Dan NEUMANN 

Tertium non datur

Viitorul este un trecut nemărturisit. Dacă un german de la 1860, printru-un miracol, s-ar fi conservat la vârsta maturității solare până a ajunge să trăiască în anul 1960, acesta ar fi observat cum semințele societății sale din fragedă tinerețe (dinamica agresiv-capitalistă a elitelor, naționalismul militar prusac și chiar modernizator ,,specific german”, industrializarea ca proiect de întărire a suveranității statului și de expansiune a teritoriului de ocupație a ,,germanității”) dau rod și se împlinesc până la capăt, în forme maligne adesea, în mai puțin de trei-patru generații. Tropismul fiecărei piețe interne, ,,naționale”, este să acomodeze dorințele și ambițiile elitei locale cu presiunile venite din partea altor straturi sociale puternice, deținătoare a puterii economico-politice între granițele unei alte formațiuni statale propriu-zise. Jocul pașnic, în speță comercial, și conflictele militare de putere, cu bătaie lungă în direcția economiei, între aceste entități suverane (deși respectiva suveranitate este întotdeauna pusă la îndoială și, de aici, nevoia de confirmare politică regională și, uneori, globală) accentuează particularul fiecărei așa-numite ,,epoci”. Perspectiva de mai sus este, grosso modo, cea a realismului din teoria relațiilor internaționale. Drept urmare, orice exercițiu de futurologie pentru secolul în curs s-ar cuveni să înceapă de la identificarea și descrierea elementelor homoestatice ale sistemului social, intern și extern, din prezent. Având în vedere că epocile sunt punctate și despărțite de cataclisme, crize de proporții sau lungi perioade de descompunere (China după 1911 sau Imperiul Otoman după declararea falimentului general în 1875), dacă secolul al XX-lea începe hobsbawmian în 1914, suferind o micșorare cronologică, contemporaneitatea noastră își află debutul în 1990, odată cu prăbușirea regimurilor socialismului istoric, cel cunoscut în termeni reali.

Cu alte cuvinte, trăim în secolul al XXI-lea de treizeci de ani, de când mare parte din continentul euroasiatic a fost despovărat de un sistem social, economic, politic și cultural, dacă nu fundamentul diferit de cel vestic, cel puțin având pretenția la oarecare specificități marcante și atribute noncapitaliste. Dacă ideologia hegemonică, filtrată în țesuturile instituțiilor internaționale și introdusă în funcționarea celor naționale, este neoliberalismul, realitatea continuă să fie, chiar și la un nivel superior de interiorizare a contradicțiilor sale, una pur capitalistă. Cuvântul ,,pur” nu este unul utilizat întâmplător fiindcă impuritatea social-democrată, fragilă și efemeră, din deceniile 1950-1980 în Europa de Vest reiese ca izbitoare astăzi. De asemenea, ridicarea în slăvi a pieței are loc în Statele Unite după a doua criză a petrolului din 1979, semn că piața devine obiect de cult în școlile de economie abia atunci când aceasta se îmbolnăvește în viața cotidiană. Prin urmare, secolul al XXI-lea normalizează discursiv și practic modelul pieței mondiale ca singurul orizont de așteptare (celebrul TINA – There is no Alternative). Este o revenire conștientă la doctrina cea mai avansată (,,burgheză”) a secolului al XIX-lea, pe care o experimentăm într-un context de maturitate economică totală: nu mai există spații întinse locuite pe glob în care să avem tribalism, relații feudale sau economii predominant agrare. Ideile ,,burgheze” de astăzi nu se mai adresează locuitorilor câtorva centre urbane de pe Coasta de Est a Statelor Unite sau orașelor industrializate din Europa Occidentală, ci întregii omeniri (semi)urbanizate, în contextul unei industrii tehnologizate, nu doar mecanizate ca acum două veacuri. Se pare că dacă la 1850 lumea capitalului funcționa pentru a-și lărgi sfera de influență, inventând prima globalizarea, procesul este finalizat în clipa de față, deosebirea dintre dezvoltarea în interiorul granițelor a pieței (chestiune presantă în procesul de nation-building) și a inegalităților create între regiunile aceleiași țări sunt extrapolate în clipa actuală la scara întregii planete. Economiile în curs de dezvoltare și cele subdezvoltate joacă rolul satelor anacronice, a târgurilor părăginite și a orașelor de provincie modeste, uitate de liniile de producție importante și de comerț intens, din Anglia victoriană sau Germania bismarckiană de odinioară. Coloniile africane au fost înlocuite democratic și la un nivel superior (un Aufhebung materialist-istoric) al capitalului uman și al accesului la resurse naturale cu piețele de desfacere din Europa de Est, Bangladesh, Pakistan sau alte țări sub-sahariene. Bunăoară, printre altele, în Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei, 2018), economistul Florin Georgescu arată strict statistic ceea ce orice român de rând cunoaște din experiența zilnică cea mai plată: economia românească este atât de internaționalizată paneuropean în momentul de față încât ponderea capitalului autohton în sfera industriei, a comerțului și a marii finanțe este valoric și cantitativ una minoritară, iar tendința generală a acumulării nu merge în direcția localnicilor. Când un român al epocii ,,neoburgheze” pe care o trăim realizează ,,saltul de la sat la oraș”, contextul vorbește de la sine: dintr-o așezare omenească obscură, plasată într-un județ din cel mai sărac colț al Uniunii Europene, forța de muncă tânără, cu o complexitate largă, dar mai degrabă necalificată corespunzător, în materie de pregătire profesională, ajunge în suburbiile orașelor Milano, Madrid, Barcelona, Londra ș.c.l. Actul nu este unul întâmplător, în condițiile în care Uniunea Europeană susține migrația legală a forței de muncă, dar ilegalitatea faptului de a se expatria nu-i oprește pe africani să treacă Marea Mediterană, riscându-și de cele mai multe ori viața, sub privirea indiferentă a gazdelor pseudocivilizate. Mai mult decât oricând în istoria modernă, cetățeanul global este un salariat (potențial). Contradicția apare în însăși salarizarea muncii prestate de acest cetățean ipotetic: piața forței de muncă nu este – în afara câtorva meserii care necesită o înaltă specializare și ani întregi de studiu sau/și practică directă, dar și aici se impun bariere culturale, politice etc. – una globală, ci, în continuare, națională. Dacă muncitorul polonez sau mexican pleacă volens nolens din țara sa, adică de pe piața locală, economia statului său nu poate avea decât de suferit: un salariat (potențial) în minus, deci un producător de profit eliminat de la sine, înseamnă și un consumator mai puțin pentru industria de retail, de asigurări, de real estate etc. Acea piață națională se autocondamnă la stagnare pentru că nu are resursele interne necesare de a atrage forță de muncă mai ieftină din moment ce își pierde fără efort, oricum, locuitorii tineri. În același timp, ipoteza utilă a salariatului global creează probleme grave salariatului din statele dezvoltate, care este pus în situația inconfortabilă de a concura cu un imigrant pe același loc de muncă, ceea ce adesea duce la scăderea consumului angajatului localnic sau chiar la șomaj. Din moment ce munca este valorizată la un preț mai scăzut, dată fiind prezența unui concurent cu abilități (cel puțin) egale, proletariatul național italian, britanic, german etc., dacă nu este apărat de restricțiile de natură politică ale statului său suveran, va experimenta, cel puțin pe termen scurt, o diminuare a puterii sale de a cumpăra și de a se bucura de un anume lifestyle tipic clasei de mijloc vestice. Regresul nu va fi, firește, primit cu brațele deschise, universalitatea rațională a pieței globale și misiunea sa ,,civilizatoare” arătându-și inerenta fațetă irațională: omul ca forță de muncă generală, munca abstractă în limbaj marxist, ca aproape întotdeauna până acum, îl diminuează și îl dezumanizează mecanic pe omul în carne și oase, atât pe cel care emigrează de nevoie, cât și pe cel ,,de acasă”, acomodat relativ ușor. Simultan, o forță de muncă planetară mobilă invalidează existența pieței naționale, altfel zis, a statelor naționale și a întregii lor structuri legislative, plus aparatul de represiune și control civil aferent. Astfel, prin abandonarea statului suveran, transformat într-o anexă a unei federații de dimensiuni imperiale, globalizarea își adâncește influența și capitalul își poate regla natural activitatea de extragere de profit. Nevoia de profituri constante sau în creștere declanșează această interdependență omogenizatoare a pieței comune europene, căci acesta este modelul păstrat mereu în minte. Însă, ceea ce lipsește în Uniunea Europeană (nu și în Statele Unite, Federația Rusă sau China) este chiar statul european. Dacă Uniunea Europeană se prezintă ca parțial uniformizată economic, obiectul fictiv ce stă în calea producerii muncitorului/salariatului european mediu, care ar trebui să aibă obiceiuri de consum aproximativ egale, este absența unui stat european suveran, statele-naționale supraviețuind în marginile unei aporii: pe cât de primordiale în rolul lor de paznic al pieței europene, pe atât de șubrede bugetar în privința asigurării unui nivel minim de trai, al educației publice (deci, implicit, a culturii naționale) și al unui sistem de sănătate pentru toți cetățenii țării. Taxele și impozitele sunt plătite nu în calitate de cetățeni europeni, ci de localnici ai unei entități autonome recunoscute internațional ca stat-națiune. Nu în termeni atât de particulari, totuși, problema se repetă și în cazurile celorlalte state de dimensiuni vaste: economia Statelor Unite este dependentă în secolul al XXI-lea de producția generală a Chinei și a altor țări sud-est asiatice. În absența capacității de producție a acestor state în curs de dezvoltare, hegemonul global american, care, de fapt, luptă în numele neoliberalismului mondial pentru propria versiune națională de societate a bunăstării, ar regresa pe o poziție inferioară celei deținute la finele secolului al XX-lea. Federația Rusă s-ar confrunta cu imense probleme interne în lipsa exportului de materii prime, în special a resursei de bază, petrolul: statul rus s-ar dovedi, încă o dată, o butaforie. China nu ar putea supraviețui ca regim politic ,,socialist”, riscând să alunece la loc într-un teribil război civil, dacă surplusul de mărfuri autohton nu ar fi absorbit de mari piețe naționale, piața lor domestică nefiind capabilă momentan să consume bogăția pe care poporul chinez, plătit prost, o aduce pe lume zi de zi. Dialectica național-global își va găsi rezolvarea (sau o va amâna, deși urmările nu vor întârzia să-și facă simțită prezența) în secolul al XXI-lea, indiferent de consecințele sale practice imediate.

