Viitorul a venit sub forma unui automobil cu roți de tren, pe o cale ferată nou-nouță. Ani de zile petițiile semnate de oamenii din C. zăcuseră prin sertarele ministerului lucrărilor publice, apoi al transporturilor, fără să le citească cineva, și la un moment dat, într-o primăvară, s-a auzit prima dată zvonul că începeau lucrările la calea ferată. Întâi au venit inginerii constructori și geologii, pe urmă, tot într-o dimineață, ne-au trezit zgomotele noului șantier, plin de muncitori tineri, necunoscuți. Curând a început să miroasă a metal încins și păcură, a lemn proaspăt de la traversele solide de stejar stivuite peste tot împrejur. Patruzeci de kilometri de calea ferată, până la Galați, o gară mică, de cărămidă roșie, totul a apărut până în aprilie următor, chiar și pasajul care trecea pe sub șine, cu pereții îmbrăcați în plăci de ceramică maronie.

În primăvara aia plutea în aer un fel de liniște nouă, cum oamenii nu mai cunoscuseră de multă vreme. Era ca și cum un cer de vară, încordat sub povara norilor negri, se eliberase dintr-odată de o parte din tensiune și razele soarelui începuseră să încălzească. Soarele îl recunoșteau cu toții, era cel triumfător, de pe stema republicii populare, care cuprindea cu razele lui orbitoare holde, păduri de brad și sondele înalte, chiar și firul albastru de apă care nu putea fi altul decât fluviul nostru.

Și atunci, în luna mai, când pajiștile și pădurea se umpluseră de bujorii sălbatici care înfloresc la vremea asta, a venit. Abia se crăpase de ziuă când a sosit drezina, s-a desprins din liniștea dimineții, întâi un sunet neobișnuit pentru locuitorii din C., apoi un punct de oțel strălucitor venind drept spre sat din depărtarea încă adormită. În lumina trandafirie, în care totul era amorțit de somnul nopții, a părut că e singurul lucru care se mișcă, un pește enorm, cu burta de fier uruind asurzitor, cu carapacea de culoarea antracitului acoperită de roua dimineții, rostogolindu-se greoi pe niște roți uriașe, de tren, care vuiau făcând traversele de lemn să tremure. Prin geamurile  aburite de respirațiile celor dinăuntru nu se vedea nimic, dar mai târziu, deși au tras-o pe o linie moartă, la umbra unor tufe prăfuite, cu frunzele arse de smoală, și au lustruit-o acolo câteva ore, tot n-au putut împiedica lumea să se adune în jurul ei ca la urs, și cei care s-au dus au povestit câte minunății au văzut atunci: cadranele luceau, albe, în penumbră, ca și cum ar fi fost făcute din argint curat, în banchetele capitonate cu cașa te afundai ca-n apele de mătase ale Dunării, pielea maronie mirosea a nou și, minunea minunilor pentru copii, o cutie de lemn lăcuit adăpostea un radio cu difuzor. Mai era și un ceas, cu limbile și cifrele tot luminoase, care însă nu ticăia.

