Argument. Primii 20 din 21: ce a fost și ce va fi?

(anchetă de istorie recentă și futurologie imediată)

 

20 de ani pot defini o epocă, pot marca sau prefigura direcția unui întreg secol. Ultimii 20, primii din 21, n-au fost, ce-i drept, săraci în evenimente: de la atentatele WTC la războiul împotriva terorii, de la primăvara arabă până la situația actuală critică din Orientul mijlociu; de la maxima lărgire spre Est a Uniunii Europene  la începutul dezmembrării ei din Vest, trecând prin austeritatea post-criză și contradicțiile economice și politice tot mai evidente dintre nordul și sudul său (mediate întotdeauna specific prin est), încheind cu militarizarea completă și fortificarea granițelor sale externe; de la mult trâmbițata victorie planetară a democrațiilor liberale și utopie a sfârșitului istoriei, la aparentul sfârșit al democrațiilor liberale occidentale de tip postbelic, tocmai la ele acasă, dar nu numai; de la euforia financiară a anilor 2000 la criza anilor 2010 și la stagflația prelungită la nivel mondial a ultimilor ani; de la Bush, la Obama, la Trump, trecând prin toată galeria de personaje pitorești care s-au perindat prin primplanul scenei în toți acești ani (de la Berlusconi la Salvini, prin Renzi, de la Sarkozy la Macron, de la Junker și Schauble la Tsipras și Iglesias, trecând prin Erdogan, Modi, Le Pen, etc.); plus, nu în ultimul rând, ci poate chiar în primul, în ce privește măcar orizontul imediat: o criză climatică globală, ce nu mai e demult iminentă, ci declanșată, de nu chiar jucată deja. Și, mai nou, o criză epidemiologică la fel de globală, cu un aer bizar de apocalipsă în șlapi și capot de casă, ce trage după sine o nouă criză economică – și, deci, noi provocări social-politice – ale căror dimensiuni încă nici nu le putem bănui.

Pe scurt, n-a fost plictisitor, fără doar și poate, și promite să devină tot mai palpitant. Dar cu ce am rămas – ce putem desprinde din această avalanșă de evenimente? Ce tendințe de termen mediu și lung se decelează în spatele lor, care ar fi narațiunea istorico-filosofică în care le-am putea plasa ca momente?

Cum arată, deci, secolul 21, în tendințele sale esențiale, în sfera social-politică, judecat după prima sa „mini-epocă”? Ce e definitoriu și nou – fie și chiar ca o reluare aparte a unor tendințe mai vechi – pentru ultimele două decade, și în ce măsură deschid sau trasează ele anumite tendințe și direcții cu ambiții structurale, epocal-destinale? Sau, poate mai curând și mai degrabă: reprezintă oare cu adevărat secolul 21, cel puțin atât cât am trăit și putem anticipa din el, o ruptură semnificativă față de dinamica istorică a decadelor precedente, sau e doar un happy 90s prelungit, o ordine postbelică care încă se tot fixează, un secol 20 ceva mai lung sau, cine știe, o postistorie de-acum perenă?

Și chiar de-ar fi astfel, cât anticipați că mai avem din ea?

Alex CISTELECAN

 

***

1. Cronologia anilor 2000

 

2000:

• Ianuarie: după victoria lui Chavez în Venezuela (1999), un alt președinte socialist (Lagos) câștigă puterea în Chile.

• În Austria, extremistul de dreapta Jorg Haider intră în coaliția de guvernare. Europa amenință cu sancțiuni.

• Februarie: începe criza economică provocată de spargerea bulei acțiunilor pe internet („the dot.com bubble”).

• Martie: Președintele în oficiu Putin câștigă alegerile prezidențiale din Rusia.

• După 22 de ani de ocupație, trupele israeliene se retrag din Liban

• Descifrarea genomului uman.

• Bashar al Assad îi urmează tatălui său la conducerea Siriei.

• Iulie: Tratativele de la Camp David, între Ehud Barak și Yasser Arafat, mediate de Clinton, se sfârșesc în eșec, cu Arafat părăsind discuțiile. În septembrie, e declanșată a doua Intifadă. Va dura până prin 2005. Bilanțul: 3000 palestinieni vs. 1000 de israelieni.

• Referendum în Danemarca prin care e respinsă adoptarea monedei euro.

• Octombrie: Milosevic e înlăturat de la putere în Serbia, după pierderea alegerilor și demonstrații de masă.

• Noiembrie, George Bush câștigă alegerile, deși pierde la mustață votul popular. Curtea Supremă blochează renumărarea voturilor.

• În România, PSD și Ion Iliescu câștigă alegerile, înlocuind de la putere pe CDR și Emil Constantinescu.

2001:

• Ianuarie, Bush pune presiune pentru atacarea Irakului. În februarie, avioane americane și britanice bombardează baze în Irak.

• Continuă violențele în Palestina. Ariel Sharon, extrema dreapta, câștigă alegerile în Israel.

• După douăzeci de ani de ocupație, Siria își retrage și ea trupele din Liban.

• Martie: Prin decizia lui Bush Jr., SUA se retrage din Protocolul de la Kyoto.

• 18-22 iulie: mișcarea altermondialistă, lansată spectaculos la Seattle, în 1999, organizează proteste masive la Genova cu ocazia reuniunii G8.

• Septembrie: Scandalul și, în cele din urmă, falimentul ENRON.

• 11 Septembrie, atentatul de la WTC și Pentagon. Peste 3000 de morți.

• Scrisori cu antrax trimise la diverse instituții media sau guvernamentale. În 2008, va fi descoperit expeditorul: un microbiologist din US Army.

• Deși autorii atentatului de la WTC sunt în marea lor majoritate saudiți, în octombrie SUA atacă regimul taliban din Afghanistan. Membrilor familiei regale saudite, aflați în SUA la data atentatului, li se permite să zboare înapoi acasă, deși toate zborurile sunt oprite în SUA.

• În SUA, intră în vigoare Patriot Act, care suspendă o serie de drepturi constituționale.

• În decembrie, în Afganistan, guvernul taliban e răsturnat. E instalat un guvern marionetă al SUA cu Hamid Karzai la conducere.

• În Olanda, pentru prima dată în lume sunt legalizate căsătoriile între persoanele de același sex și dreptul lor de a adopta.

• Primul implant de inimă artificială. Pacientul supraviețuiește 150 de zile.

• 11 decembrie: China devine membră a World Trade Organization.

2002:

• 1 ianuarie: Moneda euro e introdusă în 12 țări europene.

• 29 ianuarie: Bush Jr. introduce conceptul de „axa răului – Iran, Irak și Coreea de Nord”.

• 12 Februarie: începe procesul lui Slobodan Milosevic în fața Tribunalului de la Haga.

• 1 martie: Începutul invaziei americane în Afghanistan împotriva talibanilor. Prizonierii sunt închiși la Guantanamo.

• 11 aprilie: Încercare de lovitură militară de stat în Venezuela, eșuată. Chavez e readus la putere trei zile mai târziu grație mobilizării păturilor populare.

• 14 aprilie: Israel începe construcția unui zid în jurul Cisiordaniei.

• 5 mai: Jacques Chirac câștigă un al doilea mandat de președinte în Franța, după ce îl învinge în turul doi pe Jean-Marie le Pen.

• 13 iunie: SUA se retrage din tratatul privind rachetele anti-balistice.

• 23 octombrie: Atentat cecen la un teatru din Moscova, încheiat cu un asediu ce produce peste 200 de victime (din care 150 de ostatici).

• 27 octombrie: Lula câștigă detașat alegerile prezidențiale din Brazilia.

• 8 noiembrie: Consiliul de securitate al ONU adoptă o rezoluție prin care cere dezarmarea Irakului. Cinci zile mai târziu, Sadam Hussein acceptă termenii rezoluției.

• 14 noiembrie: Argentina declară că a intrat în faliment, neputând achita datoriile la Banca Mondială.

• 15 noiembrie: Hu Jintao devine secretarul general al Partidului Comunist Chinez.

• 16 noiembrie: Primul caz de SARS-Covid înregistrat în China. Epidemia avea să se răspândească în 29 de țări, producând 774 de decese.

• 21 noiembrie: România, alături de alte state din Estul Europei (Bulgaria, Slovacia, Slovenia și țările baltice) sunt invitate să devină membri NATO.

• Curtea Supremă din SUA recunoaște că semințele cad sub incidența drepturilor de proprietate (patents), ceea ce-i obligă pe fermieri să cumpere aceste semințe de la companiile care dețin drepturile, cum ar fi Monsanto Corporation.

• Bush și Cheney în campanie intensă pentru atacarea Irakului sub pretextul că deține arme de distrugere în masă.

2003:

• 30 ianuarie: Belgia legalizează căsătoriile între persoanele de același sex.

• 4 februarie: Rămășițele republicii federale Iugoslavia își schimbă numele în Serbia și Muntenegru și adoptă o nouă constituție.

• 15 februarie: Irakul invită inspectorii internaționali să vină să inspecteze dacă deține arme de distrugere în masă. Proteste de masă (cu milioane de participanți) în marile orașe occidentale împotriva invadării Irakului.

• Koreea de Nord se retrage din Tratatul de non-proliferare atomică.

• Martie: Continuă demonstrațiile masive pentru pace din Europa și SUA. Membrii consiliului de securitate ONU (Franța, Germania, Rusia) nu consideră invazia Irakului o opțiune. Pe 19 martie, SUA și UK, alături de o coaliție din care fac parte și România și celelalte state din Estul Europei, atacă Irakul. Franța și Germania condamnă intervenția. În mai puțin de o lună, Bagdadul e cucerit. În decembrie, Sadam Hussein e capturat. Transferul puterii spre irakieni și alegerea unui nou guvern întârzie; haos în Irakul ocupat, jafuri, atentate și violențe. SUA desființează armata și poliția irakiene și concediază 50000 de baathiști din structurile statale – punând astfel bazele pentru radicalizarea sunnită și nașterea ISIS ani mai târziu.

• 25 mai: Nestor Kirchner, centru-stânga, câștigă alegerile prezidențiale din Argentina, inaugurând dinastia Kirchner (2003-2010).

• 10 august: pentru prima dată în UK se înregistrează o temperatură de peste 100°F. La Paris, a doua zi, un val de căldură de 44°C lasă 140 de morți.

• 12 septembrie: Libia declară că renunță la programul de înarmare și își recunoaște responsabilitatea pentru un atentat din Scoția 1988, pentru care plătește și daune. Începutul reconversiei lui Gaddafi în aliat al Occidentului.

• 14 septembrie: Suedia respinge printr-un referendum adoptarea monedei euro.

• 7 octombrie: Arnold Schwarzenegger devine guvernator al Californiei.

• În Franța, izbucnește dezbaterea legată de voalul islamic în școli, după ce două fete sunt exmatriculate.

2004:

• Februarie: Mark Zuckerberg lansează platforma Facebook.

• În Haiti, președintele Aristide e înlăturat printr-o lovitură de stat a dreptei, susținută de SUA.

• 11 martie: Mai multe atentate revendicate de Al Quaeda pe trenurile din Madrid, soldate cu aproape 200 de victime. Partidul Popular, care a susținut și participat la invazia în Irak, pierde alegerile.

• 29 martie: Șapte state din Estul Europei, printre care și România, se alătură NATO.

• 1 aprilie: Google lansează Gmail.

• 30 aprilie: transpar în presă abuzurile și tortura de la Abu Ghraib. Ca reacție, se interzice folosirea camerelor de filmat în armata americană.

• 1 mai: Cipru, Cehia, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și țările baltice devin membre UE.

• Iulie: Senatul SUA recunoaște că nu au existat arme de distrugere în masă în Irak.

• 1 septembrie: Teroriști ceceni iau sute de ostatici într-o școală din Beslan, Rusia. Două zile mai târziu, confruntarea se soldează cu peste 340 de morți.

• 2 noiembrie: Bush Jr. e reales președinte.

• 11 noiembrie: Moare Yasser Arafat, liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei.

• 22 noiembrie: Începutul revoluției portocalii din Ucraina, cu proteste de masă denunțând fraudarea alegerilor. Victor Yușcenko, pro-european, va deveni noul președinte.

• Uraganul Ivan lovește Cuba – peste 1.5 milioane de rezidenți sunt evacuați, 20000 de locuințe distruse, dar nu se înregistrează nici un deces. ONU laudă Cuba ca model de pregătire și luptă cu uraganul.

• În România, Traian Băsescu și coaliția PDL-PNL câștigă alegerile.

2005:

• În SUA, începe bula economică a vânzărilor imobiliare pe credit.

• Aprilie: Moare Papa Ioan Paul al II-lea. Ratzinger devine noul papă Benedict.

• Bulgaria și România semnează tratatul de aderare la UE.

• 5 mai: Tony Blair câștigă al treilea mandat consecutiv de premier al UK.

• Referendumuri în Franța și Olanda pe marginea noii Constituții Europene – în ambele țări documentul este respins. Constituția e formal abandonată și va fi adoptată ulterior ca tratatul de la Lisabona, fără consultare populară.

• 7 iulie: Atentate teroriste Al Quaeda la sistemul public de transport din Londra, soldate cu 52 de morți.

• August: Uraganul Katrina face ravagii în New Orleans (SUA), peste 1800 de morți.

• 12 septembrie: Israel își retrage trupele din Fâșia Gaza.

• 30 septembrie: Parlamentul Cataloniei adoptă un nou proiect de autonomie a regiunii.

• Un ziar din Danemarca publică caricaturi cu profetul Mohamed, provocând proteste în toată lumea arabă.

• 22 noiembrie: Angela Merkel devine cancelar în Germania, în fruntea unei coaliții CDU/CSU și SPD.

• 27 octombrie: Începutul unor revolte violente ale tinerilor de la periferiile orașelor franceze, după ce doi tineri mor electrocutați, urmăriți fiind de poliție. Cca 500-600 de mașini incendiate în fiecare noapte.

• În decembrie, primele alegeri „libere” în Irak. Câștigă o coaliție de șiiți și kurzi; sunniții nu participă la vot.

• În Iran, câștigă președinția Ahmadinejad, aripa radical islamică. La putere, intensifică programul de înarmare nucleară.

2006:

• 22 ianuarie: Evo Morales câștigă alegerile în Bolivia. Va naționaliza câmpurile de gaze.

• 11 aprilie: Mahmoud Ahmadinejad anunță că Iranul a reușit să producă uraniu îmbogățit.

• 21 mai: Muntenegru decide printr-un referendum independența față de Serbia.

• 31 iulie: Fidel Castro îi cedează puterea fratelui său, Raul Castro.

• 18 septembrie: Prim-ministrul de centru-stânga al Ungariei, Ferenc Gyurcsany, recunoaște într-o înregistrare că partidul său a mințit în alegeri. Proteste îndelungi și susținute împotriva guvernului, în fruntea cărora se află Victor Orban și Fidesz.

• 4 octombrie: Se lansează platforma Wikileaks.

• 9 octombrie: Coreea de Nord face primul test nuclear.

• 5 noiembrie: Saddam Hussein e condamnat la moarte.

• 12 noiembrie: Fosta republică sovietică Osetia de Sud votează într-un referendum independența față de Georgia.

• În Irak, media atentatelor și atacurilor insurgenților ajunge la peste 100 pe zi.

• SUA începe să construiască 700 de mile de gard la granița cu Mexic.

2007:

• 1 ianuarie: România și Bulgaria se alătură UE. Slovenia adoptă moneda euro.

• 9 ianuarie: Apple lansează Iphone.

