Secolul 21: istorie recentă și futurologie (partea III)

 

Claudiu GAIU

Moderaţie şi catastrofă

Motto: „Mai devreme sau mai târziu va trebui să revenim la războiul civilizat pe care-l cunoştea încă Moreau, război care lasă popoarele în pace în vreme ce un mic număr de soldaţi îşi fac datoria; va trebui să revenim la arta retragerilor, la apărarea unei ţări prin fortăreţe, la manevrele domoale care cer timp, dar cruţă vieţi.”

       Chateaubriand

 

Două tipuri de anticipaţie într-un sigur paragraf

Prezenta criză şi soluţia impusă de autorităţi, cea a izolării generalizate, ne obligă la o stare pe care m-am amuzat să o numesc „presocratică”, a gândirii fără texte şi referinţe imediat accesibile. De fapt, aşa se scria şi-n epocile de filosofare non universitară, în vremea marii revoluţii ştiinţifice sau a Luminilor. Eşti singur, cu câteva cărţi rămase în bagaje, în plus faţă de strămoşi, ai acces la internet. În minus faţă de ei, o memorie şi o cultură mai slabe. Deci nu sunt motive de lamentaţie.

Am ales ca motto o ciudată previziune aruncată de Chateaubriand într-un text de mare luciditate. Personajul pomenit acolo, Moreau, e un general din vremea Revoluţiei franceze şi a războaielor napoleonene. Dizgraţia dictatorului pentru opţiunile sale republicane îl fac probabil să beneficieze de aprecierile monarhistului Chateaubriand. Observaţiile aristocratului scriitor, contemporane cu notaţiile lui Clausewitz despre război, se concentrează pe o transformare majoră a artei militare prin masificare! Dintr-o dată, adică după războaiele napoleonene, toţi marii strategi care armonizau exemplele antice cu experienţa personală, cad în desuetudine. O întreagă literatură care culmina cu studiul coloanelor şi liniilor militare prin care Frederic cel Mare triumfase asupra Europei devenea caducă. Prin disciplină şi număr, Marea Armată va reorganiza continentul dispreţuind nu numai regimul vetust al fortăreţelor sau cuiburilor de artilerie, dar şi hotare fizice, munţi, prăpăstii, fluvii. Pentru Chateaubriand războiul fusese ucis prin exagerare. Istoria îl va infirma pe Chateaubriand, regimul ororilor fiind abia anunţat de bătăliile de la Marengo, Austerlitz sau Waterloo. Dar se încrede el – el, îndeobşte atât de lucid şi capabil chiar şi de autoironie, mai ales privitor la tinereţea sa animată de elanuri militare contrarevoluţionare – în acest pronostic? Într-un alt fragment, preferat de Hannah Arendt, el vestea dispariţia viitorului pentru o omenire viitoare dezrădăcinată de trecutul său, de limbile familiei şi afectele casei. Şi în această epocă cu adevărat postistorică, mai vedea el oamenii capabili de temperanţă obţinută prin externalizarea  activităţilor militare, care nu mai privesc în fond pe nimeni? Sunt mai multe întrebări, cel mai uşor de tranşat prin strategia tăierii nodului gordian. În prima anticipaţie, avem de a face cu omul politic liberal. În cea de a doua cu un proroc dezinteresat.

Compromis şi detaşare

Primul regim de anticipaţie ne dezvăluie rădăcina reacţionară a liberalismului: pentru a continua să-şi susţină credinţele, în monarhie, în ierarhie socială, aristocraţia învinsă avea nevoie de libertăţile burgheze, de presă, de reprezentare parlamentară, de frecventarea cluburilor. La fel cum proprietarii americani îşi cuceriseră libertatea în raport cu coroana britanică, în ideea  de a se proteja mai bine de gloată. Democraţia reprezentativă nu era iniţial una a împuterniciţilor, a reprezentaţilor populaţiei, ci a celor care reprezentau ceva, o proprietate, o întreprindere, ceva ce-ţi dădea un nume, un obraz. Întâlnirea celor două clase, una proaspăt decăzută şi cealaltă recent înălţată, domoleşte înfruntarea lor iniţială şi împinge spre discursul moderaţiei. Pacea între vârfurile societăţii creează spaţii de gratuitate, fertile artei, individualismului, creativităţii, care mereu au anunţat prăbuşiri uriaşe: Belle Epoque, Golden Twenties, generaţia hippie. Liniile de demarcaţie între straturile suspuse nu sunt cu totul măturate, nici nu devin neapărat poroase, se instalează mai ales o concurenţă aşa cum arată această jumătate de frază despre cartierul aristocratic parizian şi noua mare burghezie:

„această clasă intermediară, inferioară cartierului Saint-Germain, deoarece îi făcea curte şi aspira la el, dar superioară tocmai pentru că nu era din cartierul Saint-Germain (…) se particulariza prin aceea că, detaşată de lumea bogaţilor, ea era încă bogăţia, dar bogăţia devenită mlădioasă, supusă unui scop, unui gând artistic, banul suplu, şlefuit poetic şi care poate râde.”

Bineînţeles, aceste detestări şi curtări, asocieri şi respingeri, nu sunt străine nici în mediile populare. Avem emigranţi, înnobilați azi politic prin apelativul grecesc de „diasporă” şi proletariatul intern, bugetari şi „la privat”, „creativi” şi „manuali”. Deja Marcel Proust avea dificultăţi să-şi înţeleagă liftierul care vorbea de servitoarea familiei ca despre „un angajat”, cuvânt cu totul străin pentru marea burghezie încă destul de conservatoare pentru a-şi considera slujnica parte a familiei lărgite. La rândul său, ea ar fi avut greutăţi să-şi descrie situaţia în termeni contractuali.

Dar să revenim la ce e mai interesant, la bogăţia detaşată de avere şi gândul artistic ce o însufleţeşte. Ea se poate desprinde nu numai de bani, dar şi de poziţia sa socială. Printr-o asemenea reflecţie artistică şi poetică, înţelegea încă Somerset Maugham în Bilanţul său (The Summing up, 1938) realizarea unei treceri elegante a puterii în mâinile muncitorilor. Pentru că e oricum inevitabilă şi pentru că burghezia îşi încheiase destinul istoric odată cu Războiul şi noua criză, ea ar fi trebuit să cedeze în mod paşnic frâiele guvernării muncitorimii, s-o integreze de pe acum în conducerea statului, pentru a o feri de grosolănii şi de stângăciile inerente celui nepriceput. Acest mare estet – spion şi diplomat în tradiţia multor scriitori britanici – s-ar fi văzut poate ca Chateaubriand, îndreptând bădărăniile noilor veniţi, de data asta nu burghezia citadină şi instruită, ci talpa poporului. Se vedea poate calmând tonul discuţiei în consilii de întreprindere, susţinând conferinţe de popularizare a artelor frumoase sau a operei.

Moderaţia ca exploatare

Împăcarea propusă de cei doi autori conţine o negociere politică. Primul o şi răstoarnă de dincolo de mormânt cu profeţia „no future” a cărei ştafetă va fi reluată de grupul punk Six Pistols, de astă dată cu trimiteri antimonarhice (God save the Queen/ The fascist regime). Dar să lăsăm pentru moment de o parte radicalismul său şi să-i urmărim celălalt mesaj, cel al moderaţiei liberale. El e cineva care revenea spre putere luând act de noile condiţii. El vroia să recupereze ce se mai putea din averi şi poziţii. La romancierul britanic intervenea un pronostic: teama că regimul proletar ar putea să nu fie suficient de curtenitor, că anumite erori ar putea fi evitate prin dresajul reprezentanţilor săi în sferele puterii. În dispoziţia lui de a ceda puterea era poate şi recunoaşterea faptului juisarea estetică nu e posibilă fără mizeria producătorului. Reluăm aici o lege formulată de filosoful marxist Michel Clouscard legată de juisarea dominanţilor: ea are nevoie de oprimarea dominaţilor.

„(…)juisarea mondenă este juisarea exploatării omului de către om. Ceea ce dă farmecul consumului surplusului e evident consumul, însă doar în măsura în care el este exploatare a omului de către om. În măsura în care celuilalt îi lipsesc cele trebuincioase.”

Aceasta este cheia detaşării de bogăţie, păstrând bogăţia, gândului artistic al banului ce ştie încă să zâmbească. Detaşarea îngăduie proiecţia. Anticipaţia se realizează mereu în condiţiile unei tranzacţii: sunt gata să mă adaptez, să intru în noul joc, aristocratul Chateaubriand în jocul burghez, burghezul Maugham în jocul proletar. Dincolo de aceste anticipaţii: aristocratul care aduce blândeţea unor timpuri mai paşnice, burghezul care e gata să cizeleze moravurile poporului alcătuiesc universul tipurilor liberale de moderaţie analizate, studiate, inventariate şi chemate de un Aurelian Crăiuţu (Elogiul moderaţiei, 2006;  A Virtue for Courageous Minds: Moderation in French Political Thought, 1748-1830, 2012; Faces of Moderation: The Art of Balance in an Age of Extremes, 2016 ). Reprezentaţii claselor superioare sunt gata să accepte un nou joc proiectând asupra viitorului o autoapreciere (virtutea centrului, moderaţia, bunul simţ).

Planificare şi catastrofă

Dincolo de jocul politic al moderaţiei, mai sunt două tipuri de anticipaţie care transcend negocierea politică. Avem mai întâi previziunea ce tinde spre ştiinţă, aducând de partea ei statistica şi strategia importată în economie din artele militare. Viitorologia astfel înţeleasă fost multă vreme, un instrument esenţial al statului, care fie că era vorba Vierjahresplan-ul nazist, de Cincinalul sovietic sau de Comisariatului Francez al Planului, unde lucrase o vreme un oarecare Alexandre Kojève. Cu succesul lucrărilor lui Norbert Wiener, cibernetica vine să se adauge tehnicilor de comunicare şi de anticipare. Anii 60-70 ai secolului trecut vor însemna un serios efort matematic şi filosofic de a reduce pe cât posibil neliniştile viitorului. Miza politică a acestui instrument devine evidentă odată cu atacurile la care este supus, ca falsificator al libertăţii pieţei. Adoptarea tot mai pronunţată a opoziţiei dintre planificarea economică şi piaţă a însemnat abandonarea în seama capitalului a gândirii strategice cu consecinţe dezastroase: decăderea căilor de circulaţie, privilegierea metropolelor, distrugerea sistemelor sociale de siguranţă (pensii, servicii sanitare, învăţământ), poluarea de dimensiuni cosmice (de la Pata Rât la sateliţii lui Elton Musk).

În fine, ultimul tip de regim al anticipaţiei la care ne oprim este cel al catastrofei. Deja am văzut că există o gândire a unui sfârşit al istoriei de origine romantică. Nu există viitor pentru că nu vor mai fi oameni sau în niciun caz mutaţiile spirituale şi biologice ale speciei nu vor mai corespunde umanităţii milenare construite în jurul transmiterii tradiţiei. E un mesaj ce pleacă din romantism pentru a-şi găsi expresii mai mult sau mai puţin inspirate în Martin  Heidegger, Vilém Flusser sau Paul Virilio.

Deja din prima parte a secolului al XX-lea gândirea catastrofei intervine pe scena politică ca element principal al organizării vieţii comune şi a războiului. Reichul de mii de ani sau sfârşitul comunist al necesităţii nu erau excesele totalitare ale unor minţi zvăpăiate, cărora li s-ar fi opus un liberalism al moderaţiei, ci o aplicare adesea mai consecventă a unor idei ale timpului. De pildă, în materie de rasism, naziştii sunt mai moderaţi decât americanii: principiul one-drop rule – o picătură de sânge negru în venele străbunilor te face negru – li se părea excesiv, o descendenţă îndepărtată evreiască putând fi corectată prin integrarea biologică şi culturală în masa germanică. Când, foarte târziu, în iunie 1944, Aliaţii debarcă în Normandia, trupele reprezentând ideologia antisemită germană nu au în faţă temperanţa burgheză, ci cu o armată profund segregaţionistă. Toate armatele implicate reprezentau o raţionalitate tehnică distructivă, de unde cursa înarmării nucleare care avea să marcheze practica politică şi gândirea strategică a anilor 50. Ideologia câştigătoare a cursei militaro-economice nu era cea mai avantajoasă pentru masa imensă de salariaţi. Existenţa blocului de est şi forţa unor partide muncitoreşti occidentale (uneori înarmate) în Europa meridională a obligat o vreme la compromisuri sociale. Însă acest răstimp s-a scurs.

