scrum (Casa de Editură Max Blecher) e unul din debuturile apărute în 2019 care mizează în exclusivitate pe afectivitate și pe o reconstrucție fidelă și exactă a stărilor pe care le decantează, departe de orice sofisticăreli – de limbaj, construcție etc. Veronica Ștefăneț face o selecție alertă dintr-un depozitar sentimental dezafectat, una pe care o desfășoară cu o precizie a detaliilor aproape fotografică prin felul în care își recompune filmele aproape în totalitate biografice; tăiate scurt și elaborate după niște criterii ce elimină, deci, orice formă de decorativism inutil sau exces confesiv, textele ei trasează o schemă a disperării discrete.

Rezultă de aici un ecosistem extrem de lucid, care funcționează, în primă fază, prin amânarea motivului dramatic ce stă la baza lui sub pretextul monotoniei generalizate. Unul care construiește, adică, pe linia filmelor cotidiene anoste, tensiunea tot mai evidentă – mai ales spre finalul volumului – a biografiei. În felul lor exuberant-nihilist, aproape exasperant de lipsa de sens, poemele se construiesc, pentru început, în direcția unor observații scurte despre mersul zilnic al lucrurilor. Nimic spectaculos aici, e o zonă de lucru care fluctuează între micile singurătăți ale adultului și schemele lor de conformism social aferente, și o ușoară revoltă, tradusă prin gesturi de ritualizare a banalului. Maternitatea, evenimentele austere de zi cu zi, relațiile de familie, uneori configurate din prisma unor flashback-uri intimiste – „[…] jocurile din ogradă și stropitul cu apă/ clasicii ruși de sub bancă ce mi-au distrus psihicul în școală/ fetele mele, vodca, counter-strike-ul, muzica, glumele/ acoperișul, anii flămânzi (în ’92 nu se știa de jazz)/ gardurile sărite, chișinăul, avioanele, munții din caucaz/ ieșirile la pescuit cu prietenii, scutecele, spitalele, căsnicia […]” – și dezolarea exercițiilor de sondare interioară, toate se derulează pe fondul unei luxurianțe a fragmentarismului, în care stă să irupă, deocamdată bine ținut în frâu, un focar tensionat.

E un regim de sensibilitate care se consumă peste tot cu un soi de nostalgie mocnită, de peste Prut, dominat de neputință & precaritate: „dulapul îmi crapă de cârpe, iar eu port aceeași cămașă/ pânza s-a subțiat și pe alocuri au apărut găuri mici// iată vine medicul și îmi suflecă mâneca albastră/ bagă perfuzia/ crede că e o intoxicație alimentară, dar de fapt luptăm/ cu toate semi-dramele, pseudo-dramele și dramele/ pe care le-am înecat în ultima jumătate de an în alcool// […] apoi merg acasă/ mama face terci, eu capricii/ copilul vine de la plimbare, îmi spune noutățile/ mă pupă și fuge în curte// tata aduce o cutie cu viniluri vechi/ lecții oranj de franceză/ vocea bine-cunoscută, printre zgârieturi și trosnete/mă întoarce în copilărie// am 6 ani/ stau pe balcon și desenez cu carioca/ un nene în halat alb cu o seringă în mână/ vocea din colț – je me cache de la pluie tu te caches de la pluie/ soarele îmi încălzește ceafa/ rândunelele fac cercuri// cămașa –/ cămașa mi-au rupt-o spre sfârșitul verii/ într-o încăierare penibilă pe plajă/ apoi tremuram sub umbrela găurită, cu materialul lipit de corp// iar noaptea/ când frica mă sufoca/ am revenit pe balconul oranj/ cu acoperișul de beton/ unde nu există pseudo-drame, semi-drame/ și cu atât mai puțin adevărate drame/ și niciodată n-o să mai fie”, tu te caches dans le vent. Cam așa procedează Veronica Ștefăneț cu toate textele din scrum, și anume le trece printr-un filtru curat al imageriei – și cu o frazare a discursului pe măsură –, construind un fel de preludiu minimalist pentru rana ce înflorește ceva mai colorat spre finalul volumului.

Adevărata textură a poemelor se insinuează, deci, treptat; după radiografiile actuale, ale experienței materne, biografiei și copilăriei retrospective, după câteva scurte episoade erotice și niște puseuri tot mai evidente ale bolii, textele Veronicăi Ștefăneț ajung, în cele din urmă, la convulsia lor funciară, până acum suspendată. E tot una cu origine biografică – moartea unuia dintre copii –, dar înregistrată la o scară mult mai intensă decât atunci când vorbea despre mărunțișurile cotidiene, se face, adică, printr-o incizie ceva mai alertă a dinamicii traumatice: „cum e să o faci după o pauză lungă/ mi-e frică să inspir prea adânc ca nu cumva să mă sufoc/ ţin minte cum e durerea de mușchi a doua zi,/ plăcută ca prima atingere de apă când ajung pe arșiță la mare// fiecare mișcare îmi dă câte un ecou pe corp/ amintirea stă pe suprafața pielii și mă sustrage din cotidian/ fragilitatea ei mă face să fiu mai atentă cu lucrurile din jur// rezemată de nuc, furnicile urcă pe spate/ mă desprind de umbra frunzelor, fac câțiva pași/ mă aplec// cu mare grijă/ ridic un pumn pe pământ/ cu mare grijă/ îl arunc peste capacul sicriului”, mai țin minte. E un câștig secțiunea asta de final a volumului, pentru că îl individualizează; dacă primele poeme aveau încă aerul temperat-domol al unei încordări fără un contur evident, disputată între mai multe părți fără să o reclame pe vreuna ca fiind definitorie, texte care îl succedă pe cel citat anterior – mai ales noroc, dante!, 15 mai, ne pare rău – par că au un control mai riguros al direcției și disting cu mai mare efect individualitatea poeziei Veronicăi Ștefăneț. Aici, ele se citesc ca și cum ar fi textele ei și doar ale ei, spre deosebire de primele poeme, în care nota individuală era mai greu de găsit.

În linii mari, deci, scrum e un fel de manual de adulthood cu toate traumele la purtător, în care aceea a fiului dispărut apasă cu greutate asupra tuturor celorlalte. Un debut nepretențios, user-friendly și mai ales onest prin felul în care își livrează angoasele.

_________________

* Veronica Ștefăneț, scrum, Casa de Editură Max Blecher, 2019

[Vatra, nr. 5-6/2020, p. 56]