• 16 mai: Sarkozy câștigă alegerile și devine președinte în Franța.

• Iunie: În UK, Tony Blair demisionează după trei mandate ca prim-ministru și e înlocuit de Gordon Brown.

• 14 iulie: Rusia se retrage din tratatul european privind armele convenționale.

• Septembrie: În UK, panică în sectorul financiar după ce banca Northern Rock e la un pas de faliment.

• 9 octombrie: Indicele bursier Dow Jones ajunge la cel mai ridicat nivel din toate timpurile.

• În România, conflictul dintre președintele Băsescu și guvernul lui Tăriceanu ajunge la apogeu, culminând cu un referendum în noiembrie – nevalidat din lipsă de cvorum – pentru introducerea sistemului de vot uninominal în alegeri.

2008

• 17 februarie: Kosovo își declară independența.

• 7 mai: Medvedev devine președinte al Rusiei și îl numește pe Vladimir Putin prim-ministru.

• 12 iunie: Într-un referendum, Irlanda respinge Tratatul de la Lisabona.

• August: Georgia atacă Osetia de Sud. Trupe rusești intră în Osetia de Sud, Abkhazia și părți din teritoriul Georgiei. Saahashvili își retrage forțele și semnează un armistițiu. În ciuda încurajărilor (de dinaintea conflictului) și a susținerii verbale (din timpul lui) pentru partea georgiană, NATO nu intervine. În schimb, anunță instalarea unui scut antirachetă în Polonia.

• 11 august: E lansată platforma Airbnb.

• 15 Septembrie: falimentul Lehman Brothers, începutul oficial al „Marii Recesiuni”. La finele lunii, un prim bail out de 700 de miliarde de dolari este respins în Congresul american. Indicele Dow Jones înregistrează cea mai mare scădere din toate timpurile. Două zile mai târziu, Congresul aprobă un bail out extins pentru instituțiile financiare. Toate bursele din lume în căderi spectaculoase.

• În octombrie, guvernul Islandei naționalizează cele mai mari trei bănci de pe insulă.

• 20 noiembrie: Congresul american refuză să acorde un bail out similar, dar considerabil mai mic (25 de miliarde) coloșilor (Ford, GM, Chrysler) industriei auto americane. Pe 23 noiembrie, același Congres sare cu 20 de miliarde în ajutorul Citigroup și promite alte 800 de miliarde băncilor pentru a susține creditarea.

• O a doua încercare de a ajuta producătorii auto cu 17 miliarde și de a-i salva astfel de la faliment cade în Congres pe 11 decembrie. În schimb, pe 19 decembrie, Federal Reserve pune la dispoziția fondurilor de investiții și instituțiilor financiare alte 200 de miliarde.

• Noiembrie: Barack Obama este ales președinte al Americii. Primul președinte de culoare din istoria SUA își populează imediat administrația cu figuri ale regimurilor precedente Bush și Clinton.

• 14 decembrie: la o conferință de presă în Bagdad, un jurnalist irakian aruncă un papuc după Bush, dar îl ratează la milimetru.

• Pe 28 decembrie, la câteva zile după expirarea armistițiului cu Hamas, Israel atacă Gaza – 300 de morți. Bilanțul final al conflictului, stabilit în ianuarie 2009: 1330 de palestinieni la 13 israelieni.

 

2009

• Scandalul Bernie Madoff – scheme piramidale la cel mai înalt nivel al sferei financiare americane.

• Microsoft concediază 5000 de angajați. 600.000 de locuri de muncă pierdute în SUA numai în ianuarie.

• 22 ianuarie: Obama semnează un ordin executiv de închidere a tuturor închisorilor secrete administrate de CIA, printre care și Guantanamo. Actualmente centrul de detenție de la Guantanamo funcționează în continuare.

• Se semnează Inițiativa de la Viena, prin care băncile occidentale promit să nu se retragă (așa cum amenințau) de pe piețele est-europene cu condiția ca statele din regiune să adopte măsuri de austeritate și să-și asuma povara datoriilor din sectorul financiar privat.

• Februarie: Benjamin Netanyahu devine prim-ministru al Israelului.

• Incendiile de vegetație din Australia produc peste 200 de victime.

• Congresul american votează încă un pachet de 800 de miliarde de dolari de bail out destinat instituțiilor financiare, și alte 75 de miliarde destinate victimelor crizei imobiliare. Obama anunță planul bugetar, cu tăieri serioase la sănătate, educație și energie regenerabilă, principalii piloni ai campaniei sale electorale.

• 000 de locuri de muncă dispar în luna februarie în SUA. Guvernul cere – și obține – demisia directorului executiv GM și presează pentru un gunshot wedding între Chrisler și Fiat, recomandând totodată restructurarea radicală a sectorului auto.

• Japonia înregistrează cea mai mare cădere economică (-13% PIB) de după război.

• 27 martie: Obama promite că va retrage toate trupele americane din Irak până în 2010. Deocamdată trupele sunt tot acolo.

• 31 martie: 200 de refugiați mor înecați încercând să ajungă în Europa din Libia.

• Compania americană de asigurări AIG raportează pierderi de 60 de miliarde. După ce primește, cumulat, 170 de miliarde de la guvern, compania anunță bonusuri de 165 de milioane pentru managerii ei.

• 000 de joburi pierdute raportate în SUA în luna martie.

• 2 aprilie: Reuniune G20: liderii politici ai lumii promit 1.1 mii de miliarde $ pentru ieșirea din criză și se angajează, totodată, la reglementarea strictă a sectorului financiar și închiderea paradisurilor fiscale.

• Economia americană înregistrează o contracție de 6,1% în primul trimestru. Goldman Sachs, JPMorgan și Well Fargo raportează, în schimb, primele profituri de după declanșarea crizei.

• Albania și Croația intră în NATO.

• 000 de joburi pierdute în aprilie în SUA. Africa de Sud raportează o scădere a PIB-ului cu 6,4% în primul trimestru.

• Iunie: Alegerile pentru Parlamentul European sunt câștigate de dreapta conservatoare, cu o participare la vot aflată la recordul negativ de 43%.

• Mahmoud Ahmadinejad câștigă un nou mandat în Iran, după alegeri contestate vehement pentru fraude. Reprimarea protestelor se soldează cu 17 decese.

• Președintele Hondurasului, Manuel Zelaya, este înlăturat de la putere ca urmare a unei lovituri de stat sprijinită de SUA.

• General Motors declară faliment.

• Iulie: Rusia oferă acces în spațiul său aerian avioanelor americane care operează în Afganistan.

• Obama primește premiul Nobel pentru Pace.

• În Germania, Angela Merkel câștigă un nou mandat de cancelar.

• În octombrie, administrația americană raportează că, din sutele de miliarde de dolari pompate în economie, a reușit să creeze 30.000 de locuri de muncă.

• Într-un raport ONU, se arată că o cifră record – 1 miliard de oameni pe glob – trăiesc în condiții sub limita subzistenței.

2010

• Criza economică își mută epicentrul în Europa și se metamorfozează într-o criză a datoriilor suverane.

• Măsuri de austeritate dure sunt luate în special în statele din sudul și estul continentului. Grecia e în pragul falimentului, Irlanda, Spania și Portugalia par să fie următoarele victime iminente.

• 10 aprilie: avionul care-l transporta pe președintele Poloniei precum și o serie de membri ai guvernului se prăbușește în Rusia.

• 14 aprilie: erupția vulcanului islandez Eyjafjallajökull conduce la închiderea spațiului aerian în aproape toată Europa.

• Un accident la o platformă operată de British Petroleum în Golful Mexicului provoacă 11 morți și un dezastru ecologic.

• Mai: guvernul laburist al lui Gordon Brown e înlocuit de un guvern de coaliție între conservatori și liberali condus de David Cameron.

• Traian Băsescu anunță măsuri dure de austeritate – printre care tăierea salariilor bugetarilor cu 25%.

• 31 mai: forțele armate israeliene atacă în apele internaționale șase ambarcațiuni civile – Gaza Freedom Flotila – ucigând 9 activiști.

• Iunie: Wikileaks publică sute de mii de documente secrete legate de războaiele americane din Afganistan și Irak. Fondatorul Wikileaks, Julian Assange, este dat în urmărire generală.

• Noiembrie: În UK, proteste violente împotriva deciziei guvernului de a permite triplarea taxelor de înscriere la universități.

• Angela Merkel declară că multiculturalismul a eșuat, afirmație ce avea să fie reluată mot-à-mot de David Cameron (ianuarie 2011) și Nicolas Sarkozy (februarie 2011).

2011

• Ianuarie 2011, masive proteste de stradă în Tunisia marchează începutul „Primăverii Arabe”. Revendicărilor sociale și democratice ale străzii li se răspunde cu violență – 24 de morți în primele zile. Președintele Ben Ali fuge în Arabia Saudită, iar primul ministru Mohamed Ghannouchi preia conducerea tării pe 14 ianuarie.

• Hezbollah se retrage de la guvernare în Liban. Proteste de stradă izbucnesc și în Egipt, unde Hosni Mubarak cere ajutorul armatei. Pe 11 februarie, Mubarak demisionează și puterea trece în mâinile armatei.

• Mai puțin mediatizată, primăvara arabă izbucnește și în Bahrain, sediu al unor baze militare americane: revolta e înăbușită imediat de intervenția militară a Arabiei Saudite.

• Zece zile mai târziu, Libia e cuprinsă și ea de febra evenimentelor. Din acest punct, și mai ales acolo unde presupun o formă de intervenție occidentală, protestele democratice tip primăvara arabă degenerează imediat în război civil și failed state. Zece ani mai târziu, Libia e un stat eșuat, iar Egiptul o dictatură militară.

• 12 martie: După un cutremur de 9° și un tsunami, explozie la un reactor al centralei nucleare de la Fukushima, în Japonia.

• 19 martie: La presiunile Franței și Marii Britanii, puterile occidentale închid spațiul aerian de deasupra Libiei.

• 25 martie: Protestele izbucnesc și în Siria, unde regimul reacționează în mod direct violent, ucigând 20 protestatari pro-democrație. Patru zile mai târziu, cabinetul demisionează.

• 11 aprilie: Franța interzice purtarea burka în spațiul public.

• 1 mai: Bin Laden e ucis în Pakistan într-o operațiune secretă a forțelor americane. Câteva zile mai târziu, un atentat cu bombă în Shabqadar, Pakistan, produce 80 de morți și 120 de răniți.

• 14 mai: Domique Strauss Kahn, șeful FMI, e arestat sub acuzația de viol.

• 22 Iulie: un fascist norvegian, Anders Breivik, omoară 68 de tineri social-democrați aflați într-o tabără de vară pe insula Utoya.

• August: Începe procesul președintelui egiptean Mubarak.

• În Anglia, măsurile de austeritate ale guvernului Cameron declanșează un val de revolte și ciocniri violente cu poliția.

• SUA trece de câteva ori – pe 1 aprilie, pe 19 iulie – la mustață pe lângă declanșarea închiderii parțiale a statului ca urmare a depășirii limitei legale a datoriei publice. De fiecare dată, limita legală este ridicată în ultima clipă, și doar printr-un compromis cu politica dură de tăieri bugetare și reducere a deficitului promovată de republicani.

• 17 septembrie: Sub sloganul „We are the 99%”, începe mișcarea Occupy Wall Street.

• 15 octombrie: Proteste în 950 de orașe din 82 de țări. [Zizek: The Year of Dreaming Dangerously].

• 20 Octombrie: Gaddafi este capturat și ucis. O zi după, în Tunisia alegerile libere sunt câștigate de partidul islamist moderat Ennahda.

• Proteste masive în Grecia împotriva austerității impuse de guvernul Papandreu, sub presiunea Troicii. Pe 26 octombrie liderii europeni se întâlnesc pentru a formula soluții la criză și impun un nou pachet de austeritate Greciei.

• Noiembrie: Prim-miniștrii aleși Silvio Berlusconi și Georgios Papandreu sunt înlăturați aproape simultan, ultimul tocmai după ce anunțase un referendum pe tema măsurilor de austeritate. În locul lor, Troika impune doi bancheri („tehnocrați”) loiali: Mario Monti și Lucas Papademos.

• 8 noiembrie: Într-o conversație privată scursă presei, Sarkozy și Obama se plâng unul altuia de cât de mincinos și insuportabil e Netanyahu.

• Decembrie: un raport Associated Press confirmă existența unor centre secrete de detenție și tortură ale suspecților de terorism în diferite state din estul Europei (România, Polonia).

 

2012

• Ianuarie: moare asasinat cel de-al patrulea om de știință iranian în doi ani. Iranul acuză SUA și Israelul. Pe 23 ianuarie, UE impune embargo pe petrolul iranian.

• 12 ianuarie: Începutul protestelor împotriva austerității și a privatizării sănătății în România. La 6 februarie, cade guvernul Boc și prim-ministru devine Mihai Răzvan Ungureanu.

• Conflictul din Siria intră în al doilea său an, aducând pe scenă un nou actor, pe lângă regim și opoziție: gruparea islamistă ISIS, care și-a făcut apariția pentru prima dată în Irak, în 2006, ca reacție insurgentă la politicile sectare conduse de regimul șiit Maliki, instalat de americani după înlăturarea lui Saddam Hussein.

• 1 martie: Șomajul în zona euro ajunge la un maxim istoric de 10%.

• 2 martie: UE adoptă European Fiscal Compact, care declară deficitele bugetare de peste 3% – și implicit politicile prea generos redistributive – ca neconstituționale și non-europene.

• 000 de oameni protestează la Atena împotriva măsurilor de austeritate, 40 de clădiri sunt incendiate. UE acordă un al doilea bail out Greciei, în valoare de 130 de miliarde, contra noi măsuri dure de austeritate.

• Un tânăr american de culoare, Travor Martin, este împușcat mortal de un membru al unei patrule comunitare, George Zimmerman. Ucigașul este declarat nevinovat și achitat. E primul episod dintr-un lung lanț de asasinate cu impunitate ale persoanelor de culoare în timpul administrației Obama.

• 4 martie: Prim-ministrul Putin câștigă din nou fotoliul prezidențial, obținând 64% din voturi. Alegerile sunt puternic contestate pentru fraudă și au loc largi mișcări de protest, inaugurarea prezidențială fiind marcată de ciocniri de stradă și represiune violentă din partea forțele de ordine.

• 22 martie: Lovitură militară de stat în Mali.

• Aprilie: În Spania, șomajul în rândul tinerilor ajunge la 50%.

• 6 mai: François Hollande câștigă alegerile prezidențiale în fața lui Nicolas Sarkozy.

• În iunie, partidul de centru-dreapta Noua Democrație câștigă alegerile în Grecia și formează o coaliție de guvernământ cu partidul de centru-stânga PASOK. Syriza e a doua forță politică, cu 26.9%.

• 30 iunie: Mohamed Morsi câștigă din partea Frăției Musulmane primele alegerile prezidențiale de după căderea lui Mubarak în Egipt.

• 6 iulie: Referendumul pentru demiterea președintelui Băsescu nu atinge cvorumul necesar (46% prezență la vot). 87,5%, adică 7,5 milioane de voturi, au fost pentru demitere. După mai multe ezitări, Curtea Constituțională va invalida referendumul la finele lunii august.

• Izbucnește scandalul LIBOR: se dovedește că rata medie a dobânzii cu care lucrează băncile londoneze era stabilită prin aranjamente de culise. O piață a derivativelor de 350 000 de miliarde funcționează pe baza acestui coeficient.