Pentru a gândi o ieşire din mediocritatea generală a noilor clase medii, pentru a da un scop contingentelor de oameni obişnuiţi încartiruiţi în marile metropole, al cărui bun simţ s-a stricat în conformism ori chiar aderare entuziastă la egoismul dezindividualizării şi la centrismul totalitar desocializant, va trebui redobândită şi pusă la lucru o conştiinţă istorică, sigura care poate da elanul unei proiecţii în viitor care să ne scoată din repetiţia putrefacţiei. Practica gândirii istorice trebuie făcută laolaltă cu frecventarea unor gândiri alternative asupra catastrofei, mă refer aici la întreaga literatură de grâu şi de neghină a colapsologiei, a ecocidului, a finalului capitalocenului.

Existenţa unui viitor depinde de două momente:

(1) Denunţarea ispitelor şi amăgirilor moderaţiei ca negociere a puterii între cei care o deţin deja; moderaţia e chipul exploatării sulimenite şi acceptate de un public mediatic şi intelectual buimăcit.

(2) Recuperarea unei tradiţii romantice a relaţiei cu pământul trecutului şi a gestionării naturii: locuire, hrană, geopolitică; practic vorbim de asocierea poeziei lui Hölderlin cu practica leninistă a preluării puterii.

***

 

 

Enikő VINCZE 

Politica pandemiei, criza capitalismului și alte lumi posibile

 

Previziunile economice și epidemiologice dinainte de Covid-19, și politica românească la trecerea anilor 2019-2020

Conform Raportului pe anul 2019 elaborat de United Nations Conference on Trade and Development despre schimburi comerciale și dezvoltare,1 creșterea economică mai slabă de anul trecut atât în statele avansate cât și în așa-numitele economii emergente sau țări în curs de dezvoltare, a sugerat că în 2020 vom avea de-a face cu o recesiune globală. Declinul ciclic al activității economice și stagnarea afacerilor sunt inevitabile în capitalism,2 în cazurile mai severe acesta devine depresiune3. Cauzele noii recensiuni emergente au fost înscrise în însuși modul în care organizațiile internaționale și guvernele au soluționat ultima criza financiară. Politica soluționării crizei din 2008-2009 a însemnat opțiunea macroeconomică pentru austeritate, liberalizarea adică dereglementarea politicilor din toate sectoarele în favoarea pieței, precum și îndatorarea ca motor al creșterii prin stimularea consumului. În acest context, regimul Brexit și Trump promitea salvarea propriilor economii prin măsuri protecționiste și prin războiul comercial dus împotriva Chinei și Europei. Între timp, însă, marile probleme ale capitalismului neoliberal au rămas neadresate: valoarea tot mai redusă a cotei parte din PIB alocat forței de muncă (salariile) față de partea alocată capitalului sau profitului;4 reducerea cheltuielilor publice mai ales în servicii publice; slăbirea investițiilor productive față de cele speculativ-financiare; creșterea dioxidului de carbon în atmosferă.

Tot în 2019, în raportul său privind gradul de pregătire la nivel global pentru urgențe de sănătate, Global Preparedness Monitoring Board vorbea despre reala primejdie ca o pandemie respiratorie extrem de ucigașă și mobilă să erupă și să omoare între 50-80 milioane de persoane, distrugând 5% din economia lumii. Raportul constata că guvernele și organizațiile internaționale nu și-au făcut datoria de a se pregăti pentru astfel de urgențe, chiar dacă pandemii tot mai periculoase au continuat să apară din a doua jumătate a secolului trecut (Ebola, Mers, Sars, H1N1, gripa aviară, gripa porcină). Riscul sub care este lumea de azi înseamnă o mai mare vulnerabilitate datorită unor convergențe ecologice, politice, economice și sociale, inclusiv creșterea populației, intensificarea urbanizării, caracterul foarte integrat al economiei globale, accentuarea migrației transnaționale, și schimbările climatice. Raportul din septembrie 2019 a formulat câteva recomandări majore în ceea ce privește modul în care guvernele ar trebui să se pregătească să confrunte noua pandemie numită în februarie 2020, drept Covid-19 cauzată de virusul Sars-CoV-2. Dincoace de acest raport, timp de 10 ani, programul PREDICT al USAID a studiat bolile infecțioase cu transmitere dinspre viața sălbatică. Inițiatorul acestuia, Dennis Carroll afirma recent într-un interviu:5 de pe urma faptului că omul pătrunde tot mai adânc în lumea sălbatică prin proiectele sale de dezvoltare, sistemele ecologice ale animalelor devin perturbate, iar animalele sunt împinse înspre lumea umană, în timp ce virusurile care caută organisme în care să se reproducă, trec de la ele la om, cel din urmă nefiind o ființă mai specială din acest punct de vedere decât animalele. Chiar dacă oamenii de știință au început să atragă atenția asupra acestor noi tipuri de boli infecțioase, decidenții politici au luat în serios pericolele acestora doar în momentul în care ele au erupt, și au uitat să mai finanțeze cercetarea în domeniul riscurilor virale globale atunci când părea că ele au trecut. Efectele acestui întreg sistem de greșeli și omisiuni afectează toată lumea, dar va afecta mai puternic populația statelor care au sisteme de sănătate fragile. În plus, într-o lume globalizată cum este cea de azi, aceste riscuri sunt globale, și ele necesită un răspuns global, coordonat între țări.

În contextul predicțiilor de mai sus, în 2019 în România trăiam epoca celei mai mari creșteri economice (măsurată în creșterea PIB și rezultată din consumul intensificat legat de majorarea salariilor), dar și a scăderii producției industriale și a exportului.6 Opinia publică era, pe de altă parte, preocupată cu coșmarul alegerilor prezidențiale și al obsesivei pregătiri pentru alegeri parlamentare anticipate, ambele alimentate de dorința PNL de a-și asigura prezența totală pe toate palierele puterii de stat. Capitalismul românesc părea că duce ultimul său război împotriva comunismului întruchipat, în ochii săi, de PSD, dar și de ideile social-democrate în sine, astfel încât “românii mei” a-la Iohannis au devenit echivalenți cu votanții PNL. Pe baza legii privind achiziția sistemului de rachete Patriot prin intermediul guvernului american pe care președintele României a promulgat-o la sfârșitul anului 2017, contractul de achiziție a unei părți din acest sistem la un preț de 3,9 miliarde de dolari, ba chiar și o plată considerabilă în avans a fost pusă în funcțiune la sfârșitul anului 2019.

Apoi, după acapararea anevoioasă a guvernului de către liberali, s-a început pregătirea privatizării sănătății. În 4 februarie 2020, s-a adoptat ordonanța de urgență care a liberalizat accesul furnizorilor privați de servicii medicale la programele naționale de sănătate coordonate de CNAS. Primul caz de infecție confirmat din România cu noul coronavirus a fost înregistrat doar cu câteva zile mai târziu, în 26 februarie. De atunci se adeverește în continuu cât de eronată a fost seria de decizii luate cu scopul demantelării sistemului de sănătate publică, proces care nu a început, desigur, acum.7 Însă, în contextul curent, acesta s-a materializat printre altele în reducerea bugetului Ministerului Sănătăţii pe anul 2020 cu 22,8% faţă de 2019,8 fapt care de la izbucnirea epidemiei pe teritoriul României s-a dovedit a fi o decizie cât se poate de criminală.

Criza epidemiologică nu este o criză biologică, ci o criză a capitalismului 

Virusul, boala și moartea distrug ființa noastră biologică. Ele acționează brutal, direct și fiziologic asupra organismului nostru. Ne atacă corpul. Este dificil să facem abstracție de suferințele cauzate de această realitate. Când ne copleșesc, este imposibil să le vedem altfel decât ca fenomene biologice. Dar când reușim să ne distanțăm, este bine să observăm cum funcționează politicul prin ele, sau cum funcționează acestea prin politic. Criza coronavirus, ne spune Mike Davis, este un monstru alimentat de capitalism, iar moștenirea austerității care decapacitează sistemul de sănătate face ca acest monstru să facă ravagii foarte mari în toate țările, și în mod special acolo unde austeritatea a distrus cel mai mult. Conform lui, pandemia curentă face cu totul vizibil următorul argument: globalizarea capitalistă este nesustenabilită biologic în absența unei infrastructuri internaționale de sănătate publică.9

Pentru a arăta legăturile între Covid-19 și politică, precum spuneam în secțiunea anterioară a articolului, trebuie să conștientizăm că trecerea virusului Sars-CoV-2 la om se datorează unei dezvoltări făcute de dragul profitului care penetrează toate domeniile, inclusiv natura, și perturbează sistemele ecologice. Apoi, să recunoaștem că boala este, deocamdată, netratabilă în mod sigur și neprevenibilă, pentru că guvernările neoliberale nu au investit resurse în cercetarea în acest domeniu cu scopul de a avea vaccinuri și medicamente accesibile pentru toți. Mai departe, să realizăm: Covid-19 pare să fie ucigașă în cazuri de co-morbidități, iar prezența bolilor cardiovasculare, diabetice, canceroase, respiratorii și pulmonare în combinație cu care devine fatală, este copleșitoare în societatea de azi.10 În final, dar nu în ultimul rând, atunci când vorbim despre virus, boală și moarte, să nu uităm nici de condițiile social-economice care, în general, sunt un factor al (lipsei) sănătății oamenilor. Acestea generează inegalități enorme între ei și din punctul de vedere al speranței de viață. Speranța de viață este inegală în funcție de traiul pe care oamenii sunt constrânși să-l ducă, sau din punctul de vedere al capacității organismelor lor de a se apăra față de boli în funcție de condițiile lor de locuire și/sau de modul în care se hrănesc și/sau de condițiile de la locurile lor de muncă. În România, în 2018, speranța de viață la naștere era de 75.3 ani, în timp ce media UE-28 era situată la 81 de ani, cea din urmă depășită fiind în Elveția (83.8 ani), Spania (83.5 ani), Italia (83.4 ani), Suedia (82.6 ani) și în alte state. Roma Health Report din 2014 publicat sub egida Comisiei Europe pe baza unor date estimative ale Consiliului Europei ne arată, că în rândurile populației rome speranța de viață este cu 20 de ani mai redusă în comparație cu populațiile non-rome.11

Guvernanții creează și ei ideea că epidemia este pur și simplu un fenomen biologic sau natural care a generat o criză medicală ce va trece odată cu însănătoșirea și/ sau imunizarea omenirii.12 Pe această bază, ei își impun hotărârile/ acțiunile ca de la sine înțelese, ca practici prin care se realizează lupta împotriva răspândirii bolii. Cum fac acest lucru în cazul Covid-19? Prin impunerea distanțării sociale, a carantinării și a izolării, adică prin reducerea ființei noastre sociale la ființa biologică. Într-un fel, aceste măsuri încoronează, și tocmai făcând apel la coronavirus, politica neoliberală care ne-a îndoctrinat în ultimele patru decenii cu falsa idee cum că nu există societate, doar indivizi, separați și în competiție acerbă, dintre care unii merită iar alții nu merită să trăiască o viață demnă. În mod pervers, totuși, liberalii care ne conduc azi și vor să ne convingă să stăm acasă, au început brusc să vorbească despre solidaritate. Până acum ne despărțeau prin ideologia individualismului și competiției. Acum  ne spun să stăm departe unii de alții din solidaritate: din solidaritate cu alte persoane și mai ales cu persoanele în vârstă pe care să nu le îmbolnăvim dacă cumva purtăm, fără să știm chiar, virusul; din solidaritate cu medicii și în general cu sistemul medical pentru ca el, nepregătit fiind, să nu fie suprasolicitat dintr-o dată cu un număr copleșitor de mare de bolnavi.13

Crearea senzației că ne luptăm cu un inamic din regnul natural și nu cu o boală sistemică a societății capitaliste, se face și prin discursul științific al cifrelor oficiale privind cazurile de izolare, carantină, infectare și deces. Cifrele sugerează rigoare, însă doar până în momentul când ne întrebăm, ce reflectă ele de fapt: numărul real al persoanelor infectate, de exemplu, sau doar numărul cazurilor care s-au confirmat a fi infectate în urma testării. Până la urmă nu este secret: fluctuația acestei cifre de-a lungul ultimelor două luni reflectă numărul cazurilor confirmate prin testare, deci concluzia cum că numărul de infectări crește pentru că oamenii nu respectă regulile de distanțare socială nu este singura față a adevărului, căci el fluctuează și în funcție de numărul de teste efectuate. Iar cel din urmă depinde de capacitatea fizică de testare, însă și de strategia care se adoptă de către cei care controlează întregul proces în sensul de ce vor ei și când să devină informație publică. Cu atâtea nesiguranțe, nu este de mirare dacă oamenii încep să presupună că, de fapt, atunci când deciziile privind starea de urgență se iau, cică, pe baza acestor cifre, guvernanții ne manipulează și vor să justifice ceea ce este în interesul lor să facă, adică, să mențină starea de urgență pentru a putea, de exemplu, guverna netulburați de parlament și/sau de proteste. În mod cinic, marea vină de a fi guvernat prin ordonanțe de urgență, criticată în mod susținut de liberali, devine acum regula zilei peneliste, cei din urmă ajungând să conteste chiar parlamentul, asociindu-l cu „majoritatea pesedistă toxică”.14 În declarația sa de presă din 29 aprilie, în vederea delegitimării parlamentului, președintele țării a recurs la incitarea naționalistă a opiniei publice împotriva încă unui inamic ce poate fi activat și asociat cu dușmanul politic major, și anume maghiarii din România în frunte cu UDMR.

