Secolul 21: istorie recentă și futurologie (partea II)

 

Costi ROGOZANU 

O lume minunată fără povești

Cum invitația voastră este la ghicit în trecut și în viitor, voi folosi diverse impresionisme pentru a explica și o certitudine clară a dezvrăjirii complete a unei lumi care scârțâie, și un optimism ciudat pe care îl simt, dar pe care nu prea am de ce-l lega, deocamdată.

De exemplu, îmi compar uneori anii 90-2000 cu perioada 2010-2020 prin două mari personaje ale baschetului american. E ceva mai clar decât la fotbalul mondial, măcar mai ușor de explicat. Ai, pe de o parte Michael Jordan, apogeul a tot ce s-a văzut pe terenul de baschet. Ai, de cealaltă parte, forța nebună a lui LeBron James, un tăvălug de talent și mușchi care stă la cel mai înalt nivel de deja 17 ani. Discuțiile despre cel mai mare din istorie (the GOAT) se dau doar cu aceste două nume pe masă (unii îl introduc pe Kobe Bryant, însă Bryant nu a revoluționat mișcările, nu a revoluționat până și felul în care se filmează un meci). Ele nu includ și discuțiile despre afaceri, despre stilul de business care i-a format și pe care uneori cei doi l-au influențat, în apogeul carierei. Un recent documentar despre Michael Jordan („Last dance”, Jason Hehir, 2020) lămurește în unele locuri stilul de mobilizare sportivă și ceva din psihologia lui Jordan. El e neoliberalismul vesel și încrezător, post-jucătorul post-politic (atât de postpolitic încât e citat adesea cu o vorbă, „și republicanii cumpără adidași”, asta în momentul în care un democrat de culoare avea șansa să bată un republican fascistoid chiar în statul în care MJ își petrecuse copilăria). Jordan pe teren pare smuls din altă eră tehnologică. Filmările vechi dau o patină, dar și tipul de antrenamente, stilul de joc, mușchii, conformația au patina lor, filmările și corpurile sunt marcate istoric. Lunganii din 70-80 sunt mai toți schilozi, Jordan vine nu doar cu un corp incredibil, dar și cu un stil de antrenament incredibil. Lucru care îl smulge parcă vizual din contextul istoric al timpului său. Dacă a existat vreo clipă postistoria fukuyamistă, atunci ea avea o minge de baschet în mână și câștiga în anii 90 6 titluri NBA.

Jordan era un alfa infantil care știuse să se izoleze perfect cu tatăl său, bodyguarzii săi și să rupă pe terenul de baschet. Acea apariție iconică într-un clip cu Michael Jackson e mai mult decât potrivită. Doi tipi supertalentați, infantilizați, izolați într-o lume cu reclame și cu competiție furibundă, ei înșiși niște abuzatori, nu că cele două forme de abuz ar suporta comparație. Jordan era un bully pe teren și în vestiar. Michael își fabricase o manifestare a puterii prin care lua familii middleclass cu totul „în îngrijire”, nu doar copiii (e probabil cel mai șocant detaliu din celebrul documentar, superstarul pedofil avea nevoie de întreaga atmosferă familială pentru excitare, nu doar de copil).

Liberalizarea din ce în ce mai dură cu efect global avea nevoie de coagulanți noi după războiul rece. Michael Jordan e deocamdată unicul sportiv american care să ajungă la o asemenea performanță, la adorație globală până și a publicului care nu prea consumă baschet. Și asta pentru că era un personaj coborât din reclamă. De fapt nu mai era un personaj. El trăia pentru Nike. La Olimpiadă și-a acoperit cu drapelul SUA însemnele Reebok, sponsorul oficial, și asta din atașament pentru Nike. Figura copilăros-alfa din reclame era dublată de un sortiment ciudat de bad boy, înnebunit de competiție, fără viață extrasportivă (câteva scandaluri cu pariurile sunt ridicole), înnebunit de media și de ruptura între un om fără milă față de sine și față de ceilalți, și băiatul bun american cu zâmbet frumos.

LeBron James era un foarte bun jucător de fotbal american care s-a apucat de baschet. Schimbarea baschetului a venit din sala de forță. Jordan putea să-și pregătească într-un fel nebun corpul pentru sport, pentru diverse sporturi chiar (baseball, de exemplu), dar LeBron e un buldozer-balerină cu un trup incredibil. Dominația de pe teren și din vestiare nu e ca a lui Jordan, nu e dominația unui copil capricios, care trebuie să-și pună ordine în anturaj tot timpul. LeBron are o dominație managerială, e jucătorul CEO. Nu dă doi bani pe poveștile cu echipa, organizația, rivalități între cluburi. A câștigat titluri aglomerând alte staruri lângă el, repartizând sarcini, făcându-și viața ușoară și sacrificându-și corpul doar când era absolută nevoie. Nu e atașat de vreun brand, visează la business în stil foarte mare, mai mare decât Jordan. LeBron e fața musculoasă a unui capitalism care nu mai are povești, nu mai are nimic de ascuns, e totul la vedere, nu e frământat decât de orgolii normale, mai un titlu individual, mai unul de echipă. E un mit pe persoană fizică. Cumva seamănă mult cu anii 2010-2020. LeBron e „there is no alternative”, e perioada în care capitalul bântuit de criză a anunțat că trebuie salvat în fel și chip pentru că așa trebuie, nu pentru că e frumos, nu pentru că e necesar, ci pentru că altă cale nu e. LeBron și-a făcut echipe de supereroi, urmând tendința hollywoodiană de a aduna în tot felul de serii lungi și plicticoase eroi de poveste care „lucrează în echipă” – de fapt lucrează mai toți pentru Iron Man, un om de afaceri, varianta ficțională serioasă a lui Elon Musk.

Dacă ar fi să prezicem ceva, poate ar trebui să ne uităm la Kawhi Leonard, jucătorul cel mai impresionant în acest moment. Stilul lui e complet curățat de orice efect artistic. De vorbit nu vorbește, când râde încep să plângă copiii. Nu are brand, nu are vreun atașament față de o echipă, îl chemi ca pe un curier Glovo, plătești și îți câștigă titlul (e tânăr și are deja titluri cu două echipe diferite și aspiră în acest sezon la titlu cu o a treia echipă).

În fond, acești mari jucători tot revoluționează lumea și joacă într-o ligă în care patronii și antrenorii sunt predominant albi și unde încă găsești deținători de echipe de baschet de un rasism înfiorător (ultimul scandal feroce a fost acum  vreo 3-4 ani, un patron care vorbea ca în SUA de acum 70 de ani). Revoluția e la televizor, în spate e un business care se modifică, dar nu în altă direcție decât cea în care se modifică tot restul societății. Folosesc aceste povești sportive pentru explicarea unui îngheț social și politic pe care m-am plictisit să-l mai calific drept deprimant și paralizant. Ce e vizibil, palpabil e că marile narațiuni publicitare nu mai folosesc nimănui; nu pentru că ar fi eșuat, ci pentru că nu mai e nevoie de ele, lumea a învățat lecția, nu mai trebuie să-i bată Nike la cap să creadă în ceva. Destructurarea oricărei forme de organizare de jos în sus este totuși uluitoare în lumea asta. Destructurarea marilor narațiuni a culminat cu povestea Silicon Valley, locul inovației absolute care până la urmă îți violează intimitatea și liberul arbitru numai ca sa-ți vândă meschin una sau alta.

Am trăit direct criza presei generată de tranziția tehnologică, asta dincolo de crizele știute locale pentru întreținerea unei libertăți măcar burgheze a presei într-o mare de capitalism accelerat. Am trăit și criza economică cu o rată pe cap. Locul comun al celor două crize n-a fost doar un sentiment de nesiguranță, angoasă, deprofesionalizare și toate celelalte binecunoscute. Pentru mine locul comun a fost sălbăticirea unei clase de mijloc care fusese cândva simpatică măcar prin credința ei stupidă care unifica liberalismul piețelor cu libertățile de orice fel. I-am văzut cum s-au dezvrăjit, i-am văzut cum au trecut de la Jordan la LeBron.

