La final de 2019 scriitorul Kocsis Francisco a publicat două volume^* care par atât de diferite cât e contrastul între literatură și nonliteratură. Cu toate acestea însă, între ele există fire care formează o punte de legătură deosebit de rezistentă. Desigur, astfel de conexiuni, la fel ca diferențele, pot fi găsite în cazul tuturor scriitorilor, atunci când opera lor cuprinde genuri sau domenii diferite. Dincolo de contraste, fie ele oricât de premeditate, se manifestă mereu semnale sau mărci intuitive ale unui spirit creator identic doar cu sine însuși și coerent dincolo de orice asumare a metamorfozelor și conversiilor ideologice. Cred însă că în cazul de față este vorba, după cum vom vedea, de mai mult decât astfel de coerențe inconștiente,  încât publicarea sincronică nu e deloc întâmplătoare.

terține și alte disimulări este un volum de poezie în care predomină poemele minimaliste, multe din ele esențializând impresii, tâlcuri sau reverii în manieră orientală, invitând numaidecât la glose. Se remarcă deseori aerul contemplativ și melancolic al haiku-ului, de pildă în Fulger roșu: „năucitor fulger roșu țâșnit/ dintr-o împunsătură de ac – o pată de sânge” sau în Rană: „o pană de corb/ pe proaspăta zăpadă – ce vană rană”. Atracția orientală e vizibilă și în poeme străbătute de frisonul meditativ al koan-ului (Fugă – koan: „Dacă vrei/ să fugi din lume,/ nu întreba pe unde./ Orice drum e la fel de bun/ dacă te smulge/ din starea de dinainte,/ dragă bolunde.”). Nu lipsesc tentația jocului de cuvinte, ce invită intelectul la investigații enigmistice, ludicul epigramistic, ermetismul și experimentalismul. Elocvent, în acest sens, este Sona ta, subintitulat poem sonor, a cărui ultimă strofă este „srev ni itic es a/ apas a cid ir un/ edicu un aruf un/ mo it se ac atiu un”. Citită invers, devine „nu uita că ești om/ nu fura nu ucide nu ridica sapa/ a se citi invers” și invită la reanalizarea celorlalte strofe inclusiv prin apelul la alte limbi. Jocul poetic al lui Kocsis Francisko este unul cât se poate de serios; nu poate fi nicidecum considerat reflexia unor impulsuri ludice superficiale, ci constituie una din ghearele cu care poetul bate cu îndârjire în coaja limbajului ca puiul ce încearcă să iasă din ou. Implică în acest joc mereu aluzie sau încărcătură culturală – fie ea mai mereu redusă la dexteritatea operării cu registrele, cu ritmul ori sonoritatea – și discernere estetică.

Lectura multor poeme dă stări contrastante. Pe de o parte, se ivește impresia că nimic nu e de adăugat, că și-au atins finitudinea, pe de alta, că  pot fi continuate, fiind piese dintr-un mare puzzle. E, am putea spune, firesc, cât timp interfața poemelor este gnomică. Și pornind de aici se remarcă un alt contrast: între ideea urmărită cu luciditate și sentimentalitatea sau emoția pe are o camuflează. Reprimarea e mai mult aparentă, după principiul arghezian al preschimbării veninului în miere „Lăsând întreagă dulcea lui putere”. Cum altfel s-ar putea ajunge la un asemenea adevăr: Iubirea nu-ți aparține;/ dacă n-o dăruiești, nu există” (Iubirea)? Până la abstragerea aforismului a fost necesară, desigur, trăirea autentică, deplină a sentimentului, trăire absorbită și disimulată în formularea poetică. Poezia lui Kocsis Francisko e structurată asemeni vulcanilor ce se arată din exterior liniștiți, însă clocotesc în adâncuri. În prim-plan e mereu melancolia, marcă a spiritului poetului ce vorbește obsedat de luciditate despre starea/condiția omului (Case bătrâne: „în galben pahar,/ florile-albastre// uscate-s de mult;/ micile glastre// de tot uitate/ zac pe pervazuri,// nimeni nu mișcă/ vechile geamuri,// case bătrâne/ surde și mute,// încuiate în/ gânduri trecute).