Pe de altă parte, dacă omenirea parcurge un secol al XIX-lea redivivus, capitaliștii sunt, în fond, și ei o clasă socială prinsă între contradicțiile sistemului pe care îl patronează. Care capitaliști? Întrebarea nu este una aleatorie. Deși capitalul global își ascunde în general averile în aceleași câteva paradisuri fiscale și își petrece viața în aceleași stațiuni montane și orașe luxoase de coastă, lâncezind pe aceleași plaje tropicale factice, a crede că există un interes comun al lor, dincolo de a extrage profit din capitalurile lor și din munca angajaților, este o iluzie optimistă. La urma urmei, Baden Baden și Biarritz străluceau de cosmopolitism intra-elitar la 1900, dar asta nu a oprit carnagiul inter-imperialist de la 1914. Orice capitalist este, în teorie întotdeauna, deseori în practică, un rival al altuia cu aceeași funcție socială de comandă ca a sa: apărarea teritoriului și populației ocupate de capitalul deja predominant de orice ingerință a altui capitalist cuceritor, oricât de util în planul dezvoltării sociale ar fi acesta din urmă pentru clasa salariaților deja angrenați în rețeaua lor locală de exploatare, este o chestiune de război economic. Dacă loisirul capitalist se petrece în aceleași câteva locuri de selecție socială, averea capitalistă se realizează pe spezele altui capitalist. Membrana piețelor naționale, atât de pregnantă până și astăzi, după cum am observat în ipostaza proletariatului, este atât de flexibilă cât îi convine clasei capitaliste locale. Aceasta a fost istoric înființată pentru a apăra și a proteja grupul subțire al deținătorilor mijloacelor de producție, de la industriași, bancheri și comercianți până la mari agricultori. Statul-națiune nu are misiunea de a feri națiunea de la suferințe și deprivări, cât, îndeosebi, pe membrii săi cei mai distinși, plutocrația activă trebuie permanent ajutată să-și împlinească misiunea de infinită îmbogățire. În Uniunea Europeană nu este deloc greu a se vedea cum elitele naționale de la periferie nu doar că sunt vizibil mai sărace decât cele de la centru, dar puterea lor politică, nu numai în plan extern, dar și în cel intern, este atât de slăbită încât capitalul non-național, atras doar de așteptarea unui profit apreciabil, pătrunde și iese de pe piață în voie, cu o minima responsabilitate socială. Statul, care deservește mai ales pe deținătorii de bogăție locală, nu poate opune mai multă rezistență decât impun interesele elitelor sale naționale. În cetățile capitalului dezvoltat, cum este, de pildă, Germania, situația apare ca diametral opusă: capitalul german este izolat în raport cu orice competitor intern, nu numai pentru că firmele germane au robustețea unor armate cuceritoare pe timp de pace, ci și pentru că statul german este scutul politic european al capitalului german. Cu cât forța capitalului originează într-o anume țară, întotdeauna dezvoltată, indiferent de extinderea sa planetară, cu atât statul respectiv exercită o presiune mai mare în organismele internaționale, dar și asigură o tensiune militară geopolitică proprie la nivel global. Dacă, într-adevăr, capitalul nu are țară atunci când acumulează profit, el deține, totuși, o anumită carte de identitate, cea a sediului central global și a originii naționale a acționarilor săi majoritari: de aceea, lapalisadele legate de inegalitatea uriașă impusa de cei 1% titulari a 90% din capitalul global (oricum ar fi, lucrurile merg vertiginos în direcția aceasta) ar trebui completate de necesitatea consolidării unei suprastructuri politice în jurul marilor averi în curs de acumulare, cu atât mai mult când acestea deja există. Dincolo de împărtășirea extravaganțelor, bogații sunt extrem de activi politic în țările lor de baștină: Putin echivalează statul rus cu oligarhia locală, îmblânzită pe linie rusofilă de fostul înalt ofițer de securitate, iar Donald Trump vrea să facă America great again pentru că, așa cum am amintit, capitalul american se află la nadir după 1945. Marii capitaliști chinezi dețin frâiele Partidul Comunist Chinez, iar primii fără influența politică prea copleșitoare a PCC-ului nu ar putea activa în economia națională. De aceea, clasa capitalistă globală este un construct la fel de prezumtiv ca proletariatul mondial, ambele categorii indicând o direcție, dar nici pe departe o realitate istorică dată. În plus, capitaliștii lumii nu numai că au interese și scopuri divergente, id est antropofagie economică reciprocă, ci și parcursuri biografice contradictorii: nimeni nu se îmbogățește din piață (furtul nu intră aici și aceasta din simplul motiv că un bun înstrăinat prin rapt nu produce de la sine avuție nouă) fără un ansamblu instituțional specific, de cele mai multe ori statal și, cel puțin din punct de vedere constituțional, național. Capitalistul se află la remorca statului său în timp de război, dar, la fel de bine se poate afirma, că statul îl urmează îndeaproape pe ,,investitorul străin” atunci când injectează capital productiv și culege roadele în alte spații politice decât cel cunoscut nativ, punctul și locul zero al averii sale. Prin urmare, deși aparatul de propagandă neoliberală infirmă doar retoric rivalitatea agresivă dintre state, aceasta este consubstanțială pieței globale. Capitaliștii sunt pionierii noii ere globalizate doar atunci când conjunctura istorică le permite să supună proprietății lor noi piețe, adică teritorii și populații viabile, și se autoproclamă ambasadori și prieteni ai tarifelor joase și cooperării internaționale, dar, de asemenea, tot ei apar sub forma celor mai înverșunați apărători ai interesului național și ai tradițiilor politice domestice atunci când piața lor locală se află într-un punct de fragilitate internă (criză și profituri scăzute) sau riscă să fie acaparată de un capital extern mai puternic (condiția standard în economiile subdezvoltate, posibilă și reală în cele în curs de dezvoltare și aproximativ absentă în cele dezvoltate). Din acest punct de vedere, elitele europene, fracturate și fragmentate la nivelul statelor-naționale europene, sunt în avangarda neoliberalismului global, probând zilnic contradicțiile sistemice ale pieței europene: cu toate că economiile est-europene sunt subjugate de capitalul german, austriac, francez etc., decizia politică, rezultat al confruntării claselor sociale interne, rămâne, cel puțin în privința abordării inegalităților și a protecției sociale minimale, la latitudine unor elite autohtone neputincioase, dar, totuși, agresive din punctul de vedere al discursului neoliberal oficial. Din nou, acest ghem de antinomii este un indicator simbolic a impracticabilității, în condițiile istorice actuale, a unei abordări globale în înțelegerea societăților moderne, dincolo de confruntarea dintre piețele naționale, coloană vertebrală a pieței mondiale, și cea dintre capitaliști și angajați, categorii generale care la rândul lor se lasă traversate de conflictele deosebite ale fiecărei țări în parte, atât în planul interacțiunilor cu alte elite capitaliste, cât și în cel al membrilor aceleiași clase muncitoare, glocală mai mult prin imigranți, agenții globalismului proletar, delocalizând tensionant țesuturile piețelor interne.