Am văzut cum s-au aliniat încet în spatele unei filozofii a baricadării, i-am văzut în timp ce negau superior existența claselor sau a politicilor stânga-dreapta, practicând o politică de segregare de clasă dintre cele mai dure. Și i-am văzut reușind sau dând cu capul de realitate și transformându-se în fascistoidul sărac și incurabil. Actanții principali din capitalismul românesc s-au așezat frumușel în joburi sigure la stat sau la privat sigur (după garduri multinaționale) sau au eșuat în ratări conspiraționiste, utopii pe bază de plante, europenism fără sens și fără viitor. Și pierzătorii și câștigătorii perioadei au trecut încet la forme cristalizate de dreapta conservatoare, fie europeană, fie naționalistă, fie de-amândouă. Și la stânga, fenomenul care animă micuța burghezie intelectuală este perfect schizoid, nu pare că ar fi vreo contradicție între a citi stânga călduță The Guardian și a adera la dreapta dură useristă sau penelistă de pe aici, numai să nu se infecteze cu pesedism.

Concentrarea capitalului a mers mână în mână cu fărâmițarea pieței publice. Piața academică îmi e din ce în ce mai greu de înțeles prin ultraspecializare – mă refer la piața de umanioare care îmi e accesibilă, dar pe care rar o mai simt de folos măcar cât să-mi iau doftorii-filozofii pentru oblojire sufletească. Obsesii mici și mari pocnesc în rețelele sociale și ideologiile se poartă ca un soi de filtru special la fotografii.

Avem din ce în ce mai puțini miliardari, din ce în ce mai puține businessuri cu forță crescută, cu influență teribilă în impunerea politicilor publice. Și îi avem pe cei în afara sau doar cu un picior în sfera exploatării care, cum spunea G.M. Tamas, și-ar dori exploatare, dar n-au parte nici de aia. Asta se reflectă straniu în societate, cumva îmi amintește de scrierile celor care au trăit finalul Imperiului Austro-ungar. Derută, nu prea știi ce va urma, nu prea mai înțelegi nici măcar rotițele puterii pentru că ele sunt întotdeauna în altă parte, dar ai și o acumulare accelerată a capitalului care duce mereu firele puterii către aceleași zone de concentrare. Îți înțelegi perfect societatea pentru că rotițele puterii sunt la vedere, abuzurile sunt la vedere, nu mai sunt prea multe văluri să le acopere și totuși nu înțelegi mai nimic din ce ar fi de făcut.

Nu am nici un gust pentru predicții. De aia sunt poate uneori nerealist. În ciuda senzației de îngheț total, de nu știu pe unde s-o mai apuc, ce să mai fac, cum să-mi găsesc ceva paravan politic care să mă facă să zic liniștit „ei sunt oamenii mei”, în ciuda acestor lucruri, cumva, mi se pare că niciodată n-a fost un moment mai bun de făcut politică, de dat din gură cu speranța că se pot găsi energii noi în pături muncitoare defavorizate.

Trump, Bolsonaro și alții erau văzuți ca începutul unei epoci cu puternice tendințe fascistoide. Sunt purtătorii unor astfel de germeni, dar cumva îmi indică mai curând sfârșitul grotesc al unei epoci în care a trebuit jucat teatrul capitalism-democrație. Bernie Sanders a fost mai curând un început, deși deja e istorie. Trump îmi pare sfârșitul (chiar dacă mai ia un mandat) unei lungi epoci de capitalism-spectacol. Poate veni ceva mai rău în schimb, de acord, de aia și urmăresc cu ochi paranoici tendințele claselor de mijloc de toate felurile, dar prefer să văd în Sanders un fel de început, chiar și în confuzul și învinsul Corbyn. E poate optimismul dat de febra stranie COVID-19, cea care a întrerupt NBA-ul fără drept de apel și l-a închis pe LeBron într-o vilă cu 100 de camere în care trage în gol de fiare. Serios vorbind, când se prăbușesc mega și meta narațiuni de întreținere a unui anumit tip de ordine, orice stângist de orice fel e obligat să simtă o minimă excitație, vorbele vechi nu mai contează, e loc destul măcar pentru vorbe mobilizatoare noi. Toate aceste vorbe noi sunt despre lucruri vechi: casă pentru toți, sănătate pentru toți, aceste cereri banale sunt deja contradicții radicale cu lumea înghețată și dezvrăjită în care trăim.

 

***

 

Dan UNGUREANU

Fluxuri și refluxuri

 

Sfîrșitul secolului XX a avut două fluxuri și două refluxuri:

 

Fluxuri și refluxuri politice: de la optimismul adolescentin la blazare menopauzală

Revoluțiile din Europa de est și fosta Uniune Sovietică urmate de integrarea țărilor în sistemul economic și politic al Occidentului – și refluxul ulterior: integrarea relativ decentă a Cehiei, dar reîntoarcerea țărilor din Europa de est la clientelism sau autoritarism politic: un ziarist ucis în Slovacia din ordinul primului ministru, autoritarismul din Ungaria, conservatorismul din Polonia, clientelismul din Bulgaria și România – toate acestea au arătat limitele democratizării Europei de est. Reîngroparea Rusiei în autoritarism, ca și a țărilor din Asia centrală care aparținuseră Uniunii Sovietice, au confirmat că structura societății, factorul antropologic, e determinant: o societate revine la democrație (Estonia) sau nu (Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kirgîzstan) în funcție de istorie, educație, și structura antropologică.

Primăvara arabă, serie de revoluții din diverse țări arabe, a dus la rezultate în cel mai bun caz neclare sau catastrofice: o democrație precară în Tunisia, război civil apoi secesiune și un stat minimal în Libia, devenită cale de intrare pentru refugiații subsaharieni spre Europa, reîntoarcerea imediată la dictatură în Egipt, un sîngeros război civil cronicizat în Siria.

Extinderea Uniunii Europene e dureroasă ca o osteosinteză după fracturi multiple. Extinderea Uniunii Europene spre est e un aparat Ilizarov.

Snowden și Bradley (Chelsea) Manning

Fenomenul politic cel mai important după 1990 a fost Wikileaks.

După 9/11, numărul angajaților din diverse agenții de spionaj americane a crescut asimptotic. Doi jurnaliști care au scris o carte în 2002 au evaluat numărul lor la un milion de persoane. Informatizarea serviciilor de informații + creșterea imensă a numărului de angajați = imprevizibil.

Edward Snowden și Bradley (Chelsea) Manning au arătat că guvernul Statelor Unite spionează pe toată lumea tot timpul, și înmagazinează absolut toate comunicațiile, fie telefonice, fie pe e-mail, fie altele, ale tuturor oamenilor.

Snowden și Manning au arătat că statul american și occidental, departe de a fi un reprezentant al populației, e la fel de intruziv în viața privată a cetățenilor ca statul sovietic stalinist – ba chiar mai intruziv, întrucît mijloacele de acces și de stocare sînt infinit mai sofisticate, iar capacitățile de analiză, de conectare între informații (personale, bancare) sînt infinit mai mari.

 

Citizens United și McCutcheon

Nu ați auzit de Citizens United și McCutcheon. Sînt două sentințe ale Curții Supreme ale Statelor Unite, din 2010 și 2014. Împreună, ele afirmă că marile companii sînt asociații de oameni (și prin urmare pot susține candidați politici, inclusiv cu bani); și au eliminat limitele donațiilor în campaniile electorale: practic, oricine poate dona oricît pentru o campanie electorală.

Cum Statele Unite sînt hegemonul lumii, campaniile electorale de acolo au importanță. Cele două sentințe au îngropat definitiv democrația cu amănuntul: candidații, de acum, se pot mulțumi cu donații de la doi, trei miliardari, în loc să curteze electorate mai largi.

 

Paradisele fiscale

Cîte un scandal odată la cinci ani ne arată dimensiunile evaziunii fiscale.
Paradisele fiscale nu există pentru cei mai bogați unu la mie din populație, ci pentru cei mai bogați unu din zece mii din populație, cei care dețin tot ce e de deținut. Legile contra evaziunii fiscale ale diverselor state, legile contra spălării de bani, sînt un teatru kabuki pentru marele public.
Paradisele fiscale, mici și politic neputincioase, există, supraviețuiesc și triumfă datorită susținerii tacite a statelor – a marilor centre financiare, adevărate state în state.

Creștinismul

Creștinismul însuși și-a pierdut orice conținut.

