După bacalaureat, pe care îl luă fără efort, îndemnat insistent de mătușa sa Dorli, care îi promisese că îl va susține în toate modurile, inclusiv financiar, Fulviu se înscrise la Facultatea de geografie, la specializarea Hidrologie și geologie. Universitatea se afla în Clusium, așa încât, cu ajutorul mătușii sale, Fulviu părăsi orașul bunicului Frederic, în care parcă ispășise o condamnare, pentru a reveni în orașul în care copilărise. Desigur, apartamentul în care locuise înainte familia Friator fusese vândut după moartea părinților săi, așa încât acum trebui să închirieze o cameră la o gazdă, a cărei chirie o plătea din banii pe care îi primea la rândul său din închirierea apartamentului bunicului din Honura.

Gazda era profesor universitar la o altă facultate și avea un apartament la etajul întâi, de patru camere. Două dintre acestea, având și o băiță separată, le închiria studenților. Profesorul era destul de mult plecat în oraș, încât acasă se întâlneau rar. Camera lui Fulviu era curată, nouă, dar sumar mobilată. În dreapta, lângă ușă, avea un cadru de pat, fără picioare, cu saltea, așezat direct pe parchet. În stânga ușii era un șifonier pentru haine, iar după acesta o măsuță cu un scaun, servind drept birou de studiu. În rest încăperea era goală, nu avea draperii sau perdele, nici măcar o lustră pentru lumină, în mijlocul tavanului se căsca doar o gaură din care ieșeau două fire izolate la capete. În locul ei, Fulviu folosea o veioză portabilă, pe care o ducea fie la birou, fie la căpătâiul patului, când citea înainte de a adormi.

Nu îi fu greu să se obișnuiască cu noul program de student. Spre deosebire de liceu, unde lecțiile erau grupate între orele opt și două, aici cursurile erau împrăștiate, parcă trase din praștie, în toate intervalele posibile ale tuturor zilelor săptămânii, dimineața, după-amiaza sau seara, sau deloc (avea două zile fără nici un curs, cu excepția unor ore de educație fizică). Deși ritmul și stilul de predare era altul, Fulviu se adaptă repede, netrebuind să ia multe notițe, dar citind cărți din bibliografie. Colegii săi erau inteligenți și veseli, dar rupți unii de alții, așa încât nu legă nici o prietenie serioasă.

Într-o noapte de noiembrie, după săptămâni în care cinematograful nocturn nu proiectase nici un film, avu din nou un vis. Mergea pe o stradă a orașului, îngustă, cu case înalte fără ferestre înșiruite pe partea stângă și o clădire impunătoare pe partea dreaptă. Era o școală sau un liceu, pe lângă care trecuse adeseori. Câțiva pietoni se opriseră din mers și priveau cu toții în sus. Fulviu avu o strângere de inimă, imaginându-și că cineva a urcat pe acoperiș și se pregătea să se sinucidă, aruncându-se în gol de pe cornișă.

Dar când ridică și el ochii, descoperi cu totul altceva. Ferestrele unei săli de clasă de la etajul întâi, pe colț, erau larg deschise, cu elevi gălăgioși în ele. Într-una din ferestre se afla doar o femeie matură, o profesoară cu ochelari, în trening de sport, un fluier atârnând pe piept și un cronometru în mâna dreaptă. Urmărea ce se petrece la fereastra de lângă ea, pe marginea căreia se ițea atârnând marginea unei saltele de sport.

La un semn simplu făcut de profesoară cu mâna stângă, se auzi un tropăit scurt dinăuntru, ca și cum cineva își lua avânt, și pe fereastră, bătând saltul de pe capătul de saltea, țâșni un elev în zbor. “Ah!” făcură trecătorii, iar Fulviu își coborî ochii, pentru a nu vedea cum copilul moare strivit de asfalt. Spre surprinderea sa, în locul unor țipete de groază, ceilalți spectatori începură să aplaude. Fulviu ridică privirea, cât pentru a-l vedea pe băiat aterizând grațios înapoi pe pervaz și dispărând în sala de clasă. La un nou semn al profesoarei, o fată își luă și ea avânt pe fereastră, se dădu peste cap în aer și, cu mișcări plutitoare, reveni în punctul de plecare. “Aha”, își spuse Fulviu cu ușurința de a accepta lucruri incredibile specifică visului, “fac exerciții de salt în gol!”

Următoarea săritoare nu mai era însă îmbrăcată în trening sportive, ci cu o cămașă albă de noapte, sau poate o rochie de mireasă foarte simplă, fără alte accesorii. În jurul gâtului avea o eșarfă, tot albă, fluturând unduitor în urma ei. Fata nu făcu o simplă răsucire în aer. Când ajunse în punctul cel mai înalt al săriturii, în loc să se dea peste cap și să revină în clasă, întinse capul și pieptul în față și plonjă liber prin aer. “Oooh!”, făcură trecătorii, speriați de astă dată. Dar fata nu pierduse controlul și nu cădea pur și simplu. Lui Fulviu i se păru că se înscrisese pe un tobogan invizibil, o pârtie de bob aeriană, care o purta sigur pe meandrele ei. Zburătoarea porni în lateral și în jos, luă un viraj evitând zidul casei din fața liceului, coborî în viteză către un automobil parcat pe trotuar, iar la mai puțin de un metru de capota acestuia își schimbă traiectoria și o luă din nou în sus, revenind la nivelul ferestrei de unde plecase.