După declararea stării de urgență în România, a devenit clar foarte repede, totuși, că pandemia nu este doar o chestiune medicală, și că ea merge mână-n mână cu criza economică indusă de închiderea unor mari lanțuri de producție. De aceea, unii numesc această recesiune recesiunea carantinei.15 Doar unele sectoare economice puteau să continue să funcționeze prin munca de acasă a angajaților. Și doar unele munci esențiale continuau să se presteze efectiv în lumea reală: în sănătate, în salubritate, în comerțul cu ridicata, în sectorul delivery, dar și în construcții, chiar dacă cele din urmă se impuneau ca necesare mai ales din punctul de vedere al firmelor. Însă, în explicația multora, Covid-19 este acea „necunoscută” care generează criza economică, precum a fost considerat acum zece ani și colapsul financiar global în relație cu Marea Recesiune din 2008. Ca răspuns la această poziție, putem să mergem pe linia argumentativă a lui Michael Roberts, care ne spune: nici Covid-19 și nici prăbușirea financiară nu sunt niște elemente șocante ce apar din presupusul senin al economiei capitaliste armonioase.16 Recesiunea economică a început înaintea pandemiei, nu a fost creată de ea în mod întâmplător. Pandemia a fost să fie de această dată punctul care a transformat instabilitatea sistemică deja existentă în avalanșă, precum se întâmplă întotdeauna datorită contradicțiilor interne ale capitalismul. Ea nici măcar nu a fost o total necunoscută, pentru că cel puțin din 2018, Organizația Mondială a Sănătății anunța o nouă boală rezultată dintr-un virus care trăia original într-un animal, și care se presupunea că va trece la om undeva pe glob, unde dezvoltarea economică aduce oamenii și lumea sălbatică împreună.17 Roberts insistă pe de o parte asupra faptului că (și) această boală rezultă din dezvoltarea capitalistă făcută în logica profitului. Iar pe de altă parte arată că (și) această criză începe cu reducerea ofertei, adică cu oprirea producției, comerțului și investițiilor, ceea ce la un moment dat cauzează șocul cererii, pentru că, nemailucrând, oamenii încep să nu aibă bani ca să cumpere mărfurile produse, ceea ce la rândul ei afectează producția.

Roberts arată: speranța economiștilor că, după căderea bursei de valori sub impactul Covid-19 acesta își va reveni rapid, deci, investitorii trebuie să continue să investească – nu este una fondată, tocmai pentru că recesiunea economică era în progres încă dinainte de izbucnirea pandemiei. Însă, de pe urma anumitor măsuri de intervenție din partea băncilor centrale și rezervelor de stat sau a celei federale din SUA acest lucru s-a întâmplat:18 injectarea de lichidități în sectorul financiar, cumpărarea diverselor instrumente financiare, creditarea – au făcut ca bursa de valori să își revină în aprilie. Totuși, precum arată Roberts, trebuie să observăm că această revenire nu înseamnă și revenirea economiei reale, adică a producției. Fără cea din urmă, lucrătorii nu vor avea locuri de muncă și situația lor financiară va continua să se înrăutățească. Defapt, înainte de recenta recesiune veniturile lor nici nu revenise la nivelul de dinainte de criza din 2008, chiar dacă a crescut încet și puțin în ultimii doi ani, precum s-a întâmplat și în România. În plus, lumea azi este și mai interdependentă decât a fost în timpul celei din urmă, astfel încât rupturile în lanțurile de producție și de schimburi comerciale vor afecta toate țările, și cele care și-ar fi revenit mai repede din criză prin reluarea producției locale. Nemaivorbind despre posibilele ulterioare valuri ale virusului în sine, încă necontrolat de medicină și industria farmaceutică.

Și mai important, continuă Roberts argumentul său, chiar dacă statele implementează măsuri fiscale care să susțină activitatea economică și acordă credite întreprinderilor fragile, asta încă nu garantează că lucrătorii se vor menține în joburi și vor avea salarii adecvate și/sau putere de cumpărare care va face economia să meargă. Precum au arătat și recesiunile anterioare, economia niciodată nu și-a revenit în formă de V după ele. Iar acum, dacă criza actuală se leagă de pandemie, iar pandemia înseamnă riscuri și necunoscute, asta probabil va avea efecte și asupra temerii oamenilor de a-și asuma riscuri și în economie sau afaceri, dar pur și simplu și în a-și trăi viața așa cum au trăit-o înainte, consumând servicii de turism, festivaluri și altele asemenea, sau pur și simplu socializând cu încredere. Apoi, dacă capitalul va avea pierderi, va face totul ca să-și recupereze pierderile pe seama forței de muncă, adică va încerca să plătească salarii mai mici sau să înlocuiască forța de muncă umană cu tehnologia robotizată.

Cele de mai sus ne fac să afirmăm, că măsurile guvernului României luate până acum în contextul Covid-19 pentru a salva economia, nu vor face dreptate celor neîndreptățiți înainte de sau în timpul pandemiei, adică lucrătorilor, și până la urmă nici nu vor face economia să își revină repede așa cum își dorește ministrul de finanțe atunci când decide asupra  măsurilor ce se impun.19 Până în momentul de față, acestea s-au definit în funcție de speranța că economia se va redresa în totalitate în urma injectării de lichidități sau acordării de credite întreprinderilor mici și mijlocii și sprijinirii domeniilor falimentare prin susținerea de către stat a șomajului tehnic al angajaților. Mă refer aici la următoarele intervenții ale Guvernului României:

  • Pachet de măsuri în valoare de 3% din PIB pentru garantarea liniilor de credit şi subvenţionarea costurilor cu împrumuturile pentru IMM-uri, majorarea bugetului pentru sănătate şi acordarea de ajutoare pentru şomaj tehnic, plata pensiilor şi salariilor şi a cheltuielilor medicale din rezerva de finanţare care acoperă puţin peste cinci luni.20

  • Accesarea de către Guvernul României a liniei de asistenţă financiară pre-aprobată în valoare de 400 milioane de euro, acordată de Banca Mondială României sub forma unui ajutor financiar rapid, precum şi printr-o implicare pe termen lung…, din care vor fi sprijinite consolidarea serviciilor de intervenţie şi a celor medicale, minimizarea pierderilor pentru sectoarele public şi privat, precum şi protejarea vieţii cetăţenilor şi a calităţii traiului în general.21

  • Semnarea de către Guvernul României a unui memorandum privind un împrumut cu o valoare indicativă de un miliard de euro, din categoria împrumuturi pentru politici de dezvoltare de la BIRD, ramura de investiții a Băncii Mondiale, cu scopul de a diminua impactul economic al pandemiei de Covid – 19 asupra economiei locale.22

  • Rectificarea bugetară planificată, care se referă la majorarea Bugetului Ministerului Sănătăţii cu cel puţin un miliard de lei, pentru plata concediilor medicale, precum și la majorarea bugetului Ministerului Muncii cu 7 miliarde de lei, pentru continuarea plăţii şomajului tehnic, ca urmare a prelungirii stării de urgenţă.23

  • Cererea de la Comisia Europeană a sumei de 3,3 miliarde euro pentru susținerea IMM-urilor afectate de pandemia de Covid-19, din partea Guvernului României.24

De la moartea statului social la revigorarea statului polițienesc

În 2011, cuplul Băsescu-Boc a declarat moartea statului social și a implementat cele mai dure măsuri de austeritate pe care populația României le-a suferit după 1980 încoace. Justificarea acestora s-a făcut prin referire la criza financiară globală începută în 2008. Toate astea în contextul noului val de privatizări impuse ca și condiție pentru primirea unor noi linii de credite de la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.25 În 2020, cuplul Iohannis-Orban a instalat domnia statului polițienesc justificat cu reducerea răspândirii virusului, pregătindu-se chiar înainte de izbucnirea epidemiei pentru militarizarea si securitizarea țării. Apoi, ambele regimuri au făcut tot posibilul să scape de forța de muncă disponibilizată în urma privatizărilor și distrugerii producției interne atât în industrie, cât și în agricultură.

Cu cât aflăm mai multe despre cât de puține lucruri sigure cunoaște știința despre cum ne omoară virusul SARS-CoV-226 sau despre cum se însănătoșesc persoanele care își revin din boala Covid-19, simțim tot mai tare frica de a intra în contact cu orice sau oricine ar putea să fie purtător de viruși. În paralel, ne confruntăm cu anxietățile resimțite de pe urma izolării, dar și a neîncrederii generalizate în sursele de cunoaștere sau în politici salvatoare. Într-o astfel de stare, apariția și acceptarea autoritarianismului și a măsurilor polițienești care, ambele ne spun că au găsit Soluția adecvată de carantinarea pentru un „popor indisciplinat”, este pe cât de posibilă pe atât de periculoasă.

Primul caz de Covid-19 din România a fost confirmat în 26 februarie. Testarea a început foarte lent și anevoios, cifrele oficiale despre răspândirea bolii fiind mari pentru o lungă perioadă de timp la capitolul de număr de persoane aflate în carantină și în izolare obligatorie, nu la numărul de cazuri confirmate. Imperativul carantinării și izolării obligatorii la domiciliu a fost instaurat pe 26 februarie prin Ordonanța Ministerului Sănătății în legătură cu cei care intraseră în România din zonele cu risc ridicat din alte țări.

Pe 16 martie 2020, președintele României a semnat decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul țării pentru 30 de zile. Argumentul pentru această decizie era prespunerea naturalizată conform căreia ea este cel mai bun răspuns “în contextul evoluției situației epidemiologice determinată de răspândirea Covid-19”. În acea zi, în România se ținea evidența a 3008 persoane în carantină, 15546 persoane izolate și 158 de persoane confirmate cu această boală. Decese puse pe seama infectării nu au fost declarate până la final de martie. Imediat după declararea stării de urgență, România a solicitat derogarea de la aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în baza art. 15 al CEDO.

Prin Ordonanțele Militare succesive din 17, 21, 24 și 29 martie s-au impus o serie de condiționări și interdicții privind aglomerările de persoane și circulația persoanelor, precum și amenzi în vederea penalizării celor care nu respectă aceste prevederi. Prin OUG din 31.03.2020, amenzile au fost mărite la următoarele valori: minim 2000 lei și maxim 20000 lei, față de minim 100 și maxim 5000 de lei, cât erau până atunci. În 3 mai Ministrul Afacerilor Interne a declarat: „Până astăzi avem 1673 de dosare penale, în care sunt cercetate 2128 de persoane. În ceea ce privește restul contravențiilor, de la debutul epidemiei până azi au fost 308859 de persoane sancționate, iar valoarea amenzilor a fost în jur de 600 de milioane de lei. Cam 120 de milioane de euro.” Cu referire la județul Cluj, în ziua de 29 martie, un număr de 898 de efective angrenate (poliţiști, jandarmi, poliţişti locali, militari, ISU, SAJ și operatori privați de asistență medicală de urgență) au verificat 1140 de persoane cu privire la respectarea măsurii și interdicțiilor impuse. Numărul lor depășește totalul numărului persoanelor din județ aflate în carantină (217), în izolare obligatorie la domiciliu (235) și celor depistate pozitiv (179). Prin alte Ordonanțe Militare au fost carantinate două localități: municipiul Suceava (30 martie) și comuna Țăndărei (4 aprilie).

