Augustin Ioan – Poeme

 

Light within

(Conferință SPOTS, Etna, CA; mai 2018)

Acelorași le spusesem deja totul de data trecută.

Fostul primar de acum e primarul de atunci.

Preotul de acum este preotul de atunci – colilie.

De la mănăstire au venit călugării ceată. Potcapuri și rase

cât jumătate de sală. Surâd respectuos la ironiile mele,

privind de dincolo: bietul, iar a venit să ne spună cum e…

De la convent – toate măicuțele. Unele erau minore pe-atunci.

Acum – zăvorâte pentru lume și cu ochii mai stinși –

le arăt

ceruri, le explic geometrii, căci le spun

nu despre pădurea în care se-ascund, iar sălbăticiunile locului

aruncă în ele cu conuri de brad, că-s tot mai străine.

Straturi așternute anume: până să mai vin eu încă o dată,

or să le îngroape cu totul.

Sora Sinklitike a venit după conferință să îmi reamintesc de ea,

cu o veveriță pe umărul stâng, ronțăind dintr-un con de brad.

Era ca-n icoana Maicii Domnului cu pruncul pe inimă, de deasupra altarului.

***

Daddy

in memoriam +Mitropolitului Emeritus Chrysostomos de Etna, CA

Abia a ajuns la conferință: se ținea de pereți de parcă erau scriși în Braille.

(2018:) Oare voi mai veni, cât e încă aici?

(2020:) Nu, a plecat locului.

  • Spune-mi Daddy, m-a rugat, n-am copii și e mai puțin formal, la cât(e) ne scriem.

Un părinte în plus nu are cum să strice, la cât de orfan am rămas.

Mă prezintă celorlalți, parcă nu vorbea despre mine, fix

ca și tata: uite, ăsta al meu ce-a mai făcut…

Apoi a cerut lămuriri cât vorbeam, a surâs cu îngăduință,

a răspuns dialogic.

Se vedea că suferă, dar a rămas să vorbim și apoi.

  • Credeam că nu veți ajunge, am spus.

  • Cum era să lipsesc? Tu aici și eu – în chilie?

Am continuat să povestim afectuoase nimicuri:

nu era nimic de nespus între noi și nu

ca să ne rostim unul altuia lucruri nemaiauzite

(pentru acelea, se pare, există internet),

ci ca să rețesem ce ne ținea întreolaltă

și se deșiră dacă tăcem, ca la paingi:

un nod aici și unul de dincolo; între ele

fire de borangic, mai tari ca otgoanele de corabie

care nu mai trece pe apele mari, iar deasupra, în zbor, e primejdie.

Dar să ne revedem aici, diseară, să mai povestim un rând de mătase.

  • Întâlnirea titanilor, a surâs Daddy înainte de a pleca. Să vii pregătit! Eu deja sunt…

***

Fotografie de familie

Nu am vorbit cu tata întreaga lui viață

pe cât ne vorbim de când nu mai e.

Ne plimbăm. Discutăm despre tot

ce nu ne-am putut spune pe viu.

Se întâmplă tot mai des, pe măsură ce îi locuiesc vârstele

și îi dau tot mai multă dreptate, retroactiv.

-Chiar mă sperii, se plânge soția mea, ești el întreg!

Nu sunt. Era el mai mare ca viața, dar mai mic decât mine:

îl încap, dar cu rest, dau pe-afară.

Îl privesc în imaginile de familie: aferat, bonom, dansator,

conștient că e privit prin lentile, căci a fost fotograf

și știa să pozeze el însuși, nu numai pe alții:

cum voiam un instantaneu, cum lua o poziție marțială.

Niciodată nu l-am surprins necompus.

Doar în ultima fotografie plânge.

Altfel, se uita lung, către zare, ca și când

ar fi fost ceva demn de privit într-acolo.

Ca și când s-ar mai zări marile migrații,

întotdeauna dincolo de Dunăre, înspre Bugeac.

Când ne-am mutat la Tulcea, am făcut poze de familie.

Iată-ne: mama în rochie de supraelastic, tata cu sandale,

sora mea cu ciorapi albi trei sferturi și funde la codițe.

Și eu. Năuc. Ba în pantaloni scurți, ba în alaindelon,

după cum ne (com)punea fotograful cu mâna,

în acvariul alb-negru, scufundându-se-n fluviu.

***

Poemama

Am visat  că îmi îmbrățișam mama. Dar cum aș fi putut

să o strâng în brațe, când e atâta pământ între noi?

Cum să-l pliez în sine însuși, origami traversabil, gaură de vierme:

de aici – dincolo și de acolo – încoace

și iarăși și iar?

Am vizat că îi vorbeam mamei cum îi vorbeam când trăia.

Dar mama din vis era mai tânără decât mine.

Ce să îi spun puștoaicei care m-a lepădat din ea,

apoi s-a întors în cele din care fusese alcătuită,

părăsindu-mă iarăși, de tot?

– Mamă, i-am spus totuși, iată, ne vor da afară și de aici.

Să plecăm iar, căci iar nu avem loc. Dar ce e aici?

Nimic. Noaptea caut refugiu în cap.

Nu am cameră la cămin. Ba nu-mi găsesc apartament, ba nu-s acasă

și, de la o vreme, nu mai am nici patrie.

– Mamă, i-am spus, sunt străin și de mine însumi mă înstrăinez

și nu-mi mai aparțin, nu e unde să mas, să adăst, să pun capul jos,

să adorm și să te visez.

Am visat că mama nu mă mai așteaptă

să îmbătrânesc destul, să o ajung din urmă.

Mama e aproape o pruncă dincolo.

Eu sunt greu și am riduri aici.

Îmbătrânesc și asta o trimite pe ea îndărăt.

Cum ar mai putea să mă mai poarte

mama spre pântec, invers,

spre naștere, începând cu sfârșitul?

Dar, dacă nici în ea nu mai am loc

și din ea sunt acum lepădat,

de la ceilalți ce-ndurare s-aștept?

 

 

 

[Vatra, nr. 7/2020, pp. 6-7]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.