Ioana Toloargă – Poezia lui tu și profunda luciditate

Publicat recent la editura Paralela 45, noul volum de versuri al Olgăi Ștefan, Civilizații*, continuă parcursul deschis de Toate ceasurile, Saturn, zeul și Charles Dickens. El se cristalizează într-o „biografie” a lumii sau o „(auto)biografie” a lui „tu”, care permite luciditatea până la limită a vocii poetice, tăind în miezurile de sensibilitate până la sursă: „singurătatea autohtonului/ care știe pe toată lumea și/ dă cu fiecare/ examene pline de roșu,/ mici violuri emoționale”.

Așa cum anunțau însuși titlul și poemele omonime, care par să circumscrie un parcurs antropologic al mundanității [„civilizații”, „civilizații (venus)”, „civilizații (nunta)”, „civilizații (primii)”], supratema arhitecturii poetice ar fi „civilizația” sau, mai bine spus, stadiile ființei de „adecvare” la această realitate exterioară ei, artificială și a celorlalți, care îi zdrobesc pulsiunile și o supun dureros la apropieri cu alteritatea („apropierea e un accident pe stradă/ din care nu te trezești imediat”). Tot pe palier supratematic se pot remarca: orașul (relația centralitate-periferie), corporalitatea ce tinde spre animalier, maladivul (interior, mai degrabă), nostalgia și memoria, recompunerea identitară.

Foarte interesant este jocul textual cu spațiul, care se strânge în cercuri concentrice, din „sud”,  la o „europa civilizată”, la  „clujul care construia/ frenetic/ înainte de criză”, la „fetești-gară”, la etajul de bloc și la apartament, mereu în tensiune cu perifericul tu, cu cel care nu e niciodată acasă, niciodată iubit, până la spațiile ultime, corpul și eul. Olga Ștefan mărturisea, la un moment dat, cum a făcut cunoștință cu Mircea Cărtărescu, prin poemul   Când ai nevoie de dragoste – probabil că sub  semnul aceleiași nevoi disperate și angoasante stă și vocea care se exprimă în acest volum, precum și întreaga menajerie de „personaje” lirice: aceea de a fi iubiți (ele trăiesc „toată disperarea lunatică/ a unui embrion de adult pe care lumea nu-l va iubi/ și care, totuși,/ o va cere”). În interferențele lor, aceste ființe invocate textual se devorează și se adoră reciproc și simultan, încercând mereu sau ruptura definitivă, sau salvarea celuilalt (pentru care construiesc „decoruri de rezervă”, care să îl ferească de diurn, de căderea în real și de „ghilotina” ce ucide „obiectele mai vechi de o zi”). Eul gândește și trăiește „proiectul meu/ pentru un infern personal”, iadul civilizației, care se realizează textual printr-o „proastă raportare la oameni”, în care se recunoaște, fără a putea să gestioneze mecanismele de apropiere sau de „izolare”. Paradoxală devine nevoia de celălalt, mereu aflat la o distanță insurmontabilă (adesea voit instituită): „se ajunge mereu la distanța/ dintre un mort/ și un altul./ livezile și cartierele/ de corporatiști pe care/ civilizații le vor pune între moaștele tale și ce rămâne/ din corpul care/ preț de câteva anotimpuri/ te-a obsedat.”, „despărțirea are nevoie de această metaforă./ că nu vom hrăni aceleași răsaduri”- „kilometrii/ dintre hoiturile noastre incandescente.”. Figura alterității e atât cea a „tatălui”, a iubitului, a femeii care se ratează, cât și cea a lumii în sine.

Grupajul e cu atât mai remarcabil cu cât luciditatea stilului permite ironii față de pitorescul, urbanul și reificarea umanului („suntem est-europeni la o nuntă la care/ a murit cineva”- „fetei mai proaste/ i se deschid saloane de unghii și păr,/ celei mai bune, birouri notariale.”, „băiatului i se face un palat și o nuntă”, căci „totul în voi e inaugural” „joie de vivre în sărăcie”). Apoi, ghidând țesătura lumii lirice, există, cu siguranță, o voce feminină și feministă, care, „șamanic”, transcende corpurile, până la o „eva din țările de jos”. Cel mai interesant poem pe această linie mi se pare îngerul gabriel, care recontextualizează metaforic jocul erotic într-un spațiu profanat, în care „poetul” și „zeul” au murit, iar „prietenului trădător” „i s-a născut o fiică”. Cu această dominantă textuală se înrudește și palierul metatextual, unele poeme, precum limbaj, având valențe de ars poetica („dă-mi limbajul educat/ al poetelor de la sfârșitul seclului/ care-și descopereau corpul și/ în corp,/ o lance tocită.”), noul deziderat de fond fiind: „nu scriu/ reciclez”. Această femeie stă însă mereu sub spectrul ratării, al morții, al amintirii (auto)torturante și, mai ales, al descoperirii unei noi carnalități (erotice, lubrice, identitare și textuale): „îmi descopăr carnea și, sub carne, corsete:/ oase nu de om, de balenă”. Olga Ștefan joacă mereu între abrutizarea și fragilitatea ființei, în solitudinea actului scriituri, în caleidoscopica observare a „celuilalt”, în mecanica erotică, între uitare și nostalgia memoriei, așteptând „doar pe piept, ca o piatră, kilometrul zero/ al apropierii”.

