Dacă evocarea celebrei scriitoare britanice Virginia Woolf nu e în măsură să stârnească temeri sau alte manifestări anxioase, conotațiile cu care versul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ e învestit în spectacolul cu același titlu  induce o stare persistentă de neliniște. Rescrierea parodică a versului „Who’s Afraid of the Big Bad Wolf“ din animația Disney „Cei trei purceluși“ antrenează o doză consistentă de arbitrar și de irațional ce oglindește elocvent starea de spirit a personajelor care o fredonează în momente cheie.

Textul dramatic semnat de Edward Albee a intrat de mult în canonul universal, la aproape șase decenii de la premieră, iar celebra ecranizare cu Elizabeth Taylor și Richard Burton în rolurile principale i-au sporit considerabil notorietatea.

Pe plaiurile autohtone, recenta montare la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu are toate șansele să devină una de referință. Cuplul de regizori Andrei și Andreea Grosu, fondatori ai teatrului independent unteatru din București sunt cunoscuți pentru punerea în circuitul teatral independent din România a unor spectacole de artă prin excelență, care nu fac concesii publicului larg și nu se abat de la un standard de calitate general ridicat. Cei doi regizori au înregistrat în Capitală un succes notabil și în afara scenei independente cu spectacolul „Regele Moare“, montat la Sala Mare a Naționalului bucureștean, cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț în rolurile principale. Dacă distribuția excepțională a producției de la TNB a pus minunat în valoare profunzimea și subtilitățile textului ionescian, un alt cuplu de mari actori, de această dată aparținând unei alte generații, dau măsura talentului și irigă spectacolul sibian cu o sevă creatoare memorabilă: Ofelia Popii și Marius Turdeanu, ambii nominalizați la Premiile UNITER din acest an pentru prestațiile lor.

Lungul drum al nopții către dimineață

Tema spectacolului e familiară, dar cheia în care e redată e incisivă și frontală: George și Martha, un cuplu aparținând clasei de mijloc americane, traversează o nesfârșită criză matrimonială, care tinde să culmineze în nopțile albe etilizate cu aplomb. La prima vedere, cei doi nu par s-o ducă rău: George e cadru universitar, specializarea istorie, iar soția sa e fiica directorului universității. La finele unei petreceri a facultății, cei doi își prelungesc libațiile în intimitatea conjugală, iar Martha îi invită să li se alăture pe tinerii Nick (profesor la rândul său) și Honey, o ființă agreabilă, dar cam anostă, cu stomac sensibil la alcool și vădind o tendință de a dispărea în peisaj. În contrast cu invitații, cuplul George și Martha confiscă energia întregii acțiuni și, prin prezența lor, dinamitează fiecare moment în parte, anulând pauze de respiro, detensionări și replieri elaborate. Martha îi reproșează lui George în termeni abrazivi că e un ratat și că și-a irosit potențialul la cei patruzeci și ceva de ani pe care-i are. Natura ei caustică, efervescentă și torențială pare a copleși scena și pe bietul ei soț, dar George are experiență și nu se lasă asfixiat de reproșurile consoartei. Pe măsură ce paharele se golesc și se reumplu, tensiunile și frustrările acumulate de cei doi soți capătă proporții periculoase și, pe fundalul fals-idilic al existenței liniștit-burgheze, completate de amicii de aceeași factură socială și ideologică, căsnicia lui George și a Marthei pare la un pas de dezintegrare.

Nu lipsește șantajul emoțional, evocarea unor scene umilitoare din trecut, evenimente familiale stânjenitoare, planuri literare eșuate, incapacitatea de a accesa un plan existențial superior și de a da un plus de semnificație unei vieți din ce în ce mai fade și, bineînțeles, omniprezența sticlei de tărie ca tonifiant emoțional și paliativ cotidian al nefericirii sub toate formele ei.

Andrei și Andreea Grosu au comprimat textul, tăind pauzele dintre acte și accelerând ritmul, astfel că spectacolul, ținând sub două ore, a câștigat în intensitate, iar jocul actoricesc a potențat acest efect la maximum. Talentul cameleonic și rezerva aparent inepuizabilă de nuanțe pe care le poate manifesta, în funcție de rol, Ofelia Popii sunt deja celebre, iar rolul de față îi oferă o partitură solicitantă atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional. Comportamentul Marthei, pe toată durata spectacolului, pare a fi dictat de glandele suprarenale, într-o combinație explozivă de cortizol și adrenalină. Fondul ei labil variază de la insinuări, tatonări și învăluiri la atacuri directe, flirt cu Nick de față cu George, urlete, râs isteric și diverse ieșiri imprevizibile și nu mai puțin zgomotoase. Totul, drapat în senzualitate vulgară, tupeu, mișcări alunecoase și gâlgâieli etilice. La polul opus, Marius Turdeanu face un personaj reținut la nivel gestual, dar își contorizează cu atenție tensiunea, o refulează în mod gradat, pentru a o elibera apoi în doze percutante, ca niște lovituri de baros în toiul unei grindine. Reacțiile lui George vin în întâmpinarea fiecărui gest al Marthei, chiar dacă – uneori – aparent tardiv, într-o manieră retrospectivă. Marele talent al lui Marius Turdeanu (ale cărui veleități de actor de forță sunt considerabile) constă în felul în care încasează reacțiile Marthei. Modul în care le răspunde vine ca o completare la fel de inspirată, dar cumva secundară. Prin funcția sa de tampon, atenuează comportamentul torențial uneori extenuant al Marthei și creează un contrast care nuanțează atât caracterul soției sale, cât și al relației dintre cei doi. În tandem cu aceștia, cuplul Nick (Horia Fedorca) și Honey (Cezara Crețu) par o variantă a lor diminuată, cuminte, un fundal lipsit de asperități pe care se proiectează eșecul zgomotos al Marthei și al lui George.

„Da, îmi este frică de Virginia Woolf.“

Viziunea regizorală rămâne fidelă textului original și nu cedează unor tentanții contemporane de a insera comentarii sau aluzii la subiecte de actualitate sau cu iz politically correct. În măsura în care personajele, prin umanitatea, structura lor interioară și problemele lor, sunt la fel ca oamenii din spațiul autohton, ele sunt relevante așa cum au fost și în anii ’60, când au văzut prima oară luminile scenei.

Decorul minimalist, dar foarte sugestiv, realizat de Vladimir Turturica (un colaborator vechi al regizorilor Andrei și Andreea Grosu) delimitează, ușor în pantă, cu un pronunțat efect vizual, tavanul și podeaua salonului în care se petrece acțiunea. Restul e la vedere, adică adâncimea scenei, adâncimea problemei, caracterul profund al dramei umane și al singurătății care, în final, parcă șterge contururile personajelor și expune frica, în toată impudoarea ei. Da, lui George și Marthei le e frică de Virginia Woolf sau, cu alte cuvinte, de ei înșiși.

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 48-49]