“Bravo!”, aplaudară trecătorii, spaima transformându-li-se în entuziasm. Profesoara apăsase butonului cronometrului și i-l arăta triumfătoare elevei zburătoare, făcându-i în același timp semn să revină în clasă. Ca un campion care vrea să se mai bucure de admirația publicului, dând o tură de victorie stadionului, fata nu ateriză înapoi pe pervaz ci, pornind pe un nou fir invizibil trasat cu siguranță prin aer, plonjă în direcția lui Fulviu. Poate că tânărul îi atrăsese cumva atenția, fiindcă venea direct spre, privindu-l fix. Pe măsură ce se apropia, Fulviu îi desluși tot mai clar trăsăturile feței, ochii ușor bulbucați, nasul cârn, urechile cu vârfuri ascuțite dezvelite de sub părul negru fluturând în vânt. O recunoscu pe fetița care îi apăruse în vis! Crescuse, era o adolescentă acum, dar trăsăturile chipului rămăseseră ușor de recunoscut. Era Luiza Textoris.

Fata trecu pe deasupra lui și luă o curbă pentru a reveni spre fereastra liceului. Traiectoria ei trecea însă pe lângă un stâlp de telegraf lucios și negru. Dându-i ocol, Luiza se pomeni că eșarfa lungă de la gât i se agață într-unul din brațele cu doze electrice. Vălul vaporos era subțire, nu ar fi putut să o sufoce sau să o stranguleze, dimpotrivă, începu să se deșire ușor de pe gâtul fetei. Așa încât, simțind că îl pierde, Luiza făcu un nou ocol în aer, pentru a se reîntoarce și a-l recupera. Numai că de astă dată, fără să vrea, intră în coroana unui copac desfrunzit și se pomeni că o creangă cu colți ca de greblă îi agață partea de jos a cămășii. Oprirea bruscă îi curmă elanul zborului. Pierzându-și imponderabilitatea, fata începu să cadă, lovindu-se și zgâriindu-se printre crengile rupte.

– Așa îi trebuie, nu era cazul să zboare în costum de mireasă! comentă un trecător lângă Fulviu.

O secundă, încercând parcă să identifice o aromă volatilă dusă de vânt, Fulviu avu impresia că recunoaște vocea, dar nu mai apucă să se gândească la asta, fiindcă se trezi brusc din somn, îngrijorat. “Trebuie să o previn, zborul o poate ucide”, își spuse agitat, posedat încă de prezența și claritatea visului, înainte ca luciditatea să-i revină treptat, să-i spună că totul nu fusese decât închipuire și că, în definitiv, nu numai că nu o întâlnise pe fata din vis, dar nici măcar nu avea siguranța că ea există.

Dar Luiza chiar exista, da, da, era reală, vie, în carne și oase. Făcut curios, sau având o premoniție, Fulviu începu să treacă, în diminețile în care era liber, pe strada unde se afla liceul din vis. Nu își fixase anumite ore, și nici nu se gândise la vreun scenariu, se plimba pur și simplu privind ferestrele, în special cele de la etajul unu din colțul clădirii. În mai multe rânduri, nu se întâmplă nimic, fereastra cu pricina nu se deschise și, evident, nimeni nu își luă zborul de pe pervazul ei. Dar într-o zi de ianuarie, cu puțin înainte să înceapă ninsorile, Fulviu sosi în fața liceului la ora când clopoțelul suna sfârșitul cursurilor. Se opri pe trotuarul opus și, înălțat ușor pe vârfuri, începu să scruteze valurile de elevi gălăgioși care ieșeau pe poarta liceului și se împrăștiau apoi într-o direcție sau alta.

Și atunci o văzu! Era Luiza Textoris, fata din cele două vise, în care îi apăruse întâi fetiță, apoi adolescentă. Diferența de vârstă nu făcuse decât să-i accentueze trăsăturile delicate, aproape translucide, ale chipului, fața și tâmplele incredibil de lungi, de parcă o menghină i-ar fi presat din lateral întreg craniul, ochii exoftalmici și încercănați, gura cu buze fine și o expresie inocentă. Luiza era singură, nu vorbea cu nimeni, nu o însoțea nici o colegă. Fulviu avu impresia că fata e izolată într-o sferă cenușie, care îi ținea de o parte pe ceilalți, în care râsetele și țipetele colegilor nu pătrundeau. Haloul acesta invizibil era o gaură neagră în care fata fusese absorbită, pe care o purta cu ea ca pe o pelerină de voal întunecat.