 

America Latină

În America Latină, după Independență, 1821, biserica catolică e sub asalt: ierarhia bisericească se opusese mișcării de independență și luase partea monarhiei spaniole: în tot secolul XIX, condus de președinți masoni, biserica catolică e marginalizată. În secolul XX, catolicismul e prins și măcinat în lupta dintre dictaturi și gherilele de stînga: în aceste violențe cronice, catolicismul are de ales doar între complicitatea cu dictatori torționari sau colaborarea cu gherilele comuniste. Anii 1990, care duc la sfîrșitul războiului rece și aduc pacea, găsesc țările Americii Latine complet laicizate. Locul e ocupat imediat de diverse franșize penticostale, informale, infinit mai capabile să penetreze o populație haotică decît ierarhiile birocratice ale bisericii catolice.

În a doua jumătate a secolului XXI biserica catolică va fi complet marginalizată în America Centrală și America Latină.

America de Nord. Statele Unite

Revivals din sec. XIX sînt mari campanii de convertire. Religiile vechi, calme, seci, plicticoase, episcopaliană, luterană, calvinistă, sînt atacate de noii predicatori baptiști. În a doua jumătate a secolului XX, cultele noi, entuziaste trec prin noi și noi sciziuni: apar biserici non-denominaționale, apar ministries personale, pastori care își fac congregații (și bani, averi de peste 500 milioane de dolari în cîteva cazuri) din harisma personală. Neo-protestantismul e, congenital, scizipar. Prosperity gospel, ideea că oamenii trebuie necesarmente să se îmbogățească, pune ultima piatră pe mormîntul acestui spectacol grotesc. (v. Chris Hedges, Empire of Illusion).

Canada se laicizează și ea, destul de rapid și destul de profund.

 

Europa

Europa vestică se laicizează încet. Hedonismul sec. XVII, apoi libertinismul, apoi Iluminismul s-au născut pe cîmpurile însîngerate ale războiului de 30 de ani. Prima care se laicizează e Europa luterană: Scandinavia, Elveția, Anglia, Cehia husită, Germania luterană devin laice în secolul XIX. Lupta stîngii în Italia, reacția la franchism în Spania, anafilaxa la dictatura coloneilor din Grecia laicizează și marginile catolice/ortodoxe ale Europei. Doar Europa de est, după patru decenii de comunism, este febrilă religios, dar inegal: România, Rusia, Ucraina realizează o alianță dintre biserică și stat care e un simplu contract instituțional, fără ecou în conștiințe. În România, un referendum pentru interzicerea căsătoriei homosexuale, prin constituție, a arătat că Biserica nu poate mobiliza mai mult de 20 % din populație, și abia 15 % din populație în județele cu centre urbane mari. (București, Sibiu, Constanța). A fost prima măsurare concretă a influenței bisericii ortodoxe – sub 10 % în centrele urbane mari din România.

 

Spectralitatea

Trăsătura definitorie a statelor capitaliste tîrzii e spectralitatea:

Toate instituțiile sale există sub formă spectrală. Democrația există, dar e propriul ei spectru. E irelevant cine și de la ce partid e ales în Congresul Statelor Unite (sau în orice alt parlament occidental). Tot interesele marilor instituții financiare vor prima. În SUA, criza opioidelor a ilustrat sîngeros această situație: marile firme farmaceutice, producătoare de opioide, au făcut un lobby de succes asupra statului federal, ale cărui legi permit comercializarea fără control a opioidelor. Numărul de morți datorită consumului de opioide l-a depășit pe cel al morților datorită drogurilor ilegale clasice (cocaină, crack, heroină). Statul e cu totul neputincios în fața mareei opioidelor, fiindcă lobby-urile sînt mai puternice decît interesul public, ca într-o ilustrație de manual a legii de fier a oligarhiei a lui Michels.

Mai există doar spectrul democrației, așa cum după căderea republicii romane și consulii, și senatul roman au continuat să existe, dar fără să mai aibă altă importanță decît una strict ceremonială.
Există, spectral, libertatea cuvîntului și responsabilitatea guvernelor, dar ele și-au pierdut orice conținut. În SUA, excesele totalitare ale lui Donald Trump și popularitatea sa au arătat cum populismul și demagogia au ros, definitiv, o democrație care era de mult putredă.

În România, clientelism, o economie de piață cu accente sociale în Europa occidentală, politicieni, parlament, legi și mass-media complet supuse lobby-urilor în Statele Unite, începutul sec. XXI este une fin de siècle mai curînd decît începutul unei epoci noi. România și Basarabia sînt doar padocuri cu rezerve de mînă de lucru necalificată pentru Europa occidentală și piețe de vînzare pentru multinaționale.

Democrația există ca aparență, economia de piață e doar pojghița care ascunde manipularea parlamentelor de către marile multinaționale, în Occident, sau clientelism oriental, în România.
Religia implodează lent – funcțiile ei de educație și ocrotire sînt preluate de instituțiile statului, în Occident, sau capătă o funcție strict ceremonială, ca în România.

Educația, care ar fi trebuit să profite enorm de pe urma ridicării cenzurii comuniste și a ideologizării unor domenii ale cunoașterii – sociologie și istorie – educația a decăzut în România după 1990. Așa cum activitățile economice bănoase au fost preluate de politicieni și familiile lor, la fel, diplomele – nu doar de doctorat – au devenit niște simple ecusoane ale puterii, simple dovezi ale ascensiunii sociale. Doar Ucraina, Rusia și România, bantustane asiatice, au problema doctoratelor plagiate sau obținute pe lucrări irelevante – fiindcă ierarhiile din educație și ierarhiile politice nu sînt separate.

Antropologicul, structurile sociale profunde, au un rol mult mai decisiv decît ideologiile. Nici ideologiile politice ale Europei occidentale, stînga și dreapta, nici modalitățile de dezbatere publică, societatea civilă, nici economia de piață nu au avansat în Europa de est, și în nici un caz în România. Structurile profunde au stopat complet introducerea statului weberian birocratic și transparent.

România e, structural, incompatibilă cu modernizarea și europenizarea. E un fenomen extrem de profund și lung pe scara istoriei. Începînd din secolul X, cînd aflăm de ei, valahii au coexistat analfabeți și necoalizabili cu bizantinii și cu slavii: și bizantinii au stat, scriptoria și arhive, și slavii își constituie state, au o tradiție a culturii scrise în limba proprie. Românii își constituie state extrem de tîrziu, au o întîrziere de cinci secole față de slavi; încep să scrie tîrziu și puțin, sînt complet incapabili să alcătuiască și să mențină arhive. E o țară rămasă mereu în urmă, adoptînd încet și fără tragere de inimă instituții venite din altă parte, incapabilă de inovație și creație.

 

***

 

Cornel BAN

Rezultate și perspective

 

Dacă lăsăm la o parte stăpânirea neoliberală, reapariția precariatului extrem, morții din Mediterana, căldura dătătoare de fiori a noilor veri, urâțenia urbanismului neoliberal, tâmpirea generată de “mediile sociale”, microplasticele din corp, anunțata banalizare a pandemiilor sau îngroparea în gunoaie atunci, desigur, noi aici în Europa (dar într-o anumită măsură și în China, Brazilia, India, Nigeria) trăim altfel cea mai confortabilă (și poate cea mai reflexivă) din lumile posibile. Dacă ești femeie, persoană LGBTQ, minoritate sau chiar muncitor manual, în medie lumea este un loc mult mai bun ca în 1930, 1960, 1980 și, aici în România, chiar și decât în 2000. Dacă ne uităm comparativ și riguros la statistici sau citim ziarele vremii sau istoria vieții cotidiene, ne dăm seama că se idealizează prea mult les trentes glorieuses. Dar la cum merg lucrurile, s-ar putea să nu mai putem nuanța așa prea curând.

Primo, avem peste tot semnele apocalipsei seculare, științifice, reprezentate de haosul climatic. Actualele modelări realist-optimiste ne spun să ne pregătim de o lume cu 2 grade în plus cel puțin. Evident că există o stare de îngrijorare (și pe alocuri de panică în fața posibilității extincției) împărtășită de un public mai larg ca oricând. Momentul declanșator pare a fi fost coincidența între raportul IPCC și pârjolurile din California, Australia, Amazon și Siberia. În această ordine.