Pentru a reitera puterea majoră a Ministerului Afacerilor Interne în timpul stării de urgență de a emite ordonanțe care definesc măsuri obligatorii și de a militariza inclusiv poliția comunitară (precum sunt ele prevăzute în OUG 1/1999), precum și a Guvernului în ceea ce privește implementarea unor ordonanțe de urgență necontestabile, prin OUG 34/ 31.03.2020, cei acreditați cu puteri supreme și atribuții speciale în această perioadă, au suspendat și dialogul social.27

Pe 14 aprilie Președintele României a semnat decretul privind prelungirea stării de urgență cu încă 30 de zile. Cu câteva zile după, s-au declanșat mai multe incidente violente între forțele de ordine și persoane rome care trăiesc în zone marginalizate, sărăcite și în condiții inadecvate în București (Rahova și Ferentari), Ploiești, Bolintin Vale, Hunedoara, Săcele, Țăndărei.28 Parcă toate astea se întâmplase ca să justifice prelungirea stării de urgență, sau ca să îi înfricoșeze pe toți pe toate care s-ar gândi să nu se supună autorităților. Abuzurile poliției și instigările la violență din unele din aceste cazuri au început să fie documente de organizații rome. Din 17 aprilie MAI a anunțat mobilizarea masivă a forțelor de ordine și survolarea cu helicoptere. Echipe de polițiști și jandarmi au efectuat razii și în zona Pata Rât din Cluj-Napoca, IPJ Cluj declarând că “acţiunea a avut scopul prevenirii și combaterii faptelor antisociale, asigurării unui climat optim de ordine publică, precum și pentru verificarea măsurilor legale impuse prin ordonanțele militare.”29

Mulți ne-am întrebat, ce se află dincoace și dincolo de aceste amenzi și violențe provocate?30 Răspunsul meu este acesta: un stat care nu are capacitatea (pentru că și-a subdezvoltat-o în ultimele decenii), de a oferi servicii publice de sănătate de calitate. Un stat care ține mulți cetățeni de-ai săi în condiții de subdezvoltare infrastructurală, teritorială și locativă. Un stat care menține mulți dintre cetățenii săi în statutul de forță de muncă ieftină și umilită, folosindu-se de ei ca de avantajul său competitiv în capitalismul global contemporan atât în ceea ce privește munca în România, cât și în străinătate. Și, nu în ultimul rând, un stat care investește mai mult în forţele sale de ordine decât în sănătate, și atunci când nu poate testa sau îngriji în spitale, începe să înfricoșeze oamenii cu amenzi și bătăi. Prețul incapacității sistemului de sănătate publică, rezultată din subfinanțarea endemică capitalismului neoliberal, îl plătesc oamenii. Prin moarte și prin amenzi. Îmi este teamă, că în cazul marii majorități a gospodăriilor din România, nici mecanismele reproducerii sociale în sfera domestică nu o duc prea bine: condiții proaste de locuire, supraaglomerare, bani puțini, lipsa de economii, corpuri slăbite și psihicuri distruse. Cam aici stă România capitalistă după 30 de ani de economie de piață și democrație parlamentară.

Drept urmare, este clar: “intervenția violentă a forțelor de ordine față de comunitățile rome ghetoizate nu poate să îmbunătățească condiția socială caracterizată de privațiuni materiale și/ sau umilirea demnității umane. Ea nici nu își propune, de fapt, asta, ci urmărește altceva: este o demonstrație de forță menită să descurajeze orice revoltă față de situația în care ajung azi oamenii tot mai sărăciți și izolați, în condițiile în care revolta se poate asocia foarte rapid cu infracționalitatea prin atacuri discursive bine coordonate.”31

Pregătirea ieșirii din starea de urgență și din criza economică

În a doua lună a epidemiei în România (26.03: 1029 persoane – 25.04: 10635 persoane) au fost confirmate de aproape 12 ori mai multe cazuri de Covid-19 față de prima lună (26.02: 1 persoană – 25.03: 906 persoane). De-a lungul acestei perioade, testările s-au dublat de la o săptămână la alta, astfel că până 25 aprilie fuseseră procesate în total, la nivel național, 126645 de teste. Numărul cazurilor confirmate a crescut pe 26 aprilie la 11036, iar pe 3 mai a urcat la 13163 cazuri. Dată până la care au fost declarate 780 decese. Cu acest bilanț, după două luni de epidmeie, România se afla pe locul 32 în lume în privința numărului de cazuri înregistrate, dar pe locul 23 în ceea ce privește decesele.32

Dacă testările se vor continua, dată fiind chiar și doar numărul încă mare al persoanelor aflate în carantină și izolare forțată la domiciliu (33472 persoane pe 3 mai), este inevitabil ca numărul cazurilor confirmate (dar și al deceselor) să nu continue să crească până în jurul zilei de 15 mai. Totuși, decizia politică de ridicare a stării de urgență a fost luată, acum căutându-se instaurarea altor stări (de exemplu starea de alertă) în timpul căreia să se continue impunerea distanțării sociale și a controlul circulației oamenilor. Oricum ar fi, statul polițienesc va continua să funcționeze, intimidarea oamenilor prin forțele de ordine și amenzile usturătoare va continua și ea.

În ceea ce privește măsurile economice și sociale gândite pentru ieșirea din criză, acestea par să fie gândite sub marca statului austerității, chiar dacă premierul Orban aflat în izolare, la începuturile noului său mandat afirma într-o conferință de presă online din 15 martie: “Austeritatea nu a fost bună în ultima criză,”33 adăugând că așteaptă garanții ferme din partea Comisiei Europene în vederea susținerii angajaților. El mai spunea în acel moment, că un împrumut de la FMI nu ar fi indicat în acest context, pentru că, condițiile împrumuturilor de la FMI au fost întotdeauna restrictive cu privire la costuri. De la acea dată, însă, s-au întâmplat toate demersurile discutate în secțiile anterioare ale articolului. În plus, de atunci Comisia Europeană a dovedit că este dispusă să relaxeze controlul fiscalității pentru a liberaliza ajutoarele de stat, însă doar în ceea ce privește ajutoarele acordate firmelor.34 Nicio vorbă în aceste reglementări despre Europa social. Mai departe, de la acea data Banca Mondială și-a exprimat disponibilitate de a arunca bine-cunoscutul său colac de salvare către țările aflate în situații garve: “Țările vor trebui să implementeze reforme structural pentru a contribui la reducerea timpului recuperării economiei… În ceea ce privește țările care au reglementări excesive sau procedure care îngreunează schimburile comerciale sau alte activități economice, vom lucre cu ele pentru a promova piețele și creșterea rapidă” (declarația lui David Malpass, președintele BM, la întâlnirea virtuală a miniștrilor de finanțe din statele aparținâtoare G20).35 Între timp, pe plan național, se derulează diverse inițiative pe relația între stat și firme, de exemplu asta: „CoronaDigitalizarea: Soluții de accelerare a interacțiunii online dintre stat și companii,” inițiat de CursDeGuvernare.ro în parteneriat cu CIO Office din cadrul Secretariatului General al Guvernului. Iar companiile private se pregătesc la rândul lor cu pachetele de măsuri ce vor să le propună guvernului, precum: cererea din partea unor organizații din mediul de afaceri din România printre care Romanian Business Leaders, Camera de Comerț Olandeză-Română și altele, de a apela la FMI pentru un ajutor de 30 miliarde euro pentru economia locală;36 planul economic de criză pregătit de două luni de către task force-ul GLI ECOROM.37

Pentru alte lumi posibile

În lumina celor de mai sus, scenariul optimist al acestei crize conform căreia în momentul de față critic, mai ales în domeniile economice esențiale, lucrătorii și-ar putea renegocia interesele cu angajatorii prin intermediul sindicatelor, pare să se erodeze. De exemplu, ar fi fost și mai este încă o idee bună de a negocia creșterile salariale și protecția muncii ca o condiție impusă firmelor care primesc ajutoare de la stat sau beneficiază de stimulente fiscale pentru a fi salvate. Dar cum să se auto-organizeze muncitorii care au intrat în șomaj tehnic și nu au voie să iasă din casă? Cum să se organizeze lucrătorii esențiali de azi, dacă stau în mod constant sub frica concedierii sau trimiterii lor în șomaj de către angajatorii deveniți tot mai autoritari? Cum ar putea oricum slăbitele sindicate să reia negocierea cu statul, dar și cu lucrătorii?

Noi, activiștii pentru dreptate locativă, ne-am fi dorit ca în acest nou deal să se integreze și măsuri de locuire: creșterea numărului de locuințe sociale care să se atribuie în regim de urgență persoanelor fără adăpost și celor care locuiesc în condiții inadecvate și aglomerate; interzicerea evacuărilor; susținerea familiilor care nu au resurse să plătească utilitățile pentru a se asigura că au acces la apă, electricitate, gaz sau alte surse de încălzire; și, în general, un program guvernamental pe durată medie și lungă de construcție de locuințe publice astfel încât prin ele statul să răspundă la nevoile de locuire în diferite localități. Dar organizarea în timpul stării de urgență se poate face doar online, iar platformele online și telefoanele sunt mai nesigure ca niciodată.

Oricum ar fi, posibilitățile de manifestare a revoltei față de toate abuzurile menționate și în acest articol fiind atât de limitate, nouă, intelectualilor publici și activiștilor ne rămâne să ne folosim de luxul de a sta acasă și de a purta discuții online pentru a elabora viziuni radicale despre noile lumi posibile. Chiar dacă criza epidemiologică și criza economică curentă va fi “soluționată” de către statul polițienesc și al austerității conform ideologiilor și intereselor sale intersectate cu clasa proprietară ce urmărește să facă profit și din această situație, un lucru cu siguranță nu poate fi contestat de nimeni. Și anume, că această criză multiplă este una dintre cele mai grave crize ale capitalismului de după cel de al doilea război mondial, ea punând în pericol atât ființa umană biologică cât și starea sa materială și psihică, precum și întregul țesut social. Această criză reflectă că forța de muncă este esențială oricărei activități economice și fără ea nu poate fi salvată economia (nici măcar cea din perioada capitalismului financializat). Iar forța de muncă din România este una dintre cele mai exploatate din UE și din lume atât prin sistemul salariilor mici cât și prin sectorul locativ privat. Mai departe, nesiguranțele din jurul soluționării crizei medicale și a recesiunii economice trebuie să ne facă pe toți să recunoaștem, că “normalitatea” întreruptă de Covid-19 nu este normalitate. Pentru că nu este normal, revenind la România, ca aproape jumătate dintre angajați să câștige un venit minim pe economie care este cam jumătate din coșul de consum minim decent. Pentru că nu este normal ca atâția oameni să locuiască supraaglomerat, sau în condiții inadecvate, sau fără acoperiș deasupra capului, sau să fie sub risc de evacuare pentru că nu își pot plăti chiria privată, sau rata bancară, sau utilitățile din motive ce țin de nivelul veniturilor mici. Pentru că nu este normal ca sistemul de sănătate publică să nu poată satisfacă nevoile populației sărăcite de exploatarea economică nici măcar în timpuri pașnice, nemaivorbind despre perioade șocate de pandemii.

Precum spunea Naomi Klein într-un eveniment online din 26 martie, „Cum să învingem capitalismul coronavirus?”38, trebuie să avem încrederea să spunem că acesta este momentul când trebuie să schimbăm totul, pentru că a fi radicali acum este cea mai rezonabilă cale de a ieși din această criză. Sau cum observa Astra Taylor în cadrul aceleiași discuții: criza aceasta dovedește că banii există în societate, resursele pot fi mobilizate înspre sănătatea publică dacă este nevoie, deci trebuie să tragem concluzia că trebuie să facem presiuni pentru a folosi acest capital pentru binele public și în vremuri normale, nu doar în vremurile critice; însă este foarte crucial, continua ea, să politizăm și colectivizăm problemele cu care ne confurntăm pentru că doar astfel putem contribui la reconstruirea puterii celor care au nevoie de ea atât de disperat azi. Sau cum afirma Keeanga-Yamahtta Taylor cu aceeași ocazie: trebuie să arătăm, că cei care s-au îmbogățit de fiecare dată în capitalism, inclusiv cu ocazia ultimei crize economice, s-au îmbogățit pentru că alții și-au pierdut locuințele, au fost evacuați, au fost executați silit, au devenit persoane fără adăpost; trebuie să facem cumva ca să întrerupem acest ciclu al îmbogățirii din capitalismul dezastrului, și să nu mai revenim la normalul acestuia prin re-stabilizarea economiei bazate pe datorii care sacrifică oamenii pe altarul profitului.