Ridicând ochii, Luiza îl văzu și ea de la depărtare. Ezită o clipă, apoi, desfăcându-se din mulțimea de elevi, traversă strada și veni direct spre el. Fulviu se trase intimidat un pas înapoi.

– Ce vrei de la mine?! îl abordă fata. Îmi faci cumva vrăji?

Fulviu rămase fără cuvinte. Se înroși ca racul și, trăgându-se încă un pas în spate, murmură șoptit, de parcă i-ar fi fost rușine de vocea sa, neștiind nici el ce vrea să spună:

– Eu te cunosc pe tine.

Așa a început prietenia dintre Fulviu și Luiza, o prietenie complicată și imprevizibilă, pe punctul de a se transforma într-o poveste de iubire și o căsătorie, care îi va duce însă în pivnițele ascunse ale familiilor lor, spre secretul adânc îngropat al blestemului, spre tentații sordide de incest, spre căderea Luizei în stare de catalepsie. Dar chiar dacă ar fi știut dinainte ce avea să se întâmple, cu toată spaima pe care expediția pe tărâmul dintre realitate și coșmar le-o provoca, probabil că nici unul dintre ei nu ar fi evitat întâlnirea și nu ar fi renunțat la aventură, ca și cum ar fi fost purtați de un destin decis dincolo de ei.

– De ce mi-ai spus că mă cunoști? îl întrebă Luiza pe Fulviu la una din următoarele lor întâlniri. Fiindcă m-ai visat?

– Nu doar asta. Am făcut și niște căutări legate de numele tău. Ai cumva rude îndepărtate, bunici sau străbunici, într-un alt oraș?

– Nu știu. Din câte îmi amintesc, bunicul și străbunicul au locuit în Clusium.

– Ai cumva strămoși care să fi fost țesători sau vânzători de postavuri și haine? insistă Fulviu.

– Ah, te referi la numele meu, Textor.

– Da, ești Luiza Țesătorului.

– Îmi place cum sună. Sunt fiica Parcelor, a marelui zeu al sorții… Dar nu, din câte știu, strămoșii mei sunt medici. Dar de ce te interesează antichitățile astea? îl tachină Luiza zglobiu.

– Hm, știu și eu? M-a fascinat numele tău… Sau poate faptul că, înainte de a te întâlni în carne și oase, ți-am găsit familia pe o stelă funerară.

– Mie mi-ai spus că m-ai văzut în vis, susură Luiza cu un zâmbet șăgalnic.

De-a lungul acelei veri, până târziu în primăvară, Luiza și Fulviu se întâlniră aproape în fiecare după-amiază. Câteodată, când afară era prea frig și le înghețau picioarele sau începeau să dârdâie, mergeau acasă la Fulviu. Gazda acestuia, profesorul universitar, era discretă, nu ieșea din camerele sale când tânărul intra cu Luiza și nu îl întreba niciodată nimic despre fată. În cămăruța sărac mobilată fie stăteau amândoi șezând pe elemenții mari, de fontă, ai caloriferului, care duduia protector împotriva frigului de afară, fie se încălzeau lipiți unul de latul în patul așezat direct pe podea. Luiza era virgină și Fulviu nu îi propuse să facă dragoste, simțea față de ea, poate fiindcă era imatură ca o fetiță, nu atât o atracție senzuală, cât o tandrețe adâncă, o afecțiune care se întărise mai ales prin visele pe care începuseră să și le împărtășească și apoi să le viseze împreună.

Dar apoi, la sfârșitul primăverii și începutul verii, interveni moartea bunicii Luizei, Emma Textoris. Fulviu nu îi cunoștea pe părinții fetei, Regine și Michael Textoris, decât puțin, mai mult din poveștile acesteia. Pe bunica ei, deși nu o văzuse în realitate decât de câteva ori, scurt sau de la distanță, i se părea că o cunoaște de mai demult, din altă viață sau din vise. Știa că Luiza avea o relație dificilă cu mama ei, Regine, care se comporta dominator și gelos, spre deosebire de Michael, tolerant și bonom, și că Emma Textoris era ființa de care Luiza se simțea cel mai legată. Emma era mama Reginei, așa că lui Fulviu i se păru curios că purta și ea numele ginerelui, Textoris, în loc să fi păstrat numele soțului ei, Knall. Luiza nu știa nici ea prea multe despre acesta, tot ce i se spusese era că, după moartea bunicului, Emma se mutase cu fiica și ginerele său, proaspăt căsătoriți, și renunțase la propriul ei nume de căsătorie.

– Și nu ți se pare ciudat? Soacrele nu e bine să locuiască împreună cu tinerii căsătoriți…

– Oh, nu e deloc așa, te înșeli. Bunica nu e cicălitoare, nu se amestecă în treburile lor, nici nu știi în ce cameră modestă locuiește la noi. Și de altfel mama a insistat să stea cu noi. Știi, mama e destul de instabilă, e imprevizibilă, poate face oricând o criză de nervi. Bunica e cea care o calmează și îi dă echilibru. E un fel de porte-bonheur.