În concluzie, regândirea titlurilor de proprietate actuale, cele care aprofundează inegalitățile economice curente, și rezolvarea antagonismului dintre național și global, cel funciar în capitalismul actual, vor marca poate sângeros, poate pașnic sau undeva la mijloc secolul al XXI-lea.

 

***

 

Vladimir BORȚUN

Sfârșitul sfârșitului istoriei

Primele două decenii ale noului secol au zdruncinat din temelii certitudinile ultimului deceniu al secolului trecut. Anii ’90 au fost practic definiți de teza marșului triumfal, inevitabil și ireversibil al capitalismului neoliberal (piață liberă și stat minimal) și al suprastructurii politice aferente (democrație liberală și cooperare internațională). În lumina evenimentelor din 1989, noua ortodoxie se baza o falsă dihotomie între regimurile de tip stalinist și capitalismul neoliberal, excluzând din principiu orice terță opțiune. La rândul său, această falsă dihotomie se baza pe o falsă echivalare, între regimurile de tip stalinist, socialism în genere și orice alternativă la capitalism. Cu alte cuvinte, din moment ce stalinismul eșuase, pesemne că singura opțiune viabilă, ba chiar singura conceptibilă, era capitalismul bazat pe de-reglementare, privatizare, financiarizare, globalizare.

Această gândire unică va părea, cu siguranță, scandalos de absurdă generațiilor viitoare, însă ea a fost internalizată ani la rând inclusiv de majoritatea stângii. De la ambiția de-a reforma capitalismul, social democrația s-a mărginit să spere că-l poate gestiona mai „echitabil”, în vreme ce stânga „radicală” a ajuns astfel să ocupe poziția reformistă abandonată de social democrație. Capitulând în fața dogmei TINA, aceste stângi s-a dezarmat singure de arsenalul analitic, marxist, care le-ar fi permis altminteri să prevadă ceva ce azi pare elementar: că luna de miere a neoliberalismului, bazată pe o creștere economică preponderent artificială, nu putea dura la nesfârșit. Capitalismul operează după alte legi decât vor să accepte partizanii săi. Nicio hegemonie ideologică nu poate ascunde la nesfârșit contradicțiile inerente ale acestui sistem: între creșterea productivității și declinul ratei profitului; între competiție și monopol; între avansul tehnologic și menținerea locurilor de muncă; între limitarea creșterilor salariale și stimularea cererii; între austeritate și nevoia unei forțe de muncă educate și sănătoase; între stat minimal și nevoia de stat; între protecționism și liber-schimbism; între statul națiune și globalizare; între nevoia de materii prime și prezervarea planetei etc.

Aceste contradicții au țâșnit la suprafață în acest început de secol, pornind de la criza financiară din 2007-2008, continuând cu criza zonei euro, urmate de stagnare economică prelungită, acumulare masivă de datorii (la niveluri mai mari decât în 2007) și recrudescența protecționismului. Blocarea economiei din cauza pandemiei nu e decât trăgaciul a ceea ce promite să fie cea mai mare criză din istoria capitalismului, ca severitate și extindere deopotrivă. Aceasta va avea, și are deja, un impact inestimabil asupra conștiinței oamenilor și implicit a climatului politic. În plină pandemie, când „mâna invizibilă” a pieței e de negăsit și statul e din nou chemat la datorie să mențină economia în viață, marota statului minimal care domina la cumpăna dintre secole se dezvăluie acum tuturor – cu excepția unei secte tot mai restrânse – drept inepția sinucigașă care a fost mereu. Când redacția celor de la Financial Times ne spune că e nevoie de „reforme radicale”, că „guvernele vor trebui să accepte un rol mai activ în economie” și că „redistribuirea va fi din nou pe agendă”, e limpede că asistăm la decesul paradigmei care a dominat ultimele patru decenii de capitalism.

Ne aflăm, așadar, într-un interregnum politic și ideologic, care nu va însemna automat dispariția tuturor politicilor neoliberale (cu siguranță nu a celor anti-angajați). Însă ele vor fi amestecate cu elemente tot mai pronunțate de capitalism de stat, incluzând aici măsuri protecționiste de sprijinire a capitalului domestic și măsuri neo-keynesiene de stimulare a cererii și pacificare socială. Balanța dintre aceste elemente va depinde de la regiune la regiune. O țară periferică precum România – unde taxa pe profit a adus statului în luna premergătoare stării de urgență aceeași sumă ca totalul amenzilor date în timpul stării de urgență! – are un spațiu de manevră infinit mai limitat să implementeze politici expansioniste de tip keynesian decât o țară cu surplusuri uriașe la îndemână, precum Germania. Astfel, clivajele regionale din interiorul Uniunii Europene vor țâșni și ele la suprafață, mai strident ca niciodată, dovedind din nou că o Europă unită în condiții de capitalism, adică în condițiile competiției pentru profit dintre diverse clase capitaliste, pur și simplu nu este posibilă.

Într-un astfel de context istoric, în care noi tulburări sociale și politice par doar o chestiune de timp, dreapta populistă și naționalistă pare să se afle în cea mai favorabilă poziție pentru a beneficia de pe urma lor pe termen scurt. Însă lipsa ei de soluții reale la o criză care nu ține doar de un model de capitalism sau altul, ci de sistemul capitalist în genere, va crea oportunități pentru o alternativă la acesta. Ca să le poată fructifica, stânga trebuie renunțe la iluzia unui „capitalism cu față umană”. Trebuie să-și ia inima în dinți și să-și redescopere curajul de a pune pe masă un proiect alternativ de societate: un socialism democratic și internaționalist, în care puterea economică și politică e controlată de jos în sus și pusă în slujba tuturor. Altminteri, riscăm să avem cu adevărat parte de sfârșitul istoriei.

 

***

 

Cosmin CERCEL

De la teoria la practica excepției : note asupra statului-națiune

 

După douăzeci de ani

Este cu siguranță un loc comun în a lua măsura dificultății pe care o reprezintă încercarea de față, și anume posibilitatea de a întrezări în mijlocul vâltorii istoriei în care ne-am trezit aruncați în ultimele două decade, emergența a ceva nou. Dificultatea, e cumva dublă, dacă nu triplă. Pe undeva rezidă în poziția subiectului enunțării, care de bine de rău s-a format în interiorul acestor decade, și nu întotdeauna împotriva acestui Zeitgeist care continuă să ne limiteze posibilitatea de înțelegere și reflecție critică. Mai apoi este dificultatea care rezidă în însăși materialul acestor ani, în mișcarea lor cumva atonală de la ciudatul război spectacular care se suprapune pe o continuare tăcută a unui fin-de-siècle aparent promițător pentru Nordul global, la criza economică din 2008 și acceptarea ei tacită în următorii ani, până la seria de crize ce continuă în momentul de față. Strâns legat de acestea, se află și o a treia dificultate, care ține de modul în care ne raportăm la tocmai această accelerare istorică a ultimilor ani, la modul în care dintr-odată ne percepem ca subiecți ai crizei și ai unui timp care și-a ieșit din zăgazuri. Dar dacă ar fi să încercăm să depășim seria de locuri comune care fac ca prezentul și cei douăzeci de ani în care în mare, am râs, am plâns, am citit, am scris, în fine am trăit, va trebui să ne apropiem tocmai de obscuritatea acestei perioade și să prindem ceva din mult cântata lumină care nu face decât să se îndepărteze, spre a surprinde structura contemporaneității.

În spațiul care mi-e mai mult sau mai puțin familiar, și anume în cadrul în ceea ce în alte vremuri se numea poate pompos și cam inexact, teoria statului și dreptului, ultimii douăzeci de ani nu au fost lipsiți de evenimente, mutații și rupturi. Nu că asta ar însemna ceva în sine – douăzeci de ani în cadrul oricărei discipline sunt o perioadă notabilă în care se scriu biblioteci de cărți și gigabiți de pdf-uri cu o relevanță variabilă. Sunt în schimb câteva mutații pe care până și proverbialul turn de fildeș al academei nu poate să le ignore atâta vreme cât se află instalat în materia prezentului. Și cred că unele dintre ele sunt importante. Înainte de a zăbovi asupra lor, un lucru mi se pare demn de a fi de notat, cu riscul de a strica suspensul – spoiler alert – mulți dintre eroii primei serii de evenimente vor sfârși destul de neplăcut în cel de-al treilea sezon.

