După romanul biografic Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, apărut în 2019 la editura Polirom, Moni Stănilă revine anul acesta cu un roman poematic, „o autoficțiune deghizată”, cum îl numește Simona Popescu pe coperta a IV-a.  Țipă cât poți* pare, la o primă lectură, să recicleze o schemă narativă de basm, unde „tărâmul celălalt”, adaptat epocii noastre supraaglomerate, este chiar natura, mai precis pădurea ca spațiu izolat și pluristratificat. Dacă fantasticul presupune, conform lui Tzvetan Todorov, și intuiția găsirii unei explicații raționale, la Moni Stănilă elementele fantasticului contribuie mai degrabă la crearea unor cronotopuri mintale, cu scopul unei (re)găsiri de sine, parcurs de unde nu lipsesc tentațiile realulului.

Romanul urmărește traiectoria Unei Stanilosvski, protagonista narațiunii, care traversează o perioadă de nemulțumiri personale și profesionale, căutând o strategie prin care să evadeze din angoasa rutinei și de la jobul care nu îi mai oferă satisfacții. După ce încearcă să-și rupă singură piciorul, își sună șeful și îl anunță de concediul medical pe care urmează să și-l ia. Deși conștientă de infantilismul situației, Una reușește să își îndeplinească planul și pleacă la Praga, moment în care narațiunea e transpusă în planul fantastic. Trecerea se face abrupt, așa încât avionul aterizează într-o pădure, aceasta rămânând până la final cadrul în care ne plasează romanul. Astfel, Una o întâlnește pe Noua, apoi pe Prima, Drei, Opta și, chiar spre sfârșit, pe Alta, figuri bine individualizate, care compun, de fapt, identitățile Unei în diferite perioade ale vieții. Finalul, deschis, de altfel, propune un scenariu esențialmente fantastic, în care plutirea Unei în derivă, între aer și apă, sugerează o altă naștere, de unde și ultima frază romanului: „Nu exagera, devii patetică, Alta.” (p. 169).

Autoarea asumă și își populează „lumea nouă”, revalorificând și umplând vidul uman cu valori care poate s-au demodat, dar de care omul depinde și, în primul rând, depinde pentru sine, nu pentru alții. Identitatea la plural, încadrată ludic sub forma unei povești, subîntinde fragilizarea persoanei I, a individualului care scapă și, se pare, tocmai ar trebui să scape pentru a depăși un moment de criză socială și identitară. Moni Stănilă nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume și nici nu se dă în lături de la sentimentalisme și (auto)ironii. Deși e un roman cu puțină substanță epică, dialogurile alerte și pasajele meditative cu frazare scurtă ritmicizează ficțiunea.

Înlănțuirea evenimentelor reprezintă mai mult o înșiruire de monologuri, așa încât, de la un punct încolo, e dificil de identificat personajul care preia rolul de narator. E un roman care interiorizează acțiunile și care, în ciuda ritmului rapid cu care se parcurge, se dovedește a fi revelator, în sensul în care cititorul, martor al meditațiilor personajelor, este pus în fața unor discursuri autentice, întrucât vorbirea și gândirea par simultane. Patetismul unor fragmente, cum sunt cele despre frumusețea lumii sau despre sinceritate, încearcă să reabiliteze tehnica autoanalizei, deconstruită și ea prin inserții auctoriale de tipul „pădurea (a se citi viața) omului” (p. 56) sau „din necunoaștere (a se citi prostie)” (p. 129).