• August, Ecuadorul îi acordă azil lui Julian Assange în clădirea ambasadei sale din Londra, după ce acesta e acuzat de viol în Suedia.

• Membrele trupei punk Pussy Riot sunt condamnate la doi ani închisoare pentru vandalism în Rusia.

• În septembrie, un film postat pe youtube – Innocence of Muslims – provoacă valuri de furie în lumea arabă. Mai multe ambasade americane sunt luate cu asalt de protestatari (în Maroc, Yemen), iar în Libia atacurile se soldează cu moartea ambasadorului american și a altor trei oficiali.

• În octombrie, cu o lună înainte de dezbaterea finală Obama-Romney, Hillary Clinton își asumă responsabilitatea pentru situația din Libia, afirmând că ea deține ultimul cuvânt în ce privește securitatea diplomatică peste hotare, nu Obama sau Biden. Trei ani mai târziu, chestionată de Congres pe tema asaltului din Benghazi în timpul propriei sale campanii electorale, Hillary Clinton avea să paseze toată responsabilitatea pentru situația din Libia pe umerii lui Obama.

• Hugo Chavez câștigă cel de-al treilea mandat prezidențial în Venezuela.

• Conflictul din Siria debordează în Turcia și Liban, care se implică în războiul civil din Siria, de o parte și cealaltă a conflictului.

• 14-21 noiembrie: Noi ciocniri izbucnesc în Gaza, cu președintele Egiptului, Mohamed Morsi, declarându-și susținerea pentru palestinieni, promițând ridicarea blocajului granițelor teritoriilor palestiniene și încercând să medieze un armistițiu. Bilanțul victimelor e de 140 de palestinieni la 5 israelieni. În același timp, în interior, Morsi încearcă să încline balanța puterii dinspre justiție și armată înspre instituția prezidențială, provocând noi demonstrații de protest în piața Tahrir.

• ONU îi acordă Palestinei statutul de „observator non-membru”, ceea ce îi deschide acesteia accesul la Curtea Penală Internațională. Drept răspuns, Israel refuză să transfere autorității palestiniene 100 de milioane $ care i se cuvin din taxe și reia construcția unei colonii de 3000 de unități într-un teritoriu ce desparte nordul de sudul Cisiordaniei, eliminând astfel posibilitatea unui stat palestinian contiguu.

• 6 Noiembrie: Barack Obama câștigă cel de-al doilea mandat.

• 9 decembrie: Alegeri legislative în România, câștigate la scor de alianța USL (PSD+PNL).

2013

• 1 ianuarie 2013: Franța trimite trupe în Mali. Într-o lună, islamiștii sunt alungați din ultimele lor redute, iar Hollande face o descălecare triumfală în fosta sa colonie. Cinci ani mai târziu, Mali rămânea un failed state.

• Europa e traversată de scandalul cărnii de cal în conservele de lasagna și descoperă cât de dificil e de identificat vinovatul atunci când o conservă de lasagna globalizată trece printr-un lanț de șapte producători din șase țări.

• Conflictul din Siria intră în al treilea său an, numărul victimelor ajungând la peste 60.000.

• Netanyahu câștigă un nou mandat – al treilea – de premier în Israel.

• În Egipt, protestele împotriva turnurii conservatoare și autoritare a regimului Morsi se soldează cu zeci de victime împușcate de forțele de ordine. Tot aici, 21 de oameni sunt condamnați la moarte pentru violențele provocate la un meci de fotbal cu un an înainte.

• Un incendiu într-un club de noapte din Brazilia se soldează cu 223 de morți.

• Februarie: Papa Benedict demisionează. Cardinalul argentinian Jorge Mario Bergoglio este ales noul papă Francisc.

• 5 Martie: Moare de cancer Hugo Chavez, după 14 ani de președinție.

• 14 martie: Xi Jinping devine președinte în China, cu o agendă de combatere a inegalităților și corupției.

• UE și FMI oferă un bail out Ciprului cu niște condiții extrem de severe și inedite: prelevarea a 7.5 miliarde prin taxarea conturilor bancare cipriote. Parlamentul insulei respinge într-o primă fază pachetul de măsuri și este amenințat cu excluderea din zona euro.

• În Siria, regimul Assad e acuzat că ar fi folosit arme chimice împotriva populației.

• Explozii multiple la maratonul de la Boston soldate cu trei morți, realizate de o grupare cecenă.

• 24 aprilie: Acoperișul unui sweat shop de textile din Bangladesh, în care se fabricau produse ale unor firme occidentale celebre (Beneton, JC Penny, Cato Fashion etc.) se prăbușește, omorând peste 1100 de muncitori.

• Israel lansează atacuri aeriene asupra pozițiilor lui Assad în Siria.

• În Turcia, protestele împotriva planurilor de restructurare a unui parc din Istanbul se transformă într-o vastă mișcare anti-guvernamentală, reprimată în forță de Erdogan.

• În Iran, un reformist și moderat, Hassan Rouhani, câștigă alegerile prezidențiale din luna iunie.

• Largi mișcări de protest în Egipt împotriva lui Mohamed Morsi, ce reunesc clase populare, anti-islamiști, dar și middle class pro-occidental.

• Un fost angajat CIA, Edward Snowden, dă publicității documente secrete legate de activitatea de supraveghere a NSA. Hăituit de brațul înarmat al „comunității internaționale”, Snowden obține azil în Rusia. În timpul operațiunilor de urmărire a lui Snowden, avionul președintelui Boliviei, Evo Morales, este ținut forțat la sol în Austria pentru control, mai multe state europene refuzându-i accesul în spațiul lor aerian. Evo Morales califică evenimentul drept „un afront adus întregii Americi Latine”.

• 1 iulie: armata îl înlătură pe Mohamed Morsi de la putere în Egipt. Protestele susținătorilor acestuia sunt înăbușite în sânge de noul regim militar – 50 de morți pe 8 iulie, 80 de morți pe 26 iulie, 500 de morți pe 14 august. 36 de militanți islamiști mor în custodia poliției egiptene în timpul unui transfer de la o închisoare la alta. În ciuda protestelor „vehemente” față de „excesele” regimului militar pe care le exprimă pe căile diplomației, puterile occidentale nu-și retrag sprijinul acordat acestuia.

• 1 iulie: Croația se alătură Uniunii Europene.

• Bradley Manning e condamnat la 35 de ani de închisoare pentru că a dat publicității 700.000 de documente secrete ale armatei americane.

• La începutul lui septembrie, Obama amenință cu o intervenție militară în Siria, în cele din urmă intervenția e evitată, iar SUA acceptă compromisul propus de Rusia, prin care Assad se angajează să renunțe la armele chimice.

• Octombrie: Exprimându-și frustrarea pentru politica occidentală în Orientul Mijlociu și îngrijorarea pentru recentul dezgheț în relațiile cu Iranul, Arabia Saudită refuză statutul de membru non-permanent în Consiliul de Securitate al ONU.

• Ca urmare a blocajului din Congres între democrați și republicani pe marginea așa numitei Obamacare, pragul legal limită al datoriei publice întârzie să fie ridicat la timp, astfel încât statul american e partially shut down pentru o perioadă de 16 zile.

• 3 octombrie: 359 de refugiați din Nordul Africii și Orientul Mijlociu mor înecați în Mediterana.

• 2 noiembrie: Libia de Est își declară independența față de guvernul din Tripoli.

• 25 noiembrie, China instituie și revendică o nouă zonă de spațiu aerian deasupra unor insule din Marea Chinei de Est. SUA, Japonia și Coreea de Sud trimit avioane de luptă și bombardiere în patrulare prin spațiul aerian respectiv; două zile mai târziu, China face la fel.

• JP Morgan e de acord să plătească 13 miliarde $ guvernului american pentru a evita acuzarea penală pentru practicile sale de până la criza din 2008.

• În decembrie, decizia președintelui ucrainean Yanukovici de a nu semna un acord cu UE marchează începutul Euromaidanului și a crizei ucrainiene: sute de mii de manifestanți în Kiev, cu un mesaj pro-european, naționalist și anti-rus, și cu o prezență semnificativă (și un rol tactic încă și mai important) a extremei dreapta. SUA sprijină imediat mișcarea de protest și, în vreme ce trasează viitorul guvern ucrainian într-o convorbire telefonică celebră, își exprimă totodată, prin glasul Victoriei Nuland, frustrarea pentru ezitările și poticneala UE: „and the EU? Fuck the EU!”.

 

2014

• Ianuarie: protestele din Ucraina degenerează în violență. Compromisul propus de Yanukovici, ce prevede o prezență a opoziției la putere până la organizarea de noi alegeri, este acceptat de puterile occidentale, dar respins de protestatari. La 20 februarie, 100 de oameni sunt uciși în Piața Independenței din Kiev. La rândul lor, protestatarii capturează 57 de polițiști și, în fața escaladării violente a protestelor, Yanukovici fuge din țară.

• Februarie: Începutul unor proteste violente ale opoziției în Venezuela, cu largă susținere americană.

• 24 februarie: În România, Crin Antonescu declară că liberalii se retrag de la guvernare, coaliția USL se destramă.

• 27 februarie: izbucnesc proteste în Crimeea, unde pro-rușii ocupă câteva clădiri guvernamentale și înalță steagul Rusiei. Pe 1 martie, Rusia trimite trupe în Crimeea în scopul declarat de a-i proteja pe etnicii ruși de ultranaționaliștii ucrainieni. Două zile mai târziu, Rusia preia controlul asupra Crimeii.

• Martie: În Egipt, 529 de oameni sunt condamnați la moarte pentru uciderea unui ofițer de poliție.

• 16 martie: Referendum în Crimeea care se exprimă pentru anexarea la Rusia. Occidentul impune sancțiuni economice împotriva Rusiei, iar ONU declară anexarea Crimeii ilegală. În aceeași zi, FMI e de acord să împrumute Ucrainei 18 miliarde de dolari, iar congresul SUA aprobă un ajutor de 1 miliard. Toți banii pentru plătirea datoriilor externe și mărunțiș pentru sprijin economic.

• 25 mai: miliardarul Petro Poroshenko câștigă alegerile în Ucraina. Situația escaladează în Est, cu ciocniri între separatiști și armata ucraineană. Mai mult de 40 de manifestanți pro-ruși mor incendiați după ce au fost blocați într-o clădire din Odessa de susținătorii regimului de la Kiev. Pe 20 iunie, Poroshenko declară încetarea unilaterală a focului după ce rebelii doboară un avion militar ucigând 49 de oameni. Armistițiul durează doar 10 zile.

• 28 Mai: generalul și fostul ministru al apărări Sisi câștigă cu 96% alegerile prezidențiale din Egipt, de la care este exclusă Frăția Musulmană.

• 3 iunie: În Siria, Assad e reales președinte cu 89% dintre voturi. „Comunitatea internațională” nu recunoaște validitatea scrutinului.

• 11 iunie: ISIS preia controlul asupra orașului Mosul în nordul Irakului. La 1 iulie ISIS declară suveranitatea asupra teritoriului ocupat în Irak și Siria și își schimbă numele în Statul Islamic.

• 28 iunie: Klaus Iohannis câștigă președinția PNL. Două săptămâni mai târziu, PDL fuzionează în PNL.

• 17 iulie: un avion al companiei Malaysia Airlines este doborât deasupra Ucrainei, provocând 298 de victime. Învinuiri reciproce între Rusia și Ucraina. Alt armistițiu de scurtă durată în luna septembrie.

• Anunțul Federal Reserve că va înceta, treptat, programul de quantitative easing și că va ridica rata dobânzii bancare de la minimul istoric la care se află provoacă tulburări în țările emergente: în august, Argentina intră pentru a treia oară în faliment în ultimii 25 de ani.

• 8 august: În SUA, un polițist ucide fără motiv un tânăr de culoare în Ferguson, SUA, declanșând protestele vehemente ale comunității locale. Drept răspuns, pe 16 august este declarată starea de urgență în Ferguson, iar orașul intră sub controlul trupelor federale.

• Evo Morales câștigă al treilea mandat consecutiv în Bolivia.

• În martie, Israel anulează scutirea de la serviciul militar a ultra-ortodocșilor israelieni. Negocierile de pace dintre Palestina și Israel, desfășurate între 23 aprilie-30 aprilie, eșuează. În iulie, începe un nou episod din conflict, soldat în luna august cu 2143 victime de partea palestiniană și 100.000 persoane rămase fără adăpost, vs. 70 de victime israeliene. Pe 30 decembrie, ca urmare a opoziției SUA și Australiei, Consiliul de Securitate al ONU respinge cererea de membru cu drepturi depline a Palestinei.

• 16 noiembrie: În Iguala, Mexic, sunt răpiți 40 de studenți care vor fi asasinați în ceea ce pare a fi o operațiune realizată cel puțin cu asentimentul forțelor de ordine. Vaste mișcări de protest împotriva cartelurilor de droguri și a complicității statului.

• Se intensifică valurile de migrație înspre Europa, pe ruta Spania sau sudul Italiei. Turcia și Liban găzduiesc deja milioane de refugiați ai conflictului din Siria. În octombrie, în lipsa susținerii din partea UE, Italia suspendă programul „Mare nostrum”, care prevedea și misiuni umanitare de salvare a refugiaților; programul este înlocuit cu programul european Triton, ce prevede exclusiv misiuni de supraveghere și combatere a „traficului de persoane”.

• Pe 10 noiembrie organizația militară egipteană Ansar Beit al-Maqdis își declară alianța cu ISIS, care pătrunde astfel și pe teritoriul egiptean. Noi proteste în piața Tahrir după ce Mubarak este găsit nevinovat de către un tribunal egiptean.

• 16 noiembrie: Klaus Iohannis câștigă alegerile prezidențiale în fața lui Victor Ponta.

• Izbucnește scandalul LuxLeaks, din care reiese că proaspătul ales președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, le-a ușurat ani de-a rândul, în calitate de prim ministru al Luxemburgului, corporațiilor multinaționale repatrierea profitului în principat pentru a scăpa de taxe.

2015

• 7 ianuarie: Atac terorist Al-Qaeda la sediul Charlie Hebdo. 12 oameni uciși în redacție, iar alți 4 uciși după ce au fost luați ostatici.

• 20 ianuarie: Rebelii șiiți houthi ocupă capitala Yemenului. În martie, Arabia Saudită intervine militar în Yemen, pentru a bloca extinderea influenței Iranului în regiune. La rândul său, ISIS lansează atacuri în Yemen împotriva rebelilor houthi.

• Martie: Beneficiind de susținere iraniană, în Irak forțele guvernamentale încep ofensiva împotriva ISIS.

• Arabia Saudită își doboară pentru a doua oară consecutiv recordul anual de execuții.

• Un raport OXFAM arată că averea celor mai bogați 1% a crescut în timpul crizei de la 44% în 2009 la 48% în 2014 din bogăția mondială, în timp ce cei mai săraci 80% dețin doar 5%.

• 25 ianuarie: SYRIZA câștigă alegerile în Grecia promițând anularea măsurilor de austeritate dar totodată și rămânerea în zona euro. Cele două opțiuni aveau să se dovedească incompatibile: după ce negocierile cu instituțiile Troicii eșuează, Tsipras decide organizarea unui referendum pe politicile de austeritate, câștigat, la 5 iulie, de tabăra „Nu”. Confruntat cu poziția fermă a liderilor europeni, amenințat cu excluderea din zona euro și cu perspectiva extrem de iminentă a dispariției monezii de pe piață, Tsipras revine asupra poziției și acceptă un alt pachet – mult mai sever decât cel respins la începutul anului – de fonduri contra austeritate. Syriza se rupe între o facțiune pro-guvernamentală și o platformă de stânga opusă măsurilor de austeritate. Tsipras demisionează pe 20 august, organizează alegeri anticipate și revine ca premier pe 21 septembrie.