Fără a mai lungi introducerea, ceea ce cred că a marcat începutul acesta de veac înăuntrul și dincolo de orizontul limitat al științei dreptului, e tocmai renașterea unui subiect care era declarat mort, și anume statul-națiune. Asta ne aruncă deja la în miezul problemei și ne ajută să creionăm o primă încercare de temporalizare. Cele două decade se împart cumva egal, în jurul a patru mari serii de evenimente care le marchează. Pe primul îl știm cu toții, și este legat de dârele de foc pe care le-a lăsat în urma sa prăbușirea World Trade Center în prima apocalipsă spectrală ce deschide veacul. A doua e o altă prăbușire, de data asta a piețelor financiare la începutul lui septembrie 2008, care a produs un alt tip de devastare materială. O a treia, ia forma unei o explozii continue care începe în jurul verii lui 2015, în urma războielor din Orientul Apropiat, trece prin diferite crize, unele simbolice, altele cât se poate de reale și se continuă în criza medicală și economică în care ne aflăm.

 

Pacea universală

Oricât de abrupt și de violent începe noul secol, multe dintre firele istorice neterminate ale decadei 1990 continuă să supraviețuiască, și asta cu atât mai mult înăuntrul teoriei și practicii specifice mașinăriei juridice, dar și în dezbaterile academice și în războaiele culturale din zonele adiacente. Valul optimist de globalizare, europenizare, proiecte de pace universală, justiție de tranziție, democratizare, tranzitologie, you name it continuă singura mare narațiune rămasă în picioare în anii nouăzeci, și anume victoria triumfală a capitalismului deghizat în hainele democrației procedurale asupra balaurului totalitar. Indiferent de și la tragedia socială care se produce în fostul spațiu socialist, și în sudul global, consensul este aproape unanim, de la dreapta conservatoare care își poate celebra în văzul lumii și sub protecția redescoperitei libertăți de expresie idolii ținuți în dulapuri, la stânga ce își asumă în mod deschis necesitatea revizuirii marxismului, dacă nu întocmai ruptura de el și își caută noi linii de fugă de sub hegemonia capitalului global, la centrul liberal jubilant care imaginează viitorul doar în termeni de management al diferențelor.

Ruptura cu istoria secolului extremelor este aproape gata, economia politică aruncată la coșul de gunoi, iar materialul intelectual care rămâne de bine de rău în mâinile unei gândiri contrariene e deconstrucția. În siajul acestei victorii totale – căci până și temuta Chină devine parte integrantă a lumii capitaliste – regăsim funeraliile ubicue ale statului național, figura tolerată în rândurile opoziției anti-comuniste de aiurea ca formă de relegare cu trecutul stabil și istoria națională, și criticată în rândurile progresismului centrist ca formă retrogadă, tribală, damnată să sfârșească în exces genocidar. Serbia lui Milosevici e exemplul cel mai la îndemână, deși Croația lui Tudjman beneficiază de un tratament diferit.

Poziția default e însă cumva clară. În științele sociale naționalismul e disecat și pe bună dreptate pus, deși probabil nu îndeajuns, sub acuzații, pe cât de juste, pe atât de inconsistente, iar lumea se îndreaptă către post-naționalism. La nivelul dreptului internațional lucrurile stau la fel de simplu: suveranitatea statală e doar o limită înaintea protecției indivizilor pe care o poate oferi forma de drept liberală. Golite de balastul ideologic stalinist, neancorate încă în ideologiile dreptei conservatoare, sau ștergându-și propria istorie, statele lumii noi se reconstruiesc ca forme pur juridice, goale, abstracție pură a legii kantiene. E lumea pe care Agamben o descrie corect în primul volum din Homo sacer, aceea a unei forme de drept globale care se adresează nemediat indivizilor într-o stare de excepție structurală. Drept scindat între formă și forță, supunând și dând formă vieții nude. Kelsen recuperat, reprodus, pastișat și împrăștiat nu ca fundament teoretic, ci ca pură tehnologie a puterii, întărind iluzia că puterea nu este altceva decât ceea ce stă scris în constituții, tratate și legi. What you see is what you get.

 

Întoarcerea suveranului

Dar tocmai apariția acestei forme de negativitate pură, de raționalitate universală susținută de deschiderea de noi piețe de la est la vest și de la nord la sud, și mai departe înăuntrul granițelor prin aruncarea în aer a fostelor rezervații publice, rămășițe, cum altfel, ale unui stat național, care se declina și în termeni sociali nu atât datorită naționalismului cât luptei de clasă, produce o ruptură înăuntrul teoriei statului și dreptului. Dualismul tradițional care ținea lucrurile cumva separate, între un înăuntru și un afară, precum și ordinea juridică drept ordine separată – într-atât încât capitalismul postbelic opera încă prin principiul separației sferelor public-privat, politic-juridic – se prăbușește într-o indistincție generalizată.

Activitatea tot mai asurzitoare a curților trans- și supra- naționale, juridicizarea la nivel internațional a unor sfere atât de diferite de la crime împotriva umanității la politici de dumping și contrafacere, de la simboluri religioase la politici publice și lista poate continua cu juridicizarea politicii interne prin globalizarea modelelor de control de constituționalitate, vine să dovedească până la ce punct mișcarea s-a produs de la piramidă la rețea, și ceea ce pare că ne conduce e un nesfârșit text ce proclamă victoria finală a raționalității piețelor.

Cumva în răspăr cu această mișcare, etapa de față cunoaște și o renaștere, ce-i drept încă timidă, parțială, și cumva obscură a unei analize a puterii suverane – punctul orb al teoriei statului din negura modernității și secretul rușinos al liberalismului constituțional. Apărută în parte în siajul ordinelor militare ale Președintelui SUA, în parte pe urmele relecturii derideene a forței de lege, o întreagă literatură readuce problematica suveranității, înțeleasă în cheie schmittiană și o dezbatere transatlantică nu lipsită de interes redescoperă tropii spiritului de la Weimar, ca o emblemă aptă a captura câte ceva din plictiseala generală față de legalitatea abstractă și pericolul decăderii legalității. Juristul de la Greifswald este tradus în engleză și citit în paralel cu dezbaterile din jurul detenției indefinite și ale ororilor de la Abu-Ghraib. Starea de excepție, devine vizibilă, și e proiectată retrospectiv asupra unei întregi tradiții filozofice ce merge până la Aristotel, trecând prin totalitarisme, experiența lagărelor, criza liberalismului în epoca Republicii de la Weimar, Carl Schmitt, Walter Benjamin și așa mai departe.

Ținta și miza acestor intervenții nu sunt greșite, iar practica polițienească, administrativă și juridică a statelor europene reunite sub patrimoniul comun al respectului libertăților și supremației dreptului o dovedește cu prisosință chiar de-a lungul acestei etape. Reprimarea protestelor de la Genoa ce deschide noul secol, casele conspirative ale CIA în România, Polonia și Lituania în care se practică tortura, represiunea polițienească în Franța lui Sarkozy, vin să confirme emergența unei falii în armatura ideologică a statului de drept. Cu toate astea, reflecția critică față de reapariția puterii suverane a statului în noul context, întocmai ca putere nelimitată și situată dincolo de controlul public și uneori juridic, nu atinge încă linia de filiație istorică și intelectuală ce ne apropie de orizontul secolului extremelor. Aruncând excepția în centrul modernității, pe cât de probabil și de plauzibil ar părea, ceea ce ne scapă e tocmai poziția sa strategică și rolul său în interiorul antagonismelor de clasă. Mai mult, recuperarea aceasta este pe cât de timidă, pe atât de ambiguă, jucând atât în mâinile centrului ce visează cu ochii deschiși să își dubleze legitimitatea aproape necontestată a patriotismului constituțional de o formă de militantism democratic, în mâinile dreptei de toate culorile care surprinde potențialul disruptiv al reîntoarcerii suveranului, cât și aparent în cele ale unei stângi care ar vrea să reconstruiască politicul dincolo de mașinăria repetiției mecanice a orizontului liberal.

Pe cât de livrescă este prima confruntare cu excepția și recuperarea tropilor criticii liberalismului juridic, pe atât de importantă apare acum retrospectiv o analiză a locurilor și modurilor în care această recuperare se produce. Dacă nu este aici locul unei genealogii a supraviețuirii lui Schmitt până la revigorarea sa din zorii secolului, e important de notat cum pozițiile acestea au fost tematizate până la saturație în jocul mediatic din ajunul referendumului pentru o Constituție europeană în 2005, care au reușit să articuleze într-o formă incipientă pozițiile ideologice ce vor bântui Europa în ultima decadă. Aceasta a permis reîntâlnirea dintre o stângă tot mai îndepărtată de Marx și o dreaptă tot mai sătulă de egalitatea formală în fața legii de aceeași parte a baricadei în înfruntarea cu comitetele de administrare ale întregii clase burgheze globale. Eșecul acestui proiect, de altfel problematic din atâtea puncte de vedere, e o altă sursă a problemelor de mai târziu, și nu atât de simbolic și abstract cât ar părea la o primă vedere. Fără o formă juridică, Europa e mai degrabă un Grossraum, în sensul strict descris de Schmitt în ultimii ani de viață ai Ligii Națiunilor, fiind un spațiu de afirmare hegemonică ce nu este surprinsă decât parțial de reguli de drept.