Revenind la România, în Manifestul Pentru Dreptate Locativă din martie 2020, Blocul Pentru Locuire a abordat criza Covid-19 ca o pandemie a capitalismului și rasismului.39 Pe baza unei diagnoze fundamentate pe convingerile politice anti-capitaliste, feministe și anti-rasiste ale Blocului elaborate în ultimii ani, și bazate pe observațiile curente ale activistelor și activiștilor despre manifestările crizei în comunitățile rome marginalizate, deprivate și stigmatizate, precum și în rândurile oamenilor care nu au locuințe adecvate fiind expuși atât riscurilor infectării, cât și amenzilor abuzive, dar și violențelor, am formulat 14 revendicări privind locuirea și modurile prin care statul poate să asigure un stoc adecvat de locuințe publice. În acel document am concluzionat:

“Măsurile sociale de urgență sunt stringente azi, dar nu sunt suficiente pentru a asigura ieșirea din criza epidemiologică și economică. Nu sunt suficiente pentru a reduce efectele dramatice ale unor crize similare în viitor, care, precum știm, sunt inevitabile în capitalism. Este crucial ca această criză să nu se „soluționeze”, asemeni altora anterioare, în favoarea capitalului. Este vital să denunțăm și să depășim programele de ajustare structurală, care promovează piața și austeritatea ca soluție-la-toate. Acestea au fost impuse în ultimele decenii de marile organizații internaționale, precum Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, mai ales asupra „țărilor în dezvoltare” și „economiilor emergente” în schimbul unor noi și noi credite sau promisiuni de integrare în lumea „cea bună” a țărilor capitalismului avansat. Aceste programe au însemnat peste tot și întotdeauna măsuri împotriva sectorului public, austeritate și sărăcie, subfinanțarea sănătății, educației și locuirii publice, precum și subordonarea dezvoltării (în toate domeniile economice și sociale) logicii de bază a capitalismului: goana după profit.

Blocul pentru Locuire susține: pentru depășirea crizei și pentru o ordine social-economică justă care servește interesele oamenilor, este nevoie ca statul să investească în servicii publice, în mod special în locuințe publice. […]

Este timpul ca cei foarte bogați să plătească pentru tot ceea ce au furat prin exploatarea forței de muncă, speculă imobiliară și sustragerea resurselor statului în defavoarea celor mulți. Avem nevoie de măsuri radicale, care să asigure că ordinea economică post-criză va fi una a egalității și dreptății sociale. Este timpul ca privilegiații sistemului, din toată lumea, care au făcut profituri și averi enorme în ultimele decenii, să își plătească partea. Să contribuie masiv la costurile programelor de care este nevoie pentru ca starea de sănătate și situația economică a tuturor oamenilor să se îmbunătățească odată pentru totdeauna. Este timpul să se pună capăt regimului în care dezvoltatorii imobiliari, marii rentieri și furnizorii privați de utilități fac profituri enorme pe seama celor care abia supraviețuiesc de la o lună la alta!”

Cu câteva săptămâni după, observând cât de limitate sunt măsurile guvernului stării de urgență în domeniul social, salarial și locativ, chiar dacă starea de excepționalitate putea să sprijine mai adecvat persoanele fără adăpost, persoanele aflate în risc de evacuare, persoanele care nu pot plăti chiriile exorbitante, persoanele care au câștiguri la nivelul sau sub salariul minim pe economie, Blocul Pentru Locuire a adresat un Memoriu către Președinție, Parlament, Guvern, și în special trei Ministere.40 Memoriul „Actuala criză epidemiologică este și o criză socială și locativă. Urgență maximă: venit minim decent și locuințe sociale adecvate pentru persoanele cele mai afectate” a fost semnat de 53 organizații și peste 100 de persoane implicate în organizații civice și/ sau activism în domeniu social. Revendicările Memoriului au inclus printre altele următoarele:

Acoperirea serviciilor și beneficiilor sociale și a diverselor ajutoare în timpul stării de urgență pentru toate persoanele din grupurile vulnerabile.

Creșterea plafonului venitului minim garantat și redefinirea acestuia ca venit minim decent, în vederea asigurării tuturor persoanelor resursele financiare necesare pentru a acoperi valoarea coșului minim pentru un trai decent.

Creșterea numărului de locuințe sociale prin diverse mijloace (construcție, reconversie, expropriere, etc.), astfel încât ele să răspundă nevoilor locale reale;

Adoptarea modelului “locuință înainte de toate” (housing first) în distribuirea de locuințe sociale și susținerea persoanelor beneficiare printr-un pachet integrat de măsuri sociale și medicale, pentru cât timp au nevoie de ele;

În ceea ce privește posibilele fonduri ce pot fi mobilizate pentru a acoperi costurile venitului minim decent și locuințele sociale revendicate, am identificat următoarele:

Distribuirea fondurilor europene în afara mecanismului de concurs de proiecte, pentru ca ele să ajungă acolo unde este nevoie de ele, și nu doar acolo unde există capacitate administrativă sau firme de consultanță care pot să scrie proiecte câștigătoare.

Impozitarea progresivă a veniturilor, ca răspuns pe măsura problemei grave și persistente a sărăciei, evidențiate și amplificate de criza medicală, socială și economică declanșată de pandemie.

Crearea unui fond de solidaritate pentru locuințe sociale prin taxarea marilor averi și profituri, precum cele ale dezvoltatorilor imobiliari și băncilor, acumulate de-a lungul ultimelor decenii din afaceri imobiliare.

Blocul Pentru Locuire (cu toate grupările sale componente: Căși sociale ACUM!, Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, Dreptul la Oraș, ERomnja, RomaJust) este alături de alte câteva inițiative activiste din România care lucrează azi la reconfigurarea discursului politic despre capitalism și criza acestuia, dar și la creionarea unor viziuni radicale post-criză, printre ele Țara Muncii Ieftine, Urzica, organizația Dreptate. Respect. Egalitate. Protecție.Transparență, Mahala – Comunitatea Muncitorilor Militanți. Pe lângă asta, susținem organizațiile rome care se ridică împotriva rasismului și abuzurilor polițienești.

În contextul crizei de azi este nevoie de reconectarea mai multor teme într-o mișcare largă și de regândirea modurilor în care se poate realiza societatea bazată pe egalitate și justiție socială pentru toți. Este nevoie de conectarea tuturor mișcărilor antirasiste, antinaționaliste și feministe, care se alătură altor mișcări internaționale, pentru o societate fără exploatare și eliberată de sub dominația profitului. Militarizarea și securitizarea ca instrumente folosite de statul român în starea de urgență sub paravanul luptei împotriva unui virus, ne atrage atenția asupra riscului că statul, atunci când își propune să se întărească, nu face acest lucru pentru a pune capăt inegalităților și nedreptăților prin măsurile statului social, ci este dispus să devină un stat polițienesc ce merge mână-n mână cu cel al austerității. Toate astea pentru a susține în continuare și/sau în moduri noi clasa capitalistă dominantă. Față de această coaliție a profitului, pe lângă imaginarea altor lumi posibile azi este nevoie să ne constituim și subiectivitatea politică.

______________
[1] https://unctad.org/en/PublicationsLibrary/tdr2019_en.pdf
2 https://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2009/03/basics.htm
3 “Această criză este fără precedent. Am văzut cum economia mondială s-a oprit. Suntem acum într-o recesiune care este mult mai gravă decât criza financiară globală din 2008-2009 … 90 de ţări, adică aproape jumătate din cele 189 de stat membre ale FMI, au solicitat acordarea de finanţare de urgenţă de la FMI pentru a răspunde la pandemia de coronavirus…. investiţii de aproape 90 de miliarde de dolari au ieşit de pe pieţele emergente, mult mai mult decât în perioada crizei financiare din 2008. De asemenea unele state sunt afectate de scăderea dramatică a preţului materiilor prime.” (Kristalina Georgieva, director general FMI).
Organizaţia Internaţională a Muncii a anunţat că 25 de milioane de locuri de muncă vor fi pierdute în timpul pandemiei de coronavirus, iar reducerile reflectă cea mai profundă recesiune pe timp de pace din anii 1930 încoace.
4 https://www.mckinsey.com/featured-insights/employment-and-growth/a-new-look-at-the-declining-labor-share-of-income-in-the-united-states, https://www.oecd.org/g20/topics/employment-and-social-policy/The-Labour-Share-in-G20-Economies.pdf
5 http://nautil.us/issue/83/intelligence/the-man-who-saw-the-pandemic-coming
6 https://www.zf.ro/eveniment/economia-romaniei-jumatatea-anului-2019-pib-ul-crescut-4-4-t-ii-an-an-ritm-bun-pericol-isi-arata-coltii-industria-suferit-cadere-neasteptat-dura-iunie-efect-tensiunilor-globale-spun-analistii-18281904
7 Să ne uităm doar pe câteva date statistice privind numărul de paturi în spitale publice. Datele de pe Tempo-online arată: o scădere cu peste 40000 paturi din 1990 până în 2000; cu aproape 30000 paturi din 2000 până la integrarea României în UE; iar din 2007 până în 2010 cu încă aproape 8000.  Apoi, în 2011 președintele Traian Băsescu s-a apucat să creeze „statul performant” în timp ce colegul său de partid, premierul Emil Boc a „flexibilizat munca”. Și, din dorința de a se conforma imperativului de a continua privatizarea în tot mai multe domenii ca și condiție a împrumuturilor de la FMI și Banca Mondială – s-au apucat să taie paturile de spitale, spunând: „prea multe spitale, cu prea multe paturi şi prea multă activitate în spitale.” S-au apucat, defapt, de această muncă chiar mai devreme: din 2009 până în 2011 au dispărut din România aproape 12600 paturi de spitale. După 2012, numărul de paturi din spitalurile publice a fluctuat un pic în sus și în jos, astfel încât în 2018 a ajuns la 125034. Desigur, aceste date fiind calculate pe plan național, nu reflectă marile inegalități între localităși, județe și regiuni și din acest punct de vedere.
8 În paralel cu această reducere, Ministerul Internelor a primit cu peste 13,16% mai mult comparativ cu 2019, iar bugetul  Ministerului Apărării s-a majorat şi el cu 16,1%. https://www.zf.ro/eveniment/surpriza-bugetul-2020-sanatatea-primeste-lovitura-guvern-ii-taiat-bugetul-primeste-multi-bani-unde-scad-fondurile-munca-transporturile-apararea-ministerele-fericire-18669446
9 https://inthesetimes.com/article/22394/coronavirus-crisis-capitalism-covid-19-monster-mike-davis
10 https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/the-top-10-causes-of-death
11 https://ec.europa.eu/health/sites/health/files/social_determinants/docs/2014_roma_health_report_es_en.pdf
12 GPMB: A World at risk. Annual report on global preparedness  for health emergencies, September 2019, https://apps.who.int/gpmb/assets/annual_report/GPMB_annualreport_2019.pdf?fbclid=IwAR1howFukPNrfmN91II-CKxPuEIlJoQXPfNIyo-S6wZUDhm9un4vp279bQs
13 În orașul Cluj, mișcarea Căși sociale ACUM! a fost cea care a atras atenția și asupra nevoii de a aplica principiul solidarității și îngrijirii în relație cu persoanele care locuiesc în zone marginale și în condiții inadecvate, precum și cu lucrătoarele și lucrătorii din salubritate, spații verzi și curățenia orașului.
14 https://www.presidency.ro/ro/media/declaratia-de-presa-sustinuta-de-presedintele-romaniei-domnul-klaus-iohannis1588152968
15 Ben Steverman: The Pandemic Will Reduce Inequality – or Make It Worse, in Bloomberg Businessweek, 29.04.2020.
16 https://thenextrecession.wordpress.com/2020/03/15/it-was-the-virus-that-did-it/
17 https://edition.cnn.com/2018/03/12/health/disease-x-blueprint-who/index.html
18 https://thenextrecession.wordpress.com/2020/05/02/the-scarring/
19 https://www.agendaconstructiilor.ro/files/actualitatea-interna/florin-ci%C8%9Bu-inca-nu-s-a-oprit-niciun-santier-de-lucrari-publice-din-portofoliul-guvernului.html
20 https://stirileprotv.ro/stiri/financiar/citu-deficitul-bugetar-poate-depasi-5-din-pib-ce-spune-despre-un-imprumut-de-la-fmi.html (30.03.2020).
21 https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/romania-imprumuta-400-de-milioane-de-euro-de-la-banca-mondiala-cum-vor-fi-folositi-banii.html (03.04.2020).
22 https://stirileprotv.ro/stiri/politic/guvern.html (07.04.2020).
23 https://www.zf.ro/eveniment/guvernul-discuta-o-rectificare-bugetara-dar-are-o-marja-de-manevra-mica-pentru-ca-80-din-cheltuieli-nu-pot-fi-miscate-adica-reduse-19056756 (08.04.2020).
24 Cererea a fost aprobată de CE conform Comunicat de Presă. Ajutoare de stat: schemă de ajutoare a României, 11.04.2020 https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/ro/ip_20_649)
25 Enikő Vincze, Glocalizarea neoliberalismului în România prin reforma statului şi dezvoltarea antreprenorială, in Epoca Traian Băsescu. România în 2004-2014, coordonat de Florin Poenaru și Costi Rogozanu, pp. 245-277
26https://edition.cnn.com/2020/04/21/opinions/bergen-osterholm-interview-two-opinion/index.html?fbclid=IwAR1isYy6n821CYHxMvD6HHAbHk4Tol-bWyiZ2ejjtUPIaMW9cY0JWT1mlO0; https://nymag.com/intelligencer/2020/04/we-still-dont-know-how-the-coronavirus-is-killing-us.html?utm_medium=s1&utm_campaign=nym&utm_source=fb&fbclid=IwAR3wX-h2izzFPjoEwiUNc59cvrRoFYDbiuMMKpSknOR4YC0QMcBJ3bTnLEA
27 Art. 33(1) al OUG 34/ 2020 prevede: “Pe perioada stării de asediu sau a stării de urgență, normele legale referitoare la transparența decizională și dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgență ori care sunt o consecință a instituirii acestor stări.” https://www.cartel-alfa.ro/ro/comunicate-57/suspendarea-dialogului-social-este-un-grav-abuz-73/
28https://wwwb.agerpres.ro/comunicate/2020/04/24/comunicat-de-presa-romani-criss–492595
29 https://www.stiridecluj.ro/social/controale-in-zona-coloniilor-de-romi-de-la-pata-rat-mai-multe-persoane-au-fost-duse-la-sectia-de-politie-video
30 https://www.libertatea.ro/stiri/statul-temator-cu-scandalagiii-dur-cu-oamenii-care-matura-strazile-din-cluj-in-vreme-de-pandemie-jandarmii-au-dat-cu-spray-lacrimogen-2963807, https://www.libertatea.ro/stiri/revolta-lucratori-salubritate-boli-2964875, https://casisocialeacum.ro/wp-content/uploads/2020/04/CARAMIDA-Nr11_de-citit.pdf
31 https://www.libertatea.ro/opinii/coronavirus-violenta-politie-2967522
32https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sanatate/2-luni-de-la-primul-caz-de-coronavirus-din-romania-bilantul-a-ajuns-intr-un-punct-cheie-1297644
33 https://www.zf.ro/politica/premierul-ludovic-orban-avem-bani-de-cheltuit-nu-exista-probleme-cu-finantarea-cheltuielilor-18990046
34 https://www.arenaconstruct.ro/ce-permite-temporar-ajutoare-de-stat/
35 https://www.worldbank.org/en/news/speech/2020/03/23/remarks-by-world-bank-group-president-david-malpass-on-g20-finance-ministers-conference-call-on-covid-19
36 https://www.zf.ro/imm/marile-companii-cer-guvernului-sa-apeleze-la-fmi-pentru-a-trece-criza-economia-are-nevoie-de-un-ajutor-de-circa-30-mld-euro-adica-15-din-pib-19054967 (07.04.2020).
37https://www.zf.ro/opinii/atentia-companiilor-private-gli-ecorom-numele-cod-task-force-ului-19107006 (29.04.2020).
38 Haymarket Books online teach-in, How to Beat Coronavirus Capitalism, https://www.youtube.com/watch?v=5lxwLHRKaB0
39 https://bloculpentrulocuire.ro/2020/04/02/manifest-pentru-dreptate-locativa-impotriva-pandemiei-capitalismului-si-rasismului/
40 https://bloculpentrulocuire.ro/2020/04/15/venit-minim-decent-si-locuinte-sociale-pentru-persoanele-cele-mai-afectate-de-criza-covid-19/

