Preocuparea pentru potențialul simbolic al numelor personajelor literare este una de cursă lungă pentru Mihai Ignat. În 2009 apărea studiul monografic Onomastica în romanul românesc, la origine teză de doctorat, în 2016 volumul I din O istorie antroponimică a romanului romanesc, iar în 2019 volumul al II-lea din aceeași „simili-istorie”, cum o numește autorul.  Nu este cazul să glisăm asupra accepțiunii de „istorie” în termenii metodologiei și ai principiului panoramic pe care anvergura unei „metanarațiuni legitimatoare”, în cuvintele lui Angelo Mitchievici1, o presupune. De altfel, Istoria lui Mihai Ignat probează „spiritul de colecționar” pe care-l propunea Mitchievici pentru „noile” istorii literare semnate de Mihai Zamfir (2011/ 2017), Petre Anghel (2014), Monica Lovinescu (2014),  Răzvan Voncu (2014), Mircea Anghelescu (2019) sau Antonio Patraș (2019).

 Istoria lui Mihai Ignat pornește de la „ideea că numele proprii ale personajelor reprezintă o cale de acces particulară în universul unei opere literare, respectiv un obiect de studiu suficient de interesant, de bogat şi de profitabil din unghi exegetic.” (vol. I, p. 5) și se poate afirma că demonstrațiile din volume susțin demersul autorului, fiind chiar cât se poate de convingătoare în acest sens. Dispunerea romanelor analizate din perspectiva antroponimiei în Istoria lui Ignat urmează ordinea cronologică. În volumul I regăsim  prezentate cărți publicate între anii 1705-1945, iar volumul al doilea acoperă anii 1946-2000.

Selecția, de la Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir până la Povestea Marelui Brigand a lui Petru Cimpoeșu, a avut ca motivație în primul rând reprezentativitatea onomasticii personajelor. Pe cale de consecință, și reușitele hermeneutice ale incursiunilor asupra semnificațiilor antroponimelor literare sunt determinate de relevanța și bogăția funcționalității elementelor onomastice din cadrul discursului beletristic. Regăsim așadar atât analize care se prezintă mai degrabă sub forma listărilor numelor personajelor introduse prin repovestire, cât și interpretări inovatoare, antrenante și fascinante.

Alt criteriu de selecție pe care și-l revendică Mihai Ignat este cel al „contaminării ideologice nefericite” care motivează absența anumitor romane. Chiar și când  mai „scapă” câte un roman cu tendințe teziste, Ignat sancționează, ironic, fără drept de apel, orice derapaj de această factură, fără a trece însă cu vederea punctele forte ale romanelor: „Fetița Lisandrei este numită, excentric, «Fiameta» (ceea ce nu se prea potrivește mentalității de comunist a personajului. De fapt, aflăm chiar de la fiică, aceasta se numește «Dolores-Anda», însă mama îi spune «Fiameta». Trebuie să constatăm că este cam cosmopolit gustul onomastic al cuiva care se numește Lisandra Olt și face carieră de luptătoare pe baricadele comunismului… (…) În concluzie, romanul acesta intră în seria acelora care, «virusate» de ideologia epocii scrierii sale, fără o valoare estetică deosebită, își găsesc compensația măcar la nivelul expresivității onomastice”. (vol. II, pp. 45-46)

Aproape fără excepție, analizele din volumul al II-lea –asupra căruia ne vom concentra în continuare – debutează printr-o cheie axiologică. Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că registrul onomastic, după cum reiese cu limpiditate din studiile de caz, nu este strict determinat de reușitele estetice ale romanelor. Aceasta nu înseamnă că nu este identificabilă și o unitate structurală între dimensiunea estetică, cea etică și planul antroponimic: „eseul romanesc al lui Matei Călinescu2 rămâne original inclusiv prin onomastică sau cel puțin prin numele principalului său personaj, excentric (și greu de urmat) exemplu de situare în răspăr cu regimul comunist, pe care cartea îl eludează printr-o formulă inedită de biografie sui-generis, de parabolă-portret.” (p. 69) O analiză impresionantă prin perspectiva totalizatoare pe care o propune autorul, tratând planurile romanului prin prisma coerenței și a unității structurale regăsim în studiul dedicat numelor din Moromeții: „… impresia la lectură e aceea că numele, printr-o fericită sonoritate, sunt cât se poate de potrivite: Nilă e cam greoi la minte, Birică e cinstit și dârz, pe un fond de bun-simț, Țugurlan e dur, aprig, Bâldea e urât. Rolul textului pare a fi acela de a rotunji prima impresie, cea fonetică, adăugând elemente semantice, adică prin trăsături portretistice, care îi oferă numelui «rădăcini» în imaginarul operei (…) Moromeții e un roman realist și monografic, deci cu pretenția de a da seamă asupra lumii ca integralitate, de a cuprinde nu doar câteva, ci toate trăsăturile și problemele satului românesc interbelic. Așa încât nici existența unor doze respectabile din fiecare categorie de nume proprii nu este pur întâmplătoare (chiar dacă inconștient concretizată), căci copia lumii trebuie în mod necesar să conțină toate componentele acesteia, inclusiv la nivel nominal.” (pp. 24-31)