Să rezumăm, prin urmare, testamentul înveninat al anilor de glorie neoliberală: un model al unei forme juridice unice susținută de o poliție globală, toate întreținute de ideologia inerentei raționalități a piețelor. Crahul financiar din septembrie 2008 va împinge până la limite întregul eșafodaj construit pe asemenea baze, iar întoarcerea suveranității – ca forță dincolo de drept, dar și ca vehicul ideologic, suport al unei viziuni considerate îngropate, ca legătură de glie și sânge – e obolul plătit de capitalul global pentru a-și salva proverbiala pungă trecându-ne astfel pe toți de partea cealaltă a istoriei. Multe din evenimentele acestei etape sunt încă vii. De la austeritatea lansată ca panaceu universal și răspuns pavlovian, la opozițiile și contestările din anii 2009-2012, la catastrofa numită Syriza și la seria nesfârșită de incertitudini privind datoriile suverane, până la crizele militare și umanitare din imediata apropiere a Europei, toate se înscriu în linie directă de filiație cu ceea ce se va numi mai târziu, pe cât de impropriu pe atât de inexact amenințarea populistă.

Ceea ce devine vizibil în jocul de umbre al producției ideologice globale la acest moment e figura „identității”, tradusă cel mai adesea în termeni de identitate constituțională, ca o formă de limitare a mișcării triumfale a formei juridice unice, generale și raționale. Aproape surprinzător, the buzz nu mai este în jurul constituționalismului global, ci în căutarea de a construi o interioritate existenței spectrale a statului în condițiile unui capitalism care nu mai „duduie”. Teoria constituțională își amintește dintr-odată de existența unor tradiții locale, de diferență, de importanța trecutului, de istorie, și totul devine problematic, greu, ca și cum o materialitate dură vine să blocheze zimții progresului. Istoria începe să ne prindă din urmă, fie că e vorba de decizii ale CEDO privind prezența crucifixului într-o școală din Italia ori de o nouă constituție în Ungaria. Ceea ce părea că merge de la sine, devine dintr-odată problematic, și obscur.

 

Înapoi în viitor

În marea de chestionări despre memorie, istorie, și gestionare a diferenței culturale redescoperită brusc în însăși interiorul statului abstract și lipsit de altă forță decât cea pur represivă, un lucru pare cert, unii sunt înăuntrul statului, iar alții vor trebui să fie afară, dacă nu sunt deja. Gardurile de sârmă ghimpată, poliția de frontieră, armata sunt acolo să se asigure de asta. Dacă până în 2015 temele centrale menționate până acum și evitate conștient și constant de colegii de breaslă, au rămas cumva suspendate, existența lor e greu să fie negată: lagăre, frontiere, naționalism, rasism, stări de urgență, de asediu, în fine, realitatea excepției sunt în văzul tuturor. Iar dacă cineva se înșela de direcția în care mergeam și continuăm să mergem, marșurile, saluturile, imnurile și toată garderoba ultranaționalistă sunt expuse la vedere de la Varșovia la Charlottesville și penetrează încet dar sigur și orizontul unei stângi în care roșul se apropie periculos de mult de brun.

Încăpățânarea exasperantă a apărătorilor ordinii liberale care continuă să creadă împotriva oricărei probe că prezenta serie de crize se își va găsi finalul într-o reîntoarcere la normalitatea începutului de veac, e pe cât de nerealistă, pe atât de edifiantă pentru conivența dintre reacțiune și centru. Refuzul de a vedea schimbarea în interiorul orizontului strâmt al teoriei statului e un reflex al unui refuz mai profund, de a înțelege modul în care așa zisa normalitate a formei juridice globale ce se prăbușește sub ochii noștri depindea în mod necesar de o serie de condiții extrajuridice care îi condiționau validitatea. Atâta vreme cât consensul ideologic se dizolvă, eșafodajul se află cumva în aer, iar criza COVID-19 și vacarmul de stări de urgență, blocaje constituționale și afirmări ale puterii suverane nu vine decât să ne confirme cât de departe suntem în acest proces de reconstrucție a statului-național, ca entitate politico-juridică indisolubil legată de suveranitatea excepției. Să fim bine înțeleși, ceea ce se reconstruiește este un stat-națiune fantomatic, care nu mai este susținut de forțele de producție ale secolului trecut, ci un asamblaj de putere și reguli ce se luptă să își construiască legitimarea prin forme pe cât de vetuste și impalatabile, pe atât de vii căci întreținute de-a lungul anilor într-o stare latentă, în subconștientul și la umbra promisiunilor noului secol.

Desigur, schimbarea aceasta este cât se poate de ambiguă, și la limită ne putem întreba care este pericolul punctual al noii renașteri a statului-națiune și al disoluției consensului ideologiei juridice globale. Judecătorii vor continua să judece – mai mult sau mai puțin după cum am văzut în prezenta criză – parlamentele vor continua să producă legislație și e foarte probabil ca forme de cooperare internațională de tipul celor deja existente își vor continua viața sub forme tot mai incerte. Ceea ce se pierde e bruma de progres social și umbra de raționalitate pe care deschiderea aparent și parțial universalistă susținută de un soi de cosmopolitism firav al guvernanței globale o întreținea. Exploatarea globală va lua forma lipsită de mediere a relației de putere dintre state, și semnele în această direcție sunt deja vizibile, de la „libera circulație” a culegătorilor de sparanghel din Germania, la cea a culegătorilor de căpșuni din Leicestershire și Yorkshire. Pierderea modicului de egalitate formală pe care ideologia europenității o întreținea, va arunca probabil Estul european într-o reiterare a anilor 1990, în care reverii nostalgic-reacționare se vor împleti tor mai mult cu o ancorare tot mai susținută în forme de obscurantism, sub protecția și supravegherea profitorilor de toate felurile. Sisteme și statusuri diferite de tratament juridic îmbrăcate la început în termeni neutri de contribuție la sistemul de pensii, sănătate, etc. și mai devreme decât ne-am aștepta, în termeni cât se poate de clari prin referințe la etnie, origine socială și altele, vor arunca în aer și ultimele rămășițe de raționalitate și solidaritate, cel mai probabil în aplauzele cvasi-unanime ale opiniei publice. Că o asemenea poziție va genera conflicte sociale înăuntru și va acutiza lupta imperialistă în afară e cât se poate de așteptat, iar intrarea reală într-o stare de excepție continuă, starea naturală a statului națiune care își construiește constant frontierele propriului corp politic, excluzând și expulzând dinăuntrul său diferențele, pare de nestăvilit. Teza acceleraționistă a unei treziri bruște a conștiinței de clasă în contextul crizei generale nu pare deocamdată decât un soi de optimism al voinței, care la rândul său se retrage din fața probelor tot mai puternice că un somn ideologic de tip nou a surprins masele și începe să le mobilizeze într-o direcție contrară progresului.

 

***

 

Alexandru POLGÁR

Era falsului perfect

Care-i treaba iubitorului de înțelepciune astăzi, după primele două decenii ale secolului XXI? Unde este înțelepciunea în această sucombare a tot și a toate în fața secundarului, în fața a ceea ce are o importanță derivată, mai mult sau mai puțin trivială? Există ceva istoricește specific, care să nu fi existat deja și înainte? O politică mai puțin odioasă? O criză mai puțin fatală? Îmbrobodiri și autoîmbrobodiri ideologice mai puțin transparente pentru cei care vor și știu să vadă prin ele? Ah, că acum tîmpenia se declină pe social media? Da, asta e într-adevăr ceva nou. Dar, în pofida speranțelor emancipatoare legate de internet, se vede bine că acesta e la fel de reacționar ca orice altceva în lumea Capitalului. Căci epoca este, fără îndoială, a acestuia din urmă. Nu doar „neoliberală”, adică atoateprivatizatoare. Ci împlinire-(de)săvîrșire a mașinii de stors profit, care ține în strînsoarea sa tot mai vătămătoare, tot mai mortală întreaga lume. Mobilizînd și sacrificînd tot ce-i finit (viețuitoare, muritori, resurse, natură) în slujba unui scop in-finit. O cifră care are sens doar dacă se autodepășește pe sine de fiecare dată. Un perpetuum mobile, care este și un fel de rîșniță ontologică. Pînă la epuizare, pînă crapă totul, pînă nu mai rămîne nimic de exploatat.