***

 

Alexandru MATEI 

Îngerul istoriei s-a oprit să facă pipi

 

Înainte de a scrie orice despre viitor, aș dori, în chip de disclaimer, să atrag atenția că prudența, ca și oportunismul meu nu-mi sunt mari calități. Faptul c-am pierdut vreo mie de dolari (cu tot cu dobândă) la FNI în 2000 ar avea scuza unui risc simplu de asumat: dacă tot aveam un salariu de 60-80 de dolari pe lună (chiar și 40 la un moment dat, în funție de inflație, între 1998 și 2000), mi-am spus că n-ar fi mare lucru să risc mare parte din ei ca să-mi iasă dublu sau nimic. Locuiam cu mama, dădeam meditații, nu-mi pare rău. A, că banii au ajuns la un domn, SOV, e ok cumva, pentru că cele câteva articole din Idei în dialog mi-au fost plătite, și la urma urmei cine să finanțeze cultura națională dacă nu niște fraieri (pe care, acum, ia-i de unde nu-s)?

N-a trebuit să apară filmul documentar După 30 de ani ca să știu cum au fost guvernele de dreapta dintre 1997 și 2000, deși tot răul spre bine: UE, NATO, plus câteva victorii, pe final de carieră, ale lui Hagi & Co, ca să nu ni se acrească de tot în țara SOV.

Jobul meu de la Spiru Haret a fost însă o cale – ancilară, dacă vreți – de supraviețuire în condiții de oarecare activitate de intelectual public, de prin 2007 și până la Criză, când media explodase, pentru că veniturile ele însele urcaseră rapid. Dar niciodată n-am crezut că va veni un moment în care NU VOR MAI EXISTA DESTUI STUDENȚI. Sigur, datele erau acolo. Acum, retrospectiv, totul se explică. O groază de români au plătit, modic, pentru a poseda o diplomă universitară în schimbul unor eforturi, altele decât financiare, minime. Au plătit însă unui același patron – care nu mă îndoiesc că n-a profitat – și asta a deranjat, povestea trebuia să se termine. Ea s-ar fi terminat însă și în lipsa scandalului diplomelor de la Spiru, așa cum se întâmplă acum, când majoritatea facultăților de științe umane de la Stat caută și nu găsesc destui candidați. N-am anticipat asta, am crezut că voi avea același loc de muncă o viață, că studenții există așa cum există oameni, aer, anotimpuri.

Ca să nu mai spun că epidemia asta n-am anticipat-o deloc, evident. Poate de-asta am plecat în Franța pe 9 martie, dar spiritul de conservare m-a trimis înapoi pe 17, mai devreme decât era planificat, și m-a aruncat două săptămâni între pereții unei garsoniere – pe care, da, e drept, o am.

De ce zic toate astea? Poate pentru că eu, ca literat, am fost cumva ținut, m-am lăsat izolat sub un clopot de sticlă. OK, mi-am permis asta, n-am dus-o acasă nici foarte bine, dar nici foarte prost, de ce să nu recunosc, așa încât am putut să citesc o groază de texte inutile. Și am avut răgaz să învăț o limbă, franceza, despre care pe Quora scrie că e bine s-o înveți ca să citești Molière sorbind dintr-un pahar de vin în demisolul casei părintești (carevasăzică, doar într-o casă cu demisol îți permiți să înveți franceza în loc să faci altceva).

Așa, am ajunsă să citesc French Theory. Teoria franceză e foarte spectaculoasă și-ți oferă instrumente de gândire, de argumentare – calitățile ei retorice sunt dincolo de orice îndoială – dar, în fața realității, pare să fie ca desenul din nisip despre care Foucault scria că e însuși „omul”. Care om, prin anii 60, sub pana lui Michel, tindea să dispară sub niște flecuștețe de valuri. Ceva mai încolo, Lyotard scria că s-a zis cu puterea intelectualului public care n-are decât cultură generală – adică inclusiv cu el însuși –, ceea ce era cât se poate de adevărat, dar n-avea nimeni urechi de auzit. Ceva mai la vale, Michel Houellebecq șterge pe jos cu științele umane francofone și se miră că un Sartre habar n-avea de științele tari. Just. Faptul că eu m-am apucat să fac litere, și încă franceze, la vreo 15 ani după sentința lui Lyotard, spune multe despre inconștiența celui căruia îi pretindeți acum salturi futurologice.

Teoria franceză are însă o calitate – are, spun, căci ea supraviețuiește, cu greu ce-i drept – pe care i-o găsește Gilles Deleuze tocmai lui Sartre (În Ile déserte, „Il a été mon maître”): anume o forță (re)generativă pe care nu se poate să n-o simți până spre buza anilor 80, atâta vreme cât ea face masă critică, căci e emisă de mai mulți autori – în ciuda unor divergențe – laolaltă. Asta nu-i scuză utopismul. Într-o carte recentă, Patrice Maniglier – unul dintre tinerii încă filosofi francezi de care mă simt aproape și prin formația mea de literat, dar nu numai – povestește cum Deleuze îi scrie unui student, prin anii 1970, cum că el face parte din „ultima generație care a fost asasinată cu istoria filosofiei” (P. Maniglier, La Philosophie qui se fait, Cerf, 2019). În anii 90, povestește Maniglier, citeau acest text tocmai niște studenți care erau din nou asasinați cu istoria filosofiei și care nu puteau decât să compătimească optimismul maestrului spinozisto-bergsonian. Și vă mai dau un exemplu acuzator, tot recent. Destul de proaspăt ajuns în State, Matei Călinescu îi scrie lui Ion Vianu, abia plecat de la București în Franța și apoi în Elveția, despre „voga antimarxismului filozofic” francez, care-l „îngrijorează”, pentru că „intelectualii (și în special cei francezi) au un miros aproape infailibil pentru cauzele pierdute”(scrisoare din 1977; Scrisori din exil, Humanitas, 2019). Pentru că Matei însuși era un intelectual, s-a înșelat chiar el: anti-marxismul poate mai puțin, dar anti-comunismul a câștigat pe termen mediu și lung și a devenit un curent de opinie mult mai mediatizabil decât teoria. Asta poate și pentru că, cel puțin o perioadă, a fost militantă – până în 1989 – iar apoi a avut răgaz vreo câțiva ani să-și savureze victoria.

Pe măsură ce ne apropiem de prezentul de azi, pare că intensitatea cu care circulă informația, veche și nouă, e atât de mare încât am ajuns la hiper-conștiință istorică și estetică. Observăm și ne raportăm la detalii care treceau neobservate cândva, hiper-reflectăm istoricist, ne walter-benajminizăm creierul în fiecare moment de „activitate intelectuală”. Poate că, dacă albina tocmai a fost declarată ființa vie cea mai importantă în prezent, Walter Benjamin a devenit, după 1990, intelectualul occidental cel mai contemporan cu noi, dar ne foarte greu să înțelegem asta și mai ales ne e greu să știm dacă avem vreo sarcină sau nu pornind de aici. Prin scrierile lui mi se pare că trece azi orice inflexiune, orice re-gândire și re-venire a diverselor forme de real – care, azi, se numesc forme de viață. Benjamin este cel care a surprins îngerul istoriei în plină goană. Și e ca și cum, astăzi, îngerul istoriei s-a oprit puțin la benzinărie, pe de-o parte ca să alimenteze, pe de alta pentru că-i obosit și vrea o cafea, și-și continuă cursa în gând, în timp ce se uită cum trec mașinile pe autostradă. Și nu știm dacă mai pleacă.

Dar, ca să nu dau bir cu fugiții, livrez și eu un mic pachet futurologic, touchfree, și plec. Impetuoasă, teoria de odinioară a fost pusă să-și aleagă între două proceduri de insolvență: una, să reia dialogul cu științele tari; a doua, să-și găsească alte cauze, solvabile. Cred că pandemia de-acum nu face altceva decât să o constrângă și mai tare să aplice protocoalele pentru a avansa pe calea celor două proceduri. Pe de o parte, să recunoaștem că ignoranța științifică nu-i de lăudat. De acord, o spusese Lyotard, dar obstacolul e mai mare: într-un articol mai vechi, Tolontan scria să toată cantitatea de informație stocată (off- și on-line) după 2008 încoace e mai mare, cantitativ, decât toată informația înmagazinată de la începuturile omenirii și până în 2008. Sigur, în condițiile astea, Big Data are rolul ei, dar și aici vorbim despre reconstrucții care ajung la obiecte noi, cu bias-uri inconturnabile, nu la „ce-a fost”. Mi se pare astăzi aproape imposibil să știi „adevărul” într-o groază de situații importante și foarte comentante tocmai în spațiul public. Iar sărmanul Habermas, care urmează să facă 91 de ani peste unșpe zile (din momentul în care tastez aceste rânduri), probabil că e prea în vârstă, din fericire, pentru a-și dea seama cât de mult a subevaluat, în plină explozie mediatică, hăul spațiului public în care se lupta să țină-n frâu raționalitatea comunicațională.