• 27 februarie: liderul opoziției ruse, Boris Y. Nemtsov, este asasinat. Proteste în Moscova. Putin neagă implicarea în atentat.

• Obama se adresează Congresului american cerând aprobarea intervenției aeriene împotriva ISIS în Siria.

• 2 aprilie: SUA, UE, China și Rusia semnează tratatul privind dezarmarea nucleară a Iranului.

• 6 august, Donald Trump își anunță candidatura pentru președinția americană. Pe 9 august este declarată din nou stare de urgență în Ferguson, unde protestelor față de brutalitatea poliției li se răspunde cu altă violență polițienească.

• Turcia expulzează ambasadorul Vaticanului, după ce Papa Francisc definește masacrul armenilor din 1915 primul genocid al secolului 20. Pe 7 iunie, Erdogan pierde majoritatea în parlamentul turc. Partidul pro-kurd câștigă 13% dintre voturi. Pe 10 octombrie, mai multe explozii provoacă moartea a 100 de manifestanți pro-kurzi în Ankara. Guvernul învinuiește ISIS și profită de situație pentru a institui noi măsuri de securitate și a înăspri condiția minorității kurde. În alegerile generale din noiembrie, partidul lui Erdogan recâștigă majoritatea pierdută patru luni mai devreme.

• 8 mai: David Cameron câștigă cel de-al doilea mandat de premier în Marea Britanie.

• August: se intensifică criza refugiaților în Europa. Ruta balcanică o înlocuiește pe cea Mediteraneană. Ungaria construiește garduri de sârmă ghimpată la granița cu Serbia. Pe cât e de contestată la nivelul declarațiilor decizia maghiară, pe atât tinde să fie imitată la nivelul faptelor: garduri ghimpate încep să apară între tot mai multe state europene. Inițial, Merkel face figură de umanism și ospitalitate, după care va intra tacit în rând cu politica generală europeană de respingere a refugiaților.

• Un scandal de proporții afectează compania germană Volkswagen, care se dovedește că a trișat pentru a ocoli limitele legale de poluare admisă.

• După ani de susținere a regimului lui Assad, Rusia decide să intervină militar direct în Siria împotriva ISIS.

• În octombrie izbucnește un nou conflict între Palestina și Israel în care sunt uciși 77 de palestinieni și 10 israelieni.

• 30 octombrie: Incendiu la clubul Colectiv din București, soldat cu 64 de victime. Valul de proteste conduce – sau e dirijat spre – demisia guvernului Ponta pe 4 noiembrie, înlocuit de guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloș.

• 12 noiembrie, un atac ISIS în cartierele susținătorilor Hezbollah din Beirut provoacă 43 de morți. O zi mai târziu, o serie de atacuri ISIS la Paris lasă 129 de victime.

• La 6,9%, creșterea economică în China ajunge la cel mai scăzut nivel din ultimii 25 de ani. Ieșită din recesiune, economia UE duduie cu o creștere anuală de 2,3%.

2016:

• Ianuarie: Conform unui raport OXFAM, 62 dintre cei mai bogați oameni din lume dețin tot atâta bogăție cât jumătatea cea mai săracă din omenire.

• Alphabet (Google) depășește Apple drept cea mai valoroasă companie din lume (568 miliarde $ vs. 535 miliarde $, ceea ce le-ar plasa pe locurile 20-21 în clasamentul PIB-ului pe țări).

• Martie: Macedonia, Croația și Slovenia își închid granițele în fața valului de refugiați din Orientul Mijlociu și Nordul Africii.

• Atentate ISIS la metroul și aeroportul din Bruxelles, soldate cu 28 de morți.

• Aprilie: Scandalul Panama Papers, care arată că, în ciuda declarațiilor oficiale ale liderilor politici deja de la criza din 2008, mega-evaziunea fiscală și paradisurile ei aferente rămân în floare.

• 22 aprilie: Semnarea acordului de la Paris privind încălzirea globală.

• Mai: Rodrigo Duterte câștigă alegerile prezidențiale din Filipine.

• 11 mai: Senatul brazilian decide suspendarea președintei Dilma Roussef și anchetarea ei în justiție pentru scandalul Java Lato. Michel Temer devine președinte interimar.

• La finele lunii, trei bărci cu refugiați se scufundă în Marea Meditarană, peste 700 de victime.

• Elveția respinge într-un referendum instituirea unui venit minim garantat de 2500 de franci elvețieni.

• Barack Obama și Elizabeth Warren își anunță susținerea lui Hillary Clinton în alegerile primare ale Partidului Democrat contra lui Bernie Sanders.

• 12 iunie: Atentat ISIS la un bar gay în Florida, 49 de victime.

• 16 iunie: Jo Cox, parlamentar laburist, este înjunghiată și ucisă de un fascist britanic.

• 23 iunie: Armistițiu semnat între guvernul columbian și FARC, încheind 50 de ani de conflict.

• UK votează într-un referendum ieșirea din UE. Premierul David Cameron demisionează a doua zi.

• 6 iulie: Raportul Chilcot arată că Irakul nu deținea arme de distrugere în masă și că Tony Blair a mințit în ce le privește.

• 12 iulie: Bernie Sanders se retrage din cursă și declară că o susține pe Hillary Clinton.

• 13 iulie: Theresa May devine prim-ministru în UK.

• 15 iulie: Încercare nereușită de lovitură militară în Turcia, aproape 300 de victime.

• 19 iulie: Trump devine candidatul partidului Republican la președinția SUA.

• 30 octombrie: Canada și UE semnează un acord de liber schimb.

• 8 noiembrie: Donald Trump câștigă alegerile prezidențiale în SUA deși primește cu aproape 3 milioane de voturi mai puțin decât contracandidatul său.

• 1 decembrie: Președintele Franței, Francois Hollande, declară că nu va candida pentru un al doilea mandat.

• 2 decembrie: Donald Trump are o convorbire telefonică cu liderul Taiwanului, semnalizând astfel abandonarea politicii „o singură China”.

• 7 decembrie: Matteo Renzi demisionează din poziția de premier, la 3 zile după ce pierde un referendum privind modificarea legii electorale.

• 11 decembrie: Alegeri legislative în România, PSD câștigă 45% din mandate. Pe 30 decembrie, Iohannis îl desemnează premier pe Sorin Grindeanu, după ce refuză prima propunere a PSD, Sevil Shhaideh.

• 19 decembrie: Ambasadorul Rusiei în Turica e asasinat într-o galerie de artă din Ankara.

• 23 decembrie: Consiliul de securitate al ONU adoptă o rezoluție prin care cere oprirea construcțiilor israeliene pe teritoriile palestiniene ocupate după 1967.

2017:

• 24 ianuarie: Trump retrage SUA din acordul TPPA (Trans-Pacific Partnership Agreement)

• 27 ianuarie: Trump interzice dreptul de intrare în SUA a cetățenilor din 7 state arabe și suspendă primirea de noi refugiați.

• 31 ianuarie: Începutul protestelor anticorupție în România, ca reacție la încercarea guvernului de a modifica codul penal prin ordonanțe de urgențe. Ordonanțele sunt anulate 6 zile mai târziu.

• 29 martie: Premierul Theresa May trimite o scrisoare Uniunii Europene în care invocă în mod formal Articolul 50 și demarează astfel lungul proces al Brexitului.

• 30 martie: Curtea Supremă din Venezuela (pro-Maduro) își asumă puterile legislative ale Adunării Naționale (dominată de opoziție); opoziția susține că e o lovitură de stat.

• 7 mai: Emmanuel Macron câștigă alegerile prezidențiale în Franța, învingând-o în ultimul tur pe Marine Le Pen.

• 20 mai: Destinația primei vizite în străinătate a președintelui Trump e Arabia Saudită, de unde se întoarce cu miliarde de dolari în promisiuni saudite de achiziții de armament.

• 1 iunie: Președintele Trump anunță că SUA se retrage din Acordul de la Paris privind schimbările climatice.

• 5 iunie: Egiptul, Arabia Saudită și sateliții săi din Golf rup legăturile cu Qatar, pe care îl acuză de politică pro-iraniană, și cer închiderea televiziunii Al Jazzeera.

• Muntenegru devine al 29-lea membru al NATO.

• 7 iunie: Primul atac sinucigaș ISIS pe teritoriu iranian, având ca ținte parlamentul iranian și mausoleul lui Khomeini. 12 victime.

• 8 iunie: Alegerile anticipate în UK. Conservatorii pierd majoritatea și trebuie să facă o alianță cu naționaliștii nord-irlandezi.

• 14 iunie: Incendiul la Grenfell Tower, într-o zonă săracă a Londrei, provoacă aproape 80 de morți.

• 21 iunie: Cade în parlament guvernul Sorin Grindeanu. Înlocuit de guvernul Mihai Tudose.

• 27 iunie: UE amendează cu o sumă record – 2,7 miliarde $ – compania Google.

• 9 iulie: Prim-ministrul irakian anunță eliberarea orașului Mosul.

• 3 august: Președintele iranian Rouhani câștigă un al doilea mandat.

• 12 august: La Charlottesville, în SUA, un fascist intră în plin cu mașina în rândurile unei demonstrații anti-fasciste. La o conferință de presă a doua zi, Trump declară că vina e împărțită de ambele părți.

• 17 august: Atac terorist ISIS în Barcelona, pe Las Ramblas.

• 31 august: Începe exilul forțat al minorității Rohingya din Myanmar.

• 3 septembrie: Korea de Nord anunță că a desfășurat un test reușit al bombei cu hidrogen.

• 6 septembrie: Parlamentul Cataloniei anunță organizarea unui referendum privind independența regiunii.

• 25 septembrie: Într-un referendum nerecunoscut de autoritățile de la Bagdad, kurzii din Irak votează în proporție de 92% pentru independență.

• 1 octombrie: Cu o participare de 43%, la referendumul din Catalonia 92% dintre votanți se pronunță pentru independență. 5 octombrie: Curtea constituțională spaniolă suspendă parlamentul Cataloniei. Autonomia regiunii e suspendată și ea două săptămâni mai târziu.

• 16 octombrie: Armata irakiană preia controlul regiunii Kirkuk din mâinile trupelor peshmerga kurde.

• 5 decembrie: Rusia este exclusă de la următoarea olimpiadă de iarnă din Coreea de Sud pentru acuzații de dopaj sistematic.

• 6 decembrie: Prin vocea lui Trump, SUA recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului și anunță mutarea ambasadei sale acolo.

2018:

• 15 ianuarie: În România, cade guvernul Tănase, începe mandatul Vioricăi Dăncilă.

• 22 ianuarie: Un raport OXFAM și Credit Suisse arată că 42 dintre cei mai bogați oameni de pe planetă dețin tot atâta bogăție cât jumătatea cea mai săracă din omenire.

• 25 ianuarie: Ceasul Apocalipsei [Doomsday clock] e mutat la 2 minute până la miezul nopții – iminența unui dezastru nuclear –, cel mai aproape din anii 1950 încoace.

• 4 martie: Alegeri legislative în Italia, M5S primește câștigă cele mai multe voturi, dar nu are o majoritate. După îndelungi negocieri, la finele lui mai se formează o coaliție guvernamentală între gruparea lui Beppe Grillo și Lega Nord a lui Salvini.

• 11 martie: Congresul Național al Poporului din China decide înlăturarea limitei maxime de mandate prezidențiale, Xi Jinping putând astfel deveni președinte pe viață.

• 14 martie: După jumătate de an de negocieri între partide, Angela Merkel își începe al patrulea mandat de premier, în fruntea unei largi coaliții CSU/CDU și SPD.

• 18 martie: După ce câștigă alegerile cu 76%, Vladimir Putin își începe și el al patrulea mandat prezidențial.

• Scandalul Cambridge Analytica: milioane de conturi personale și informații private de pe Facebook folosite în campanii electorale în SUA și UK. Zuckerberg e chemat să dea declarații în fața Congresului.

• 22 martie: Începutul războiului taxelor vamale între SUA și China: Trump impune taxe în valoare de 60 de miliarde $ pe importurile din China.

• 30 martie: Palestinienii declanșează 6 săptămâni de proteste în fâșia Gaza cerând dreptul de întoarcere în Israel a refugiaților palestinieni. În prima zi de proteste, 19 palestinieni sunt uciși și peste 1400 sunt răniți.

• 8 aprilie: Fostul președinte al Braziliei, Ignazio Lula, se predă poliției pentru a fi arestat ca urmare a condamnării sale în afacerea java lato.

• 27 aprilie: Întâlnire istorică între liderii celor două Coree, în care hotărăsc încheierea formală a războiului rămas suspendat din anii 1950 și dezarmarea nucleară a peninsulei.

• 8 mai: Președintele Trump retrage SUA din acordul nuclear multilateral privind Iranul.

• 15 mai: Alți 58 de palestinieni uciși și 1700 răniți, în urma protestelor împotriva deschiderii ambasadei americane la Ierusalim.

• 20 mai: În Venezuale, Nicolas Maduro câștigă un al doilea mandat după alegeri contestate și boicotate de opoziție. Adunarea Națională (dominată de opoziție) îl declară pe Maduro „uzurpator” și face publice planurile de a-l instala pe președintele său, Juan Guaido, în locul lui Maduro. O săptămână mai târziu, Curtea Supremă declară că Adunarea Națională e neconstituțională.

• 1 iunie: O moțiune de cenzură dărâmă, în Spania, guvernul Rajoy, înlocuit de guvernul condus de liderul partidului socialist, Pedro Sanchez. 11 iunie: Noul guvern de la Madrid îi permite vasului Aquarius, cu peste 600 de refugiați, să acosteze pe țărmurile spaniole, după ce ministrul de interne italian, Salvini, îi refuzase accesul în porturile italiene.

• 17 iunie: Acord istoric între Grecia și Macedonia în care cea din urmă acceptă să-și schimbe numele în Macedonia de Nord, punând punct unui conflict secular.

• 21 iunie: Răspunzând la taxele impuse de SUA pe importurile din Europa, UE impune și ea taxe în valoare de 3.2 miliarde $ pe importurile din SUA.

• 24 iunie: Erdogan câștigă un al doilea mandat în Turcia.

• Iulie: Temperaturile ridicate provoacă în Grecia vaste incendii de vegetație în jurul Atenei, soldate cu peste 100 de morți.

• 10 august: Protestele antiguvernamentale și anticorupție din București degenerează în violențe și represiune, soldându-se cu 400 de răniți.

• 14 august: Se prăbușește podul Morandi din Genoa.

• 4 septembrie: Amazon devine a doua companie americană cotată la peste 1000 de miliarde. Apple trecuse acest prag cu un an mai devreme.

• 18 septembrie: China anunță alte 60 de miliarde de taxe pe importurile americane, la o zi după ce SUA a anunțat taxe în valoare de 200 de miliarde pe mărfurile din China.

• 2 octombrie: Jurnalistul Jamal Khashoggi este asasinat în consulatul Arabiei Saudite din Istambul.

• 7 octombrie: Referendumul din România care încerca să înscrie în Constituție obligativitatea heterosexualității într-o căsătorie se bucură de o participare la vot de doar 20%.

• 23 octombrie: Comisia Europeană respinge proiectul de buget al guvernului populist și eurosceptic din Italia, pentru prima dată când este respins bugetul unei țări.