Pentru a putea păstra în viață această absurditate, devenită scop concret al țărilor în care trăim, trebuie mobilizate toate spectacolele care să ne țină mintea ocupată: știri, filme, muzici, teatru, literatură, artă plastică, circ, dans, documentare, concursuri, colocvii, turism, sport etc. Imagine, sunet, informație. Puzderie. Nicio clipă de răgaz pe Titanicul scufundîndu-se. Timpul liber este acela în care creierul nostru muncește la consumul de mărfuri simbolice, pilule de semne pe care trebuie să le înghițim pentru a ne distra, pentru a ne reface forța de muncă, pentru a elibera psihicul nostru de grijile sale curente. Unde e locul comprehensiunii eficace a situației în care ne aflăm? Al comprehensiunii care reușește să vadă că ne-am blocat și că așa nu se mai poate. Al comprehensiunii care se gîndește și cum să iasă din această fundătură globală a istoriei. Pe cine interesează cu adevărat această problemă? Soarta colectivă e lipsită de însemnătate.

O singură caracteristică de profunzime are tot noroiul informațional-cultural în care ne terfelim: niciun diagnostic cît de cît corect al stării de fapt nu pare să răsară de acolo. Rareori mai vedem în spatele discursurilor critice de toate felurile cauza profundă care produce baiurile particulare ce le alimentează. E greu să percepi că în spatele tuturor e un izvor, el însuși invizibil, din care purced toate realitățile din jurul nostru: decizia istorică majoră prin care Capitalul a fost instaurat sau, mai degrabă, s-a instaurat pe sine ca stăpîn și judecător absolut al țelurilor lumești. Avînd ca efect concretul simplu, palpabil, ca să zic așa, că totul în jurul nostru e otrăvit sau, mai bine, trece în opusul său, în forma sa de piață, deci alienat: hrană, natură, relații sociale.

În acest moment al luptei de clasă, în care adversarul proletariatului (care cultural de mult nu mai e burghezie) a cîștigat pe toată linia, separînd perfect schizofrenic conștiința proletară de majoritatea proletariatului real, doar cîțiva intelectuali mai sînt în stare, foarte rar și parcă tot mai mult din greșeală, nu din siguranța muncii lor de gîndire, să cadă peste adevăr, să fie ceva de genul unei „conștiințe proletare” în lumea Ideologiei. Foarte rar însă, repet. Căci și ei, majoritatea, delirează (departe de centralitatea cvasidivină și încă insuficient explorată a Capitalului pentru lumea în care ne e dat să trăim). Intelectualilor și artiștilor li s-au creat deja mecanisme bune pentru cum să fenteze orice fel de întîlnire mai incomodă cu această realitate centrală. Mai o recenzie, mai un festival, o tabără, o finanțare, ceva, un proiect, o școală de vară, o lansare de carte. Ne obișnuim cu cultura finanțată și cu plăpîndele-i vlăstare, anemicele „proiecte”, neinteresante și insuficiente din capul locului, slabe ca artă, slabe ca filosofie, slabe ca politică, slabe ca știință, slabe drept „cultură” (fiindcă n-apucă să reflecteze cu adevărat la lumea în care au loc și unde li se aruncă firimiturile din care trăiesc producătorii lor precarizați). Cînd se întîmplă să aibă sensibilități social-politice mai progresiste, tipul ăsta de stîngism (deja un derivat diluat al stîngii, ea însăși de negăsit niciunde) nu mai poate fi catalogat o simplă boală de copilărie. El este maladia cît se poate de cronică a unei anemii a gîndirii pur și simplu.

Între timp, vedem tendințele anunțate și perfect patente deja în ultimele decenii ale secolului al XX-lea împlinindu-se și la noi, cu certitudine de destin, fără nicio rezistență. Nimic național n-are valoare dacă nu poate fi vîndut pe bani mărunți și stricat pe loc: gaze naturale, țiței, agricultură, industrie, forță de muncă,  păduri. La batjocura „investitorilor”. Autohtoni sau străini nu contează. Țara golită de toate forțele ei productive. Înlocuirea lor cu altele, mai ieftine. Din străinătate (Indonezia, Pakistan etc.). Rasism. Marii patrioți răsar. Tot mai fake. Deja chiar și mutrele lor mint. Nici nu mai trebuie să deschidă gura. Dar eventualul dezgust față de ei e și el programat. Distrage atenția de la faptul că dincolo de culise, în lumea largă, are loc o plastică socială de dimensiuni mondiale. Se formatează, fără nicio conspirație anume, ci doar lăsînd istoria să-și urmeze programul, o nouă-veche societate. Se produce Poporul-Capital, dezmembrat din capul locului, care știe doar să tragă ca vita și să fie slugă. Incapabil de a se uni în mod veritabil, de a face comunitate, de a face politică. Ceva demonstrații. Mulțimi de telefoane ridicate spre cer noaptea (o feerie, ce mai!). Bravo, cetățeni, sînteți mai fini decît „Cîntarea României”, dar la fel de înțelepți politicește. Măcar atunci aveați frica de regim drept scuză. Acum nu mai aveți niciuna. Oricum, dac-o ții prea tare pe a ta vin bocancii în gură și gloanțele în cap: Franța vestelor galbene, Israelul copiilor palestinieni împușcați. Rapide exemple printre miile care s-ar putea găsi pentru „bunătatea timpului nostru”. Semne amare pentru cînd anume ajunge cetățeanul să fie efectiv în politică, să iasă din condiția sa de nimic și să fie rănit sau ucis pentru curajul de a-și fi ridicat capul din țărînă – iată culmile civilizației noastre.

Fără alt ghidaj în afară de profit, totul se repetă da capo al fine. Cei cu bani se îmbogățesc pe spinarea celor fără bani. A acelora care suferă și muncesc în tăcere. Umiliți, bolnavi, pensionați. Pe bănuții milioanelor de subalterni năpăstuiți se răscumpără băncile și marile corporații, stăpînii locurilor de muncă. La centru și la periferie povestea e la fel, doar cifrele diferă un pic. Anomia, desigur, e ceva mai mare la periferie. Lipsa de reguli sau schimbarea lor permanentă pentru a ține lumea sub control. Descompunerea tuturor mecanismelor societale care ar mai fi avut o șansă de a prăsi oameni liberi. Totul acoperit de bavardajul continuu și necrofag al specialiștilor în comunicare, de la așa-numiții jurnaliști (aproape dispăruți ca profesie) la alți guriști, inventatori de discursuri și argumente pentru tot și nimic. În asta a trecut ceea ce ar fi trebuit să fie sfera publică liberă. Cînd însă mai apare cineva care dă totul pe față, descoperim falsul enorm din care am făcut parte. Falsul din care ni s-a țesut realitatea. Indiferent că e vorba de armele de ucidere în masă ale lui Saddam, de originile terorismului așa-zis „islamic” (tot americănești! să nu uităm!) sau de orice altceva ați vrea. Totul e făcut în așa fel încît să nu mai putem scăpa de acest halou de făcătură din jurul tuturor „fenomenelor de larg interes”, de la crizele economice, la războaie și epidemii virale. Nu se știe niciodată nimic pînă la capăt. Abia așa falsul e perfect. Iar cel care l-ar dezvălui totuși, cu dovezi clare, trebuie hăituit ca un vînat. Și nu doar hăituit, evident!

Nimic din toate astea nu stimulează participarea la viața politică. La așa ceva nu se participă, presupunînd în continuare că vorbim de și cu cetățeni cinstiți, de bună-credință.

Împotriva așa ceva se luptă.

Dacă mai știm cum.

Dar tocmai că nu știm, mi se pare. Poate că greșesc eu. Ceea ce e limpede, în orice caz, este că niciuna din mijloacele clasice de luptă nu dă roade. Nici forma-partid, nici demonstrațiile, nici grevele, nici ONG-urile. Nimic. Singură inacțiunea capitalistă supremă, dacă am avea curajul, ar putea salva ceva. Refuzul de a ne mai vinde forța de muncă. Dar nu așa, aiurea, haotic, parțial. Ci toți, organizat, cu stocuri de hrană pregătite, gata de desproprietărirea furnizorilor de energie, de apă, gata de concedierea poliției, a armatei, a politicienilor, a birocraților de toate felurile, de organizarea propriilor forțe de ordine, administrație, producție ș.a.m.d. De unde însă atîta solidaritate și atîta disciplină? De unde atîta clarviziune?

 

 ***

 

Aurelian GIUGĂL 

Viitorul nostru a început alaltăieri

 

„Pentru mine, un singur om face cât tot poporul, iar poporul face cât un singur om.” (Democrit)

„Noi trăim într-o continuă schimbare.” (Spinoza)

Înainte vreme, în epoca de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a discutat intens despre formarea și evoluția economiei de piață în țara noastră (Madgearu, Zeletin, Manoilescu, Voinea). Pentru Zeletin, formarea unui capital național reprezenta garanția industrializării, a modernizării generale¹, iar Mitiță Constantinescu  a făcut referire la dubla industrializare, atât pentru piața internă, cât și pentru export², industria fiind văzută ca mijlocul principal ce poate asigura independența țării³. În acest cadru, Virgil Madgearu a propus chiar mai multe etape de industrializare⁴, iar Mihail Manoilescu recomanda măsuri generale protecționiste, unele care să sprijine economia domestică, scopul fiind diversificarea structurii economice și înființarea unor activități ce pot asigura o productivitate sporită⁵. În agricultură, Victor Slăvescu se arăta favorabil înființării cooperativelor agricole de aprovizionare și a celor de desfacere, în felul acesta țăranii putând fi protejați de înfloritoarea speculă⁶. Ca o acoladă cuprinzătoare, planul economic național⁷ urma să contribuie la soluționarea problemelor din țară, economia dirijată fiind văzută și ca o cale pentru o anumită solidaritate socială (Constantin Poenaru).