În ciuda acestui obstacol major – și pe care nu văd cum îl putem elimina în timp, el va deveni tot mai mare – se poate spune că omul care a reușit cel mai bine să înnoade știința și retorica intelectuală de larg consum este Bruno Latour: mai bine decât filosofii cognitiviști, și probabil mai bine și decât economiști. Fără el, ce-ar face astăzi o bună parte din științele umane, inclusiv domeniul studiilor literare? Pentru că nu doar că asta a făcut Latour, nu doar c-a înnodat știința tare cu știința umană, dar a dat acestui nod valoarea de cauză, pe care o putem numi, în ciuda sonorității bucolic-iehoviste, ecologică. E drept că această cauză are, spre deosebire de cauza traiului mai bun, ca și de cauza fericirii, o bătaie mai lungă. La Marx și la Freud era mai simplu, pentru că vorbeai de upgradări pentru a avea și pentru a fi, de obținut prin două feluri de acțiuni, una în care tu vorbești și treci la act asupra celui care nu răspunde, alta în care tu vorbești, dar nu ceri decât să fii ascultat. Cauzele minorităților mi se pare că decurg de aici, din inegalitățile pe care Marx și Freud le pun în lumină, privite din perspectiva constructivismelor pe care diverși „mitologi” (în sens barthesian) le-au pus la punct în ultimul secol. Până să apară stringentă, cauza ecologică generează mai mult niște mode, îi dă marketingului de lucru, dar asta nu-i neagă importanța. Până în urmă cu două luni, cauza ecologică era, după cele economice și „psihologice” (tot mai individualizate, însă), cea mai urgentă.

Rămâne de văzut, acum, în ce măsură cauza ecologică se va arăta utopică și-n ce măsură va da roade. Cred că orice cauză, odată asumată, lasă o dâră groasă de iluzie, de fum, dar aduce, pe termen lung, progrese. Senzația mea este că motoarele poluante economice se vor reîncinge o perioadă și că, până la palatalizarea crizei, exigențele ecologice vor trece pe planul doi. Latour nu pare să-l fi apreciat prea mult pe Bataille, deși Georges Albert Maurice Victor avea dreptate: ar trebui să ne lăsăm de țigări, alcool și droguri, ca să trăim mai mult. Ar fi trebuit să ne lăsăm de ele demult, de altfel, întru solidaritate progresistă, și e drept că ne-am mai lăsat. Individual și imediat vorbind, pare că suntem mai puțin vicioși decât înaintașii, dar asta doar pentru că societățile de azi reușesc să camufleze mai bine tot ceea ce excretă. La urma urmei, nimeni nu ne mai cere să trăim veșnic, ci doar să facem în așa fel încât să trăim cât mai mult putem. OK, dăm focul mai mic, dar suntem foarte mulți care avem aragaz.

Am zis: nu mă bag să prognostichez cât vor fi dobânzile la credit la anul, când se va rescumpi benzina și de câte ori va crește costul tratamentelor stomatologice. Nici nu vreau să mă gândesc câți candidați vom avea la anul la facultate, dar sper ca unii dintre cei care voiau să plece la studii în străinătate să rămână în țară. Și nici când și cum o să fiu și o să fie la mare.

***

 

Cristian NICHITEAN 

„Dar dacă acesta nu mai e capitalism, ci ceva mai rău?”

 

1. O butadă cândva celebră printre oamenii de știință spunea că este greu să faci predicții, mai ales cu privire la viitor. Imediat după realegerea lui Richard Nixon în 1972, săptămânalul financiar Business Week scria: „consumatorii, oamenii de afaceri și investitorii pot planifica cu încredere – 1973 va fi un an excelent pentru economie. Acesta este consensul clar al marii majorități a economiștilor, al companiilor de consultanță economică și al tuturor modelelor econometrice recunoscute. Așteptările pentru afaceri bune sunt aproape unanime”. 1973 a adus în schimb primul șoc petrolier și a aruncat în criză modelul economic keynesian. Între timp realitatea a devenit și mai complexă, aparent însă și mijloacele de prevenire a crizelor. În 2005 Alan Greenspan, la acea dată președinte al Federal Reserve, afirma că „utilizarea unei game tot mai largi de derivative și aplicarea corelată a unor abordări mai sofisticate pentru măsurarea și gestionarea riscului sunt factori cheie care stau la baza rezilienței superioare a celor mai mari instituții financiare ale noastre”. Din nou, realitatea a ținut să-l contrazică. Filosofia critică a încercat să țină pasul în reflectarea complexității și volatilității economiei contemporane. Jürgen Habermas a propus o dihotomie între sistem și lumea vieții. Sistemul e opac, abstract și autonom. Lumea vieții își găsea expresia în ringul tot mai strâmt al acțiunii comunicative, limitată de ireversibilă a complexității sistemului. Dar anii ʼ80 și ʼ90 au fost în primul rând scena disputei cu privire la postmodernism. Criticii marxiști au relaționat mutațiile socio-culturale postmoderne cu anumite dezvoltări în interiorul sistemului capitalist, respingând în general soluțiile teoretice care sugerau emergența unei societăți post-industriale ce ar fi reprezentat depășirea calitativă a capitalismului. În ce-l privește, discret în privința logicii sale interne de funcționare, postmodernismul nu a îndrăznit să afirme „capitalul e mort”. Preocupat mai mult de indentități culturale și acțiuni locale, s-a mulțumit să-i recunoască tacit supremația, excluzându-l din discurs și expediindu-l în zona nereprezentabilului sau a incognoscibilului. O face în schimb McKenzie Wark, în ultima sa carte, Capital is Dead (Verso, 2019). În parte diagnostic, în parte provocare, ea are totuși spiritul unei predicții: în viitorul apropiat este plauzibilă o ieșire din capitalism, dar una spre mai rău. Deși scriitura e postmodernă, gestul e totalizant, chiar dacă la modul negativ.

2. După Wark, trăim emergența unui mod de producție postcapitalist, impulsionat de o revoluție internă în rândul claselor conducătoare, după ce contestarea externă a capitalului de către muncă a eșuat. Această mutație a fost făcută posibilă de o revoluție științifică și tehnologică diferită calitativ de forțele de producție dezvoltate de capitalismul industrial. Trenul revoluției comuniste a trecut: comunismul era negarea capitalismului, dar între timp capitalismul s-a transformat în altceva, ceva mai rău. Efectele de suprafață ale prezentului sunt articulate de alte forțe decât cele aflate în joc în perioada de glorie a capitalului industrial. Desigur, Wark recunoaște că avem destule motive să mai credem că suntem încă în capitalism. Demersul său are aparența unei provocări, sau a unui experiment mental – ceva ceva ce caută să suscite o schimbare în percepția noastră. Critica economiei politice utiliza categorii deduse din analiza capitalismului de secol XIX, propulsat de motorul cu abur. Prezentul are trăsături noi ce se cer gândite în categorii noi. A lua în considerare ipoteza că nu mai suntem în capitalism ar putea provoca, după Wark, un efect benefic de defamiliarizare: lipsiți brusc de reperele teoretice înrădăcinate, am fi obligați să gândim ce este original în formele prezentului, dominate de o economie politică a informației. Gândirea s-a împotmolit încercând să explice toate fenomenele emergente ca expresii a aceleiași esențe eterne a capitalului. E timpul să scuturăm aceste prejudecăți și să privim actualitatea în altă lumină.

În opinia sa, vechiul limbaj al analizei de clasă este învechit, întrucât nu include clasele sociale emergente. Desigur, vechile antagonisme nu au dispărut, dar o nouă dinamică s-a adăugat la tabloul deja complex de relații între clasele dominante și cele subalterne, efect al evoluției tehnologice. Tehnologia postbelică, dezvoltată printr-un program de cercetare practic socializat, a pus bazele unei infrastructuri, vectorul informațional. Grație capacității de a transmite, stoca și prelucra informații, vectorul este mijlocul material pentru asamblarea big data și realizarea potențialului predictiv al acestora. Noua clasă dominantă, denumită provizoriu (nu foarte inspirat) clasa vectorialistă, este cea care deține proprietatea și controlul asupra vectorului, sursa puterii sale de clasă. Vectorialiștii își apropriază rezultatele activității hackerilor, categorie ce cuprinde nu doar programatorii, ci pe toți cei care produc informație nouă din informație veche. E o clasă relativ privilegiată, dar totuși subordonată și expusă oricând precarizării. Situați în vârful piramidei sociale, vectorialiștii nu sunt vechii capitaliști. Prin controlul informației (al patentelor, brandurilor, mărcilor etc.), adică prin monopolul asupra proprietății intelectuale, ei nu urmăresc să mențină avantajul competitiv al capitalului industrial existent ci încearcă (și în bună măsură au reușit) să-l subordoneze.

Dominația vectorialiștilor asupra celorlalte clase este susținută de automatizarea relațiilor de autoritate – supravegherea. În același timp, pentru a-și asigura accesul la activitatea creativă colectivă a hackerilor, vectorialiștii au creat o nouă formă de suprastructură juridică, un regim transnațional de proprietate intelectuală. Astfel, noile forțe de producție au fost captate de noi forme sofisticate de proprietate intelectuală, iar activitatea calitativă de producere a noi forme de informație a fost transformată în cantitate, în proprietate privată ce poate fi echivalată pe piață. Forțele de producție contemporane determină apariția unor relații de producție și de proprietate tot mai abstracte. Ascensiunea vectorialiștilor e legată de aceste forme mai abstracte de proprietate, după cum în trecut ascensiunea capitalului industrial fusese legată de o formă de proprietate mai abstractă decât cea agrară. În actualitate, proprietatea asupra unor obiecte nu mai e determinantă: ceea ce contează este monopolul asupra intersecțiilor în care este traficată informația. De aceea, spune Wark, mare parte din proprietatea corporațiilor de azi este în formă vectorială – multe nici nu fabrică propriu-zis produsele pe care le vând. Informația este mai importantă, întrucât controlează mobilizarea resurselor și relocarea lanțurilor de producție. Disputa local vs. transnațional e astfel dinainte tranșată: capitaliștii care produc local au pierdut puterea în favoarea unui alt tip de clasă dominantă, care operează la un nivel mai ridicat de abstracție.

3. Deliberat „vulgară”, abordarea lui Wark are ca punct de plecare nivelul forțelor de producție, constatând apariția în cadrul acestora a unor forme de tip nou, informațional. Pe de o parte această perspectivă depășește vechile teorii care concepeau capitalul exclusiv ca raport social. Pe de altă parte, poziția lui Wark se apropie destul de mult de un determinism tehnologic – noile forțe de producție autonomizate ar fi dat peste cap structurile consolidate ale capitalismului tradițional. Știm că la Marx capitalul a dezvoltat forțele de producție pentru că a fost nevoit să o facă, sub amenințarea scăderii ratei profitului. Motivul profitabilității capitalului, care în unele interpretări marxiste a determinat inclusiv globalizarea, turnura financiară din ultimele decenii, nu joacă un rol explicativ la Wark, care descrie apariția vectorialismului mai degrabă drept o consecință a evoluției tehnologice. Acest tip de determinism răstoarnă și perspectiva asupra financiarizării. Ideologia joacă cel mult un rol subordonat – neoliberalismul e un substantiv abstract, nu un agent care pune lucrurile în mișcare. Financiarizarea a necesitat practici și tehnici materiale, o vastă infrastructură globală în care informația a permis controlul fluxurilor de de bani, utilaje, resurse și muncă. Pe scurt, mai degrabă decât un răspuns la imperativul profitabilității, financiarizarea s-a produs pentru că (și atunci când) a devenit posibilă din punct de vedere tehnic.