• 29 octombrie: Jair Bolsonaro câștigă alegerile prezidențiale din Brazilia.

• 1 decembrie: Începutul protestelor Vestelor Galbene în Franța.

2019

• 10 ianuarie: În Venezuela, imediat ce Maduro e inaugurat în al doilea său mandat, liderul Adunării Naționale, Juan Guaido, se proclamă președinte. E recunoscut imediat de „comunitatea internațională” – 60 de state, majoritatea țărilor occidentale și din America Latină; Maduro e recunoscut de alte 20 de state. În aprilie, încercare de lovitură militară de stat a lui Guaido, eșuată.

• 1 februarie: SUA se retrage din acordul privind armele nucleare de rază medie, acuzând Rusia de încălcarea tratatului.

• 7 februarie: Franța își cheamă înapoi ambasadorul din Italia după ce Luigi di Maio, președintele M5S, s-a întâlnit cu protestatarii Gillets jaunes.

• 12 feb: Pentru prima dată datoria SUA depășește pragul de 22 000 de miliarde dolari.

• 15 martie: Greta Thunberg organizează în Suedia primele proteste ale elevilor contra încălzirii globale, devenind ulterior în ochii mass-media internaționale purtătorul de imagine al mișcării ecologiste.

• 20 martie: Walt Disney cumpără compania lui Murdoch, Century Fox, pentru 71 miliarde de dolari.

• 21 mar: Donald Trump anunță că SUA vor recunoaște suveranitatea Israelului asupra înălțimilor Golan.

• 1 aprilie: Compania petrolieră Saudi Aramco e declarată cea mai profitabilă companie din lume, cu un venit de 111 miliarde anul trecut.

• 11 aprilie: Julian Assange e scos cu forța din ambasada Ecuadorului și arestat de poliția britanică.

• 21 aprilie: Volodymyr Zelensky, comediant, câștigă la scor alegerile prezidențiale din Ucraina.

• 28 aprilie: Alegeri în Spania, socialiștii câștigă dar nu se poate forma o majoritate guvernamentală.

• 10 iunie: Începutul unor ample mișcări de protest în Hong Kong, declanșată de un nou proiect legislativ care prevede extrădarea fugarilor în China. Pe 15 iunie propunerea de lege e suspendată, dar protestele continuă.

• 21 iunie: SUA declanșează și apoi anulează în ultima clipă un atac cu drone asupra Iranului.

• 19 iulie: Iran capturează un petrolier britanic.

• 24 iulie: După demisia lui Theresa May, Boris Johnson devine prim-ministru în UK.

• În Siberia, temperaturile neobișnuit de ridicate provoacă incendii de vegetație care mistuiesc o suprafață de 3 milioane de hectare, aproximativ cât Belgia.

• 20 august: Salvini si Lega Nord se retrag de la guvernare, pentru a specula rezultatele bune de la ultimele alegeri (si semi-dezastrul M5S). Președintele Matarella îi încredințează în schimb aceluiași premier tehnocrat Conte alcătuirea unui nou guvern susținut de coaliția M5S și PD.

• 25 aug: Tăriceanu retrage ALDE din coaliția guvernamentală și anunță candidat comun cu Pro România lui Ponta – Mircea Diaconu.

• 26-29 august: Israel atacă ținte din Liban, Siria și Irak.

• 30 august: India începe să implementeze un proiect de registru general al cetățenilor, ale cărui efecte sunt de a lăsa în afara listelor de cetățeni recunoscuți milioane de musulmani, daliți și alți indezirabili.

• 9 septembrie: Boris Johnson suspendă pentru 5 săptămâni parlamentul britanic pentru a-l împiedica să obțină o prelungire a negocierilor de ieșire din UE. În același timp, parlamentul adoptă o lege care blochează automat o ieșire din UE fără cadru legislativ (hard Brexit). La sfârșitul lunii, Curtea Supremă va respinge încercarea lui Johnson de suspendare a parlamentului ca neconstituțională.

• 11 septembrie: Un raport FMI arată că o treime din investițiile străine (FDI) din lume sunt de fapt capital ce fuge de taxe, iar jumătate din acest capital evazionist se află în Luxemburg și Olanda.

• 12 septembrie: BCE promite să reia programul de quantitative easing, cu cate 20 de miliarde de euro pe lună puși la dispoziția băncilor europene. Din 2015 până în decembrie 2018, când programul a fost oprit, BCE a injectat 2600 de miliarde in sistemul bancar privat.

• 16 septembrie: Atac cu dronă la Saudi Aramco soldat cu daune serioase, revendicat de rebelii houthis din Yemen.

• 18 septembrie: Parlamentul European adoptă o rezoluție prin care echivalează și condamnă deopotrivă totalitarismul comunist și nazist.

• 20 septembrie: Traian Băsescu e confirmat drept fost informator al Securității.

• 22 septembrie: Convorbiri telefonice scurse în presă arată că Donald Trump i-a cerut președintelui Ucrainei să investigheze un posibil caz de corupție legat de prezența fiului lui Joe Biden în bordul de conducere al unei companii energetice ucrainiene. Partidul Democrat face imediat zid în jurul lui Biden și declanșează procedurile de impeachment ale președintelui Trump.

• 23 septembrie: Iran eliberează petrolierul britanic pe care îl capturase în iulie. In același timp, Boris Johnson declară că UK e pregătită să trimită trupe în Golf împotriva Iranului, pe care-l acuza de atacul cu dronă la Saudi Aramco.

• 6 octombrie: După o convorbire telefonică cu Erdogan, Trump anunță că trupele americane staționate în NE Siriei se vor retrage și permite astfel forțelor armate turce să intre și să „pacifice” zona kurzilor.

• 10 octombrie: Cade guvernul Dăncilă după moțiunea de cenzură depusă de opoziție în Parlament. La începutul lui noiembrie, va fi investit guvernul liberal condus de Orban.

• 10 octombrie: Turcia lansează o amplă ofensivă militară în regiunea kurdă din nord-estul Siriei.

• 15 octombrie: Franța opune vetoul său demarării negocierilor de aderare la UE pentru Albania și Macedonia de nord.

• 27 oct: Alegeri prezidențiale în Argentina, pierde Mauricio Macri și câștigă peronistul Alberto Fernandez.

• 29 octombrie: Fiat Chrysler se unește cu Peugeot, devenind astfel a patra firmă producătoare de mașini ca mărime.

• 31 octombrie: Modi anunță divizarea Kashmirului și anularea statului său special de autonomie regională.

• 5 noiembrie: SUA se retrag din acordul de reducere a emisiilor de la Paris – singura țară din lume care nu a ratificat acordul.

• 11 noiembrie: Lovitură militară de stat în Bolivia, Evo Morales demisionează înainte de investirea în al patrulea său mandat prezidențial și se refugiază în Mexic. Un parlamentar ultra-creștin de dreapta, Jeanine Anez, se proclamă președinte.

• 16 noiembrie: Se împlinesc un an de proteste ale vestelor galbene în Franța: 2500 de răniți în rândurile protestatarilor, 1800 răniți în rândurile poliției și peste 10000 de arestări.

• 24 noiembrie: Johannis câștigă la scor turul doi al alegerilor prezidențiale (67%). În diaspora obține 93% din voturi.

• 1 decembrie: Prim-ministrul irakian demisionează după două luni de proteste soldate cu peste 400 de morți.

• 6 decembrie: Greve și proteste de amploare în Franța împotriva proiectului de reformă a sistemului de pensii.

• 9 decembrie: Rusia este exclusă timp de 4 ani din toate competițiile sportive internaționale pentru dopaj.

• 26 decembrie: Erdogan anunță că va trimite trupe în Libia.

• 28 decembrie: SUA atacă baze ale forțelor pro-iraniene din Irak și Siria.

• Ultimii cinci ani (2015-2019) sunt anii cu cele mai ridicate temperaturi din istorie; media temperaturilor ultimului deceniu e cu 1,2°C mai mare decât media de la începutul secolului 20.

• 31 decembrie: China raportează primele cazuri de Covid-19.

A consemnat: Alex Cistelecan

 ***

II. Perspective

 

Florin POENARU

După 20 de ani

Warren Susman a scris mai demult că „decada” este o procedură foarte americănească de a fragmenta și înțelege istoria, dezvoltată mai ales pe parcursul secolului XX. Jason Scott Smith a legat apariția gândirii pe decade de nașterea unei sensibilități a timpului în raport cu noțiunea de generație ce se afirmă o dată cu finalul secolului al XIX-lea. În mod evident când vorbim de „anii 30”, de exemplu, nimeni nu se gândește la 1830.

Focalizarea pe decenii presupune accentul pe discontinuități și pe evenimente de scurtă durată, dar intense, care de regulă marchează în mod fundamental însemnătatea deceniului respectiv. Astfel, credea Susman, raportarea la decenii este în mod profund opusă gândirii istoriei pe durate lungi, specifică istoriografiei lui Braudel, de exemplu. În plus, segmentarea pe decenii pare a introduce în mod inevitabil o „culturalizare” a timpului istoric, „the 60s”, „the 80s”, „the 90s” indicând la fel de bine curente, tendințe și schimbări de fashion.

În acest text propun o sinteză ce pare imposibilă: pe de o parte păstrarea unității de analiză a celor două decenii din secolul XXI (secolul fiind o unitate de timp la rându-i la fel de arbitrară ca oricare alta, popularizată mai ales de scrierile lui Eric Hobsbawm); pe de alta, identificarea unor procese mai ample (comparativ cu subliniera unor evenimente presupus decisive), care chiar dacă nu au fost neapărat inițiate în aceste două decenii, cu siguranță s-au reliefat cel mai proeminent și au căpătat consistență istorică atunci.

Declinul hegemoniei americane

Wallerstein a fixat acest moment, în mod paradoxal, încă de la finalul Războiului Rece și dizolvarea URSS – adică momentul de apogeu a supremației mondiale a SUA. (Pe de altă parte, desigur, constatarea declinului hegemoniei SUA e o temă recurentă încă de la începutul anilor 60). Lipsită de o contrapondere deopotrivă ideologică și geopolitică, SUA au fost nevoite să asume în totalitate costurile politice, militare și economice ale lumii unipolare. Dar costurile înseamnă în mod inevitabil pierderi, iar acestea au devenit din ce în ce mai mari pe măsură ce entuziasmul liberal al anilor 90 se disipa. Atentatul de la 11 septembrie 2001 este de regulă creditat drept evenimentul declanșator al declinului, mai ales din perspectiva consecințelor sale imediate și de lungă durată: războaie costisitoare în Afganistan și Irak, venite la pachet cu pierderea încrederii în capacitatea SUA de a conduce lumea în mod pașnic și democratic. Mai mult, invaziile au dus, inevitabil, apoi la un „război împotriva terorismului” care nu a afectat doar SUA, ci s-a manifestat în diferite zone ale globului, destabilizându-le.

Pentru autori liberali precum Ivan Krastev și Stephen Holmes, felul în care au reacționat SUA după 9/11 a erodat încrederea lumii în modelul liberal vestic și în democrația specifică acestuia și a dus la apariția scepticismului de tip iliberal atât în vestul și estul Europei, dar și acasă, prin alegerea lui Donald Trump. Conservatorii, de la Huntington la Steve Bannon, sunt de acord: aventurismul militar și geopolitic american nu este un semn de forță, ci un simptom al declinului. Scopul principal al lui Donald Trump este de a pune capăt acestui declin, care, în viziunea conservatoare, precum în cea liberală, este încă reversibil. Pentru conservatori declinul este însă imputabil globalismului și neoliberalismului, iar pentru liberali abandonării democrației și lipsei unei integrări globale mai profunde sub auspiciile americane. La stânga, partida e deja jucată. Ciclul hegemonic american s-a încheiat (precum a fost cazul ciclurilor anterioare, de la cel spaniol la cel britanic – vezi textele lui Giovanni Arrighi în special), urmează cel mai probabil dominația Chinei. Ca la orice astfel de trecere ciclică există ample turbulențe cauzate de încercarea vechiului hegemon de a opri sau stăvili procesul, precum și de repoziționarea celorlalți actori în noile alianțe și relații de putere.

Este exact ce s-a întâmplat în ultimele decenii în mod accelerat, dar acesta este încă un proces aflat abia la început. Pentru prima dată după al Doilea Război Mondial s-a creat o ruptură fundamentală între SUA și „vechea Europă” – așa cum a numit Donald Rumsfeld țările din vestul Europei care s-au opus participării la invazia din Irak. Relația cu Rusia a fost apoi celălalt subiect de antagonism major între cei doi aliați tradiționali ai perioadei postbelice. Reconstrucția și reafirmarea Rusiei începând cu anii 2000 drept actor global, chiar dacă minor, după dezastrul social din anii 90, precum și, mai semnificativ, apariția Chinei drept putere mondială la (vezi mai jos) au complicat și mai mult modul în care SUA a fost nevoită să își organizeze propriul declin.

Reacțiile neoconservatorilor au fost inepte în sine și, așa cum s-a dovedit mai târziu, motivate de corupția endemică din inima complexului industrial-militar american. Dar totodată au fost ancorate într-o înțelegere a lumii formate în anii 80 ai Războiului Rece. În mod evident nu aveau cum să funcționeze. Perioada Obama a fost o lungă operațiune de PR la nivel global ce viza recâștigarea unei minime forme de încredere după fiasco-ul Bush W., subîntinsă însă de operațiuni militare mai delicate, precum bombele aruncate din drone și raidurile nocturne ce au dus la prinderea lui Bin Laden, de exemplu. Practic președinția Obama a făcut curat după neoconservatori, dar totodată nu s-a putut abține să împrumute puțin din tactica acestora atunci când a susținut, chiar dacă implicit, lovitura de stat din Ucraina pentru a destabiliza Rusia. Ruptura adevărată a venit, într-adevăr, o dată cu Donald Trump care a recunoscut în mod explicit declinul și a propus un program de oprire a acestuia. În mod evident acest lucru nu s-a întâmplat și nici nu avea cum să se întâmple.

În schimb, ceea ce a accelerat Donald Trump, prin acțiunile sale lipsite de noimă la nivel internațional, a fost procesul firesc descris mai sus de regândire a alianțelor internaționale. Rusia, China și UE – prin medierea hegemonului acesteia, Germania – se află în relații complexe între ele, și de multe ori antagonice, dar cu siguranță sunt mai apropiate unele de altele decât acum două decenii, mai ales drept contrapondere la SUA și la acțiunile acestora. Turcia, un aliat de bază al SUA în regiunea Mării Negre și în Nato a pivotat spre Rusia și Iran în mandatul lui Trump. Implicarea haotică și duplicitară în războiul civil din Syria (asta fără a mai menționa situația din Irak), urmată de aplicarea de noi sancțiuni Iranului (care nu a făcut nimic altceva decât să consolideze puterea conservatorilor din această țară, să creeze o alianță ce anterior părea improbabilă între Rusia, Turcia și Iran și să antagonizeze UE care a fost ferm împotriva ideii de noi sancțiuni) au izolat SUA în Orientul Mijlociu, transformându-l în principalul element de instabilitate din zonă. Israel și Arabia Saudită au rămas astfel singurii aliați ai SUA în zonă, țări care au nevoie fundamentală de protecția militară a SUA în regiune, și ale cărei costuri nu pot fi acoperite de cumpărarea de armament pe care aceste state o fac de la producătorii americani.

