Ion Pop – Fragmente de jurnal (12)

Paris, 8 octombrie 75

[Observ, continuînd transcrierea fugarelor mele însemnări pariziene, că de la 13 iunie până la acest 8 octombrie, n-am mai scris nimic în caietul meu albastru. Pe o pagină care ar fi trebuit să mă îndemne la scris se află şi un titlu subliniat: Carnet iberic (15 iulie-4 august 1975), rămas fără textul de dedesubt. Un alt regret, tardiv, fiindcă traversând Spania şi Portugalia, aş fi avut multe de notat. N-a fost să fie. Comoditate, scepticism, cine ştie…]

            Mă gândisem să reiau însemnările din caiet încă din prima seară a regăsirii Parisului. Mă plimbasem într-adevăr mult, după-amiaza până noaptea tîrziu, încercând să fiu atent la tot ce văd, să-mi aduc aminte, să fac comparaţii, să reţin momente. N-am fost în stare. Îndelunga rătăcire pe străzile Cartierului Latin s-a desfăşurat într-o exaltare pe care n-am cunoscut-o de atâta şi atâta vreme…

1 noiembrie

            A trecut iarăşi vremea şi n-am mai deschis caietul. Au fost, totuşi, aceste săptămâni destul de bogate, cu toate că ritmul de lucru pe care-l plănuiesem nu mi-a reuşit pe deplin.

            Câteva zile am stat mai mult în casă. M-am mutat, la scurt timp după întoarcere, nu fără oarecare melancolie. De la fereastra camerei 65 privisem mai bine de doi ani semnele anotimpurilor pariziene în coroana platanului din parc. În acel spaţiu modest am făcut proiecte, am citit până noaptea târziu, am scris cum m-am priceput, mi-am trăit momentele de singurătate, nostalgiile ţării de departe, am legat câteva prietenii şi încercat nişte ore de dragoste… Am fost, înt-un cuvânt, mai liber ca niciodată. Şi cum niciodată nu voi mai fi…

            La Maison de Cuba sau, cum mai pretenţios i se spune,  „Fondation Abreu de Grancher”, e mult mai larg şi lumină mai multă dinspre terasa ce dă spre Casa Asiei de Sud-Est. Lipşseşte însă prietenia vecinilor de la Maison Internationale, sentimentul de mică familie mondială pe care-l aveam acolo. Mai izolat, sper totuşi să lucrez mai mult şi mai bine.

            Începutul n-a fost tocmai rău. Am citit un număr de cărţi destul de diferite – de la ultimul Malraux (Hôtes de passage), la Peter Handke, Philippe Soupault (Les dernières nuits de Paris), Roland Barthes şi… Milarepa. Am scris câteva pagini despre Malraux pentru Steaua.

            Sunt puţin intimidat de cantitatea de lucru ce mă aşteaptă: primele pagini din studiul introductiv la Dosarul avangardei româneşti trebuie continuate cât mai repede. Dicţionarului literar al lui Mircea Zaciu îi sunt dator cu articolele despre Voronca, Fundoianu şi Ion Alexandru, iar până la sfârşitul anului ar fi de încheiat sumarul eseurilor despre poezie din Transcrieri-le promise Daciei; plus rubrica lunară la Steaua, interviuri pentru Tribuna, cele vreo şapte-opt poezii la care mă străduiesc iarăşi, cu o mână ceva mai inspirată. Lipsa îndelungată a exerciţiului poetic  o simt, însă, în greutatea cu care avansez, iar sentimentul că ceea ce scriu nu va fi publicat decât ciuntit mă descurajează.

            M-am înscris de curând la cursul lui Roland Barthes de la École Pratique, vreau să continuu  şi cu Gaëtan Picon, să reiau frecvenţa la Todorov (« Estetica romantică », la École Normale Supérieure) şi să urmez orele de italiană cu colegii Vitale şi Laroche, la noi la Universitate.

            Din Bruxelles, Jean Weisgerber îmi răspunde că e de acord cu colaborarea mea la Tratatul despre fenomenul mondial de avangardă, iar întrevederea recentă cu Giovanni Lista îmi creează din nou o obligaţie: alcătuirea, alături de Adrian Marino, a numărului dedicat avangardei româneşti de către revista Les dossiers de l’avant-garde, condusă de G.L. şi editată de L’Âge d’Homme de la Lausanne. I-am transmis lui Marino o propunere de sumar şi de colaboratori: să vedem dacă orgoliul lui nu va fi lezat de vreuna dintre ideile mele… Le-am adresat câte o scrisoare, însoţind interviuri sau articole publicate, lui J.-P. Richard, P. Emmanuel, Roger Caillois şi R. Barthes. Fără ecou, pentru moment. Michel Giroud nu răspunde nici el – s-o fi mutat în altă parte ? – ca să  ştiu care sunt şansele acelui Dosar... plănuit pentru « Champ libre ». Răbdare. Şi ambiţia de a nu pierde nicio clipă fără folos.