Așa că până și la diversele Davosuri „riscul climatic” este pentru prima dată un element al discursului mainstream. Să luăm doar un exemplu: tehnocrații din băncile centrale discută asta în mod deschis, riscurile șocului climatic asupra capitalismului financiarizat fiind acceptate ca enorme, terminale chiar. Acești gestionari ai finanței știu că sistemul financiar global stă atârnat de gajuri imobiliare concentrate în marile metropolisuri globale, metropolisuri care sunt aproape în totalitate în zone de coastă. Acestea sunt zone a căror inundare în condițiile topirii calotei glaciare este inevitabilă. Or, cu ele, vor intra la apă gajurile în chestiune, cu efecte catastrofale pentru sistemul financiar global. Și acesta este doar unul din multele cârlige dintre criza climatică și termenul de expirare incert al sistemului economic actual.

Blocul social critic este însă extrem de eterogen și fragmentat, de la neoliberalii ecoprogresiști și investitorii în regenerabile, bonduri verzi, electromobilitate etc., care sunt parte a sistemului politic și economic din unele țări, la mai puțin influenta (mă rog, dincolo de unele nișe) Rebeliune Antiextincție, o mișcare adesea persecutată de stat. Între cei doi poli există o cacofonie de voci care de care mai preocupată de narcisismul micilor diferențe.

Aderența pe care o are această coaliție între mase tinde să se evaporeze însă odată ce se discută sincer costurile și, deci, necesitatea unui sistem socio-economic bazat pe descreștere coordonată, cu tot ce presupune ea în termenii unei tranziții cu parametri extrem de incerți. O mare parte a metropolelor din India și alte țări din Sudul Global vor fi foarte curând nepregătite să ofere condiții termice de supraviețuire. Însă elitele acestor țări, cu mare sprijin popular și ochii la America lui Trump, finanțează în draci centrale energetice care ard cărbune, fac cu ochii la băieții cu frackingul și vorbesc de „dreptul la dezvoltare” în sens de drept la bulimie consumistă. Așa cum ne sugerează reacțiile australienilor hlizindu-se de pe plaja la focurile ce ardeau pădurile la câțiva kilometri distanță, până și ultimele faze ale Apocalipsei climatice vor fi probabil înregistrate pe sute de milioane de selfiuri tâmpe pe Instagram și Facebook.

E clar că blocul negaționist este cel care domină mai peste tot (bon, exista eterna excepție scandinavă, dar vorbim de o mică insulă a omenirii acolo). Esența acestei dorințe de a intra in extincție umană (căci fără doar și poate de asta vorbim pe termen lung) pare a fi afinitatea dintre blocul socio-economic din spatele dependenței de resurse fosile și nebuloasa de fundamentaliști religioși, politicieni populiști de diverse nuanțe ideologice, antivaxeri, conspiraționiști, intelectuali neoreacționari, „veste galbene” de mai multe feluri etc. Normal că e o prostie să faci preziceri de orice fel, contingența istorică având obiceiul să fie mai degrabă ludică. Însă posibilitatea ca blocul negaționist să fie dislocat din actuala poziție de putere ne apare ca fiind minimă.

Cealaltă tendință este legată de megatendința de mai sus: cu excepția unor mici licăriri, minore în schema generală globală, stânga politică radicală și reformistă devine pe zi ce trece o formă de rezistență tot mai reductibilă la registrul simbolico-sublim (și asta în cel mai bun caz). Din 2000 încoace capitalismul neoliberal a ajuns de două ori la câteva ore distanță (în sens propriu, nu figurat) de hara-kiri financiar: în Septembrie 2008 și Martie 2020. Multe nu putem spune despre mersul politic al lumii post-Covid, dar știm că până și cu spectaculoasa fragilitate a momentului 2008, tendința dominantă în lume a fost de partea unei drepte tot mai autoritare. La fel, dezastrul filmat cu încetinitorul reprezentat de haosul climatic, haos ale cărui efecte pot fi atenuate (deși nu eliminate) mai degrabă pe baza criticii făcute capitalismului actual de către stânga, nu a adus încă capital politic în afara câtorva țări europene.

Mai peste tot, nimic nu mai merge bine la stânga. De la pragmatismul călduț, eurocentrist la radicalismul asumat, internaționalist, ideile stângii nu mai aduc putere politică adevărată. Până și în puținele cazuri din Europa de Vest sau în ceva mai numeroasele cazuri din America Latină, zone în care lumea are de ales dintr-un meniu de stânga extrem de bogat, guvernările stângii nu s-au impus și în puținele cazuri în care s-a întâmplat asta, stânga nu a dominat statele europene mari și guvernele sale s-au format de regulă în jurul tendințelor centriste. Peste tot, aceste guvernări au fost succedate de reculuri de dreapta tot mai conservatoare și, în anumite cazuri (Brazilia, de pildă), tot mai autoritare.

Nu am găsit nicăieri legile de fier ale acestei căderi politice, dar oricum ai lua-o e un eșec istoric care, date fiind cauzele cunoscute ale haosului climatic, ne va costa pe toți, inclusiv pe inamicii istorici ai stângii.

 

***

 

Liviu ANTONESEI 

Secolul XXI a început în 1990…

 

Am întîrziat cu răspunsul – sper că nu iremediabil – pentru că am o problemă cu periodizarea propusă, care nu are altă vină decît aceea că o respectă pe cea convențională, calendaristică. În opinia mea, aceasta nu servește la mare lucru, dacă vrem să surprindem tendințele urmate de istorie, istoria vie, prea puțin dispusă să respecte reperele convenționale. Prin urmare, eu cred că secolul XXI a început în 1990. Dacă va fi un secol mai lung sau mai scurt decît precedentul este greu de spus. În fond, secolul XX a fost unul foarte concentrat, a început cu primul război mondial și s-a încheiat în 1990, odată cu prăbușirea sistemului comunist european, fenomen ce părea să anunțe nu doar posibilitatea unei Europe unite, ci și un fel de viitor luminos al globalizării depline. Un Francis Fukuyama, cuprins de un fel de delir optimist, anunța chiar „sfîrșitul istoriei și ultimul om”! Sigur că, în cea mai recentă carte a sa, se revizuiește complet, optimismul fiind înlocuit dacă nu de cel mai negru pesimism, atunci măcar de un scepticism robust. Este ceea ce a pățit, de altfel și un alt mare apostol al globalizării, ba chiar și un practician frenetic al acestuia, după blocarea economiei lumii de un biet virus fugit în lumea din China. Într-un interviu de acum cîteva zile, acordat site-ului Project Syndicate, pe care l-am preluat pe blogul meu, dar care a circulat și în traducere românească, Soros este întrebat cum va fi lumea de după pandemie, iar miliardarul răspunde „Nu ne vom mai întoarce unde eram înainte de pandemie. Asta e sigur. Însă acesta este singurul lucru sigur. În rest, totul se joacă. Nimeni nu știe cum va evolua capitalismul.” și „Totul se joacă, soarta Chinei, a SUA, a UE..”. Interesant, cred că este prima dată cînd observ un Soros tulburat în încrederea sa privind victoria deplină a globalizării „la orașe și sate”, cu alte cuvinte, mai puțin ironice, pe întreaga planetă.

Secolul XXI părea să înceapă bine, ba chiar a început binișor, cu extinderea UE, cu intrarea în aria democrației liberale a multor spații extraeuropene, cu o anume bunăstare. Pînă a venit șocul crizei financiare din 2008, care s-a globalizat alert, conducînd între altele, în partea noastră de lume, la sacrificarea criminală a Greciei, ceea ce avea să producă prima fisură aproape mortală solidarității europene, lovitură din care Grecia nu și-a revenit nici acum, cînd începe o criză mai puternică decît cea precedentă. A venit apoi și Brexitul, care ar putea fi bomboana de pe coliva UE, dacă sinistra birocrație europeană nu reușește să recîștige un contact cu realitatea. Problemele de acum ale Europei, nu se pot rezolva cu directive despre forma roșiei, lungimea castraveților și persecutarea sans rivages a fumătorilor. Acum, chiar este treabă și mă întreb dacă euro-birocrații înțeleg ceva din cele ce se întîmplă.

