1 iunie [1975]

Duminică, vânt rece, neaşteptat pentru începutul de iunie. Stau în casă toată ziua. Citesc, între altele, Les 120 jours de Sodome, de Sade, prima lectură, de fapt, din opera straniului marchiz. După câteva pagini bine scrise, începe decepţia: simplu catalog de aberaţii sexuale. Sfârşitul, în cloaca cea mai ticăloasă, al unei clase definitiv decăzute. Absolutismul transferat în sfera erosului deturnat, ultimă manifestare a teribilei voinţe de a domina împotriva celorlalţi, chiar şi cu conştiinţa propriei distrugeri. Îmi dau seama perfect acum de ce trupa italiană văzută cu vreun an în urmă la Espace Cardin a scos din această carte murdară o viziune sugerând un fel de totalitarism fascist al carnalului.

4 iunie

Deşi nu mai am cursuri, am trecut după-amiază pe la Censier, să răsfoiesc revistele noi de la bibliotecă. Găsesc, în sfârşit, în Tribuna din 25 mai, interviul meu cu Étiemble, bine retuşat, desigur. Bucuria mea e însă alta: paginile sunt pline de numele echinoxiştilor: Papahagi, Runcanu, Marcoș, Sălăgean…

5 iunie

Înainte de a o întâlni pe Geneviève Serreau la Les Lettres Nouvelles (discuție pentru a pune la punct numărul de literatură română), îl văd pe Țepeneag, cu care stau de vorbă la o cafea în Latour-Maubourg. Îmi arată alte semnături, în Le Monde, în favoarea lui. Recunoaşte, totuşi, că articolul lui M[onica] din Les Cahiers, despre literatura română a fost o eroare. Îi dau exemplul prezentării literaturii poloneze, mult mai sobră şi mai exactă, în aceeaşi revistă.

Seara, la reuniunea pe tema „destinderii şi a libertăţii de expresie” în rue de Rennes. Vorbesc Pierre Daix (echilibrat, exact: destinderea nu trebuie să se oprească la nivel de stat, ci să pătrundă mai în adânc, printre oameni), un ceh „primăvăratic”(cazul filosofului Košik, căruia i s-au luat în „studiu” de către poliţie vreo  mie de pagini de manuscris), Fejtö (treburi poloneze). Eugen Ionescu, şi el la masa prezidiului, vorbeşte despre „cenzurarea” pieselor samizdat de  către Societatea franceză a autorilor dramatici. Înainte de a vorbi, şi după aceea, bea tot timpul din sticla de Evian de pe masă, „savurând” lichidul cu mişcări de… cunoscător, gândindu-se, desigur, la licori mai tari. E exact ca în fotografiile văzute până acum.  Aer uşor absent. Voce înaltă, frază cu pauze mari. Ovalul foarte alb al feţei, de cretă: ceva de clovn obosit, distins ca din pricina  oboselii, trecut printre spectatorii arenei.

Sala, de o imensă tristeţe: pereţii murdari, câteva tablouri clasice prăfuite, un candelabru gata să cadă, cu mulţime de becuri stinse. Public mult, dar discuţii monotone, neinteresante. Vorbe, la urma urmei, zadarnice. Ies cu mult înainte de sfârşit, foarte decepţionat. Convenţia participării la suferinţa altora, sau acreala unor respinşi. Cenuşiu, cenuşiu.

Mai vii, orele de seară, petrecute cu Michel, la o cafenea peste drum de statuia lui Danton, în Saint-Germain. Despre singurătatea omului de azi, despre posibilitatea împăcării cu universul. Evocarea Rohiei, a Maramureşului. A-ţi construi o  conduită pe cât posibil demnă, cultivând generozitatea într-o lume în genere egoistă, a nu pierde comunicarea cu câteva repere mai înalte, de deasupra clipei noastre modeste şi pasagere.

6 iunie

Văzut, la Espace Cardin, spectacolul cu un Otello sui generis, al trupei italiene Meme Perlini. Foarte de avangardă. Vagă amintire shakespeariană. Mai curând lumea lui Fellini din  Amarcord, cu caricatura dusă spre absurd. Imaginaţie suprarealistă, de excelentă calitate plastică.

Pe la 11, în noaptea caldă, străbat pe jos Concorde, Tuileries, trec Sena spre Collège de France, rue Mazarine, St. Germain. Animaţie extraordinară pe bulevard. Mă simt foarte liber, destins, noaptea e superbă.

Luni, 9 iunie

Trezit din somn pe la cinci şi jumătate, buimăcit de un telefon de acasă. Speriat teribil. Nu e nimic grav, şi totuşi, e ceva în cele trei propoziţii criptice ale Doinei: să scriu urgent Rectorului Pascu, să călătoresc în vacanţa asta, să nu trimit cărţi acasă. Fac tot felul de asociaţii. Mi-e frig înăuntru, cum nu mi-a fost de mult. Nu mai reuşesc să adorm, stau la masă gol de gânduri. Scris, în sfârşit, epistola sugerată. Ce se va întâmpla? Şi, mai ales, ce se va fi întâmplat acolo, la două mii de kilometri, ca să oblige la acest apel?