Într-adevăr, nu se mai auzise un astfel de zgomot, nici de tren, nici de automobil, în C., dar în liniștea dintre dealuri s-a deslușit clar zumzetul din ce în ce mai puternic, care s-a împrăștiat repede printre casele din jurul gării, amplificat de pereții lor. Pentru fețele buimace apărute la ferestre, totul a părut un vis. Mai întâi de toate, pentru că noi nu ne-am gândit niciodată că tovarășul o să treacă într-o zi de-adevăratelea, în carne și oase, pe străzile din C. Și adevărul e că n-a trecut în persoană, pe jos, ci într-un automobil nou-nouț, albastru-închis, care l-a luat de la gară imediat ce a coborât din drezină, în care nimeni nu l-a văzut, pentru că nimeni n-a știut când trece. După o vizită la primărie și una la cooperativă, a tăiat în viteză C.-ul, până la marginea lui, iar când a ajuns în dreptul cimitirului și al mlaștinii, convoiul  de mașini a cotit spre pădure și a intrat pe poartă lăsând în urmă un nor de praf și de stupoare. Ca să fim drepți până la capăt, nici poarta aia nu există, deși cadrul ei frumos sculptat e mereu acolo. De fapt, aproape în fiecare an, în luna mai, de sărbătoarea bujorului, poarta e adusă din magazia cooperativei și montată la loc, ca delegația tovarășului să poată trece prin ea. După ce pleacă, e scoasă și dusă înapoi. În restul anului, se joacă pe acolo copiii, nu-i mai smulgi de lângă ea, e un cadru înalt, cu un arc de șindrilă deasupra, cu stâlpi sculptați, numai acolo și la conacul Ologului mai vezi așa ceva.  La început nimeni n-a înțeles ce căuta o poartă la marginea unei păduri, dar în câteva zile au defrișat ca-n palmă, au  făcut drum forestier, așternut cu o piatră măruntă pe care scrâșneau roțile mașinilor de se-auzea până în sat. Au adus un panou de lemn pe care era scris frumos, cu roșu, Sărbătoarea Bujorului, 1960, și l-au prins dedesubtul șindrilei, să atârne chiar deasupra tovarășilor când aveau să treacă pe acolo. Nu știu cum s-au întâmplat toate astea, dar oamenii au zis că au venit câțiva inși de la raion, cu niște planșe mari desenate cu creionul, l-au luat pe pădurar direct de-acasă și au intrat prin cadrul porții, pe noul drum, până când copacii s-au îndesit și nu i-a mai putut vedea nimeni. De la el au aflat pe urmă că se împrejmuiseră 18 hectare de pădure și poieni, acolo unde înfloreau bujorii nestingheriți de pasul trecătorilor, în miezul pădurii, unde era aproape întuneric și nu mișunau decât sălbăticiunile. Peste câteva zile fetița venea de la școală când a văzut pe malurile mlaștinii niște muncitori străini, care tăiau stuful cu niște seceri mici, de mână. Nu erau din sat, nu i-a recunoscut, au încărcat tot într-o camionetă acoperită cu prelată și duși au fost. Săptămâna următoare a apărut din nou camioneta, fără prelată de data asta, cu o ciupercă mare de stuf legată în chingi deasupra, au trecut prin cadrul porții, s-au afundat în pădure. Au tot dus așa câteva zile, tot ce trebuia pentru un loc de petrecere, mese, scaune, lăzi de gheață, șezlonguri de pânză colorată și grătare. Copiii căscau gura toată ziua, agățați de stâlpii porții care apăruse și ea, nou-nouță, proaspăt rindeluită. Când au venit prima dată mașinile, nimeni nu și-a închipuit că chiar o să apară, era o coloană care s-a-ntins de-a lungul C.-ului, acoperindu-l cu un nor de praf. Lumea a fost oprită la marginile pădurii, nimeni nu mai avea voie să se îndepărteze de lizieră, dar cui i-ar fi păsat, când în jur erau peste tot ciuperci de lemn colorat cu tot ce voiai: fripturi, cârnați și bere la halbă, suc și bomboane de zahăr ars, chiar și un scrânciob pentru copii. Din când în când, din adâncul pădurii răzbăteau sunetul unei viori, voci și chiote, tovarășii veniseră cu un taraf de lăutari, oamenii care locuiau în capătul satului ziceau că îi văzuseră la sosire, trecând în camionete, nădușiți, abia apărându-se de soare cu batistele colorate.

Cât despre tovarășul, unii care pretind că l-au văzut zic că exact așa arăta, parcă tocmai coborâse de-acolo, din peisajul de pe stema republicii noastre, cu holde îmbelșugate și sonde înalte până la cer. Alții l-au recunoscut din portretul pe carton, cu ramă de lemn, bătut în cuie pe stâlpul porții de la casa Ologului, la cooperativă. Arăta ca un actor de comedie american, din cărțile poștale pe care le colecționa Iolanda, era o modă atunci, avea din toate țările, de la tot felul de actori, veneau chiar și însoțite de o scurtă scrisoare.  Dar fața binevoitoare a tovarășului, cu zâmbetul de Jack Lemmon, nu s-a întors prea mult către popor. Era îmbrăcat în alb și privea drept înainte, nu l-a interesat nici C.-ul, nici măcar poarta proaspăt lăcuită, care strălucea de-ți lua ochii. Pe înserat, au venit și au luat poarta s-o ducă la cooperativă, în urmă n-a rămas nimic decât bujorii călcați în picioare de oameni, ca în fiecare an, și din loc în loc buchete întregi aruncate la marginea drumului, pentru că bujorul sălbatic, așa cum știe toată lumea, se ofilește imediat ce-l rupi.

(fragment de roman în lucru)

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 16-17]