Alex Goldiș – Reflecții despre țara interzisă

„Biografii în dialog” s-ar putea numi, prin omonimie cu volumul din 1994, cea mai recentă carte de corespondență semnată de Matei Călinescu și Ion Vianu*. Tot scenariul volumului are ceva neverosimil și emoționant: cei doi mari prieteni – născuți, ca niște „gemeni”, la doar două luni distanță – comunică neîntrerupt de pe un continent pe altul (Matei Călinescu emigrează în 1973 în Statele Unite, Ion Vianu părăsește România pentru Elveția în 1977), timp de mai bine de două decenii, indiferent de suportul fizic și de contextele comunicării. Cei doi trec de la telegramele timorate, suspectate de a fi interceptate de cenzură, din perioada când Vianu se mai afla încă în România, până la schimbul epistolar neîngrădit din lumea liberă, dar care evoluează tehnologic de la scrisoarea clasică la fax sau la e-mail.

„Esența prieteniei este binele reciproc pe care prietenii vor să și-l facă. Nu este «sinceritatea», înțeleasă ca o continuă bombardare cu problemele pe care le poți avea. A-l covârși pe celălalt cu mizeria ta morală nu este, nu poate fi un bine. Confidența este o formă a indiscreției, este un apel excesiv la toleranța și răbdarea celuilalt”. Definiția din Cuvântul înainte al lui Ion Vianu nu e doar o afirmație fără acoperire, ci o morală dobândită în urma unui praxis intens. Exilații nu se încarcă reciproc cu confesiuni strict biografice (deși își mărturisesc angoasele personale), ci le îmbracă adesea într-o retorică acceptabilă pentru celălalt. Cosmin Ciotloș are dreptate să remarce într-o cronică din „Dilema veche” (9-15 aprilie 2020) o anumită „stilistică a apropierii”: estetizarea propriei biografii nu echivalează însă cu o scădere a gradului de sinceritate, ci cu grija ca propriile angoase să nu devină împovărătoare pentru celălalt. Și nefericirile pe care și le mărturisesc mai mult sau mai puțin stilizat autorii epistolelor sunt destule: Matei Călinescu descoperă primele simptome ale condiției speciale a fiului său, care vor face subiectul Portretului lui M., și încearcă să le diagnosticheze adâncindu-se într-o mare de bibliografii de specialitate. Această încercare disperată a tatălui de a înțelege până la nuanță universul interior al fiului, apelând la toate codurile disponibile și la întreaga sa expertiză de hermeneut, rămâne unul dintre cele mai sfâșietoare aspecte ale epistolarului.  Experiențele mărturisite de Ion Vianu prietenului său nu sunt la fel de dramatice, însă micile șicane de zi cu zi (pierderea energiei de a cerceta sau a scrie din cauza unei slujbe cronofage) nu le fac mai puțin apăsătoare. De altfel, una dintre supratemele volumului epistolar e cea a paradisului înșelat. Scrisori din exil ilustrează destinul unor personaje care descoperă treptat că lumea „de dincolo” a Occidentului nu e neapărat „the promise land”. Dificultățile financiare, efortul de a reconstrui cariere la o vârstă la care alții le consolidează, inițierea în regulile lumii noi îi plasează pe cei doi într-o permanentă stare de nesiguranță. „Drama românilor care se stabilesc în Occident e aceea a unui optimism naiv frustrat cu o incredibilă brutalitate de realitățile dure din această parte a lumii pentru care nimic nu i-a pregătit”, mărturisește la un moment dat Matei Călinescu.

Problematica cea mai interesantă rămâne, însă, aceea a experienței exilului. Foștii rezidenți ai Cortinei de Fier devin, în doar câțiva ani, niște veritabili globetrotteri, care se mișcă cu oarecare ușurință (singurele impedimente sunt de natură economică) dinspre un continent spre celălalt. O parte considerabilă a scrisorilor e dedicată, de altfel, nenumăratelor proiecte de călătorie la capătul cărora se întrevăd râvnite întrevederi cu alți membri ai comunității intelectuale plecate din România. Autorii înșiși ai epistolelor își plănuiesc și își imaginează în detaliu, cu luni sau ani înainte, fiecare întâlnire. Mai mult, atât Matei Călinescu, cât și Ion Vianu sunt rezidenți ai imaginarului globalizant și cosmopolit al Americii și al Europei, capabili să dezbată cele mai recente dileme ale omului occidental, de la pericolul ascensiunii Noii Drepte în Franța anilor ʼ70 până la inegalitățile sociale încurajate de sistemul economic american. Starea de emulație intelectuală care se desprinde din aceste scrisori e, la rândul ei, remarcabilă: nu știu dacă fenomenul se datorează avidității omului est-european de a recupera bibliografii interzise sau unei curiozități intelectuale congenitale, însă textele celor doi sunt impresionante fișe de lectură din cei mai recenți teoreticieni, critici literari, lingviști, filozofi, psihologi etc. Când un volum nu e disponibil pe un continent, el trece cu ușurință Atlanticul prin bunăvoința celuilalt prieten erudit. Atât Matei Călinescu, cât și Ion Vianu par să se bucure la maxim de resursele intelectuale ale lumii noi: participă la conferințe internaționale, scriu articole și cărți, intră în dialog cu personalități de prim rang.