Apa ligheanului prin care, odată ce îți bagi degetele, te întorci în timp, corul antrenant al celor nouă „stejari îmbrățișați” sau „poienița biblică” – un fel de locus amoenus – sunt câteva dintre coordonatele fantastice ale romanului. Cu toate acestea, autoarea nu le întrebuințează izolat de cadrul cotidian amorțit, din care pornește Una Stanilovski. Dimpotrivă, automatismele și clișeele secolului XXI revin pe tot parcursul narațiunii. Moni Stănilă le anunță și le dizolvă printr-un discurs ludico-ironic, ce descinde din anumite comportamente (fie pozitive, fie amendabile), pe care omul nu și le poate reprima până la dispariția lor definitivă. În fond, autoarea nici nu încearcă să contureze o ființă umană epurată de obsesiile sau de pasiunile ei, ci democratizează tocmai comportamente „amendate” de o societate tot mai deformată a corectitudinilor de tot felul: „Nu o mai iau de la capăt la cincizeci. E fals! E o altă minciună de corectitudine politică, ambalată cu roz și operații estetice, ca să vândă încă. Și la cincizeci” (p. 165). Deplasarea toposului într-o pădure fantastică se face împreună cu aceste automatisme, păstrate fiind în meditațiile personajelor, de unde și fluctuațiile perspectivei narative, cea obiectivă alternând cu cea subiectivă, datorită îmbinării polifonice a vocilor care iau cuvântul pe parcursul narațiunii.

Romanul lui Moni Stănilă asimilează firesc scenariile unei realități pe care o cunoaștem ca atare: steagurile unor echipe de fotbal (atârnate, de altfel, printre merele pădurețe), analizele de sânge nemaiverificate de mult timp ori prezentarea unui articol științific conform standardelor de obiectivitate întru „demolarea mitului suferinței din dragoste” (p. 94). În aceeași direcție, discursul enunță și denunță  comercialul, elementele lui de duzină (cărțile de dezvoltare personală, adaosul de preț și plățile la negru, operațiile estetice, listele cu best-of-uri). Moni Stănilă confruntă lectorul cu trucurile pe care omul le născocește în fața cotidianului, reprezentându-i, de fapt, niște iluzii autocreate și cât se poate de îndreptățite. Escape-ul romanului nu e neapărat un alt tărâm, o altă lume mai bună sau mai virtuoasă, ci e o „joacă fentoasă cu realitatea” (p. 148). Există și cadre de esență onirică, altele la limita visului ori prolepse care întorc protagonista către timpul copilăriei (perioadă deloc idealizată de autoare), însă constatăm că ne integrăm tot mai mult într-o centrifugă ludică, unde dialogismul este interfața cu un ipotetic și unic sine: „Ca o Una în două lumi, în două realități. Uite-o pe Una în cer, uite-o pe Una sub apă. Un fel de alba-neagra. Unde e Una? Ghicește și ia toți banii! Cam așa. Două Una sau nicio Una” (p. 141).

Intercalarea experiențelor Unei cu astfel de centri ai mundanului, care înghit și dislocă ființa, trimite spre dileme de natură etică. Totuși, nu consider că miza romanului ar fi aceea de a oferi o lecție de morală asemănătoare tezelor pe care se structurează basmele, de pildă. Fondul etic provine dintr-o acerbă dezbatere a conștiinței cu propriile dileme. Sinceritatea, adevărul, prudența, iertarea sunt parametrii care animă traseul spiritual traversat de Una Stanilovski.

Unul dintre aspectele problematice la care Una meditează îndelung este vegetarianismul. Fără a discursiviza un anumit militantism pentru scăderea sau oprirea consumului de carne, Moni Stănilă transpune un conflict cvasiinterior între două atitudini care  îi generează Unei sentimente adânci de culpabilitate. Unul dintre fragmentele cele mai poetice și mai genuine descrie chiar poftele aproape pantagruelice pe care le are eroina: „Un cuțit uriaș nu îmi spune crimă, ci pâine. Pentru că mi-e foame. Nu foamete, nu atrocitate. O foame blândă și dragă care vine tiptil pe la ora 2 pm și îmi roade supapa stomacului, cu dinți mici și moi de cartilagiu. O foame mică și jucăușă, mai mult gâdilă decât doare” (p. 71). Pluralitatea vocilor interiorizate ca individualități aparent disparate (însă integrate una în alta ca niște păpuși rusești) produce o avalanșă de reflecții, de frământări structurate în fraze scurte, percutante, care, paradoxal, atenuează caracterul dilematic al personajelor și tinde să le armonizeze.