Brexitul pare că va solidifica izolarea americană prin scoaterea din ecuație la nivelul UE a unui important pion american. Țările din Estul Europei, oricât de agresiv pro-americane și euro-sceptice au devenit după 2000, nu pot avea prea mult impact (geo)politic datorită rolului economic subordonat al acestora. În definitiv, ultimele două decenii au însemnat integrarea acestora drept zone de producție low-cost pentru mașina de export germană și zone de desfacere și consum pentru produsele de import vestice. Ambele asigură prosperitatea țărilor din zonă și ratele de creștere economică peste medie. În această ecuație, America nu le poate oferi nimic, nici măcar mult exacerbata protecție militară, care în definitiv nu e nimic altceva decât pretextul extragerii unei taxe de protecție, destul de costisitoare pentru țările în cauză, prin cheltuielile pentru cumpărarea de tehnică militară.

Așadar, atentatul de la 11 septembrie a fost mai degrabă un moment simbolic care a accelerat rapid procese aflate în desfășurare. Miile de miliarde cheltuite după acest moment pentru a impune o ordine globală au exacerbat costurile necesare pentru susținerea acestui eșafodaj la scară mondială, cu atât mai mult cu cât primul deceniu al secolului XXI a fost marcat de crize economice profunde chiar în inima capitalismului american, aducând din nou la lumină crize structurale și indepasabie ale sistemului mondial edificat în perioada postbelică, având SUA în centru.

Dacă e să identificăm totuși un moment edificator al declinului secular al hegemoniei americane în prima parte a secolului XXI acesta este unul local, și anume uraganul Katrina din 2005. El a dovedit în mod limpede incapacitatea structurală a statului american de a reacționa pentru gestionarea unei crize interne și locale. Cum ar putea un astfel de stat să conducă lumea? Situația pare că s-a repetat la o scală mai mare cu ocazia pandemiei, SUA fiind de departe cea mai afectată țară de pe glob tocmai datorită incapacității statului de a reacționa în situații de criză.

Ascensiunea Chinei

În ultimele două decenii s-au scris atâtea volume cu această sintagmă în titlu încât cel mai probabil ele pot acoperi întreaga suprafață a Chinei. Totodată, a existat o inflație galopantă de sinologi care fie prevesteau noua lume chinezească, fie din contră, atenționau împotriva iminentei influențe nefaste chinezești asupra întregii lumi. Pentru nu a întârzia nici o secundă în plus pe aceste meleaguri, merită amintite doar câteva date ce mi se par esențiale. În 2001, deci chiar la începutul perioadei pe care o analizăm aici, PIB-ul Chinei era cu 40% mai mic decât cel al SUA (de notat că 2001 este și anul în care China aderă la WTO). În 2008, chiar la debutul crizei, ecartul se micșorase la 65%, pentru ca în 2016, PIB-ul Chinei să fie cu 14% mai mare decât cel al SUA. Iar acesta este doar un indicator, și el imperfect, al transformării economice și sociale radicale prin care a trecut China în mai puțin de două decenii, probabil fără echivalent în istoria omenirii.

 

O succesiune de crize

Secolul 21 a început cu criza dot.com care a fost urmată imediat de scandalul Enron, ce a revelat practicile financiare oneroase la vârful Wall Street. În 2002 scăderea burselor a fost pusă pe seama instabilității geopolitice cauzate de efectele 9/11. Dar Marea Recesiune care a debutat în 2007-2008 cu efecte globale și care a marcat practic în mod fundamental decada ce a urmat a avut cauze istorice mult mai profunde. Considerată inițial a fi doar efectul unor neglijențe financiare sau a lăcomiei unor bancheri, s-a dovedit ulterior că ea a fost de fapt rezultatul unor acțiuni politice și economice vechi de jumătate de secol care căutau să rezolve criza de profitabilitate a capitalului global. Numele dat acestei soluții a fost neoliberalismul care a murit o dată cu criza, nu înainte însă de a oferi propriile soluții la problemele create tot de acesta: e vorba, desigur, de programele de austeritate care au produs și mai multă sărăcie, au continuat să transfere resurse dinspre săraci spre bogați și au îngreunat recuperarea post-criză. Dacă însă neoliberalismul a murit, problema principală a profitabilității capitalului la nivel global a rămas intactă.

Soluțiile propuse pentru redresarea de după crash-ul din 2008 își epuizaseră efectele în mod semnificativ încă înainte de criza provocată de pandemie, tocmai pentru că acestea nu au fost sistemice ci doar rezultatul unor compromisiuri viabile pe termen scurt. Cu sau fără pandemie o nouă recesiune era inevitabilă, marcând astfel două decenii de crize aproape neîntrerupte. Să ne amintim că, la rândul lor, anii 90, peste tot în lume, au fost marcați de diverse crize, unele mai severe precum în Rusia sau Estul Asiei, altele mai benigne precum în SUA la începutul acelui deceniu. Ce este însă caracteristic pentru perioada discutată aici este natura fundamental gloablă a acestor crize, precum și a efectelor acestora. Visul de integrare economică profundă a globaliștilor din anii 90 pare că s-a realizat, într-adevăr, cu prețul că orice turbulență poate destabiliza acum întreg sistemul, luându-le totodată capitaliștilor un instrument clasic de rezolvare a lor, anume externalizarea acestora și dispersarea lor geografică. Așadar, pandemia Covid poate că a venit ca un blessing in disguise oferind pretextul unei distrugeri creatoare ce va amâna încă o dată transformarea substanțială a sistemului ca atare.

Inegalități și clasă

Ultimele două decenii au marcat reîntoarcerea noțiunii de clasă în limbajul academic, jurnalistic, politic și public. Poate nu chiar așa cum și-ar fi dorit-o o teorie marxistă aplicată, fiind vorba de cele mai multe ori de înțelesuri mult culturalizate (clasă însemnând practic „bogații”, „elita” sau cei 1%), dar fenomenul este cert. „Middle class” (clasa de mijloc) este probabil campionul acestui reviriment al limbajului de clasă, cu toate implicațiile teoretice și practice ce decurg de aici. Concept critic sau, din contră, aspirație, clasa de mijloc exprimă totodată conștiința unei inegalități profunde ce structurează societățile lumii în mod general. Afirmarea și combaterea inegalității au fost la rândul lor caracteristice pentru ultimii 20 de ani, mai ales după criza începută în 2008.

Multe se pot spune despre acești termeni – și evident că s-a tot spus –, dar în mod incontestabil ne aflăm într-o perioadă a reafirmării conștiinței de clasă, nu doar a celor ce muncesc, ci, mai ales, așa cum a fost mai mereu de fapt, a celor bogați. Afirmarea poziției de clasă, sublinierea ei nu doar prin consum ostentativ, ci și prin acțiuni politice directe, nu a mai fost așa clară din vremea Belle Epoque. Practic nu mai e nevoie de analiză ideologică: clasa dominantă își afirmă interesele în mod direct, cotidian, și le proclamă ca drept. Bail-out-ul dat băncilor în avalul crizei a fost doar un simptom al unui fenomen mai amplu cunoscut drept socialism pentru bogați. O formă de luptă de clasă de sus în jos, care desigur că e mai veche, dar care a fost naturalizată în ultimele două decenii. Din punct de vedere social e poate cea mai importantă schimbare a acestor două decenii. Să fii bogat (chiar excesiv de bogat) nu doar că nu mai e o rușine, e un imperativ moral. „Săracule” a devenit o insultă (și, desigur, o memă). Hillary Clinton a făcut mai mult decât un pas greșit în campania electorală când a vorbit despre „a basket of deplorables”. Ea a exprimat de fapt un adevăr bine știut: săracii sunt deplorabili. Niște paraziți care împut (la propriu, conform filmului omonim de Oscar) viața bogaților. Din acest punct de vedere cel mai reprezentativ film al ultimelor două decade pare a fi, după mine, The Wolf of Wall Street pentru că descrie, în mod hiperbolic, și tocmai de aceea, extrem de realist, această transformare socială profundă.

Tangențial legat de acest subiect al inegalității și al claselor, ultimii 20 de ani au mai făcut vizibil un fenomen care la prima vedere pare contrafactual, dar nu este: o atenuare a disparităților dintre Nordul și Sudul Global sau, altfel spus, o slăbire semnificativă a importanței politico-economice a geografiei. Ca să nu fiu prost înțeles, mă grăbesc să dau câteva exemple. Un moscovit trăiește mult mai bine decât o familie înstărită din sudul italiei; un bucureștean din clasa medie are o viață mult mai bună, și un venit semnificativ mai mare, decât un newyorkez din clasa muncitoare. Membri din clasele înstărite din Brazilia, India sau China se deplasează cu elicopterul. Ceea ce trece drept venit mediu în unele state din Golf ar face geloși finanțiști care lucrează la Frankfurt.

Practic, este din ce în ce mai puțin întemeiată analiza în termeni Nord/Sud, Vest/Est ce și-a trăit momentul de glorie în anii Războiului Rece. Modul în care a produs efecte capitalismul neoliberal la nivel global a erodat această geografie deopotrivă mentală și economică. Clasa este acum cu adevărat fundamentală, nu faptul că te-ai născut în anumite zone ale lumii considerate istoric privilegiate, bogate sau „dezvoltate”. Discrepanțele traversează acum zone și țări considerate anterior relativ omogene. Acum 100 de ani era important dacă te nășteai în China, Rusia sau SUA (pe lângă clasa în care te nășteai, desigur), astăzi doar clasa pare că a mai rămas determinantă.

Această transformare specifică secolului 21 apare în forma sa cea mai profundă la nivelul tranformării orașelor. Practic, în ultimele două decenii asistăm la transformări urbane radical diferite de urbanismul secolului 20. În multe cazuri de pe glob este deja imposibil de vorbit de orașe ca atare (așa cum le știam până de curând), ci de arii urbane și suburbane întinse care înglobează diverse forme de activități, venituri și inegalități care pe vremuri erau asimilate unor regiuni economice și geografice extrem de disparate. Orice metropolă globală cuprinde acum zone centrale de high-tech și finanțe, o zonă semi-periferică de clasă de mijloc și proletari cu gulere albe și apoi o vastă zonă periferică, de incredibilă sărăcie și precaritate (slums, descrise de Mike Davis) – un pattern ce pare a fi valabil și pentru orașe fără nici un fel de anvergură globală sau regională.

Declinul mișcărilor anti-sistemice, moartea stângii politice  

Nu e locul aici pentru un parastas, mai ales că pare contrafactual. Nu asistăm de fapt la revirimentul stângii și al mișcărilor anti-sistemice post-2007 în diferite țări ale lumii din Chile până în India? Nu a transformat Bernie Sanders politica americană și imaginația globală înspre socialism? Pe scurt, nu. Peste tot în lume dreapta radicală este în plină afirmare sau deja la putere. Mesajele, tacticile, reflexele acesteia câștigă teren, tocmai pe fundalul morții stângii. Situația e atât de dramatică încât e mai interesant de analizat fenomenul resurgenței (relativ) noii drepte extremiste, în toate formele sale proteice, decât decesul stângii. Steve Bannon nu are corespondent la stânga, iar mișcarea cu adevărat internațională astăzi este cea a naționaliștilor și extremiștilor de dreapta suzeraniști: Bolsonaro, Trump, Orban, Salvini – și restul figurilor foarte bine cunoscute.

Recrudescența de dreapta pare a fi o mișcare anti-sistemică, cel puțin datorită faptului că așa se prezintă pe sine: o reacție la status quo-ul neoliberal al ultimilor 40 de ani și a tot ceea ce a implicat acesta. Dar oricât de virulentă și de succes pare a fi, insurecția de dreapta este totuși o mișcare de ariergardă și defensivă. E nostalgică și agățată de un trecut iluzoriu în care lucrurile erau mai bune. De aceea această mișcare poate fi mai degrabă înregimentată și mobilizată, decât să conducă ea spre ceva radical nou. Din Brazilia până în Ungaria trecând prin SUA, dreapta radicală mai degrabă susține decât impune forme de autoritarism ale unor antreprenori politici foarte bine ancorați și foarte versați în establishmentul pe care aparent îl contestă și îl modifică. Faptul că până la urmă marea idee politică și economică a dreptei radicale este un nou protecționism arată mai mult decât orice limitele sale și caracterul său reactiv.

La stânga lucrurile sunt, ca de obicei, mult mai grave, dar în același timp mult mai pline de speranță, în mod paradoxal. Debutul secolului XXI a pus capăt în mod rapid, și cumva firesc, mișcării anti-globaliste, tocmai pentru că nu oferea o alternativă viabilă, dar a lăsat o moștenire intelectuală importantă în sensul analizei globale a capitalismului și a efectelor sale interconectate. Mișcarea anti-război din 2003 a fost de scurtă durată și a fost nevoie de câțiva ani buni ca mișcări organizate împotriva crizei financiare să ia formă. Să nu uităm că mișcarea Occupy Wall Street a avut apogeul pe 1 Mai 2012, la patru ani după criză. Bilanțul stângii globale în a doua decadă a secolului acesta e un prilej de rușine, așa că mai bine îl lăsăm sub tăcere, mai ales că ar trebui menționat aici și episodul Syriza 2015.

Veștile nu sunt însă toate proaste de pe acest câmp. Dacă politic stânga e în colaps, intelectual pare că au avut loc transformări importante în ultimii 20 de ani. În primul rând e cert că „noua stângă” apărută după 1968 a murit o dată cu neoliberalismul pe fundalul căruia s-a afirmat. Am avut multe de învățat de la această stângă, dar este evident acum, retrospectiv, cât de mult a fost determinată de sistemul economico-social în care s-a format și de „noul spirit al capitalismului” cu care s-a complăcut, mai degrabă decât cu care s-a confruntat (cu anumite excepții notabile, desigur). Ar merita o discuție separată și mai amplă cu privire la moștenirea acestei stângi (ce poate fi păstrat drept valabil, ce merge direct la muzeul de istorie ca exponat), însă aceasta a încetat să mai ofere surse și resurse semnficative pentru mobilizarea politică și intelectuală. În cele mai multe cazuri au rămas epigonii, unii talentați, dar per ansamblu, complet irelevanți în configurația actuală.

În al doilea rând, ultimii 20 de ani au marcat trecerea de la figura intelectualului public de stânga (de regulă filosof/filosoafă) la cea a economistului. Pe scurt, de la Zizek și Butler la Varoufakis și Tooze. Criza din 2008 desigur că a acelerat această trecere pentru că era nevoie de alt tip de expertiză și analiză, dar procesul era deja pornit. Pericolul inerent al economismului nu este de neglijat, dar deocamdată este preferabil deceniilor de uitare a economiei și reducere a socialului la cultură și discurs. Concomitent este evidentă tendința spre revizitarea unor surse intelectuale anterioare anilor 68, precum Lenin, Luxemburg, Lukacs et alii, ancorate în materialism istoric și cu contribuții importante în analiza economică. Pe scurt, așadar, acum 20 de ani, a te iniția la stânga însemna să citești Derrida și Foucault, să știi să faci analiză ideologică a unor filme și să dai interpretări noi ale unor texte clasice. Astăzi, cine nu știe ce sunt și cum funcționează secondary bond markets, de exemplu, este în afara conversației.

Criza cauzată de pandemia Covid pare că doar va accelera această tendință. Spectacolul trist oferit de reflecțiile lui Agamben confirmă observațiile de mai sus, dar ele nu sunt singulare. Volumul Sopa de Wohan exprimă în mod simptomatic modul în care gândirea filosofică post-68-istă este astăzi irelevantă. Gândirea relevantă de stânga se conturează acum în alte zone și în raport cu alte obiecte de reflecție: agricultură, biologie, amenajare urbană, etc. – pe scurt, un nou materialism foarte bine ancorat în procese reale ale vieții de zi cu zi. E un tip de expertiză care a fost repudiată la stânga și abandonată complet capitaliștilor, deși era esențială pentru orice socialist acum un secol.