            Teatru, mult teatru,  încă din primele zile. Trei seri la rând, ca dintr-o nevoie de recuperare, la Odéon, Piccolo Teatro din Milano, – Il campiello de Goldoni, în regia lui Strehler. Perfecţiune clasică, joc superb al actorilor. Toată umanitatea modestă şi duioasă a unei lumi simple.

            La Théâtre Oblique, Insula morţilor de Strindberg (regia lui Henri Ronse, admirat încă din « podul » de la Maison Internationale, unde crease câteva spectacole ce se ţin minte (Kafka, Yeats, Beckett).

            Bouffes du Nord, regăsit la întâlnirea cu Troienele regizate de Andrei Şerban. Extraordinară stereofonie vocală. Momente de exaltare dionisiacă, alternând cu seninătăţi « apolinice ». Plângerea Andromacăi, prezenţa vrăjitorească a Cassandrei, batjocorirea Elenei, înecul Polyxeniei şi, în final, troienele sunând din nesfârşit de tandre clopote ale împăcării. Sfârşit, într-un fel, « mioritic », victorie asupra deznădejdii şi morţii prin descoperirea propriei valori umane.

            Şi stupiditatea unora dintre criticii comentând spectacolul la radio (« Le masque et la plume ») :  cum e cu putinţă, în interiorul tragediei, o asemenea seninătate ? Nu-i aşa că fost amuzant ? Şi alte prostii, vădind incapacitatea de a mai trăi metafizicul.

Şi, bineînţeles, niciun cuvânt nu se va rosti în ţară despre acest tânăr român de excepţie, silit de prostia unor birocraţi responsabili cu vizele să se « exileze ». La fel ca Boruzescu şi cine ştie câţi alţii…. Când ne vom da seama ce greşeli facem cu indolenţa noastră…

            Trebuie să-mi amintesc, încă o dată, de unguri. Astă-seară, o emisiune de o oră, la radio, despre Budapesta muzicală. Să notez că am dat dovadă de mărginire şi miopie? Popasul budapestan, în drum spre Paris, mi-a schimbat multe unghiuri de vedere şi lichidat multe prejudecăţi. Naţiune ambiţioasă şi demnă. Oraşul, frumos, adevărată metropolă europeană, lume îngrijită şi civilizată, servicii perfecte, mândrie naţională. Bine că şi oficiul nostru ONT de pe Avenue de l’Opéra nu are nici măcar nişte afişe tursitice ( « planul pe 1975 a fost făcut » !), bine că la Ambasadă nu se ştie încă ce manifestări artistice vor mai veni de-acasă în acest an, nici ce filme, nici ce profesori în stare să ţină o conferinţă ! Am aranjat, la Universitate, să organizăm o « săptămână culturală românească », – dar cu ce ? E « just » să se proiecteze filmele lui Pintilie ? se vor îndupleca serviciile cutare din Ministere să trimită o expoziţie de fotografii ? Va fi gata filmul despre Brâncuşi  la vreme ? – Întrebări ce-mi dau dureri de cap şi mă aduc într-o stare de tristeţe şi neputinţă absolută. De ce, de ce, de ce ?… N-ar fi mai comod să leneveşti inconştient şi să laşi apa să treacă şi pietrele să rămână ?

            Să mă gândesc mai bine la cele câteva ore petrecute la Viena, în sala X de la Kunsthistorisches Museum. Bucuria de a-l revedea pe « bătrânul » Brueghel, pe Dürer, pe Vermeer şi Velásquez. Şi întunericul Domului şi muzicanţii de pe Kärtnerstrasse, şi lumea « bună » de la Operă, în pauza lui Don Carlos

            Vocea lui Mircea Eliade în cutia neagră a radioului: elogiul patetic al unei generaţii de scriitori români care a avut, prima în istoria noastră tulbure, răgazul strict de a crea numai de dragul creaţiei, – 1925-1940… Cincisprezece sau douăzeci de ani, – din două mii. Cel mult unu la sută. Restul, înainte şi după, istorie tulbure. Dacă românul nu pare a avea sentimentul timpului, este poate pentru că n-a avut niciodată TIMP. Şi ceva care s-ar putea formula cam aşa: gândeşte-te, de fiecare dată când vrei să faci ceva, că n-ai mai avea de trăit decât un singur an; şi grăbeşte-te, lacom, să înveţi şi să produci cât mai mult în acel scurt răgaz; ca şi cum acel an n-ar mai reveni niciodată. Repetă, îmi spun şi eu: ca şi cum acel an n-ar mai reveni niciodată…

            O întrebare, încă: ce e de spus şi ce se va spune, cândva, despre generaţia noastră ?