– Tatăl tău nu a avut nimic împotrivă?

– A, nu, tata e precum pâinea caldă. Iar bunica mă apără și pe mine.

– Te apără de ce anume?

– Spre exemplu, îmi face de deochi. Arde chibrituri într-un pahar cu apă și apoi mă descântă. Și pentru tine mi-a făcut un descântec, când ne-am întâlnit prima dată, mi-a fost teamă că mi-ai făcut vrăji cu ochii tăi albaștri.

Fulviu izbucni în râs.

– Dar pe tine bunica te place, continuă Luiza.

– De unde știi asta, doar nu am stat niciodată de vorbă cu ea?

– Spune că tu vei avea grijă de mine…

Atacul vascular și apoi moartea Emmei Textoris, după o săptămână de boală în care, veghind-o în fiecare zi, Luiza văzu cum bunica ei este îmbrăcată treptat de albinele morții într-o cămașă translucidă și incasabilă de cleștar, provocară în fată un vertij de nestăvilit. Avea impresia că o femeie mai mică de var, ceea ce astronomii numesc o pitică albă, îi absorbise bunica din interior spre miezul corpului, iar crusta albicioasă a morții care îi îmbrăcase pielea și corpul nu făcea decât să despartă vortexul întunecat dinăuntru de lumea dinafară. Dacă această coajă s-ar fi fisurat, ar fi căzut ca un lințoliu de nisip de pe cadavru, atunci întreaga realitate ar fi fost suptă, obiect de obiect, mobilă după mobilă, om cu om, în ochiul vârtejului.

Pentru a se apăra de durerea pierderii, sau de vinovăția pe care i-o indusese mama ei (Regine îi reproșa că Emma murise din cauza neglijenței ei, în scurtul interval cât o lăsase singură pe muribundă și coborâse în holul blocului să se întâlnească cu Fulviu), Luiza se îmbolnăvi de febră cerebrală. Torturată de coșmaruri mecanice (în care perna i se micșora între mâini și între degete de fiecare dată când încerca s-o prindă), și de visuri liniștitoare (în care fantoma luminoasă a Emmei îi apărea în curtea bunicilor), Luiza petrecu câteva săptămâni între delir și somn prelungit. Își reveni abia la începutul verii, sub îngrijirile medicale ale tatălui său.

În tot acest timp, Fulviu încercă în repetate rânduri să intre în legătură cu Luiza. Deși Michael Textoris nu ar fi avut nimic împotrivă, Regine era cea care nu dorea ca fiica ei să întâlnească băieți. La început, înainte să afle ce i se întâmplase prietenei sale, Fulviu așteptă zi de zi în fața liceului, cu speranța că o va zări ieșind pe poarta școlii împreună cu ceilalți elevi. Când își făcu curaj să o întrebe pe o colegă a Luizei, aceasta îi spuse că fata era bolnavă și nu mai venise de câteva săptămâni la școală. Fulviu începu să petreacă ore întregi în jurul locuinței Textoris, sperând că poate o va vedea măcar în fereastră. Apoi, într-o seară, își făcu următoarea socoteală: Dacă nu reușea să dea de Luiza în timpul zilei, cum ar fi fost să încerce să o întâlnească noaptea, în somn? Ce e drept, o mai visase de câteva ori până atunci, dar nu o făcuse în mod deliberat, visele veniseră când doriseră ele. Ar fi putut oare să își provoace un vis anume, să o convoace pe Luiza în somnul său?

Și imediat îi reveniră în minte exercițiile prin care îi dăduse naștere lui Anir, dublul său. Așa cum atunci, la culcare, se concentrase asupra unei mâini, a unui picior sau a întregului corp, astfel încât acestea îi deveniseră prezente în vis, de data aceasta își propuse să adoarmă cu gândul nu la membrele trupului său, ci la o imagine mentală, la chipul Luizei. Înainte de moartea părinților săi, începuse un exercițiu de relaxare a minții folosind o lumânare imaginară. Ar fi putut, desigur, să aducă și o lumânare reală în camera sa, dar, pentru a o avea în față, ar fi trebuit să stea șezând în lotus, ori el era întins pe covor, pe spate, în poziția savasana. Așa că preferase să își imagineze flacăra pâlpâitoare, imagine puternică, focalizată chiar în fața frunții, capabilă să-i absoarbă toată atenția și să-i permită fluxului fluturător de gânduri să se stingă. Nu dusese însă exercițiul până la capăt, fiindcă trecuse la unul și mai ambițios, la cel de concentrare fără suport, adică fără nici o imagine mentală ajutătoare.