Privită de la distanță, ceea ce nu se amână  (reflecții, însemnări, resemnări) este de-a dreptul o carte de maxime și aforisme, o culegere de gânduri înțelepte ivite în momente inspirate ori după temeinice meditații. Nici filosofie în adevăratul sens, nici literatură. Lectura volumului intrigă însă, cât timp între paginile sale se regăsesc și pasaje versificate. Marea întrebare este dacă autorul le-a considerat nonpoezie, momente de rătăcire a poetului, recuperabile doar într-un volum nonliterar, ori, dimpotrivă, le ia în considerare cu adevărat un statut poetic, caz în care ar putea avea un efect de contagiune asupra întregului. Cred că a doua variantă nu este chiar de ignorat, în ciuda predominanței prozaice. Ea merită investigată mai pe îndelete și întrucât exemplarul pe care-l am sub ochi conține în dedicația semnată (de autor) formula „aceste poezii altfel”. E vorba, desigur, de un indiciu care, oricât de viguros, nu are încă forța argumentului incontestabil. Bineînțeles, anevoie pot intra în gen rânduri cum sunt „Compasiunea este forma cea mai umană de a plânge împreună cu cineva, o formă de a evita plânsul teribil de unul singur. Îmbrățișare pe dinlăuntru.” sau „Fericirea povestită nu există. Ea nu se supune, refuză narațiunea. Se poate povesti numai închipuirea ei, reflectată în imaginarul infidel. Cea adevărată se simte și se tăinuiește. Precum comorile.” Pe de altă parte, altfel stau lucrurile când privim pasaje cum e „Poetul simte, preotul oficiază, unul e autentic, celălalt mimează/ Pretinde că intermediază între mine și divin./ Că ar fi în grațiile unui cer/ în care problema umană încă stârnește furtuni, încă e departe de a fi/ o problemă judecată, fără cale de recurs./ Omul nu are la dispoziție asemenea opțiuni./ Nu trăiește prin delegație, deși în moarte n-ar ezita să nu fie de față./ Dintre toți, numai poetul nu-și plânge de milă, el și moartea o cântă ca pe-o altă viață./ Așa o simte, puternică și reală./ O trăiește pe cont propriu și dacă o ratează.” Și dacă totuși mai sunt dubii că aici e vorba și de poezie, iată încă o dovadă din destule altele: „gândurile scot din neant/ limbi de clopot/ și le bat în dungă,// cât de mulți suntem,/ dar cât de puțini le-aud/ și le-ascultă,// cât de puțini le-nțeleg/ și dintre cei ce vorbesc/ aceeași limbă”. E drept, ar putea fi imediat invocat argumentul cantitativ, după proverbul „Una hirundo non facit ver”. Într-adevăr, secvențele versificate sunt mult mai puține față de cele în proză. Dar, știm bine, nu mai poate fi încă de mult timp aceasta o obiecție față de caracterul poetic al unei scrieri. Abia observația că de la moderni încoace poezia se confundă fie cu lirismul, astfel că un poem este poem datorită încărcăturii emoționale, fie ea și adânc ascunsă de anecdotică ori narativitate, descriere și orice altceva, fie cu explorarea și chiar crearea lumii prin combinatorica și inovația lingvistică pune în dificultate ideea iradierii poetice a culegerii de „reflecții, însemnări și resemnări”. Să nu uităm însă că un pisoar numai bun de aruncat la gunoi a devenit estetic prin însăși plasarea sa (re)semantizantă într-un context expozițional artistic, că mult mai recent o banană cât se poate de banală a avut aceeași soartă. Am amintit aceste două exemple nu pentru a sugera vreo similitudine valorică între pisoar, banană și însemnările din volum (departe acest gând), ci întrucât ele sunt elocvente pentru principiul anulării majorității normativelor artistice de la nivel formal și pentru modul în care contextul devine sursă de iradiere estetică. În mod analog, gândurile cuprinse în volumul lui Kocsis Francisko sunt plasate tocmai în contextul operei sale, în special în partea ei poetică. Prin urmare, nu cred să fie o simplă coincidență apariția sincronă a acestor două volume. Dimpotrivă, văd în tandem un subtil experiment poetic, concretizat în „poezii altfel” – un veritabil spectacol de disimulare.

Din această perspectivă, o secvență cum e cea din citatul de mai jos nu rămâne simplă poziționare divergentă față de un gând, ci ajunge polemică estetică, dusă tocmai prin mijloacele poeziei: „Mihok Tamás se întreabă retoric într-un poem: «de câți oameni singuri e nevoie pentru a forma un imperiu». Răspunsul e simplu: oricât de mulți ar fi de la începutul pluralului, nu vor fi niciodată de ajuns, pentru că un imperiu trebuie să reprezinte unități, nu singurătăți. Oricât de multe ar fi, nu poți construi un imperiu de singurătăți, fiecare singurătate își este sieși imperiu. Asemeni nisipului mișcător al deșertului: are volum și masă pentru a forma munți falnici, dar nu are liantul.”

Într-unul din aforismele sale concentrate asupra temei poeziei, Kocsis Francisko spune că „Poezia nu constă în a gândi până la profunzimi inefabile, ci a simți la altitudini comparabile.” În altul face distincție între proză și poezie, enunțând ideea că „e mai greu să scrii proză decât poezie”. Aceasta deoarece „În poezie poți să tulburi apele, în proză trebuie să le limpezești.” Aș spune că în ceea ce nu se amână încearcă limpezirea apelor pentru a le revela tulburarea. Multe din gândurile exprimate pot constitui pretextele unor polemici, dacă sunt luate strict ca aforisme sau cugetări și cu atât mai mult dacă sunt investigate ca reflexii ale unui sistem filosofic articulat. Dincolo de aceasta, important e că ansamblul lor păstrează evanescența simțirilor cu care acestea sunt relaționate ori din care s-au ivit și că astfel sunt purtătoare de sarcină poetică.

Ambele volume sunt așadar dovezi elocvente ale versatilității scriitorului, ale predispoziției sale experimentale, susținându-se sau completându-se reciproc. Diferența esențială o dă gradul de disimulare.

__________

^* terține și alte disimulări și ceea ce nu se amână, ambele apărute la Târgu Mureș: editura Ardealul, 2019.

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 48-49]