Sigur, după aproape cinci decenii de susținere a economiei naționale, „industria românească (…) a rămas totuși foarte tânără; cum îi dai drumul, cum nu o mai susții din bugetul Statului, cade la pământ”⁸, iar interesele cartelurilor și cele ale politicienilor (prezenți în număr mare în consiliile de administrație ale fabricilor) mai mult au slăbit industria autohtonă decât au ajutat-o.

Comuniștii, veniți la putere după 1945, au luat în serios multe din ideile economice din perioada interbelică: industrializare, plan economic (cincinal), cooperative agricole de producție, ideea independenței economice, urbanizare etc. Corolar, anumiți indicatori economico-sociali s-au transformat radical, speranța de viață la naștere, gradul de educație și produsul intern brut, pe scurt, indicele dezvoltării umane (IDU), crescând exponențial. Mobilitatea socială s-a menținut la cote însemnate, iar femeile au fost activ integrate pe piața muncii. Iată cum, în Primăvara bobocilor (regia Mircea Moldovan, scenariul Petre Sălcudeanu), o peliculă din comunismul târziu (1987), realismul socialist se construia nu doar în cotidianul imediat, dar și pe ecran. Astfel, în film apar două secvențe desprinse din feminismul socialist (gender-balanced participation?), cu o femeie ce conduce o treierătoare, figurile emblematice ale sexualității masculine  (Belmondo, Piersic & co.) formând tapetul din cabina treierătoarei Gloria. În a doua scenă, două femei (printre care și o pensionară) își repară singure mașina, autohtona Dacia.

A venit momentul 1989 și întreg eșafodajul construit în intervalul 1947-1989 s-a prăbușit relativ repede. Regimul Iliescu a încercat să ruleze un neodezvoltaționism preocupat de menținerea unei industrii locale; regimul liberal-conservator al Convenției Democrate (cu PNȚCD vârf de lance) a distrus acest plan, înlocuindu-l cu o ultra-privatizare în perioada post-1996⁹. După veselia generală generată de regăsirea libertății pierdute, regimul Constantinescu-CDR a pus în mișcare prima formă de neoliberalism din România, proiectul fiind un fiasco teribil, eșuând lamentabil la sfârșitul anilor 1990. Politicile economice post-CDR au început să producă efecte economico-sociale dintre cele mai variate, de la dezindustrializare și șomaj, la creșterea diferențelor economice dintre clasele sociale și descreștere demografică (mai ales prin migrații masive). Electoral, clivajul dominant s-a construit în jurul celor două tabere opozante; pe de o parte, pro-europeniștii, clasa de mijloc urbană ce își dorește o „țară ca afară”, pe de altă parte, „neo-comuniștii” fesenisto-pedeseristo-pesediști (FSN-FDSN-PDSR-PSD), denominare peiorativă venită din zona anticomuniștilor de serviciu, cu alaiul lor de susținători recrutați din păturile de jos, inclusiv „știrbii” și „analfabeții” mult huliți pentru îndărătnicia și opacitatea lor electorală. Anii comuniști, 40 de ani, au fost ani de nivelare economică, geografic vorbind. În 1982, un salariat de la o fabrică oarecare din Fetești aducea acasă același venit pe care-l obținea un muncitor din Oradea, iar la sate, fermele agricole asigurau un venit regulat pentru întreaga populație. În acest cadru, periferiile interne s-au aplatizat, inegalitățile geografice s-au redus, existând o anumită convergență economică și o circulație a bunurilor și ideilor între urban și rural. După 1990, inegalitățile geografice au reapărut și s-au adâncit. Ele sânt vulnerabilități clasice ale creșterii neoliberale, sunt parte a procesului capitalist de acumulare, acestea fiind elementul distinctiv al geografiei capitalismului, expresia contradicțiilor din structura însăși a capitalului, o inegalitate de altfel structurală și mai puțin una statistică (uneven develompent)¹⁰. Sintetizând, știm clar că societățile capitaliste se dezvoltă inegal¹¹.

În Sciuscià, teribilul film neorealist făcut în Italia anului 1946 (regia Vittorio De Sica, cu o echipă complexă de scenariști, printre care Cesare Zavattini, figură emblematică a neorealismului cinematografic italian), aparatul de proiecție, adus pentru amuzamentul și distracția publicului dintr-un penitenciar pentru minori, ia foc, iar lumea ficțională este brusc înlocuită de realitatea frustră. Asta s-a întâmplat și în România ultimilor 30 de ani. Ficțiunea postcomunistă, construită în jurul beneficiilor ce va să vină pe filieră capitalistă, a luat foc, s-a pulverizat rapid, iar realitatea cotidiană, cu inegalitățile structurale clasice, s-a instalat confortabil în lumea socialului autohton. Rapid, județele Vaslui, Ialomița, Botoșani sau Teleorman au revenit la starea lor din vremea vechiului regim, individualizându-se ca spații sărace, vulnerabile economic, fără locuri de muncă și perspective de viitor. Capitalismul vagabond¹² ocolește aceste geografii ale înapoierii din județele mai sus amintite. În aceste enclave de sărăcie la ce se poate spera? Care sunt soluțiile pentru aceste populații aflate la periferia periferiilor? Cum arată viitorul, în epoca post-1989, în primele două decenii din secolul XXI și în următoarele decenii ale noului mileniu?

În Franța, geograful Christophe Guilluy a scris despre periferiile deprimante, adică despre acele spații ce includ orașele mici și medii, deșerturile post-industriale și zonele uitate de la țară, teritorii ce înglobează peste 60% din populația Franței de azi. În aceste spații ale capitalismului central, acum ajunse și ele deplorabil din punct de vedere economic, condițiile de viață și infrastructura publică s-au erodat, șomajul, sărăcia și insecuritatea au înflorit, majoritatea cetățenilor deconectându-se de zona politicului, simțindu-se slab reprezentați, fie chiar nereprezentați sau, mai rău, ducându-se în zona gri a naționalismelor, protecționismelor și populismelor, abandonându-se unor politicieni precum Marine Le Pen – evident, mesajele anti-imigraționiste au prins rădăcini solide, capitalismul vagabond sădind și aici semințele mâniei. Cei economic și social excluși se revoltă împotriva condițiilor de viață în care sunt forțați să trăiască. Iată de ce, spune Guilluy, noua lume va fi desenată nu de politicienii și de economiștii planificatori, ci de insecuritatea socială și deprivarea claselor de jos, Vestele Galbene fiind simptomul unei boli mai lungi¹³.

În Marea Britanie (Anglia), Brexit și recentele parlamentare au fost portretizate ca o revoltă a regiunilor, cu dezvoltare inegală și un aliniament economic nord-sud, spațiile dezvoltate din sud fiind puse în o poziție cu cele sărace, ce se adâncesc și mai mult în sărăcie, din nordul Angliei (vechea zonă industrială din arealul Leeds-Manchester-Liverpool), a Thatcherite „Two-Nations” state project¹⁴. Modelarea economiei politice printr-o selectivă „raționalizare” și privatizare a sectoarelor economice cheie, a lăsat numeroase orașe medii și mici din periferia nordică să fie supuse unui proces rapid și susținut de dezindustrializare, Cum alternativa laburist (Labour’s Third Way vision) a eșuat în tentativa-i de a reduce inegalitățile structurale, capitala, Londra, a devenit un pol al magnetic al bogăției¹⁵, Londra și celelalte regiuni ale Angliei.