 Mihai Ignat își propune prin studiile de caz și o recuperare a unor romane căzute într-o „nedreaptă obscuritate”, cum ar fi  Familia Calaff al Iuliei Soare, precum și devoalarea unor supraevaluări: „departe de a fi o «proză rapidă», Martorii lui Mircea Ciobanu nu e nici opera unui «excepțional prozator al vieții interioare» sau a unui «stilist eminent», ci o destul de cenușie, monocordă și atent supravegheată (naratorial) carte despre o carte, având o evidentă dimensiune parabolică.” (p. 52)

Introducerile în atmosfera romanelor discutate operează ierarhizări atât la nivel macro, o poziționare generală în câmpul literaturii române, cât și una particulară, în interiorul întregii opere a autorului respectiv. Mihai Ignat urmărește evoluția și variațiile strategiilor și mecanismelor prin care autorii uzitează mărcile onomastice în romanele dispuse diacronic, un exemplu la întâmplare fiind comparația între onomastica din romanele lui G. Călinescu Enigma Otiliei și Bietul Ioanide.  O analiză analogică complexă prin faptul că oferă o perspectivă complementară interpretărilor precedente, și care se cade menționată, oferă Mihai Ignat atunci când diferențiază între straturile onomastice folosite de Marin Preda și Liviu Rebreanu. De altfel, „interpretarea integrată”, respectiv „contrazicerea sau completarea intervențiilor exegetice anterioare”, (vol. I, pp.5-6) este metoda de bază pe care o folosește Ignat. Polemizarea cu alți critici prin apelarea la semnificațiile pe care le implică stratul antroponimic este frecventă: „Un roman supralicitat ca valoare estetic-hermeneutică și, implicit, la capitolul nume proprii, în măsura în care se speculează că «Ion», «Marcu» și «Luca» ar avea conotații evanghelice. (…) Comentariul lui Ion Bogdan Lefter în acest sens devine friabil nu doar pentru că e vorba de un singur argument, respectiv moment/eveniment (…), ci și pentru că acea conotație  «apostolică» ține de presupunerea făcută de personajul Luca cum că taximetristul l-ar privi ca pe un profet sau iluminat.” (p.234)

Se conturează destul de des și subsumarea supozițiilor diverse asupra altor dimensiuni ale epicului în propriul demers argumentativ: „Putem lesne omologa glosele lui S. Damian pe tema farsei și a satirei drept comentarii implicite la carnavalescul onomasticii din ultimele romane  ale lui Călinescu” (p.19). Și  în comentariul pe care i-l dedică romanului Lunga călătorie a prizonierului semnat de Sorin Titel, Mihai Ignat reinterpretează perspective hermeneutice cunoscute despre caracterul parabolic, filiațiile kafkiene, depersonalizarea și golirea identitară sau implicațiile alegorice, premise  lansate de Petru Mihai Gorcea, Eugen Simion, Cornel Ungureanu și Valeriu Cristea pentru a susține coerența și motivațiile golului onomastic.

Cum studiile de caz sunt foarte numeroase, o sistematizare a funcțiilor numelor pe care le identifică Mihai Ignat ar necesita foarte mult spațiu. Menționez doar câteva dintre atribuțiile pe care le-am reținut. Așadar, prin intermediul mărcilor onomastice se pot manifesta sentimente precum răutatea, afecțiunea și snobismul, diverse habitudini, pitorescul, autenticitatea, expresivitatea estetică, accentuarea dimensiunii parabolice, intențiile alegorice, marcarea rupturii fața de lume, sau, dimpotrivă, a integrării, atingerea originalității stilistice, efectul comic sau tragic, semnificațiile simbolice, aluzia parodică, repere ale orizontului hermeneutic, imprimarea unui ritm sau a unei sonorități aparte, o formă de manifestare a obsesiei identității, ș.a.

Cu siguranță, pentru spațiul ficțional propus pentru analiză, O istorie antroponimică a romanului românesc ilustrează convingător posibilele semnificații și materializări ale expresiei latinești cu care Mihai Ignat își deschide  volumul,  nomen este omen.  Mai mult chiar, după lectura posibilelor conotații ale numelor proprii, ale hipocoristicelor sau ale poreclelor, nu se poate ca cititorului să nu-i fie stârnită, măcar pentru o fracțiune de secundă, curiozitatea pentru propriul nomen.

_________________________________

[1] Angelo Mitchievici, Viața criticii și istoriei literare, „România literară”, 14/ 2020.

2 Viața și opiniile lui Zacharias Lichter.

* Mihai Ignat, O istorie antroponimică a romanului românesc, vol. II,  Editura Universității Transilvania din Brașov, Brașov, 2019.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 46-47]