Autoarea nu apelează des la discursuri filosofice, iar atunci când o face, tocmai hiperseriozitatea lor e, în fond, o ironie. Deși colocvialitatea se impune și printr-un anumit reducționism de sens, nuanțele și metaforele nu îi lipsesc discursului romanesc. Ceea ce caracterizează neîndoielnic stilul lui Moni Stănilă este ironia înduioșătoare, prelungită într-un amestec de subtilitate și de inocență, care se țese permanent cu replicile tăioase, directe, accelerând narațiunea. Țipă cât poți e un roman și despre disimulare, despre a te lua în serios și a nu te lua în serios concomitent, actualizând în mod franc niște coordonate considerate astăzi cel puțin desuete. Probabil unii s-ar întreba ce rost mai are să citești fragmente tel quel  despre sinceritate sau despre cele două tipuri de mincinoși: „mincinosul care nu inventează de la zero” și „mincinosul de sine”.

La Moni Stănilă, Je est des autres, iar procesele metamorfice și melanjul tuturor persoanelor gramaticale la care se rostește discursul acutizează crizele identitare. Nefiind deloc încadrate într-o aură melodramatică, ci, din contră, abundă în savoare și comic, crizele Nouăi – prima cu care se întâlnește Una în pădure – se mulează, de fapt, pe niște fantasme prefabricate de societate. Noua se prezintă ca figură disturbatoare, un fel de rău necesar care ajunge, până la urmă, să își producă singură dispariția, nu înainte de a se provoca (deopotrivă pe ea și pe Una) să își dea niște răspunsuri clare, fără ipocrizia de care s-ar rușina în fața societății: „Am patruzeci și unu de ani, nu am realizat nimic măreț în viață, nu am regrete. […].  Nu visez nici la faimă post-mortem. […]. Nu cred că un om începe să îți placă treptat. Îți place deodată.” (pp. 61-63)

Țipă cât poți mizează pe o ambiguitate identitară, pe diversitatea reprezentărilor unui eu ca punct zero – Una Stanilovski – de la care pornesc ramificațiile: experiențe concrete, intensități temporare sau întâlniri ritualice, precum aceea cu stejarii (nouă la număr – cifră magică), care invocă un principiu inversat: „Spune-mi cine ești ca să îți spun unde ești” (p.60). Prin urmare, identitatea nu mai e conturată după anumite cadre exterioare, ci tocmai ea trasează sinuozitățile existenței. De altfel, autoarea nu optează pentru nume sau, cel puțin, nu pentru niște nume clasice, gramaticalizând această continuă căutare de identificare (cu sinele sau cu alteritatea) prin pronume nehotărâte. Una și Alta sunt două dintre fețele identității-matrice, epicentru difuz al volumului și liantul către o atitudine ce se dorește a fi sinceră. Una, Drei, Noua sunt câteva dintre ficțiunile identitare care, chiar dacă nu urmăresc o unificare cu titlu de împăcare a lor, propun un mod inepuizabil de a trăi, de a depăși spaima morții, una dintre temerile cu care omul s-a confruntat și se va confrunta întotdeauna.

Odată cu o construcție romanescă inițiatică și labirintică, datorată unei structurări inedite și fragmentare a așa-ziselor capitole, volumul abundă în inserții din sfera religioasă. Psalmii lui David, credința în Dumnezeu, purificarea prin rugăciunea inimii interferează cu nevoile fiziologice, cu pasivitatea și aroganța, atitudini perfect umane, la fel ca iertarea și compasiunea. Romanul lui Moni Stănilă e și despre esența umană, despre niște repere pe care s-ar putea să le fi pierdut sau de care omul secolului XXI s-a înstrăinat, repliindu-și destinul conform exigențelor actualității. Simplitatea cu care Moni Stănilă atinge punctele vulnerabile nu e deloc de suprafață.

Așadar, Țipă cât poți e un roman inedit pentru proza contemporană românească, mai ales fiindcă reabilitează niște structuri fixe – cele de basm  –, care compensează o realitate deja compromisă. Faptul că finalul e unul deschis și focalizat pe figura Altei (aproape absentă în roman) sugerează, totuși, că nu mai poate fi vorba despre o întoarcere la situația inițială precum în basme.

______________

^*Moni Stănilă, Țipă cât poți, Iași, Polirom, 2020.

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 42-44]