Reluă acum exercițiul, așezând în fața ochilor interiori, în locul lumânării, imaginea Luizei. Ședeau amândoi pe două leagăne, ca într-una din primele lor întâlniri, se priveau din lateral, fata balansându-se ușor și hipnotic dintr-o parte în alta. Pe măsură ce leagănul își pierdea din elan, mișcările deveneau tot mai scurte și mai lente. În cele din urmă încetară. Fulviu descoperi, cu o tresărire, că Luiza nu era îmbrăcată cu palton și în haine de iarnă, ca în amintirea sa, ci în costum de baie.

“Ce e asta?” se scutură el. Luiza se oprise din balans și îl privea țintă, serioasă, cu ochii ei ușor bulbucați și tâmplele incredibil de lungi. “Îmi faci vrăji? Mă hipnotizezi?” îi întoarse Fulviu cuvintele ei de la prima lor întâlnire. “Cine pe cine l-a prins în capcană?”

Deveni conștient de o senzație de răceală care îi scălda picioarele. Privi în jos și descoperi că pe sub ei trecea corpul de șarpe transparent al unui râu uriaș, leneș, adânc. La rândul său, și el era îmbrăcat doar într-un slip de baie. Nu mai ședeau pe două leagăne, ci pe niște bârne de lemn lucios, lustruit de vreme, alcătuind un fel de schelă deasupra apei. Era tot seară, sau noapte, dar anotimpul se schimbase, nu mai era iarnă și frig, precum la întâlnirea lor pe balansoar, ci vară. Se aflau se vede la un ștrand construit în natură, pe malul unui râu sau al unui fluviu.

Luiza îl privea în continuare fix. “Oare ce vrea de la mine?” se întrebă Fulviu, încercând să-și aducă aminte cum ajunsese și de ce se află aici. Debitul râului creștea ușor, așa încât, dacă la început atingeau suprafața apei doar cu tălpile picioarelor, acum aceasta le ajungea la pulpe și genunchi. În curând avea să atingă nivelul bârnelor pe care ședeau. “Ce facem?” începu să se neliniștească Fulviu. “Va trebui să plecăm de aici înainte să vină viitura”. Intuia că râul va continua să urce și va veni peste ei tot mai vijelios, precum la niște inundații la care asistase în copilărie, când apa din râul orașului trecuse peste parapeții podurilor.

 Când apa ajunse la bârnele pe care ședeau, Luiza îl mai privi o dată în ochi apoi se lăsă să alunece în râu. În loc să iasă însă imediat la suprafață și să înceapă să dea din brațe, cum se aștepta Fulviu, ea părea să se ducă la fund. Îngrijorat, tânărul privi concentrat după ea. În lumina de aramă a lunii, care strălucea chiar deasupra lor, desluși că, în apa de sub ei, nu se întrezărea fundul pietros, nămolos sau cu plante al râului, ci niște incinte subacvatice de beton. Semănau cu amenajările unei microhidrocentrale de pe râul din Clusium, prin care apa era adusă de la un baraj la camera unor turbine generatoare de curent.

Acum Fulviu intră în panică. Dacă Luiza era absorbită prin acele tuneluri, avea să fie zdrobită de elicele turbinelor electrice. Schelăria de bârne pe care ședea continua până la mal, spre cabina de control a hidrocentralei. Fulviu se ridică în picioare și, ținându-se cu mâinile de o altă bârnă paralelă, înaintă până la căsuța de beton. Pe unul din pereții acesteia erau atârnate câteva obiecte pentru cazuri de incendiu: un stingător cu spumă, o secure, un furtun în spatele unui geam de hidrant, o lanternă de mână.

Fulviu luă rapid lanterna și se întoarse, tot pe bârnele de lemn, deasupra tubului vertical în care dispăruse Luiza. Apăsă pe butonul de contact și raza puternică a lanternei despică adâncurile translucide de apă. Baleiat dintr-o parte în alta de jeturile puternice de lumină, puțul arăta ca o cameră dreptunghiulară foarte înaltă. Avea o podea netedă și, în pereții laterali, se vedeau deschizându-se mai multe tuneluri și coridoare. Luiza nu se mai afla în interiorul incintei, fusese absorbită sau plecase de una singură pe una din aceste ieșiri laterale.

Ce să facă? Dacă Luiza s-ar fi aflat în încăperea verticală, ar fi putut să sară după ea și să o aducă la suprafață. Dar ea intrase în labirintul a ceea ce părea să fie o întreagă clădire sau chiar un oraș subacvatic și Fulviu nu era pregătit să facă o asemenea plonjare. În loc să o salveze pe fată, s-ar fi înecat rapid rătăcindu-se pe coridoarele inundate. I-ar fi trebuit un costum de scafandru. Sau să cheme pe cineva în ajutor, mai bun înotător decât el, care să nu se teamă să coboare în orașul scufundat.