 

Astăzi a fost totuşi ziua morţilor. În cimitirul din Mireş, pe mormintele alor noştri vor fi ars câteva lumânări ale aducerii aminte. De câtă vreme îmi stăruie în minte, fără a le putea continua cum aş dori, aceste versuri : « Bunica mea Maria n-a văzut niciodată marea, / Pe bunica mea, Maria, o mănâncă, vai, viermii pământului »… M-am uitat iarăşi, îndelung, la o fotografie de acum vreo şase-şapte ani, din curtea casei de la Mireş. Suntem aproape toată familia, cu bunicii, sub ghirlandele bogate ale viei, în vară. Acum altcineva e stăpân acolo, peste iarbă şi şobolani, peste porumbarul gol de gânguritul din zori. Am aprins cele trei lumânări de pe comodă şi am tăcut. De pe terasa înnoptată, am privit –  a câta oară ? – cum trec nori alburii, foarte încet, spre  Parcul Montsouris şi mai departe, în amintire.

2 noiembrie

 

Duminică umedă, de toamnă. De pe terasă, arbustul  cu crengi subţiri, negre, contrastează frumos cu galbenul frunzelor lui de jos, ca o aureolă adormită.

La radio, emisiunea « Poésie contemporaine »: Roland Barthes citeşte un text despre dubla natură a occidentalului: o politeţe factice, înveliş exterior, şi firea adevărată, scăpând convenţiei unanime.  « Ȇtre impoli, c’est être vrai »; şi: « la politesse – un exercice du vide ». – Când mă gândesc cât am suferit, aici, din pricina tocmai a acestui vid, a acestei sterpe şi sarbede politeţi…

După-amiază, vizita familiei B. Ce mai e nou pe-acasă, ce-ar fi putut să fie, oare ? – Apoi, seara, lectură din Fundoianu.

3 noiembrie

Zi foarte  « academică ». La ora 10, – curs cu T. Todorov, la Ȇcole Normale Supérieure : debut în studiul « esteticii romantice ». Din bibliografie se vede cât de puţin au tradus francezii din nemţeşte. Dispreţul lor stupid pentru « boşi », plus cartesianismul structural ce le tăia accesul la tot ce depăşea bunul lor simţ şi prozaica lor « claritate ».

La întoarcere, găsesc în cutie mai multe scrisori: cea mai emoţionantă mi-o trimite bunicul. E ultima ce vine de la Mireş. A mai rămas să pună doar câteva lumânări pe morminte, apoi a plecat la Cluj pentru totdeauna. Îmi dă iarăşi sfaturi de viitor, căci « nu se ştie câte zile avem » – şi cuvintele scrise stângaci îmi aşează un nod în gât şi-mi umplu ochii de ceaţă: totul sună ca un fel de testament. I-am răspuns de îndată, liniştindu-l.

Îmi scrie şi Z[aciu], o foarte tristă scrisoare : moartea tatălui Doamnei C., boala bătrânului Z., mizeriile multe ale zilei. Disperare, sentimentul că e  prizonier şi nicio zare nu e deschisă. M[arino] e, în schimb, de un naiv optimism: o promisiune a lui Étiemble că va publica în Le Monde o recenzie la Cahiers roumains sau Synthesis îl face să creadă  – încă o dată naiv ! – că « sfera noastră se lărgeşte »…

Amicală scrisoare de la Gellu Naum, căruia-i cerusem nişte cărţi pentru Dosarul avangardei. Vor sosi – însă epistola nu uită să amintească sila pentru « teorie » şi « dosare » şi « gândirea poetică ». Altminteri, apăsat de oraşul în care abia s-a întors, şi cu gândul la stuful şi peştii din satul unde s-a refugiat peste vară…

Spre seară, primul curs de italiană, cu colegul Laroche. Regret că n-am început mai devreme, dar sper să fac cât de cât progrese.

Acasă, scrisoare de la Doina: amărăciune, – n-a reuşit să scape de Moldova, e disperată, urmează să ia trenul, noaptea, spre Iaşi…

Spre miezul nopţii, încep un articol despre Fundoianu: debutul e greu, dar după prima pagină ideile se încheagă mai simplu.

Malraux, în Le Nouvel Observateur : « Ceea ce e nou, interesant, este faptul că nu mai există orientare de dreapta, mărturisită »…

4 noiembrie

 

Un răspuns dat de Milarepa discipolilor săi, înainte de a muri : « Comme je ne possède ni monastère, ni temple, je n’ai pas besoin de désigner quelqu’un pour me succéder. Les collines désertiques et stériles, les sommets et les autres retraites solitaires ou les montagnes ou les ermitages ; chacun de vous peuvent le posséder et les occuper ».

Iar mai departe :

« La vie est courte et le moment de la mort est incertain; ainsi appliquez-vous à la méditation. Évitez le mal et acquérez du mérite, au mieux de votre capacité, même au prix de votre vie même. En résumé, le vrai but peut s’exprimer ainsi : « Agissez de telle façon que vous ne soyez pas une cause de honte pour vous-même et tenez-vous fermement à cette règle » …

 

 

[Vatra, nr. 7/2020, pp. 4-5]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.