Tocmai datorită prăbușirii stângii în versiunea sa post-68-istă și a declinului mișcărilor cu adevărat anti-sistemice s-a afirmat anarhismul cooperativist local, ce uneori trece de stânga, dar nu este neapărat așa, tocmai că neagă distincția între stânga și dreapta, cel puțin în versiunea sa din secolul XX. O combinație între Owen și Bakunin, tipul acesta de organizare presupune o distanțare față de stat, dacă nu chiar o negare a sa, o coabitare cu capitalismul și relații orizontale și chiar socialiste în interiorul grupului, de regulă mic, relativ închis și foarte omogen. Există o explozie de astfel de grupuri peste tot în lume, unele doar cu singurul scop al producerii și reproducerii vieții departe de stringențele vieții capitaliste obișnuite, altele și cu scop politic, mobilizate în jurul unor cauze sau obiective. Pe măsură ce criza capitalistă, și acum cea pandemică, va căpăta proporții și va duce la mai multă fragmentare, aceste grupuri par a indica direcția viitoare.

Peste tot poliție

Dintr-un anumit punc de vedere deceniile discutate aici au reprezentat o ruptură semnificativă față de perioadele anterioare. Așadar, nu vorbim de simpla accelerare a unor fenomene ci de un salt calitativ incontestabil. Atentatele de la 11 septembrie au fost, din acest punct de vedere, determinante. Măsuri sporite de securitate și supraveghere (nu doar pe aeroporturi), ascultări de telefoane și interceptări de emailuri, puteri sporite oferite serviciilor secrete, multiplicarea agențiilor și instituțiilor cu rol de monitorizare, control, prevenție, creșterea puterilor discreționare ale poliției și armatei, au fost, oricât ar părea de paradoxal, doar urmările soft și vizibile ale atentatelor teroriste.

Partea mai puțin văzută și cu adevărat tulburătoare a însemnat Guantanamo și alte locații secrete peste tot în lume, inclusiv în țara noastră, adică încarcerări ilegale și tortură, ucideri extra-judiciare ale unor oameni trecuți pe o listă de ținte fără un proces legal, răpiri, lagăre de concentrare și crime de război. Este moștenirea cea mai sordidă a 9/11, iar ea doar s-a multiplicat apoi în războiul global împotriva terorismului. Țări după țări au adoptat măsuri similare invocând spectrul terorismului și siguranța națională. Desigur, restricțiile au vizat în mod diferit categorii de populații și cetățeni, astfel încât aplicarea lor a fost nu doar abuzivă dar de regulă acompaniată de dimensiuni rasiste și clasiste. Controlul internetului de către instituții ale statului, realizată însă prin agenți economici privați, era doar un pas firesc în această ecuație. Astăzi cine nu achiesează la acest mecanism de supraveghere și monitorizare intrusiv, care colectează, stochează și transmite date în cantități inimaginabile la începutul secolului 21, e aproape lipsit de posibilitatea traiului, decât, poate, într-o formă de recluziune incompatibilă cu noțiunea de cetățenie. Sau, în varianta Assange, Manning sau Snowden, ca prizonieri politici pentru curajul de a expune fața nevăzută a sistemului.

Concomitent, ultimii 20 de ani au marcat creșterea fără precedent a numărului de oameni nevoiți să locuiască în tabere de refugiați. În 2019 erau peste 70 de milioane de oameni în toată lumea care, dintr-un motiv sau altul, au fost nevoiți să își părăsească propriile locuințe – record istoric. În același timp a crescut dramatic numărul de persoane aflate în diferite forme de detenție fără a fi comis vreo infracțiune și fără a fi judecați de vreo instanță legal constituită. Centrele de detenție de la granița dintre SUA și Mexic sunt un astfel de exemplu, cu o creștere alarmantă a numărului de persoane reținute acolo după anul 2000. La fel, în China, aproape 1 milion de Uighuri se află în centre de detenție. Astfel de exemple se pot identifica însă peste tot în lume, dar cu precădere în zone afectate de război cum este cazul Syriei. În multe situații, diferența dintre o tabără de refugiați și un centru de detenție este doar semantică, așa cum pare a fi cazul la granița dintre Turcia și Syria sau în tabăra de refugiați din insula Lesbos.

Totodată, numărul de migranți a crescut constant din 2000 încoace, de la sub 200 de milioane de oameni, la aproape 300 de milioane în 2019, adică 3,5% din populația lumii locuiește în altă țară decât în cea în care s-a născut, cel mai înalt nivel din istorie (datele nu iau în considerare migrația sezonieră). Tot o creștere a înregistrat numărul de persoane aflate în sclavie. În 2019, s-a estimat că peste 40 de milioane de oameni se află în sclavie (o estimare reținută, alte analize indicând cifra mai realistă de 70 de milioane de oameni) – un alt record istoric. Jumătate dintre aceste persoane sunt traficate și plasate în sclavie pentru muncă și aproximativ 10 milioane pentru muncă sexuală, câștigurile anuale din sclavie fiind estimate a fi de 150 de miliarde de dolari, altfel spus, aproximativ cât PIB-ul Ucrainei.

Pe scurt, ultimele două decenii au însemnat creșterea exploatării, a traficului de persoane și a sclaviei, a centrelor de detenție și a numărului de refugiați. A crescut toleranța la ucideri extrajudiciare, epurări etnice, tortură, crime, violuri și în general a lipsirii unor categorii întregi de oameni de cele mai elementare drepturi și libertăți. Violența de stat a fost la rându-i în creștere, fie că e vorba de un polițist rasist din SUA care omoară un adolescent neînarmat, fie că e vorba de armata turcă care a decimat kurzii din Rojava sau de armata saudită care ucide copii în Yemen – peste tot statele au devenit mai violente atât cu proprii cetățeni, cât și cu „străinii” sau „dușmanii”.

Catastrofa climatică

Ultimele două decenii, dar cu precădere după 2010, au însemnat și conștientizarea, la scară globală, a faptului că ne îndreptăm spre catastrofă climatică datorită modului de exploatare a naturii presupus de producția capitalistă. În ciuda unor voci care încă mai practică negaționismul, consensul este larg răspândit că suntem în plin dezastru. Cum vor evolua lucrurile din acest punct în care ne aflăm este imposibil de prevăzut, tocmai datorită scalei problemei. Șansele pentru realizarea unui plan global rațional, care să fie și efectiv implementat și să mulțumească pe toată lumea, sunt la fel de mari precum un miracol. Așadar, mai previzibil situația se va înrăutăți și va exacerba nihilismul actual, hrănit de fiecare mini apocalipsă ce are loc aproape zilnic undeva pe glob. În definitiv, anul 2020 a început în forță cu incendiile de proporții biblice din Australia, care prevesteau în mod cert apocalipsa. Desigur, declanșarea pandemiei COVID și efectele sale planetare încă greu de evaluat nu au cum să ducă la diminuarea nihilismului și la resemnarea în fața extincției ce pare acum iminentă.

 

Super-cluburi

În final, o dezvoltare într-un subiect de nișă, dar nu mai puțin importantă din punct de vedere social. În ultimele două decenii fotbalul de club s-a modificat în mod radical. Au apărut super-cluburile prin achiziționarea unor echipe cu prestigiu (din cele mai importante ligi europene) de către finanțatori bogați. Acest fapt a dus la crearea unei inegalități incompensurabile între acestea și restul competitoarelor, făcând irelevante competițiile interne datorită disparității de valoare și resurse dintre echipe. De asemenea, competițiile europene inter-cluburi au fost de asemenea restructurate astfel încât să genereze mai multe fonduri ce erau apoi redistribuite tot în favoarea cluburilor mari. În ton cu vremurile, bogații au devenit tot mai bogați, astfel încât sportul este acum dominat de maxim 10 cluburi ce pot concura în mod real unele cu celelalte atât pe foaia de joc cât și pe foaia contabilă. Concentrarea la vârf a resurselor a dus și la concentrarea la vârf a celor mai buni jucători, antrenori și specialiști, jocul a devenit mai profesionist și, inevitabil, mai atractiv și spectaculos. Dar competiția pentru resurse între marile cluburi a dus la o inflație fără precedent a sumelor de transfer și a salariilor, fapt ce a adâncit prăpastia dintre vârf și bază, punând multe cluburi din coada ierarhiei în grave probleme financiare.

Pandemia a mărit în mod evident și mai mult discrepanța, unele cluburi anunțând deja pierderi financiare imposibil de susținut sau chiar falimentul. Virsul va desăvârși un proces afirmat în ultimele două decenii și va duce astfel la lichidarea unei instituții (campionatele naționale de fotbal) emblematice cu rădăcini în secolul 19.

NOTĂ: am început elaborarea acestui text anterior declanșării pandemiei și l-am reluat și adăugit spre finalul acesteia. E interesant de observat cum pandemia accelerează și adâncește procese și fenomene ce erau deja în mișcare în ultimele două decenii, fapt ce indică poate că ea nu este atât un moment de ruptură față de trecutul recent cât o accelerare neașteptată și bruscă a sa.

 

 ***

 

Bogdan GHIU

Pre-zent – cu picioarele pe Pământ

(Pre-zent[recutul]. Sau cum ne-am zăpăcit de tot schemele)

 

Primii 20 (de ani) din (secolul) 21 ne-au anesteziat și ne-au atrofiat chiar de tot, nu mai simțim nimic și nu mai putem nimic, asistăm la noi înșine, paralizați, holbându-ne într-o transă fără delir – fără a ne și asista unii pe alții sau a fi asistați. Am putea numi disciplina acestui nou dez-afect „asistanatologie”. Altfel spus, suntem ca și morți. Iar „confuzia”, „combinația”, „încârdășirea”, „corupția” viață-moarte se exprimă și prin altă confuzie, aceea de „viață ca în filme” sau, mai exact, ca în jocuri video: suntem eroi într-o producție audio-video nu manipulată, ci din capul locului „desenată”, „designată”, vădit artificial-mimetică, care ține să arate că s(t)imulează viața „reală” prin imagini de sinteză. După imaginea-mișcare și imaginea-timp, iată-ne prinși în istoria-imagine.

Așa că și „retenția”, și „protenția” temporale, hiper-dezvoltându-se (prin stimulare intensivă), ni s-au atrofiat, ajungând să nu se mai deosebească de „obiectul” lor: hiper-realizarea a dus la de-realizare, începând cu „categoriile transcendentale” ale schemelor temporale, spațiale și proprioceptive: nu ne mai putem situa nici în spațiu, deci nici în timp, deci nici moral, nici politic. Plutim sau, mai degrabă, surfăm, spun unii, prăbușirea. „Colapsologiei” începe să-i fie preferată „colapsonautica” (cf. de pildă Yves Citton, Jacopo Rasmi, Générations collapsonautes. Naviguer par temps dʼeffondrements, Seuil, 2020).

Se poate spune că proiecția postmodernismului ca simultaneism existențial, ca, simplu și frust spus, moarte a timpului prin suprimarea spațiului, prin existența pe „platou”, în „platouri”, adică prin globalizarea ca dez-orientare (viața-viteză), a ajuns în sfârșit să se realizeze și să fie trăită, devenind, din dogmă culturală, habitus „natural”, adică moral. „Postmodernismul” vieții noastre de zi cu zi este totuna cu a-moralismul vieții contemporane.

Sau, mai bine spus, co-temporane. Căci „contemporanul” a devenit o normă și o dogmă, însemnând o absurdă raportare la un model inexistent, care tocmai prin această raportare „în gol” se materializează sau, mai precis, este performat.

Prin a doua jumătate a anilor 2000, mi se păruse (și tocmai de aceea mi se păruse potrivit s-o pun, emblematic, în titlul unei cărți despre/cu arta „contemporană”) că problema noastră „epocală” (începând de la experiența post-comunistă universalizabilă a Estului european, care abia foarte încet începe să fie pusă în rezonanță cu experiențele post-coloniale, numai că esticii sunt în Europa și, la fel de albi ca vesticii, nu-și percep „negritudinea” condiției!) ar fi, este „viața după supraviețuire”.

Ei bine, acum, mi se pare că acel „după” s-a evaporat, și că viața a devenit simplă supraviețuire, „denudându-se” radical, mai mult, fericirea sau bunăstarea, altfel spus semnele depășirii „simplei” supraviețuiri (ca tendință teleologică imanentă – dacă așa ceva este posibil – a umanității) devenind simple semne, simple accesorii adăugate, și că în genere trăim „adăugat”, „disociat”, exprimându-ne „esența” privată prin „semne” adăugate „accesoriu”: viața în timpul supraviețuirii.

Da, mi se pare, (ne)simt tot mai mult că viața în același timp s-a depreciat, dar se și supralicitează pe ea însăși ca supraviețuire: pozăm tot mai mult în eroii propriului dezastru, adică ne mândrim că suntem distruși, praf, varză, dar încă dăm semne de viață, ca accesorii. Nu acționăm, dar teribil ce „rezistăm”. Amarnic!

Nu mai trăim în succesiune, am ieșit din contemporaneitate în co-temporaneitate: simultaneitate și suprapunere.

Sau ceva în genul acesta. Ceva „de genul”.

Pentru că trebuie să admitem, modest, că orbecăim, dar și că simplul, minimumul eroism prin care am mai putea să ne dăm nouă înșine ceva semne de viață-ca-supraviețuire ar fi să începem, totuși, să proiectăm, să visăm măcar, dar esențial, trecutul și viitorul.

Trebuie să ne facem timp! Trebuie să ne facem timp pentru noi!

Dar deja mi se pare nu mai suportăm această anesteziere spațio-temporal-proprioceptivă, această dez-orientare etică și politică. Cu atât mult într-o istorie supralicitată, de overdoză, de „realitate augmentată” artificial, o istorie planetar-cotidiană care este deja o istorie a crizelor în care tot timpul, absolut tot timpul – timpul ca atare –, suntem surprinși, prinși pe picior greșit. Ca acum! Senzația noastre temporală a devenit una a incapacității și, de aici, deja una a impasibilității (nu mai simțim nimic). Altfel spus, suntem nu numai „viață nudă”, ci una cu timpul, timp pur sau mai curând temporalitate pură, în ne-asamblarea ei. Viața redusă la temporalitate „pură”, un fel de atomism temporal.

Dar trebuie să ieșim!

Trebuie să reîncepem să liniarizăm, să re-„succesivizăm” lucrurile, pentru a le re-pune în ordine, într-o ordine de bătaie, de acțiune. Timpul înseamnă mai presus de orice, adică înainte de toate, ordine, ordonare. Va trebui, prin urmare, ca după un mare accident, să reînvățăm să mergem (de unde și o anumită vogă, modă, să-i spunem valorizare actuală a mersului – pe care eu l-aș pune, configurant, în „constelație” cu o anumită valorizare a vegetalului, a „vieții plantelor”), să pășim, „pas cu pas”, cum a spus cineva neștiind ce spune și compromițând o formulă promițătoare.

Pas cu pas și de la nivelul pasului, potrivit uitatei serii filogenetice humus-humă-umanitate-umilitate. Mai cu ochii în pământ, spre Pământ! Deja e previzibil că vom trăi și vom arăta ca niște extratereștri ai propriei Planete.