Fiindcă anxietatea ajunsese la o intensitate greu de suportat, Fulviu simți că este pe cale să se trezească. Aici însă coșmarul luă o întorsătură ciudată. Bam! Bam! Bam! se auziră câteva lovituri puternice în țevile de calorifer, ca și cum cineva ar fi lucrat sau ar fi demontat întreaga instalație de încălzire centrală. Câteva cuvinte, rostite într-o altă lume, se întipăriră în atmosfera visului, ca o inscripție de neon fosforescent impregnate pe retina: “Conducta de pucioasă!” Tresărind, Fulviu ieși rapid din apele somnului, ca și cum ar fi fost tras energic cu o frânghie de o echipă de scufundători ce aduceau la suprafață un coleg căzut în abisurile marine.

Era însă o falsă trezire. Se trezise într-un alt vis. Soarele pătrundea diafan prin modelele perdelei de la fereastră și lumina pieziș camera și mobilele. Nu era camera cu chirie în care Fulviu locuia în Clusium de când era student, ci micul dormitor din apartamentul bunicului Frederic din Honura. Iar el nu era el. Se simțea inert, cu mușchii slăbiți, cu gura încleiată, de parcă ieșea dintr-un somn de secole. Scânteia care aprinsese viața în el fusese afirmația că avea să i se instaleze o conductă de pucioasă. E adevărat că iarna locuința din Honura era foarte friguroasă, nici radiatorul electric nu reușea să ridice decât cu câteva grade temperatura aerului, încât un nou sistem de încălzire era binevenit. Dar ce încălzire era asta? Descoperiseră o formă de energie neconvențională, tectonică, puteau oare să conecteze centralele clădirilor la o pungă de lavă vulcanică? Ridicat în șezut între plăpumile ca niște pânze suprapuse de ape mâloase, Anir își spuse că va trebui să se plângă la Oficiul de ajutor social că nu fusese consultat dacă dorește să i se instaleze o conductă de pucioasă.

Anir! Aceasta era soluția! Fulviu se trezi a doua oară, ridicat în șezut în pat, speriat de niște lovituri care rezonaseră prin conductele caloriferelor în întreg blocul. Se afla în aceeași poziție ca și dublul său de vis, dar împrejur decorul se modificase, nu mai era în apartamentul de la Honura, ci în camera sărăcăcioasă închiriată în Clusium. Dublul său Anir și el se treziseră simultan, fiecare în realitatea lui. Însemna că dublul său ieșise în sfârșit din starea de paralizie ce îl ținuse țintuit în laboratoarele subterane unde erau izolați cei iradiați de moarte. Însemna că reușise să oprească procesul de cristalizare care îi dizolva trupul în nisip și se născuse la viață. Fiindcă pentru prima oară Anir nu se trezise ca un trup de împrumut al lui Fulviu, ci ca o persoană de sine stătătoare. În patul său, Fulviu simțea că se află într-o anumită legătură cu dublul său, trezit în celălalt vis, dar că această simultaneitate va dura doar atâta vreme cât se aflau amândoi în aceeași poziție așezată și se va spulbera imediat ce unul din ei, el sau Anir, se va ridica și va începe să-și trăiască propriile întâmplări.

Așadar dublul său prinsese viață. Dacă el, Fulviu, nu era capabil să o urmărească pe Luiza în lumea scufundată, putea să îl trimită pe Anir după ea. Ca și el, Anir avea cunoștințe de geologie și hidrologie, era capabil să cerceteze de ce izbucnise inundația care cuprinsese mintea Luizei, să găsească o soluție pentru a asana orașul subteran în care se rătăcise fata. Fulviu era conștient că era ceva profund ilogic în tot acest proiect, că gândea sărind incongruent între două planuri, dar o intuiție mai adâncă îi spunea că se află într-un punct miraculos de convergență, unele lumile se completează și se ajută între ele.

Cu această revelație nebuloasă în cap, își spuse că trebuie să o întâlnească neapărat pe Luiza, ca să-i împărtășească descoperirea. Dacă prietena lui era în continuare bolnavă, cu febră sau depresie după moartea bunicii, cu atât mai mult trebuia să îi vină în ajutor, oricât de nebunesc părea ceea ce voia să-i propună. Așa încât, în după-amiaza acelei zile, Fulviu își luă inima în dinți, merse la locuința familiei Textoris și apăsă prelung pe sonerie.

– Da, făcu Regine Textoris, deschizând ușa spre holul întunecat.

– Sunt un prieten al Luizei, am aflat că e bolnavă, am venit să văd ce face…

– Știu cine ești, i-o întoarse doamna Textoris. Îl privi înghețat câteva secunde, cumpănind lucrurile, apoi, în loc să-i închidă ușa în nas, îi spuse: Așteaptă, vreau să vorbesc cu tine.

Apropie ușa, fără să o închidă, lăsându-l pe Fulviu pe holul blocului, iar ea încălță niște pantofi și luă un pardesiu pe spate. Apoi ieși, făcându-i semn lui Fulviu că va coborî cu el.