E drept, însă – și abia aici tensiunea de substrat a carții începe să se întrevadă – că adaptarea perfectă la climatul cultural occidental nu poate lăsa în urmă experiența „est-europeană”. Cei doi rămân, în ciuda integrării perfecte în circuitul intelectual al epocii, niște semi-adaptați, cu rezerve serioase față de tendințe ideologice sau culturale la ordinea zilei. Stângismul intelectual li se pare cel puțin la fel de suspect precum ascensiunea Noii Drepte (M. C. Și I. V. sunt niște centriști convinși), iar cultura postmodernă derivată din el – nimic mai mult decât o țăcăneală nostimă și trecătoare. Participant la un congres internațional pe teme literare în 1979, Matei Călinescu privește hermeneutica Juliei Kristeva drept o formă de delir interpretativ: „Am ascultat-o, printre alții, pe Julia Kristeva, cu care am stat de vorbă la un party foarte cosmopolit dat de unul din profeții «postmodernismului», în care, cum era de așteptat, s-au lansat tot felul de idei delirante, paracritice, vesel-apocaliptice. Kristeva propunea cu toată seriozitatea o comparație între Soljenițân (cel din Gulag) și Philippe Sollers, amândoi văzuți ca reprezentanți ai gândirii «polilogice» postmoderne, Soljenițân la nivelul narațiunii, Sollers la nivelul frazei; amândoi, apoi, se opun «falocentismului» modernist. Senzație curioasă de O mie și una de nopți ale teoriei.” Chiar emigrat destul de timpuriu în America, Matei Călinescu rămâne îndatorat mefienței criticilor șaizeciști față de „terorismul” Teoriei din anii ʼ60 și față de metabolizarea sa, sub forma French Theory, peste Ocean. Marile lui cărți scrise în America – Five Faces of Modernity și Rereading – beneficiază de contribuții bibliografice dintre cele mai recente, deși situarea teoretică își păstrează sistematic distanța față de perspectivele „noii critici”. În disputa Barthes-Picard de la jumătatea secolului trecut, Matei Călinescu l-ar fi respins pe primul, aducând nuanțe celui de-al doilea.

În fond, marea obsesie a cărții rămâne România, pe care – o mărturisesc și o implică în atâtea reflecții și mărturisiri ambii autori – n-o pot uita. Ea rămâne singura țară interzisă pe harta celor doi globetrotteri. Și nu e vorba aici doar de grija față de rudele rămase acasă – și a căror responsabilitate mai atârnă încă de umerii celor emigrați –, ci chiar de preocuparea permanentă pentru destinul ei. Dacă exilul e o teribilă „boală a semnificației”, cum se exprimă la un moment dat Matei Călinescu, e și pentru că de la distanță România devine un teren al interpretărilor. Reflecțiile celor doi beneficiază deopotrivă de lentila mărită a frustrărilor celui plecat și de privirea exactă a martorului care-și poate permite o viziune de ansamblu.

Puține cărți avansează mai multe și mai complexe diagnostice asupra României ceaușiste – și imediat post-ceaușiste – ca epistolarul de față. În raport cu destule alte scrieri ale exilului, comentariile celor doi nu sunt rechizitorii la adresa regimului și a celor care se complac în interiorul lui. De altfel, paradigma Monica Lovinescu-Virgil Ierunca e respinsă explicit. În schimb, Ion Vianu (mai acut, mai acid și mai pasional în intervenții) și Matei Călinescu (mai așezat, mai nuanțat și predispus la diagnostice mai durabile) fac exerciții de comprehensiune. România e, în același timp, țara care se îndreaptă, înainte de 1990, spre modelul unei „dictaturi sud-americane” (Ion Vianu) sau pentru care Polonia „Solidarității” n-a însemnat nimic (Matei Călinescu), dar și – după Revoluție – un construct social-politic contradictoriu, „un fel de Irlandă a Orientului, o țară ruinată și golită de forțele ei cele mai bune, dar cu multe relații internaționale” (Ion Vianu).

Încă mai memorabile sunt, poate, reflecțiile de la distanță cu privire la locul culturii române în republica mondială a literelor, cum ar fi zis Pascale Casanova. Plecând de la constatarea amară că în enciclopediile mondiale cultura română nu beneficiază nici măcar de un capitol întreg, ci doar de câte „un paragraf” în cel mai bun caz, Ion Vianu formulează ipoteza unei puternice „vâne ezoterice”, care pleacă de la „anumite balade”, trece prin I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Barbu, Sadoveanu din Creanga de aur sau Eliade din Noaptea de Sânziene. De unde, speculează Vianu, „A fi român înseamnă deci a fi în afara istoriei și a geografiei, sigur, mai ales în sensul trist, dar printr-asta și din această cauză și a te găsi plasat într-un loc privilegiat, secret și, pentru ceilalți (europeni, ne-europeni) à jamais inaccesibil”.

Cu tot aspectul uneori datat din punct de vedere teoretic sau contrazis de dezvoltările istorice ulterioare, reflecțiile identitare ale celor doi, marcate de încercarea de a repune România pe o hartă concretă din punct de vedere cultural sau politic, merită în continuare toată atenția cititorului.

______________

*Matei Călinescu, Ion Vianu, Scrisori din exil. Corespondență inedită, Humanitas, București, 2019, 524 p.

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 35-36]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.