Interesant este că, la puțină vreme după manifestul hiper-optimist al lui Fukuyama, a apărut cartea lui Hungtington despre „ciocnirea civilizațiilor”. A fost destul discutată, comentată atunci, dar mai ales pentru a fi combătută. La nici zece ani, avea să se dovedească că profeția lui era mult mai fiabilă. Nu neapărat exact pe faliile identificate de el, dar conflictele dintre civilizații au ajuns la apogee, și nu mă refer la cele mici, ci la marile conflicte, SUA – China, UE – Rusia, ca să nu mai intru în detaliile diverselor combinații dintre ele, despre solidarizările conjuncturale și conflictele care maschează interese comune, dacă nu secrete, cel puțin discrete.

Nu sînt profet, în general mă limitez la analiza evoluției faptelor și nu formulez decît concluzii parțiale și prudente. Dar pentru a face asta este necesar să mai apelez la un autor, un scriitor care îmi place foarte mult, Michel Houellebecq. Pe la începutul lunii mai, scriitorul francez a fost întrebat cum crede că va arăta lumea după pandemie și criza economică provocată. Știm cu toții că MH este un pesimist structural, care în general nu-și face iluzii. În acel interviu din France Inter, pe care de asemenea l-am preluat pe blog și a fost preluat trunchiat de vesela noastră presă, MH nu se dezminte. Nu crede că, după pandemie, ne vom trezi locuitorii altei lumi, ci vom avea parte de exact aceeași lume, dar atenție, „en un peu pire”, deci în mai rău!

Cum sînt de asemenea un pesimist structural, tendința naturală este să-i dau dreptate lui Houellebecq, să uit lumea viitorului deschis al lui Soros, de pildă. Dar nici nu mă pot maltrata pînă a mă transforma în vreun optimist sans rivages. De altfel, socotesc optimismul, mai ales nemoderat, o atitudine prostească – numai pesimiștii pot să aibă și surprize plăcute! Prin urmare, navigînd cumva între cei doi autori luați ca repere, aș spune că dacă lumea de după această criză dublă, sanitară și economică, va fi la fel, ba poate chiar în mai rău, ar fi preferabil ca secolul XXI să decedeze pe loc, cînd abia a făcut treizeci de ani! Dar ar putea fi altfel? Greu de spus. Ca să fie altfel, ar trebui ca omenirea să tragă niște lecții din această experiență, or cunoașterea, fie istorică, fie biografică, ne arată că oamenii nu învață îndeobște mai nimic din experiențele lor cele mai nefericite. Nu pot face un tablou global al noii lumi, că nu sînt nici utopist, dar dacă e să gîndim mai mult decît o altfel de lume, prin urmare o altă lume, aceasta chiar ar trebui să fie diferită pe toate dimensiunile, de la economie și politică la relația cu mediul și cu ceilalți oameni. Aș spune că visez o lume în care economia își regăsește sensul, satisfacerea necesităților reale, nu în provocarea artificială a cererii, care conduce la risipă incredibilă și distrugerea mediului, că ar mai trebui să se mute din zona rarefiată a speculației bursiere în cea a realului. Discrepanțele de venituri, cum a dovedit Piketty, au ajuns la un nivel nemaiîntîlnit în istorie, așa că ar trebui rezolvată mai echitabil distribuția bogăției între muncă și capital. Politicienii ar trebui să redescopere cetățenii înainte ca atractivitatea otrăvitoare a populismelor de toate nuanțele  să sufoce complet democrația liberală. Dar și cetățenii ar trebui să descopere că politicienii sînt angajații plătiți de ei, nu stăpînii lor. Criza epidemică ne-a dovedit clar că nici o țară nu era pregătită pentru asemenea experiență. Dar vestea și mai proastă este că acesta nu este ultimul virus și nici măcar cel mai rău posibil. E limpede că toate sistemele medicale ale lumii trebui restructurate. Începînd cu schimbarea atitudinii față de cei care au nevoie de serviciile medicale – trebuie să înceteze tratarea lor ca „clienți” și să redevină „pacienți”, ceea ce au fost de la Hipocrate pînă la mercantilizarea agresivă a serviciilor medicale. Și de după seamă, dacă dorim ca viitoarea lume să fie populată de oameni, nu de roboți sau androizi, educația și cultura, dar cu accent pe umaniste, trebuie resituate în centrul comunităților.

O să închei cu un exercițiu de imaginație oleacă horror. Imaginați-vă deci că la viitoarea pandemie, cu un virus încă mai rapid și mai agresiv, locuiți la New York, sau în oricare alt megapolis din lume. Aveți apartamentul într-un building cu peste o sută de etaje și lucrați într-altul de aceleași dimensiuni. În ambele locuri, trebuie să urcați cu lifturi care transportă în același timp cîteva zeci de persoane. La ce v-ar ajuta masca? Ați avea nevoie de un costum de scafandru autonom. Sau de cosmonaut. Și acum o soluție pentru multe din problemele noastre – small is beautifull!

***

 

Cristian CERCEL

Prezentul fără viitor

 

Teza pe care o propune textul de față este că trecerea de la comunism la postcomunism și, apoi, de la postcomunism la ceea ce am putea numi eventual postcomunism târziu sau post-postcomunism se oglindește și în configurația raporturilor dintre trecut, prezent și viitor. Astfel, de la o temporalitate orientată în special către viitor, care viitor oferea legitimitate prezentului (perioada comunistă), am trecut la o temporalitate unde legitimitatea prezentului se construia prin referință atât la trecut, cât și la viitor (perioada postcomunistă). Ceea ce a urmat, în perioada asupra căreia se axează ancheta de față, și mai cu seamă începând cu 2007, a fost și continuă să fie o temporalitate în care viitorul este absent și în care prezentul își extrage legitimitatea în special din propria permanentizare și într-o oarecare măsură și dintr-o orientare către trecut. Ne aflăm într-un prezent continuu, în care viitorul nu (prea) mai e.

 

Temporalitatea orientată către viitor

În lung-metrajul de debut al lui Cristian Mungiu, Occident, melodia „Noi în anul 2000” se repetă obsesiv. Miza este transparentă, și anume sublinierea amar-ironică a contrastului dintre speranțele, optimismul și visurile care se regăseau în versurile cântecului pe de-o parte și realitatea începutului de mileniu într-o Românie aflată într-o dezolantă tranziție, aparent fără de sfârșit. În loc de vise îndrăznețe preschimbate în fapte și în locul unei țări ca primăvara, Mungiu ne prezintă o societate în care idealul viitorului a devenit emigrarea în Occidentul-miraj. Copiii care se visau eroi au devenit tineri care poartă penibile costume publicitare. Filmul a apărut chiar în 2002 anul în care obligativitatea vizelor pentru călătoriile cetățenilor români în țările Uniunii Europene (cu excepția Marii Britanii) a fost eliminată – și mesele zilnice la McDonald’s.1 Ceea ce vreau însă să subliniez în contextul anchetei de față, intitulată „anchetă de istorie recentă și futurologie imediată”, este că prin recursul la „Noi în anul 2000”, care contrastează cu realitățile din anul 2000, Occident dă de înțeles că deosebirea între anii 1970 (când Horia Moculescu a compus melodia) și anii 2000 poate fi înțeleasă și ca diferența dintre două temporalități distincte, dintre două moduri distincte, chiar dacă legate între ele, de a configura și articula raporturile dintre trecut, prezent și viitor.

„Noi în anul 2000” drept coloană sonoră a filmului lui Mungiu scoate la iveală faptul că despărțirea de orânduirea socialistă a reprezentat așadar și o despărțire de viitorul comunist. În articolul 2 din Constituția României socialiste stătea scris: „…clasa muncitoare – clasa conducătoare în societate – țărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condițiile trecerii la comunism”.2 Legitimitatea prezentului socialist era presupusă ca venind din ceea-ce-nu-e-încă-dar-urmează-să-fie, din viitorul care se construia în prezent. Prezentul era trecere, prezentul construia viitorul, viitorul era comunism. Viitorul explica și justifica sau cel puțin ar fi trebuit să explice și să justifice prezentul. Căderea Zidului Berlinului a însemnat și colapsul idealului comunist proiectat într-un viitor pe cale să se edifice. Această despărțire s-a tradus și continuă să se traducă într-o îmbrățișare a unui prezent expandat gata să se permanentizeze, care în mare măsură a încetat să mai fie preocupat de construcția viitorului.3

Temporalitatea socialist-comunistă era îndatorată ideii de progres, implicând totodată și o sinergie între prezent și viitor, precum și între prezentul-care-va-deveni-trecut și viitorul-care-va-deveni-prezent. Versurile melodiei „Noi în anul 2000” o spun cel mai bine: „Noi în anul 2000 / Când nu vom mai fi copii / Vom face ce-am văzut cândva / Toate visele îndrăznețe / În fapte le vom preschimba / Vom fi meșteri iscusiți / Să vă facem fericiți / Pe voi, părinții, ce veți fi / La a doua tinerețe în 2000”.