– Dar unde e ascensorul? Nu ai venit cu el? se miră ea, văzând că luminile de la cabina liftului sunt stinse.

– Am urcat pe scări.

– E defect mai tot timpul, comentă Regine, dar acum ar face bine să vină.

Spre ușoara neliniște a lui Fulviu, care ar fi preferat să nu se pomenească închis împreună cu femeia în cabina îngustă, ascensorul veni cu un hârâit de metal vechi. Coborâră cele câteva etaje fără să-și spună un cuvânt, Fulviu lipit de oglindă, Regine în fața ușii, cu spatele la el. Un parfum vag se isca împrejurul ei, poate Chanel 5, greoi și bătrânicios. Tânărul nu ridică ochii, îi privi tot timpul fusta neagră cu modele de macrame, ciorapii negri și pantofi simpli, cu tocuri mici. La ieșirea din ascensor, Regine îl trase în curtea interioară a imobilului, într-un colț protejat de privirile eventualilor locatari care ar fi ieșit pe palierele ce înconjurau pe dinăuntru fiecare etaj.

– Acesta e al tău, făcu Regine, privindu-l pe Fulviu în ochi, în timp ce îi întindea un obiect maroniu deschis. Era carnetul său de student.

– I l-am lăsat Luizei, îl recunoscu el.

– Știu, eu i l-am cerut.

– Voiați să știți ce student sunt, ce note am?! întrebă Fulviu ușor revoltat, amintindu-și că într-adevăr Luiza, fără să-i dea vreo explicație, îi ceruse carnetul, după ce în el îi fuseseră trecute notele din prima sesiune de examene.

– Nu, voiam să știu cum arăți.

– Dar puteați să mă vedeți în carne și oase, nu aveați nevoie de o fotografie de student.

– Ești nepotul lui Frederic? continuă Regine fără să îl bage în seamă, dar scrutându-i amănunțit fața, cu o privire rece, impersonală.

– Îl cunoașteți pe bunicul? tresări Fulviu.

– Mai trăiește?

– Da, însă e la un azil, e senil mental. Dar unde l-ați cunoscut? Nu locuiește în acest oraș…, începu tânărul, dar se întrerupse, amintindu-și că părinții săi îi spuseseră că, demult, înainte ca el să se nască, Frederic locuise și el în Clusium și se mutase la Honura abia după moartea bunicii Mina.

– Părinții tăi au murit într-un accident acum câțiva ani?

Fulviu amuți. De unde știa mama Luizei atâtea lucruri despre el și familia lui? Evident, nu din carnetul lui de student, și nici de la Luiza, căreia nu îi povestise prea multe lucruri despre sine. Făcuse un fel de investigație, după ce aflase că fiica ei se întâlnește cu el? Oricât era de vulnerabil la teorii ale conspirației, îi venea greu să creadă că Regine Textoris avusese la dispoziție vreun informator, sau chiar serviciul de Securitate.

– I-ați cunoscut pe părinții mei, Olena și Ian Friator?

– Nu, nu era cazul, comentă Regine, fără să dea alte explicații.

Fulviu începea să se simtă incomod și iritat, parcă ar fi fost chemat la un interogatoriu.

– Și mai ai o mătușă, Dorli Ludlum? continuă implacabil Regine.

– Ostra. E căsătorită cu Camil Ostra, preciză Fulviu, cu o mică satisfacție în a o corecta.

– Știai că a avut o încercare de sinucidere? trânti Regine.

Fulviu făcu ochii mari. Nu știa de așa ceva, dar acum își aducea aminte că, în urmă cu câțiva ani, Dorli fusese internată la clinica de psihiatrie. Atunci părinții săi fuseseră foarte îngrijorați, se duseseră permanent să o viziteze, fără să îl ia însă niciodată și pe el. Se prea poate ca mătușa sa să fi fost internată în urma unei încercări de a-și lua viața. Dar de unde aflase Regine aceste lucruri? Numai dacă Michael Textoris, despre care Luiza îi spusese că e medic, nu lucra și el la spitalul psihiatric.

– Michael e doctor generalist, spuse Regine, care îi urmărise mișcările feței și se pare că îi citise gândurile. Dar e prieten cu directorul clinicii de psihiatrie.

– Ce e asta, puteți intra în capul oamenilor? se scutură Fulviu.

– Nu ești singurul ventriloc, cum îți spune Luiza.

Fulviu discutase într-adevăr cu prietena sa ciudata lui abilitate de a anticipa cuvintele sau gândurile celor cu care vorbea. Dar era întâia dată când cineva îi ghicea și formula propriile gânduri. Ce voia de fapt Regine Textoris de la el? Pentru prima oară, sentimentul de intimidare pe care i-l impunea mama Luizei se stinse și făcu loc unei forme de curiozitate, ca și cum ar fi aflat că are de trecut o probă, că e supus la o provocare. Deși era un băiat retras, Fulviu avea o anumită plăcere în a se confrunta psihologic cu oamenii. Pe când era elev, se jucase adeseori jocul de-a privitul în ochi, până când celălalt pleca privirea. Își “învinsese” în felul acesta toți colegii, ba chiar și câțiva profesori, până când directorul adjunct se înfuriase și îl dăduse afară din clasă pe motiv că e impertinent.