Spre amiază, trec pe la Gallimard: ultimele Carnete ale lui Montherlant, Saint-Exupéry, Yoga lui Eliade, Lautréamont al lui F. Caradec.

Mă calmez, seara, cu marea căldură umană a lui Saint-Exupéry şi cu seninătatea clasică ştiută a lui Montherlant.

10 iunie

Am văzut, în sfârşit, filmul lui Visconti, Violence et passion. Ghepardul în lumea de azi, faţă în faţă cu tinerii stranii. Splendidă poezie a sfârşitului – şi ce atmosferă în vila ticsită de tablouri vechi, de cărţi rare!

Seara, lectură, în continuare, din Tous feux éteints. ”Cette société qui sombre dans l’imposture, la lâcheté, la méchanceté et la bêtise” (p. 25).

Îi scriu lui Nae, ce se va însura curând. Încep, patetic: „Mă iată, deci, ultim mohican în întârziatul trib al juneţei noastre!”

Stăpânit de sentimente contradictorii.

12 iunie

Toată ziua, petrecută – de la ora 10 – în şedinţă profesorală la Grand Palais. Liber abia seara, pe la şapte. În rue Saint-Dominique, îl întâlnesc. pe O[ancea] trecând cu maşina. Urc, e şi pictorul portughez Cargelino. Scurtă vizită acasă la pictor, în rue des Augustins. Discuţie, între altele, despre Magdalena Rădulescu, pe care o admiră. O mare artistă necunoscută, complet dezinteresată de a fi cunoscută.

La opt şi jumătate, sunt la Hotel de la Tour Eiffel, în modesta cameră 12 a pictoriţei. Fericit că o revăd, încântată că mă revede. Îmi arată cele câteva zeci de desene lucrate în ultima lună, unul mai frumos decât altul. Aceeaşi fantastică modestie. Comerţul artistic îi este cu totul străin, trăieşte cum poate, însă exclusiv pentru bucuria de a picta. Mâine va pleca în ţară, unde va avea o retrospectivă. O conduc la o cafenea din apropiere, „Le Champ de Mars”, unde stăm de vorbă până spre ora 11. Printre cuvinte şi răsfoindu-i noile carnete, o privesc din când în când mai atent. În hainele negre, uşor uzate, cu mâinile mari, osoase, cu brăţări ieftine, cu părul împletit în două cozi de şcolăriţă ce-i încadrează faţa brăzdată se riduri adânci, e o prezenţă ciudată, din altă vreme, şi, de n-ar fi luminile blânde ale ochilor şi surâsul timid, foarte pur, ai fi tentat să reţii, superficial, o anume imagine grotescă. Mizeria exterioară frapantă, o uiţi însă de îndată ce această femeie vorbeşte, cu o nesiguranţă în  care simţi o modestie şi o generozitate candidă, absoluta incapacitate de orgoliu, un fel de înduioşătoare teamă de a nu jena. Rareori mi-a fost dat să văd la un om atâta umilă lepădare de sine. De ce nu caută o galerie care s-o lanseze, să se îngrijească de vânzarea tablourilor, scutind-o de preocupările materiale? „- Eu nu ştiu decât să pictez, – răspunde –  şi n-aş putea să mă ştiu dirijată, să mi se comande ce să pictez. Aşa, lucrez cum îmi place, nu depind de nimeni… Ştii cui i-am arătat mai întâi carnetul  ăsta?   Unui muncitor zugrav, un iugoslav din Nisa…” Şi-mi povesteşte cum, într-o zi,  recomandată unei americance care-i văzuse nişte tablouri, femeia se arătase interesată până în clipa când, deschizând carnetul cu nume de pictori „cotaţi”, n-a dat şi de numele Magdalena Rădulescu. Şi, evident, n-a mai căutat-o: cineva care-şi vinde atât de ieftin tablourile nu poate fi un pictor mare…

 

Vineri, 13 iunie

Contrar superstiţiei, o zi norocoasă. La ora 11 dimineaţa sunt din nou la Magdalena Rădulescu, ca să-i achit cele câteva desene alese ieri. Mă aşteaptă însă o mare surpriză: pentru suma modestă, îmi oferă un superb tablou – o scenă de carnaval, considerând desenele drept cadou amical. Sunt copleşit de emoţie, neştiind cum să-i mulţumesc.

După-amiază, la şase şi jumătate, sunt în apartamentul profesorului Jean-Pierre Richard, cu magnetofonul: un nou interviu, pentru Tribuna. Convorbire foarte destinsă şi prietenească. Îşi aminteşte de zilele când frecventam cursul despre Proust la Vincennes, evocă cu plăcere întâlnirile lui româneşti, – cu Eugen Simion, Mircea Martin. Uimit de curiozitatea noastră pentru cultura franceză. Dialog de aproape o oră. Îmi oferă la sfârşit, cu autograf, cartea sa despre Céline şi mă invită să-l mai revăd.

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 5-6]