4. Wark își testează ipotezele schițând o istorie a prezentului din perspectiva controlului asupra informației. Astfel, succesul economic american și victoria în războiul rece sunt prezentate în termenii unei gestionări superioare a tehnicilor de calcul și de organizare a informației. În mod paradoxal, în acest domeniu americanii ar fi fost mai socialiști decât adversarii ideologici. Războiul mondial le-a format deprinderea de a finanța proiecte de cercetare colaborative având ca obiect știința și ingineria, proiecte axate pe împărtășirea ideilor mai degrabă decât pe secretizarea descoperirilor în vederea monopolizării patentelor. Internetul, de pildă, a fost produsul investițiilor statului în laboratoare de cercetare organizate pe principii colaborative, în timp ce eforturile paralele ale sovieticilor au fost zădărnicite de concurența între diverse grupuri și agenții. În cele din urmă, Uniunea Sovietică ar fi eșuat pentru că nu a înțeles rolul informației și nu a ajuns la un modus vivendi cu lucrătorii științifici. Prin urmare, inovația cheie a complexului militar-industrial etatist occidental a fost tehnologia informației. Între timp, infrastructura sponsorizată de stat a Americii pentru a învinge URSS a sfârșit prin a fi un mijloc eficient de a strivi clasa muncitoare la ea acasă. Ceea ce-i dă prilejul lui Wark de a remarca un alt paradox: noul surveillance state reprezintă triumful în Vest al formei de stat din fostul Est. Aceasta deoarece vectorul informațional nu este doar un mijloc de transformare a producției, ci și un mod de transformare a statului: datele pot fi colectate și pentru a asigura supravegherea și securitatea aparatului de stat. Dar statul neoliberal nu e singurul model de stat al informației. Versiunea actuală rivală, la fel de distopică în opinia sa, este China, îmbarcată într-o operațiune gigantică de expansiune a forțelor de producție (inclusiv în afara granițelor sale) prin controlul vectorului informațional. Realizând alinierea statului, a vectorului și a capitalului, Partidul Comunist Chinez se concepe ca „agent al istoriei mondiale, realizând o universalitate globală – dar cu caracteristici chinezești”.

5. Unul din meritele lui Wark este cel de a fi readus natura pe agenda gândirii critice. Cu unele excepții notabile, marxismul secolului XX a conceput istoria ca istorie socială: „pentru o lungă perioadă, părea un gest critic să insiști că realitatea e construită social”. Aceasta deoarece invocarea naturii ca limită („păcatul originar al malthusianismului”) era una din strategiile ideologice de apărare a ierarhiilor sociale și a privațiunilor impuse claselor inferioare. Problema naturii revine deci în actualitate. Continuitățile și discontinuitățile dintre dinte natură și cultură trebuie regândite (Wark le articulează oarecum atunci când ia drept punct de plecare nivelul forțelor de producție), iar conceptul de antropocen, elaborat în Molecular Red, încercă să răspundă acestei situații în care nu mai există o separație garantată între istoria naturală și istoria socială. De altfel, socialul nici n-ar mai poate fi conceput ca un domeniu separat de analiză. În primul rând, el se integrează perfect cu tehnologia informației. În al doilea rând, depinde de o exploatare intensivă a naturii ce cauzează rifturi metabolice catastrofale, prin instrumentalizarea informației ce „mobilizează întreaga planetă ca o sferă raționalizată de extracție a resurselor sub semnul valorii de schimb… această abstracție a vectorului devine complet irațională, amenințând să distrugă întreaga planetă împreună cu el”. De unde, semnalează Wark, nevoia urgentă de a înlocui actualul mod de producție cu unul lipsit de acest intrinsec impuls exterminist. Nu putem decât să sperăm.

6. Demersul lui Wark este totuși vulnerabil la câteva serii de obiecții. Putem lua în serios în cele din urmă ipoteza-șoc a cărții – decesul capitalului – dacă nici Wark nu e prea decis să o susțină, sugerând în mod repetat că avem de-a face mai degrabă cu un experiment mental? E ideea unei formațiuni sociale post-capitaliste emergente o descriere mai exactă, o aproximare mai bună a realității? Contribuie ea la o organizare a experienței noastre imediate, mereu instabilă și haotică, oferă o imagine mai bună decât vechile teorii? Sau dimpotrivă, contribuie și mai mult, prin înscenarea unei transformări epocale, la fragmentarea unei conștiințe sociale și politice în disperată nevoie de unificare? Care sunt resursele unui text în care luptele politice și ideologice apar subordonate dimensiunii tehnologice?

Am văzut că, din perspectiva sa, forțele de producție de ordinul informației schimbă natura formei marfă, care trece printr-un nou stadiu de abstractizare. Această istoricitate a formei marfă ar zădărnici conceperea sa greșită ca esență și prin urmare ne-ar deschide către ipoteza morții capitalului. Dar esențele apar eterne și imuabile doar atunci când sunt privite prin ochelari idealiști. Le putem privi și altfel. Ca aspect esențial al modului capitalist de producție, forma marfă este, dimpotrivă, istorică. Transformarea sa a determinat transformarea în timp a capitalismului. E suficient pentru a decreta un salt calitativ către altceva? Revoluția informatică a contribuit la generalizarea formei marfă și totdată la reducerea până aproape de dispariție a producției domestice, autarhice, informale. Am fi intrat deci într-un postcapitalism în care, paradoxal, categoria centrală a capitalismului nu doar că nu dispare, dar este din contră extinsă și reglementată juridic în cele mai mici detalii printr-o legiferare maniacală a proprietății intelectuale. Ideea continuității capitalismului este totuși mai plauzibilă.

O altă posibilă obiecție vizează modul în care Wark operează cu conceptul de clasă. Marx definea clasele relațional, prin poziția lor în procesul de producție: capitaliști, proletari, țărani, mic-burghezi. Aceste poziții s-au complicat în societatea contemporană. Am văzut că Wark nu este prea interesat de dinamica relațiilor de clasă, preferând să derive moartea capitalului dintr-o analiză a forțelor de producție. Hackerii, clasa emergentă a producătorilor de informație, constituie un fel de tehnocrație creativă, subordonată totuși de vectorialiști. Deși nu foarte explicit, Wark pare a miza pe o alianță între clasa muncitoare și hackeri, în virtutea condiției lor subalterne, dar în care cea dintâi are un rol oarecum pasiv și evident inferior: „muncitorul este subsumat în fabricarea identicului; hackerul este subsumat în producția diferenței”. Primul toarnă conținut în forme prestabilite, al doilea e responsabil de producerea a noi forme. Această distincție ar trebui probabil s-o înlocuiască pe cea clasică, dintre munca fizică și cea intelectuală. Chiar dacă e corectă, ea reflectă mai degrabă potențialul unui conflict decât cel al unei alianțe. În plus, această clasă sau subclasă a hackerilor e la fel de divizată intern, material și cultural, parțial proletarizată, parțial aspirantă la ascensiune căte vârf. E greu de anticipat dacă va juca în viitorul apropiat un rol progresist. Reperele culturale ale hackerilor sunt clar circumscrise: „singura dorință permisă este de a deveni șef”. Se vor ridica hackerii deasupra a ceea ce le este permis, pentru o societate mai egalitară și mai umană? Greu de spus. Mișcările de tip Occupy au trasat spontan o dihotomie „vulgară”, între cei 99% și cei 1%. În prezent, distincția „vulgară” relevantă pe timp de pandemie este cea dintre cei care își permit să muncească de acasă și cei care sunt obligați să înfrunte primejdia. De obiecei invizibilă, dependența telemuncii creative de munca brută și periculoasă e revelată brusc de actuala criză. În această lumină, distincția după criteriul formă/conținut apare ca elitistă.

În mod ironic, cele mai convingătoare pagini ale cărții sunt cele „operațiune textuală”, în care Wark își demonstrează talentul literar și speculativ, deturnând și mobilizând un set de texte clasice marxiste și paramarxiste cu scopul de a pune bazele unui marxism mai „vulgar”: mai apropiat de natură, de știință, de forțele de producție. În mod inevitabil, rezultatul se prezintă însă într-un limbaj subcultural greu descifrabil de către hackerii tehnico-științifici, pe care Wark îi crede de altfel mai importanți decât cei umaniști, cel puțin în luptele politice ale viitorului. Marxismul tradițional – rafinat, aristocratic, respectabil (genteel) – nu este pe gustul său, întrucât s-ar face vinovat de inventarea unui fals pedigree, a unei conexiuni privilegiate cu proletariatul. Prin această identificare metaforică cu munca în ansamblu, intelectualii marxiști ar evita chestiunea poziției lor de clasă, apartenența lor la clasa hackerilor (deși procesele imediate de muncă ale umaniștilor sunt destul de diferite de cele ale tehnicienilor). Reiese din toate acestea fragilitatea poziției intelectualului marxist, redus la automistificarea poziției sale obiective de clasă. Wark nu crede în primatul ideologicului: conflictele și experiențele de clasă relevante au loc mai degrabă la intersecția dintre viața cotidiană și nivelul organizării forțelor de producție și a cunoașterii. Pe de altă parte, critică închiderea marxismului în zona discursului academic, în suprastructuri. Gândirea marxiștilor respectabili ar fi fasonată de habitudinile lor de lucru – studiul textual, în domenii tradiționale ca filosofia, istoria și literatura (forme textuale depășite între timp de dezvoltarea noilor tehnici media). Ea proiectează prin urmare asupra lumii normele acelui tip particular de activitate. De unde idealismul acestor intelectuali, tendința de a supraestima ideologicul și a subestima opacitatea realității, refuzul ei de a se supune diktatului teoriei. De fapt, nu e nimic nou aici. Diverși autori marxiști au recunoscut aceste obiecții, demonstrând că teoria critică are suficiente resurse autocritice.

Probabil însă că alta e ținta criticii lui Wark. El scrie de pe poziția unui membru al clasei hackerilor, în timp ce marxistul respectabil și-ar atribui nelegitim privilegiul de a vorbi în numele clasei muncitoare. Dar poate că această reducție obiectivistă este greșită – conținutul de clasă al unei teorii nu a coincis întotdeauna cu poziția obiectivă de clasă a autorului ei. Legătura între o fracțiune (ce-i drept minusculă) a intelectualității și clasa muncitoare este o realitate istorică, iar relevanța sau irelevanța sa pentru luptele politice ale viitorului nu poate fi stabilită dinainte.

Rămâne simptomatică preocuparea lui Wark de a aduce cu picioarele pe pământ un tip de marxist „tradițional”, de a-i reteza presupusele ambiții de custode al totalității, purtător de cuvânt al istoriei etc. (descoperim aici o inventivitate lingvistică ce rivalizează cu cea a temuților nouveaux philosophes). Cert e că în modelul său nici clasa muncitoare tradițională, nici intelectualitatea tradițională nu joacă un rol important. După cum scria în Molecular Red, confruntarea cu criza climatică readuce în actualitate spectrul totalității – e o problemă care nu poate fi abordată prin acțiuni locale, necoordonate. Teoria nu mai e o forță materială care cuprinde masele (proletariatul), ci un set de instrumente ce pot avea o anumită incidență în vederea coalizării hackerilor pentru preluarea controlului asupra forțelor de producție și stoparea derivei ecologice. Firește, cu condiția ca mijloacele idealiste ale vechii filosofii să fie înlocuite cu o practică intelectuală colaborativă a oamenilor de știință, capabilă să înfrunte atât situațiile sociale, cât și noile provocări naturale. După cum observăm, perspectiva totalității nu mai e accesibilă din punctul de vedere al proletariatului, ea rezultă din acțiunea comună a hackerilor. Pe scurt, dacă mai există o clasă revoluționară, aceasta e noua intelighenție, iar Wark o dotează cu titlul de moștenitoare a materialismului istoric, la fel cum pentru Engels mișcarea muncitorească era moștenitoarea legitimă a idealismului german.

7. A crede că anumite procese sau fenomene au o esență nu este neapărat greșit, câtă vreme nu avem pretenția că esența ar reprezenta vreo entitate inteligibilă eternă. Dacă forma marfă este o astfel de esență, istorică și din ce în ce mai abstractă, putem gândi revoluția informatică ca o transformare în interiorul capitalismului, prin care acesta s-a adaptat pentru a rămâne același, un sistem de dominație și exploatare. De fapt angrenajul conceptual construit de McKenzie Wark permite la rigoare și această concluzie alternativă. De aceea, ipoteza radicală enunțată încă din titlu rămâne mai mult o strategie de marketing. E modul în care acest exercițiu limitat dar interesant de teorie critică a fost captat până la urmă în orbita industriei culturale. Pentru Wark comunismul a murit (odată cu capitalismul). Și totuși, oricum ne-am raporta la această concluzie, singurul viitor imaginabil pentru specia umană pe această planetă este unul definit de forme comune de proprietate și activitate. Motivul profitului iluminează doar calea spre extincție. Pariurile sunt deschise.

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 92-109]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.