Ridică ochii și o privi pe Regine în față. Femeia avea un chip înalt (de altfel, întreg corpul ei părea alungit, ca al unei atlete), pe care îl moștenise și Luiza, și piele albă, precum porfirul, cu câteva striații aproape invizibile spre pomeți. Liniile nasului, gurii, sprâncenelor, erau tăiate drept, dându-i un aer neutru, asexuat, impasibil. Părul, negru închis, avea rădăcini albe și fire cenușii răzlețe, care se decoloraseră de la ultimul vopsit. Ochii Reginei erau ca două pietre negre de hematit, sau de onix (piatra zodiei Berbecului, își spuse Fulviu), nu aveau adâncime, sau mai exact semănau cu niște hăuri negre peste care fuseseră trase două obloane lucioase, impenetrabile, încât nu se putea trece dincolo de ele. Fulviu însă nu se mai lăsă intimidat.

– De ce mă întrebați toate astea?

– Cu atâtea morți și probleme în familie, continua imperturbabilă Regine, nu crezi că ești o piază rea pentru Luiza?

– Asta era? Vă e teamă că îi voi face rău Luizei?

– Nu tu personal. Destinul tău, preciză, oarecum abscons, Regine.

– Ce destin? Sunt singur, nu mă conduce nimeni.

– Te conduce blestemul lui Ludlum.

“E nebună!” realiză într-o sclipire Fulviu. “Stau de vorbă cu un nebun lucid.”

– Bunicul nu a făcut nici un blestem…, se apără Fulviu, nemaifiind însă interesat de mersul logic al discuției, ci de felul în care ar fi putut să o încheie, fără a stimula mai departe asociațiile paranoice de idei ale Reginei Textoris.

– Nu al lui Frederic, ci al tatălui lor, insistă femeia privindu-l fix.

“Al lor? Cine sunt ei?” se întrebă fugitiv Fulviu, tot mai speriat că se angajase într-un dialog delirant din care nu mai știa cum să scape.

– Nu te vei mai întâlni cu Luiza! Blestemul nu va ajunge, prin tine, asupra noastră.

Fulviu se dădu un pas în spate. Deși nu dorea o confruntare cu un nebun, interdicția, în loc să-l demoralizeze, trezi în el o pornire de revoltă și încăpățânare.

– Asta nu vă privește, șopti el îndârjit printre dinți.

– Mă privește! Am fost mama ei! Are o datorie față de mine.

“A fost? Cum adică? Nu este mama Luizei?”, tresări din nou Fulviu, curentat de fulgerul de iraționalitate care ilumina din când în când spusele Reginei.

– Îți interzic să o mai cauți pe fiica mea!

– Și altfel ce se va întâmpla? Veți merge la decanul meu și îi veți cere să mă exmatriculeze? se înverșună Fulviu, deși era conștient că era inutil, că nu trebuie să intre în logica unui nebun.

De data aceasta, Regine păru dezorientată, probabil din cauza incongruenței dintre spusele tânărului și ceea la ce se gândea ea

– Și altceva ce mi-ați mai putea lua?! Nu mai am familie, nu mai am nimic! continuă Fulviu, dus de propria amărăciune dincolo de precauția impusă de luciditate.

Regine îl privi adânc în ochi. Pentru prima oară, Fulviu avu impresia că obloanele de agat negru fură trase de pe pupilele femeii și că cineva îl privește dinăuntru. Apariția acestui locuitor ascuns modifică rapid trăsăturile chipului din fața sa. Dintr-un automat care vorbea oarecum mecanic și impersonal, Regine se transformă într-o ființă vie, agitată, gata parcă să urle. Era ca și cum un pușcăriaș ar fi sărit la fereastra cu gratii a celulei sale și ar fi început să o scuture furios. Pentru o fracțiune de secundă, Fulviu avu revelația copleșitoare că, dacă acel prizonier ar fi fost lăsat să iasă, s-ar fi întâmplat o catastrofă, în care el nu era decât o victimă neimportantă, în care lumea însăși, așa cum o știm, ar fi luat sfârșit, prin sfâșierea membranei infinitezimale care o ținea în normalitate, care o făcea inteligibilă și luminoasă.

– Nu vrei să știi, murmură în cele din urmă Regine și închise pleoapele peste ființa din interior.

“E un monstru”, gândi Fulviu, în timp ce Regine părăsi curtea și se întoarse la ascensor, dar acest gând nu avea să i-l împărtășească mai târziu Luizei, când îi va relata întâlnirea cu mama ei.

(Fragment din romanul Ventrilocul)

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 9-15]