesc din mintea şi sufletul şi nervii lui. Legile care-i guvernează munca se schimbă de la an la an, de la ministru la ministru. În orice moment şcoala i se poate desfiinţa, numărul de copii pe care îi are in bănci poate creşte prin decizia unor oameni care au văzut şcoala mai mult la televizor.

Doar când e vorba de salariul lui ori de pensia lui, puterea dă dovadă de o uimitoare labilitate psihică: dă legi prin care salariul îi creşte uimitor (legi care nu se aplică!) şi legi prin care este dat afară (care se aplică!).

Nu ştiu de ce şcolilor de dascăli li s-a spus „şcoli normale”. Poate pentru că aici dascălii învaţă cum se „fabrică” oamenii normali. Poate pentru că aici dascălii învaţă cum să-i înveţe pe alţii normele după care se recunosc oamenii şi valorile care trebuie să ghideze un om în viaţă: Binele, Adevărul şi Frumosul. Dar, când oamenii şi valorile înalte şi idealurile nu mai sunt la mare preţ, nici dascălul nu mai e la mare preţ. Când acţiunile Omului scad la „Bursa de oameni”, şi acţiunile dascălului scad. Şi nici nu e de mirare, căci de ani de zile, când e vorba de educaţie, trecătoarele puteri din România se află într-un profitabil şi hiperactiv „şomaj tehnic”, care face ca sistemul să funcţioneze ca un ceas elveţian în care fiecare ministru mai pune un pumn de nisip.

Dascălul nu trebuie amăgit. El se amăgeşte singur. Nobleţea şi frumuseţea meseriei lui sunt şi capcanele meseriei lui. Îi place meseria şi îi place în capcană. Nu trebuie ademenit, se ademeneşte singur.

Înainte de a ne despărţi, să mai privim o dată pe geamul clasei: mâna mică prinsă în mâna mare, tremură: pui de pasăre sub aripă. Tâmplă lângă tâmplă, mână în mână. Mâna mică  urmează, ezitant, chinuit, linia dreaptă a gândului. Între gând şi mână e un geam aburit, șters încet, încet.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, p. 3]