Imaginarea și proiectarea viitorului nu se regăseau însă doar în produse ale culturii de masă precum melodia compusă de Horia Moculescu. Preocuparea intensă pentru viitor se oglindea de pildă și în programul editorial al Editurii Politice, care publica numeroase traduceri, dar și scrieri ale unor autori români pe temă.4 Viitorul era o temă care stârnea interes atât la nivel politic, cât și la nivel științific. La sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70, futurologia autohtonă cunoștea o adevărată vogă, legitimată de Nicolae Ceaușescu însuși.5 În acest context, avea loc la București în 1972 cea de-a Treia Conferință Mondială de Cercetare a Viitorului, cu tema „Viitorul comun al oamenilor”.6 Viitorologia românească se afla în legătură cu cea internațională.

Acest remarcabil și multiform interes pentru viitor nu avea cum să fie lipsit de tensiuni. În a doua parte a anilor 70 și în anii 80, peste temporalitatea orientată spre un viitor-pe-cale-de-a-fi-construit s-a suprapus tot mai mult construcția unui trecut istoric mistificat(or) și voit legitimator, cu stridențe naționaliste.7 Dezacordul dintre rigidizarea crescândă a ceaușismului și caracterul eminamente plural și deschis al cercetărilor futurologice – sau dezacordul dintre un viitor unic și o pluralitate de viitoruri posibile –, contradicția dintre reprezentarea unei ideale societăți comuniste a viitorului și un prezent cu prea multe lipsuri ca să poată fi realmente legitimat de viitorul pe care se presupunea că îl construiește, ori contradicția dintre această reprezentare ideală și predicțiile tot mai catastrofice cu privire la viitorul umanității, au pus și ele sub semnul întrebării regimul de temporalitate care a caracterizat perioada ceaușistă și a ei încercare de a făuri „omul nou”.

Timpul și configurarea raporturilor dintre trecut, prezent și viitor în comunismul românesc ar merita fără doar și poate să fie investigate mai îndeaproape.8 Cert este însă că înainte de 1989 viitorul se profila ca orizont al politicii și al societății. Ba chiar s-ar putea spune că sacrificarea prezentului în favoarea unui viitor iluzoriu a contribuit în mod semnificativ la căderea regimului Ceaușescu. Însă viitorul era.

Temporalitatea balansând între viitor și trecut

Schimbarea de regim a adus cu sine renunțarea la construirea orânduirii socialiste. Noua Constituție nu avea să mai includă nicio referință la un prezent în care se construiește un viitor. Totuși, în locul trecerii către comunism sau în locul creării condițiilor trecerii către comunism a apărut o altă reprezentare a unei intermediarități, și anume tranziția. La capătul tranziției se aflau democrația adevărată, economia de piață, văzută în mod naiv drept sinonimă cu prosperitatea, Europa, Vestul.

Democrația trebuia învățată, deprinsă, un proces care, după cum profețea Silviu Brucan în ianuarie 1990, într-un interviu acordat cotidianului francez (de dreapta) Le Figaro, urma să dureze în jur de două decenii. Nu mai construiam „omul nou”, proces de inginerie socială asociat cu totalitarismul comunist, trebuia în schimb să schimbăm mentalitățile, proces esențialmente democratic.

Istoria luase sfârșit, iar viitorul era unul singur și aproape că devenise prezent, cel puțin în Vest, după cum ne anunța politologul american Francis Fukuyama:

„Pe vremea bunicilor noștri, multe persoane de bun-simț prevedeau un luminos viitor socialist în care proprietatea privată și capitalismul ar fi fost desființate și, în care, însăși politica ar fi fost într-un fel învinsă. Astăzi, dimpotrivă, ne este greu să ne imaginăm o lume mult mai bună decât a noastră sau un viitor care să nu fie în esență democratic și capitalist.”9

Viitorul exista, se arăta aproape tangibil, iar tot ceea ce trebuia să facem era să ne grăbim să ajungem la el, să ne străduim să îl prindem din urmă. Astfel, puteam intra la rândul nostru în post-istorie, alături de societățile care se găseau deja acolo.10 Viitorul pe care ni-l doream era prezentul Europei/Vestului.

În acest context, chipul concret al acestui viitor pe care trebuia să îl facem prezent l-a reprezentat așa-numita „integrare în structurile euro-atlantice”, „proiectul de țară”. În ciuda aparentelor conflicte politice, acest proiect a fost îmbrățișat de fapt și de drept de toate forțele politice autohtone. În plus, având forma unei alianțe militare interguvernamentale și a unei uniuni politice și economice interstatale, viitorul, prin reprezentanții săi, ne putea chiar comunica, în mod oficial și neoficial, criteriile pentru a ajunge și noi la el. După 1989, viitorul s-a transformat, încet-încet, într-un set de adaptări și modificări legislative, de bune practici, de căsuțe de bifat, într-o foaie de parcurs: viitorul ca acquis communautaire.

Însă despărțirea de utopicul viitor comunist și înlocuirea sa cu viitorul integrării euro-atlantice, viitor tangibil, dar și deluzoriu, nu a reprezentat pur și simplu înlocuirea unei temporalități orientate către viitor cu o alta. Pe de-o parte, legitimitatea postcomunistă a provenit, într-adevăr, din reprezentarea unui viitor european/occidental, a viitorului Istoriei ajunse la finele ei, a viitorului care era deja prezent dincolo de doar câteva granițe și de un ocean. Pe de altă parte însă, temporalitatea postcomunistă a fost (și continuă să fie) orientată tot mai mult către trecut, o orientare manifestată pe de-o parte prin ideea repudierii trecutului comunist, iar pe de altă parte prin reprezentarea integrării europene drept o „întoarcere la Europa”, o reprezentare care se hrănea cel mai adesea din mitologizarea epocii interbelice, spoind nu o dată trecutul fascist.11

Simbolic, Editura Politică, cea care, prin titlurile publicate în colecția „Idei Contemporane” dovedea un real interes pentru futurologie și pentru posibile viitoruri ale umanității, s-a transformat în Editura Humanitas, preocupată până peste poate de recuperarea trecutului (dar nu a trecuturilor) și de memorie (mai degrabă la singular decât la plural). La fel de simbolic, Silviu Brucan, cel care în 1990 profețea că românilor le vor trebui două decenii ca să deprindă democrația, a ajuns invitat permanent al unei emisiuni intitulate „Profeții despre trecut”.

Știam deci destul de precis cum trebuie să arate și unde se află viitorul, iar în cazul în care eram totuși nesiguri, aveam pe cine să întrebăm și avea cine să ne arate calea. În acest context, trecutul s-a transformat în principalul obiect de dezbatere și de controversă, trecutul ca memorie, trecutul ca trecut care nu vrea să treacă,12 trecutul care trebuie prelucrat, confruntat, legiferat, condamnat, restituit, poate muzeificat, poate patrimonializat, trecutul ca problemă morală, juridică, economică, politică. Confruntarea politică, mai ales în anii 90, s-a înfățișat drept o confruntare între trecutul comunist (reprezentat de PDSR și de partidele sale satelit) și trecutul „istoric” (Convenția Democrată era, nu-i așa?, o alianță a partidelor „istorice”), În acest context, atât pe plan politic, cât și cultural, trecutul a continuat să irumpă cu regularitate, cel mai adesea sub forma scandalurilor privind trecutul comunist ori securist al diferiților actori politici ori intelectuali.