În ecuație intră și China, promotorul noii globalizări de azi. Într-un discurs la Davos (2017), Xi Jinping se exprima răspicat pentru deschidere și liber schimb. Dezvoltarea susținută a Chinei din ultimele decenii, cu cifre de creștere și consum absolut amețitoare, implică cu necesitate menținerii deschisă a piețelor, deopotrivă pentru debușee (export), dar și pentru exploatarea unor resurse și materii prime relativ ieftine din Africa și aiurea. Conform The United States Geological Survey, în intervalul 2011-2013, China a consumat 6.651 milioane tone de ciment, mai mult decât Statele Unite în întreg intervalul 1900-1999¹⁶ (4.405 milioane tone de ciment). Iată de ce China este noul miracol capitalist din era neoliberală. Reformele din agricultură, industrie, știință și educație, și-au făcut efectul. Neoliberalismul american și cel britanic, la pachet cu expansiunea industrială din Asia de Sud și de Sud-Est, au pus umărul sold la reformele interne din China anilor ‛70 ai secolului trecut. În acea vreme, țara era încă considerată ca una din Lumea a Treia. Între timp lucrurile s-au schimbat și evoluează cu repeziciune. Inclusiv în ceea ce privește luptele de clasă inerente dezvoltării și amplificării capitalismului. În același discurs de la Davos din 2017, Xi Jinping a citat și din Dickens: „It was the best of times, it was the worst of times” (A Tale of Two Cities). Condițiile dickensiene din multele zone industriale au generat, doar în 2005, peste 74.000 de proteste, demonstrații, unele extrem de violente, ceea ce face din China campioana planetară a luptei de clasă¹⁷. Țările primei industrializări se închid în propria carapace. În condițiile în care economiile unor țări ultra-populate, China, India, Brazilia, cresc constant, delocalizarea și transferul de capital din SUA și Europa de Vest irită și creează insecuritate economică pentru largi categorii de populație. În ultimi ani în industria SUA s-au pierdut peste 5 milioane de slujbe, iar vârstnicii, femeile, cei cu educație minimă, cei cu venituri mici, au preferat să voteze cu GOP, adică cu Republicanii. Dacă China strănută, se îmbolnăvesc europenii, iar Brexit-ului nu a fost un caz singular, acesta fiind dublat de Nigel Farage și United Kingdom Independent Party, Marine Le Pen și Frontul Național sau Salvini în Italia; mai nou, Europa Vestică întoarce capul spre naționalism. Partidele de stânga, după multe rateuri grosolane, comportându-se adesea mai capitalist decât capitaliștii, nu mai reușesc să mobilizeze pentru că nu mai reușesc să comunice. Iată de ce, ele sunt din ce în ce mai nesemnificative, atât la nivel electoral, dar și în ceea ce privește hegemonia culturală. În aceste condiții economice, de ce am putea crede că vor apărea schimbări semnificative în următoarele decenii?

Dar România? Care-i viitorul ei de țară periferică? Viitorul localităților mici, fie ele urbane sau rurale, in contextul actualei economii neoliberale, e categoric unul deplorabil. Lipsa cronică a locurilor de muncă va prăbuși și mai mult aceste geografii deja deraiate. Multe comune și sate vor fi șterse de pe hartă, forța de muncă migrând în orașele autohtone sau în vestul primitor pentru brațele disponibile la tot felul de munci agricole sau non-agricole (vezi cazul recent al culegătorilor de sparanghel). Bătrânii de acum vor fi ultimii supraviețuitori ai acestor localități muribunde. În consecință, unele județe din sud și est, cele istoric subdezvoltate, își vor pierde rațiunea administrativă – ce organizare economico-socială-administrativă se va putea face într-un județ depopulat precum Ialomița?

Din punct de vedere electoral, anumiți punteros locali vor constitui în continuare cureaua de transmisie dintre potentații zilei și alegătorii tot mai alienați și cu o falsă conștiință, unii ce vor aștepta în continuare anumite mici beneficii de la patronii locali. Asta-i va scoate în continuare din minți pe cei din zona de mijloc a urbanului mare, nervozitatea lor crescând proporțional cu incompetența la urne a „știrbilor care nu știu să voteze” – fenomenul deja se desfășoară sub ochii noștri. Formulele politice inovatoare, cu tot felul de partide-salvator, și sloganurile lor aferente vor fi probabil inepuizabile, exponențiale cu degradarea și sentimentul deznădejdii dintr-o țară care nu va fi niciodată „ca afară”.

Economic, atâta vreme cât României se află în zona de siguranță a capitalului străin, manifestările frecvente de evaziune fiscală și corupție¹⁸, identificate deopotrivă la firme (cu capital privat sau de stat, capitaliști străini sau locali), vor continua și ele – cine să oprească fenomenul?

În manualul de clasa a X-a de geografie din perioada comunistă, la fluxurile migratorii din epoca modernă se sublinia apăsat că brain drain-ul (human capital flight) dinspre polii sărăciei către metropolă adâncește și mai mult disparitățile, decalajele dintre regiuni. Evident, pentru clase relativ prospere din România de azi, a-ți trimite copiii la studii peste hotare a devenit un modus vivendi într-o țară plină de indignados înnebuniți de starea lucrurilor din România de azi. Țara noastră este, și va fi pe mai departe, o țară profund inegală din toate punctele de vedere, asistată neputincios de o mână de bonjuriști ce au luat lumină din Occidens!

P.S. Chiar în perioada de pandemie, diferențele structurale din categoriile socio-profesionale se văd foarte bine. Cei care stau acasă, auto-izolați de voie, de nevoie, sunt cei din zona white collar. Cei de la bază, din zonele de jos, au fost concediați – cu ce trăiesc? – sau se duc la muncă (inclusiv pe câmpiile Europei de Vest, în condiții de multe ori degradante). Tot spectrul celor izolați avea, are și va avea o singură preocupare: oamenii să stea acasă. Să stea acasă, da, în ce condiții și mai ales pe ce bani? Pentru că firavele inițiative pentru asigurarea unui venit minim garantat, impozitarea marilor venituri, eventual suspendarea chiriilor, nu doar a ratelor, măcar pe perioada izolării, au fost cu desăvârșire ignorate deopotrivă de politic, dar și de mainstream-ul cultural autohton.

_________________

[1] Ștefan Zeletin (1925). Burghezia română. Originea și rolul ei istoric. București: Editura Cultura Națională.

2 Vezi Banca Națională a României. Viața și opera lui Mitiță Constantinescu. În colecția „Restitutio”, nr. 4, martie 2004. Disponibil online la file:///C:/Users/admin/Desktop/Mitita.pdf.

3 Nicolae P. Arcadian (1936). Industrializarea României. București: Imprimeria Națională.

4 Virgil N. Madgearu (1995). Evoluția economiei românești după războiul mondial. București: Editura Științifică.

5 Mihail Manoilescu (1986). Forțele naționale productive și comerțul exterior. Teoria protecționismului și a schimbului internațional. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

6 Banca Națională a României. Viața și opera lui Victor Slăvescu. În colecția „Restitutio”, nr. 1, octombrie 2001. Disponibil online la file:///C:/Users/admin/Desktop/Slavescu.pdf.

7 Mihail Manoilescu (1938). Ideea de plan economic național. București: Imprimeria Națională.

8 „Monitorul Oficial” nr. 58 din 30 martie 1936. Dezbateri Adunarea Deputaților privind proiecul de lege pentru prelungirea termenului de aplicare a legii din 1912 pentru încurajarea industriei naționale. În Ioan Codruț Lucinescu (2019). Neoliberalismul românesc. Economie și politică. 1934-1938. Brăila: Editura Istros a muzeului Brăilei „Carol I”, pp. 101-104.

9 Pentru mai multe detalii privind perioada respectivă, vezi Cornel Ban (2014). Dependență și dezvoltare: economia politică a capitalismului românesc, traducere de Ciprian Șiulea, Cluj-Napoca: Tact.

10 A se vedea Neil Smith (2008). Uneven development Nature, capital and the production of space. Athens: The University of Georgia Press.

11 Doreen Massey (1995). Spatial Divisions of Labour. Social Structures and the Geography of Production. London: Macmillan, p. 289.

12 Cindi Katz (2001). „Vagabond capitalism and the Necessity of Social Reproduction”, Antipode, 33 (4), pp. 709-728.

13 A se vedea Jon Henley (2019). „Twilight of the Elites by Christophe Guilluy review – France and a new class conflict”. The Guardian, January 17. Disponibil online la https://www.theguardian.com/books/2019/jan/17/twilight-of-the-elites-christophe-guilluy-review; Andrew Hussey (2019). „The French elites against the working class”. New Statesman, July 24. Disponibil online la https://www.newstatesman.com/world/europe/2019/07/french-elites-against-working-class.

14 Gordon MacLeod & Martin Jones (2018). „Explaining «Brexit capital»:  Uneven development and the austerity state”, Space and Polity, 22 (2), pp. 111-136.

15 D. Massey (2007). World city. Cambridge: Polity Press.

16 Tan Wah Piow (2015). „«The power of ideas» – David Harvey at the LSE”, The Online Citizen, 15 Decembrie. Disponibil online la https://www.theonlinecitizen.com/2015/12/25/the-power-of-ideas-david-harvey-at-the-lse/.

17 Neil Smith (2008). Uneven Development, Athens: The University of Georgia Press, p. 257.

18 Vezi Florin Georgescu (2018). Capitalul în România postcomunistă. București: Editura Academiei Române.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 109-121]