Umanitatea din Civilizații este una a refuzaților („timpul s-a lămurit/ în privința noastră./ n-am învățat nimic”), a celor ce au „profesat cu măiestrie/ arta pasiv-agresivă/ a capcanei”, prin angajarea simplă într-un real în prăbușire continuă, în care „stă să-nceapă/ revolta”, în care „lumea noastră a devenit fața/ unui șantier incipient”.

Dincolo de toate cele menționate în cartografierea nucleelor semantice, stilul liricii sale și opțiunea pentru alternarea fragmentară și stranie a persoanelor I și a II-a în discurs sunt cele mai interesante aspecte ale volumului Olgăi Ștefan. Dominantă este persoana a II-a, din care irumpe, în „rama” poemului, vocea eului vorbind cu și despre sine. Există, firește, poeme în care precumpănește monologul liric adresat, dar, în general, cred că opțiunea poate fi justificată mai degrabă de crearea unei atmosfere și de raportul cu alteritatea și cu ființa interioară pe care le-am amintit mai sus. Luciditatea stilului auctorial își atinge astfel climaxul, căci eul se proiectează în afară, în altul, în tu (băiatul cu tifos, femeia de 50 de ani, cei ce urmează să moară, tatăl și mulți alții, până la viața însăși). Toate măștile, aproape toți acești „tu” sunt marionetizați, evitându-se adesea vulnerabilizarea ultimă a eului (regizor în această panoplie de „figuri”, în propria menajerie de sticlă). Confortul transmutării eului în „tu” e vizibil: „nu ți-a rămas decât/ demnitatea să nu admiți purgatorii, zone tampon./ demnitatea să-ți urăști corpul ca pe aproapele care nu-i/ pe aproape/ nicicum”, „să vezi clar e să te întorci/ acasă,/ chiar dacă nu ai/ cui să o spui.”. Mari adevăruri sunt circumscrise în cuvinte astfel, sub salvatoarea proiecție identitară, care mai are, totodată, un alt mare avantaj: permite asumarea rolului de „regizor” vocii eului. Poezia Olgăi Ștefan este una cu substanță liric-narativă populată de aceste aparente „personaje poetice” și, totodată, una foarte cinematografică (în fragmentarismul ei, dă senzația unor cadre filmice care s-ar cola, într-un mare corpus poematic).

Glisarea spre persoana I pare ea însăși dureroasă uneori, ca o cădere în sine: „cât timp o să-mi ia să mă accept pe mine/ soluție/ de ieșire din criză?”. Finalul poemului incanto circumscrie cel mai bine această „criză a sinelui” prin aceeași alunecare în animalier și în „tu”-ul universalității: „la trezire am tot 30 și/ viața mi se pare uzată pe la colțuri,/ capul construiește/ îndemnuri în nisip/ cine/ vrea să își vândă sufletul./ cine/ are o mamă sau un tată care-i prisosește/ cine/ e un animal cornut/ legat de-un arbore cu rădăcinile din sticlă, sparte./ să intre pe ușa din spate./ în viața ta/ cu cârlige-n tavan ești închis/ ca-ntr-o/ hală răcoroasă de abator clandestine/ o carcasă de vită proastă.”

Reiterarea citadinului, ca simbol al „civilizației”, se face mereu sub semnul adevărului ființei-animal, al ființei păcătoase, fragile, dar libere: „cea mai mare minciună dintre toate:/ acest loc din iad în care am ajuns/ e a doua mea șansă/ la reușită și echitate”, „a doua mare minciună: vreau să învăț de la ei” și cred că tocmai această onestitate chirurgicală o definește cel mai bine pe autoarea poemelor. Tropii sunt, în general simpli, scufundați în metaforicul de fond.

Poeme precum a., lavă, ciclul sanatorii construite-n pantă, coșmar în nota de subsol, boo, trip sau la terasele din cartierele pe care nu le cunosc mi se pare uneori că-l văd pe tata. merită, cu siguranță, toată atenția noastră, fiind numai cristalizări ale unei singurătăți iremediabile, care locuiește poetic întregul volum al Olgăi Ștefan.

_____________

*Olga Ștefan, Civilizații, Editura Paralela 45, Pitești, 2020;

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 44-46]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.