Mai mult chiar, posibilitatea realizării viitorului nostru cel european era adesea plasată în directă corelație cu rezolvarea adecvată a acestui trecut, în special de către activiștii memoriei anticomuniste.13 Trecutul care nu voia să treacă, anume cel comunist, era obstacol: „vechile elite” se aflau în continuare „la butoane”, barând accesul către viitor. Populația era încă tributară mentalităților și metehnelor „comuniste”. Vizibil ori insidios, trecutul ne răpea ori ne putea răpi viitorul. În plus, echilibrul subțire dintre reprezentarea trecutului pre-comunist (și anticomunist) drept furnizând legitimitate prezentului post-comunist (și anticomunist) pe de-o parte și, pe de altă parte, conștientizarea faptului că nici acel trecut nu este tocmai neprihănit, a încurcat și mai tare ițele temporalității postcomuniste.

În orice caz însă, regimul de temporalitate al primelor decenii postcomuniste, extrăgându-și legitimitatea atât din reprezentarea unui viitor european și occidental, cât și din reprezentarea unui trecut care trebuie fie repudiat (cel comunist), fie afirmat (cel interbelic), fie pur și simplu confruntat (in toto sau pe bucăți) a ajuns la epuizare odată cu integrarea în Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), precedată de condamnarea oficială a regimului comunist (18 decembrie 2006). Fostul viitor comunist a fost oficial renegat drept o eroare a trecutului, o excrescență utopică a unui regim ilegitim și criminal. Viitorul european a devenit, în sfârșit, prezent. Transformat în prezent, viitorul a devenit un fost viitor. Viitorul a fost.

Temporalitatea prezentului stagnant: viitorul nu (mai) e

Odată cu integrarea în Uniunea Europeană, viitorul a sosit. Iată-ne în postistorie. Ce urmează după postistorie? Mai urmează de fapt ceva? Ce fel de temporalitate s-a configurat și se configurează?

Ceea ce se petrece între 2001 și momentul prezent – cele două borne ale periodizării cu care operează ancheta de față – este trecerea de la temporalitatea postcomunistă în care prezentul era legitimat întrucâtva atât de viitor, cât și de trecut, cu complicațiile de rigoare, la o temporalitate (post-postcomunistă?) a prezentului eternizat, o temporalitate prezentistă,14 în care viitorul nu mai există sau dacă există este orice altceva doar potențialul rezultat al unei construcții sociale și politice colective nu. Momentul 2007 poate fi privit drept momentul simbolic al acestei treceri, drept momentul de cotitură, chiar dacă, așa cum se întâmplă întotdeauna, trăsături ale noului regim de temporalitate se pot găsi și în ultimele faze ale celui vechi, iar trăsături ale vechiului regim de temporalitate în fazele de început ale celui nou.

Dacă în anii 90, tranziția era pe toate buzele, anii 2000 sunt anii în care, pe lângă discursurile despre tranziție care deja se standardizaseră, încep să se audă tot mai mult și discursurile despre sfârșitul tranziției. Astfel, diferiți actori politici au încercat să marcheze finalul tranziției și să se erijeze în cei care au dus tranziția la sfârșit. Călin Popescu Tăriceanu anunța că rezultatul alegerilor din 2004 marchează finalul tranziției, pentru ca cinci ani mai târziu, în entuziasmul provocat de niște exit-polluri înșelate ori înșelătoare, Mircea Geoană să afirme că victoria împotriva lui Traian Băsescu reprezintă sfârșitul tranziției.15 Apoi, pe parcursul deceniului al doilea al mileniului, deceniu ce tocmai s-a încheiat, tranziția a dispărut practic din repertoriul discursiv politic ori pseudoanalitic.

Modificarea raporturilor dintre trecut, prezent și viitor pe care o sugerează această dispariție a tranziției se arată a fi chiar mai radicală decât cea indusă de momentul 1989. Prezentul nu mai este nici trecerea de la orânduirea socialistă la comunism, nici tranziția către economia de piață și integrarea în structurile euro-atlantice. Prezentul a devenit prezent fără viitor. Ne aflăm în ceea ce istoricul francez François Hartog numește „prezentism”, sentimentul „prezentului auto-suficient”, prezentul care își este propriul orizont.16

Viitorul și-a pierdut capacitatea de a legitima. Ca un făcut, criza economică globală începe la scurtă vreme după 2007, pretext și prilej tocmai bun pentru ca guvernarea Băsescu-Boc să adopte o politică de austeritate extrem de dură. În acest context, în 2010 (anul în care pensiile și salariile au fost tăiate), melodia lui Horia Moculescu, „Noi în anul 2000”, are parte de un remake-adaptare, a lui Guess Who, intitulată „Locul potrivit”.17 Ca și în filmul lui Mungiu, mesajul versurilor din anii 70 este contrapus realităților prezentului. Din textul inițial nu au mai rămas însă decât versurile de început, după care izbucnește abrupt noul text: „Și noi știm c-a trecut mult timp / Va trece încă pe-atât, presimt”. Videoclipul se folosește de o sumedenie de elemente vizuale care fac trimitere la trecutul comunist (o gimnastă, copii care poartă uniforme de șoimi ai patriei sau de pionieri, bananele ca simbol al luxului alimentar în comunism, bătrânul pianist cu insigna „Fruntaș în întrecere 1971” etc.), dar și la prezentul emigrării către țările Uniunii Europene, fenomen care a explodat masiv după integrarea din 2007. La Guess Who, emigrarea nu mai este plan de viitor, ca în filmul lui Mungiu, ci fenomen de masă al prezentului. Fostul viitor idealizat s-a transformat într-un prezent precarizat. 2010, anul în care apare remakeul în cauză, este și anul în care Traian Băsescu le mulțumea românilor că muncesc în străinătate și nu cer șomaj în România.18

Între 2010 și 2020 am mai avut niște rânduri de alegeri, niște ieșiri în stradă și niște schimbări de guvern. Politica autohtonă a ajuns să regurgiteze monoton și recurent discursul ruperii de trecut, semn al unei stagnări lipsite de orice orizont. În discursuri și scrieri lemnoase, președintele-autor Klaus Iohannis se prezintă pe sine ca fiind cel care rupe cu vechiul mod de a face politică și cel care garantează un viitor european.19 Sunt discursuri pe care le-am mai auzit deja, doar că între timp s-au golit și mai tare de conținut. Temele repetate la nesfârșit, anticorupția și anticomunismul ca antipesedism sau antipesedismul ca anticomunism,20 nu pot oferi altceva decât perspectiva unui prezent continuu. Este vorba despre teme care își produc singure propria legitimitate, prin repetarea lor virulentă, unde fiecare act de reiterare mai pune o piatră la drumul spre autoritarism pe care am pornit, pas cu pas, de ceva vreme. Potențialul viitor pe care îl sugerează este fie viitorul esențialmente identic cu prezentul, în care pseudolupta contra corupției și lupta contra unui comunism inexistent continuă la infinit, căci dacă faci din anticorupție și anticomunism esența programului politic, vei avea întotdeauna nevoie de corupție și comunism ca să îți autojustifici existența, fie viitorul distopic în care la un moment dat un vajnic luptător sau o vajnică luptătoare de partea Binelui ne va anunța la o oră de maximă audiență că lupta s-a terminat, că am izbândit, că în România nu mai sunt nici corupți, nici comuniști, nici pesediști. Există și reprezentarea viitorului ca viitor al antreprenorilor și businessului – prea-compatibilă cu cele precedente – și este posibil să se impună ca proiect politic al tehnocrației apolitice, dacă nu cumva acest lucru s-a întâmplat deja.21 Doar că este o reprezentare individualist-elitistă care nu are cum să facă altceva decât să contribuie la expandarea și reproducerea prezentului  (eventual pe o scară mai întinsă).

Odată cu integrarea europeană, prezentul s-a transformat așadar în prezentul stagnant al precarității, în prezentul permanent al anticorupției fără de sfârșit, sau în prezentul expandat al antreprenoriatului care se reinventează veșnic. Viitorul a încetat să mai furnizeze vreun punct de referință pentru prezent. Ne-am conectat pe deplin la narațiunea și la circuitele economice ale globalizării neoliberale, am ajuns în cele din urmă în postistoria lui Fukuyama, la care tânjeam în anii 90. Doar că această postistorie, cu al ei prezent peren care mai ieri era viitorul pe care-l doream, nu mai făgăduiește nimic. Viitorul, dacă mai există, este viitorul-catastrofă, viitorul-amenințare (climatică, pandemică, nucleară, militară).