Este nevoie de revalorizarea realistă, adică, asemenea plantelor care „merg” și „se târăsc” de jos spre soare(le Binelui), heliocentric, a constructivismului și voluntarismului istoric, despre care trebuie să învățăm, ar trebui să fi învățat că nu sunt niște mari și largi, ample, sublime gesturi „epocal-destinale” decât dacă pornesc de jos, mărunt, de la micro-decizionismul nostru zilnic care, apoi, să poată fi capitalizat, „speculat”, proiectat. Ca și cum ai strânge pietricele zilnic, ca nebunii, pentru o mare Baricadă (nu Biserică) viitoare. Istoria se poate construi, se poate alege, se poate decide, dar ca să putem devenii eroii ei, trebuie mai întâi să-i fim cetățenii, adică acestea să fie regulile noastre de viață. Ne alegem, mai mult (și mai grav), ne decidem viitorul zi de zi, de mii de ori pe zi, în felul care respirăm, hrănindu-ne din „aerul timpului”.

După care, reconvertiți astfel, „recuperați” astfel după traumatismul anesteziei, ne putem – și va trebui s-o facem cât mai rapid și mai des – într-o nouă competiție a viselor întemeiate.

Lepădați însă de iluzia posibilității vreunei transcendențe sau a vreunui „surplomb” istorice: de pe picioare, din mers – cu picioarele pe Pământ.

Ce vreau să spun, ce încerc să spun acceptându-mi orbecăiala și bâlbâiala, gângăveala – pentru a o reprezenta, tocmai –, este că prospectivismul nu poate renaște cu adevărat mai puternic decât însoțit de, sau bazat pe, sau identificat cu un perspectivism.

Nu putem proiecta, nu ne putem „modeliza” viitorul, nu-l putem prospecta sustenabil, adică în același timp etic și pragmatic (etica și pragmatica fiind totuna!) decât în cadrul unor sau bazându-ne pe perspective cât mai precise, altfel spus cât mai multe și mai disputabile (care însă niciodată nu vor fi o puzderie, astfel încât „numitoare comune” pot fi relativ ușor de obținut, odată pluralitatea acceptată pe față).

Or, orice perspectivă e dublă, are o dublă întemeiere, este de fapt o relație, o relaționare tensională – un drum, o punte, un salt (imaginar-logic): își propune să lege un punct de pornire („prezentul”) cu o țintă, un „terminus paradis”, o linie de sosire concepută și visată, postulată, căutată însă tocmai ca nouă și mult mai bună, „adevărată”, „autentică” linie de pornire. Asta e utopia. Orice perspectivă e deci din trecut spre un prezent restaurat ca prezență, în care să poate visa și plănui, degaja cu adevărat viitorul. Noi trăim permanent defazați, în urmă, în „trecut”, și trebuie să ajungem la viitorul care este prezentul înțeles ca prezență, să ne fim adică nu numai co-temporani, ci cu adevărat con-temporani. Noi trebuie prin urmare să ne proiectăm prezentul nu atât al unui alt viitor, cât al unui viitor pur și simplu, pentru că noi, pierzându-ne orientarea istorică, înțeleasă fundamental ca orientare etică, deci politică, ne-am pierdut și simțul viitorului.

Or, ce perspectivă realistă, adică locală, mai bună decât actuala criză din seria de crize care a devenit istoria, ce alt viitor demn nu de falsul viitor al viitoarei crize previzibile, ci de ieșirea din acest perpetuu trecut, din această criză-pre-criză decât actuala criză, ce altă perspectivă mai bună asupra Sănătății și Curățeniei, asupra Istoriei, decât actuala „ieșire din istorie”, decât această suspendare experimentală insuportabilă tocmai pentru că ne obligă să reacționăm – la noi înșine?

Da, boala ca perspectivă nietzscheană asupra sănătății, a „Marii Sănătăți” (căci poate încă nu ni s-a dat să aflăm ce ar putea fi „Marea Boală”, deși aproximăm tot mai adecvat, dar nici măcar nu ne trece prin minte să ne întrebăm ce-ar putea fi „Marea Sănătate”), criza ca perspectivă obligatorie, impusă, ca naturalitate creată istoric, ca trecut al unui prezent cu adevărat istoric, ca pre-prezent, în sfârșit al unui Viitor despre care am uitat că poate să existe.

Voluntarism, constructivism, prospectivism perspectivist, dez-antesteziere etică și politică,  înainte-mers spre prezent. Adică recăpătarea, recrearea categoriilor transcendentale ale existenței istorice. Ieșirea din expunerea de către alții la risc și din expunerea narcisică în/ca imagine spre expunerea la riscul efortului (și al) imaginației. Pariu performativ.

Sănătatea Prezentului-Viitor numai din perspectiva și în limitele raționale ale Bolii care trebuie să devină Trecut. Potrivit îndemnului, adevărat manifest, al unui tânăr artist performer (Ion Dumitrescu, Fractalia, 2019), ar fi momentul să începem să nu mai gândim „post”, ci PRE.

Și să ne re-centrăm, mai precis să ne exo-centrăm (dar nu trans-), nu să ne endo- sau auto-centrăm, ca să ne recăpătăm, adaptat, schemele, orientarea: să ne re-centrăm, însă pe Pământ, în jurul „firului cu plumb” sau pe „verticala locului”, pentru a regăsi verticala greutății, a poverii, a datoriei, a atracției, a tracțiunii, a căderii sigure care dă singură greutate lucrurilor și atrage, cheamă, face pereche, singura, în contra-balans, cu harul (conform mistico-sindicalistei Simone Weil). Har ascensional, dar de fapt minim echilibrant: cât să ne putem ține pe picioare pe nava Pământ

Să ne RE, să ne PRE! RE, adică PRE. Să ne RE-PRE-ZENTĂM.

 

 ***

 

Parászka BORÓKA

Secolul redefinirii realităților sociale

Genociduri, catastrofe ecologice, crize economice, pandemii, renașterea autocrațiilor, cultul personalității, revoluții eșuate – business as usual, am putea spune, enumerând evenimentele și fenomenele primelor două decenii ale secolului XXI. Suntem martori și colaboratori în reluarea secolului XX. într-un mod destul de schematic. Istoria pare a fi repetitivă, cu automatismele și ciclurile sale monotone. Parcă experiențele acumulate în secolul anterior nu ar avea nici un folos, ori nu ar exista nici un proces social de prelucrare și interiorizare. Asemănările cu perioadele anterioare sunt înfricoșătoare. Epoca în care trăim are o atmosferă plină de incertitudini, anxietate și furie.

Însă oricât de irațional ar părea aceste decenii în era rețelelor de informare și de socializare, raționalitatea nu a dispărut. Doar că prelucrarea și interiorizarea se desfășoară pe o durată mai lungă.

Prin reformele și revoluțiile sociale, structurile societății s-au schimbat fundamental în a doua parte a secolului XX. Mișcările pentru drepturile civice, mișcările feministe, ecologice, activismul din anii 60-70, au creat  surse teoretice bogate și inspiratoare. Însă transformarea societăților în era tranziției din anii nouăzeci au afectat în profunzime eficiența și modul în care acționează o societate. Deformarea inevitabilă a regimurilor sovietice-est-europene, colapsul acestor regimuri, și mai ales răspândirea neoliberalismului în ultimele decenii ale secolului XX., împiedicau reflexivitatea în această perioadă a tranziției.

În mod simbolic epoca tranziției este marcată de revoluțiile din anul 1989. Este un eveniment care afectează ultimele cincisprezece ani ale secolului XX. și care are o importanță deosebită în epoca crizei ecologice, adică în epoca noastră. Sociologul Ulrich Beck formulează, legat de catastrofa din Cernobîl, teoria societății riscului. În această societate a tranziției și a riscului, catastrofa devine „starea curentă” a societății – scrie Beck în anii 90. Percepția riscurilor, adaugă cercetătorul, depinde de sesizabilitate, de definiții sociale, de acțiuni și decizii politice – adică depinde de putere. Era de așteptat să se desfășoare un proces de repolitizare în ultimul deceniu al secolului XX.: spațiul politic devine total, adică politica nu se mai face doar la cel mai înalt nivel. Chiar și ceea ce era nepolitic în epoca modernă, este abordat în această perioadă ca problemă politică. Inegalitățile cresc și devin tot mai personificate, contextualizate, specificate, așadar se schimb sau chiar dispar clasele sociale. Lumea postsocialismului – scrie Zygmunt Bauman în 1992 – era o lume fără alternative (1992). În acești ani este firesc schimbarea claselor sociale, dar nu și dispariția acestora. Însă după perioada tranziției, în primele decenii ale secolului XXI., Bauman încearcă redefinirea claselor sociale. Apare clasa globală, adică cea activă și cu o mobilitate nerestricționată (2002). Această clasă a „turiștilor” este câștigătorul proceselor de globalizare. La polul opus se află clasa „vagabonzilor”, care este împinsă cu forța (politică și economică) în spațiul global, pentru că este determinată de necesități, de circumstanțele locale, de restricții și de nevoi personale (2004). „Vagabonzii” sunt perdanții globalismului și adversarii „turiștilor”.

În ultimii douăzeci de ani s-au schimbat rolurile, raporturile, șansele și necesitățile actorilor societății. Dinamismul globalizării, raportul dintre câștigătorii și perdanții ei s-a transformat, promisiunea „win-win” a modernității într-un fel s-a schimbat într-o situație „lose-lose”: indiferent de clase politice și sociale, de identități locale și culturale, toată lumea este și va fi afectată de efectele crizei ecologice. Unii mai repede, alții mai târziu. Unii mai grav, alții și mai grav.

Cernobîl părea un eveniment unic, ceva ce nu s-a mai produs înainte, și nu se va mai produce în viitor. Însă de atunci a devenit clar: catastrofele ecologice sunt catastrofe structurale, produse de sistem (sistemul capitalist), riscurile ecologice sunt conștientizate, și fac parte din cotidian. Apar în mod regular, sunt luate în calcul.

În afară de această regularitate, criza și riscurile globale recente care se ivesc pe diferite nivele și prin diferite forme, au un alt aspect special. Spre deosebire de catastrofele și cataclismele anterioare, acestea sunt urmărite și trăite printr-o percepție globală, cu o sincronitate fără precedent, cu experiențe personale și totodată interconectate. Totul este la îndemână pentru a concepe programul de reorganizare și de corectare al societății, așa cum a scris Ulrich Beck în teoria sa, a modernității reflexive (1992)

Nu putem vorbi despre un control centralizat asupra catastrofelor și crizelor, și nu putem vorbi nici de o mediatizare eficientă a acestora. Suntem după era televiziunii și după era mass mediei. Rețelele de socializare au preluat locul mass mediei, toate întâmplările sunt mediatizate (și totodată controlate, influențate) de aceste canale și prin aceste platforme ambigue. Percepția globală evoluează prin interactivitatea participanților (sau prin iluzia interactivității), prin „share” și reacție. Cea ce se vede, ceea ce se transmite uneori este real, ba chiar hiperreal, alteori manipulativ, fals sau ireal. Indiferent de valabilitate: totul este la îndemână, totul este prezent, partajabil, totul e comun.

Prin această reprezentare permanentă, luând în considerare această comunitate comunicativă, reiese necesitatea redefinirii realităților sociale și a noilor reflexivități.

La începutul secolului XXI. (secolul facebook, twitter ș.a.m.d), când rețelele de socializare abia au început să funcționeze, aceste platforme au fost primite cu o anumită euforie, ca forme noi ale democrației. Societățile „fără alternative” păreau să fie societăți „ale posibilităților infinite”. Rețelele de socializare erau lăudate ca medii necenzurate, platforme fortificate ale expresiei libere.

Dezamăgirea a venit repede și într-un mod neașteptat. Pe rețelele socializare au apărut noile forme de (auto)cenzurare, de propagandă, au început să înflorească știrile false. Primele două decenii ale secolului ar putea fi numite deceniile fake news-ului, ale propagandei transmisă și creată prin aceste medii. Ori – o posibilitate foarte probabilă – democrația își arăta fața mai puțin cunoscută și mai puțin plăcută. Iată că am ajuns la necesitatea regândirii democrației, a participării democratice, a opiniei publice, a libertății presei, a intimității, obiectivității și siguranței datatelor.

Autocrația din Rusia s-a răspândit și prin rețelele de socializare. Influența Rusiei în spațiul European ea fost asigurat de războiul digital numit (cu exagerare) al treilea război mondial. Controlul asupra societății ruse s-a desfășurat în mare parte tot pe rețelele de socializare. Control și anti-control funcționează cu un dinamism puternic. Experimentele lui Julian Assange și Edward Snowden reprezentau forme anti-control: o revoluție și o rezistență informatică. Dar se pare că aceste încercări au eșuat. Din ce motive? Poate că nu au fost bine concepute din perspectiva reflexivității. Accesul la informații în sine nu este de ajuns. Prea multe informații nu sunt informații. Datele neprelucrate și neinterpretate nu sunt date. Relevanța, interpretarea profesională, credibilitatea, legitimitatea sunt indispensabile. Întrebarea în era comunităților comunicative extinse și globale este dacă în condițiile actuale este sau nu posibilă democrația deliberată (Besette, 1980).

Succesul lui Donald Trump nu se poate despărți de activitatea lui pe twitter. Nu numai din cauza numărului mare al share-urilor ci și din cauza modului său de comunicare. Secretul succesului este primitivismul și simplicitatea, limbajul agresiv, sexist, iregular, războiul contra corectitudinii politice. Așa se poate defini „cultura politică” recentă. Oare această „cultură” va fi valabilă pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă? Nu se știe încă, tot ce se poate spune este, că în primele decenii ale secolului XXI. am trăit în era neonaționalismului și neoprimitivismului. Diagnoza era formulată de Beck încă la începutul anilor 90: ori ne orientăm spre o modernitate reflexivă, ori revine naționalismul și fascismul.

Luând în considerare efectele negative și pozitive ale schimbării spațiului comunicativ, putem spune că cele pozitive sunt mult mai importante, promițătoare și puternice. Primăvara arabă, documentarea războiului sirian, genocidul din Siria și Irak, exodul refugiaților, demonstrațiile de pe piața Taksim din Istanbul, fenomenele crizei ecologice, atacurile contra comunitățile Rohingya din Mianmar, lagărele secrete pentru membrii comunităților uigure din China au fost documentate, publicate pe rețelele de socializare.

Percepția globală nu scapă de aceste întâmplări. În era represiunii digitale rezistența digitală și conștiința socială devine și mai vigilentă. Tragediile sunt aproape și sunt transmise în direct. De la user la user, de la om la om. Împărtășind informații împărtășim și responsabilitatea martorului. Nu mai este valabil argumentul „n-am știut”. Am știut și am fost conștienți.

Perspectivele se schimb. Criza globală nu mai este o abstracție, o întâmplare obscură și îndepărtată, o problemă ale străinilor și necunoscuților. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea față de imperialismul în sens politic și în sens cultural – foarte probabil trebuie să renunțăm și la ipocrizia valorilor Europene. Europa în timpul crizei ecologice și în timpul pandemiei nu este un loc privilegiat, quod erat demonstrandum, în 2020. Virusurile nu se opresc la granițe, nu au nevoie de pașapoarte și vize.

Suntem nevoiți să reinterpretăm cu reflexivitate ce înseamnă granița, cetățenia, statul, dreptul național și internațional, majoritatea și minoritatea, solidaritatea, activismul. Totul este mai aproape față de cum a fost. Propun să luăm scenariul optimist: suntem la porțile unui globalism proactiv, responsabil și solidar. Sau nu? Vom trăi și vom vedea?

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 57-81]