Fără viitor, permanentizat și stând sub semnul precarizării, permanentizării și expandării, prezentul continuă să mai arunce priviri către trecut, fie că este vorba de trecutul comunist care continuă – la nivel politic – să fie repudiat cu virulență, fie că este vorba de varii reprezentări paseiste, care idealizează diferite trecuturi – de pildă cel monarhic ori cel interbelic. Trecuturile-alternativă, trecuturile în care se află înscrise alte potențiale viitoruri, trecuturile care pot eventual servi la o reconceptualizare progresistă, democrată, egalitară a viitorului ori a viitorurilor, sunt marginalizate. Trecutul și trecuturile sunt în continuare utile doar atât timp cât pot fi folosite ori rescrise în așa fel încât să servească nevoilor politice și ideologice ale prezentului peren. Căci viitorul, cel puțin viitorul politic al unei societăți construite în comun, nu prea mai e. De la această constatare ar trebui să pornească potențialele construcții politice ale unor alternative la starea de fapt.

_________________

[1] Este ceea ce observa și Andrei Gorzo, cu ceva mai multă virulență decât o fac eu acum, într-o cronică de întâmpinare apărută în Dilema (care pe atunci încă nu era „veche”) în octombrie 2002: „Mungiu a avut inspirația de a dezgropa cântecul Noi, în anul 2000 („…Când nu vom mai fi copii, / Vom face ce-am visat cândva…”). Și juxtapunerea dintre cântecul acela, cu optimismul lui fals, cu hidoasa lui voioșie la comandă”, și imaginile „pe bune” din anul 2000 – Ursus și Germanos, să te măriți cu un străin, să pleci Dincolo și să mănânci în fiecare zi la McDonald’s – juxtapunerea asta te face praf.“ Vezi Andrei Gorzo, „Un loc numit Dincolo – Occident“, Dilema, octombrie 2002, https://agenda.liternet.ro/articol/4767/Andrei-Gorzo/Un-loc-numit-Dincolo-Occident.html (ultima accesare, 13 aprilie 2020).
2 „Constituția Republicii Socialiste România din 1965”, textul actului republicat în Buletinul Oficial nr. 65/29 oct. 1986, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37735 (ultima accesare, 13 aprilie 2020) .
3 Vezi François Hartog, Régimes d’historicité. Présentisme et expériences du temps (Paris: Éditions du Seuil, 2003); Hans Ulrich Gumbert, Our Broad Present: Time and Contemporary Culture (New York: Columbia University Press, 2014). Vezi și Reinhart Koselleck, Vergangene Zukunft. Zur Semantik geschichtlicher Zeiten (Frankfurt am Main: Suhrkamp Verlag, 1989).
4 Vezi de pildă Mircea Malița, Cronica anului 2000 (București: Editura Politică, 1969); Radovan Richta (ed.), Civilizația la răscruce: implicațiile sociale și umane ale revoluției științifice și tehnice, trad. de Ihor Lemnij și Petru Năvodaru (București: Editura Politică, 1970); Alvin Toffler, Șocul viitorului, trad. de Leontina Moga și Gabriela Mantu (București: Editura Politică, 1973); Sergiu Tămaș, Cercetarea viitorului (București: Editura Politică, 1976); I. T. Frolov, Progresul științei și viitorul omului, trad. de Leonte Tismăneanu (București: Editura Politică, 1977); Ioniță Olteanu (ed.), Dialoguri despre viitor: cu Edward Kornish, Herman Kahn, Willis Harman, Alvin Toffler (București: Editura Politică, 1982). A se vedea și lucrările lui Pavel Apostol: Omul anului 2000 (Iași: Junimea, 1972), Calitatea vieții și explorarea viitorului (București: Editura Politică, 1975) sau Viitorul (București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977).
5 Vezi studiile semnate de Ana-Maria Cătănuș: „Official and Unofficial Futures of the Communist System: Romanian Futures Studies between Control and Dissidence”, în The Struggle for the Long-Term in Transnational Science and Politics: Forging the Future, ed. Jenny Andersson și Eglė Rindzevičiūtė (New York: Routledge, 2015), pp. 169-194; “Ceaușescu și studiile viitorului în România, I: Johan Galtung la București, 1974”, Arhivele Totalitarismului 25:1-2, 2017, pp. 250-267; „Ceauşescu şi studiile viitorului în România, II: Alvin Toffler la Bucureşti, 1976”, Arhivele Totalitarismului 25:3-4, 2017, pp. 240-252.
6 Mihai Botez și Mircea Ioanid (ed.), Viitorul comun al oamenilor. Comunicări prezentate la cea de-a III-a Conferință mondială de cercetare a viitorului, București, septembrie 1972, trad. de Claudia Dimitriu (București: Editura Politică, 1972).
7 Katherine Verdery, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, trad. de Mona Antohi și Sorin Antohi (București: Humanitas, 1994).
8 Vezi și Katherine Verdery, “’Etatizarea‘ timpului în România ceaușistă“, în Socialismul: ce a fost și ce urmează, trad. de Mihai Stroe și Iustin Codreanu (Iași: Institutul European, 2003), pp. 71-106.
9 Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om, trad. de Mihaela Eftimiu (București: 1994), p. 49.
10„Într-un viitor previzibil, lumea va fi împărţită într-o zonă postistorică şi o altă zonă încă înţepenită în istorie.” Fukuyama, op. cit., p. 29.
11 Nostalgia pentru perioada socialismului de stat ca discurs critic față de prezent a reprezentat la rândul ei cel mai adesea o formă de împotmolire în trecut fără să ofere nimic pentru viitor.
12 Expresia a făcut carieră în Germania. Vezi Ernst Nolte, „Vergangenheit, die nicht vergehen will,” Frankfurter Allgemeine Zeitung, 6 iunie 1986; vezi și Eric Conan, Henry Rousso, Vichy, un passé qui ne passe pas (Paris: Fayard, 1994).
13 Sara Jones, „Memory Competition or Memory Collaboration? Politics, Networks, and Social Actors in Memories of Dictatorship,” în The Changing Place of Europe in Global Memory Cultures: Usable Pasts and Futures, ed. Christina Kaenzle și Maria Mayr (Cham: Palgrave Macmillan, 2017), pp. 63-86, aici pp. 80-83.
14 Hartog, Régimes d’historicité, în special pp. 113-218.
15 Mirela-Luminița Murgescu și Bogdan Murgescu, „Tranziție, tranziții: conceptualizarea schimbării în cultura română”, în Istoria României prin concepte: perspective alternative asupra limbajelor social-politice, ed. Victor Neumann și Armin Heinen (Iași: Polirom, 2010), pp. 419-446, aici pp. 435-442.
16 François Hartog, „Présentisme et emancipation”, interviu de Sophie Wahnich și Pierre Zaoui, Vacarme 53, 8 noiembrie 2010, https://vacarme.org/article1953.html (ultima accesare, 8 mai 2020); vezi și Hartog, Régimes d’historicité.
17 Guess Who, „Locul potrivit“, https://www.youtube.com/watch?v=S5JBFYLII4g (ultima accesare, 8 mai 2020).
18 „Băsescu: Să nu mai facem o dramă din faptul că românii pleacă să muncească în afara țării“, Adevărul, 5 august 2010, https://adevarul.ro/news/societate/basescu-nu-mai-facem-drama-faptul-romanii-pleaca-munceasca-afara-tarii-1_50ae30367c42d5a6639a83de/index.html (ultima accesare, 8 mai 2020).
19 Klaus Iohannis, Primul pas (București: Curtea Veche, 2014); Klaus Iohannis, Pas cu pas (București: Curtea Veche, 2015).
20 Cristian Cercel, „No Politics, No Society: The Unbearable Lightness in Interpreting Romania”, openDemocracy, 6 ianuarie 2020, https://www.opendemocracy.net/en/can-europe-make-it/no-politics-no-society-unbearable-lightness-interpreting-romania/ (ultima accesare, 8 mai 2020).
21 https://futuremakers.ro (ultima accesare, 9 mai 2020).

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 81-92]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.