La o privire sumară asupra ofertei editoriale de la noi, s-ar zice că, în mod oarecum surprinzător, pe lângă segmentele de mare succes ale spiritualității și self help-ului, un al treilea performer al competiției libere de carte este istoria. Ceea ce ar putea părea un semn de rezonabilitate, un pandant realist, materialist chiar poate, la delirul de mindfulness și antivaccin de pe rafturile învecinate, dacă, la o privire mai atentă, n-am vedea că lucrurile nu stau chiar așa, ci mai mult pe dos: istoria care se publică – alas, pentru că se vinde – este nu atât contraponderea realistă la torentul obscurantist din celelalte domenii, ci continuarea și complementul său fericit.

Am putea spune că există – din perspectiva aceluiași survol grăbit al pieței de carte – câteva tipuri de bază de istorii care se publică, fiecare servind o funcție diferită dar într-un același proces general de auto-mistificare (căci e într-adevăr o piață liberă de carte, care își determină așadar tendințele de ansamblu integrând feedback-ul și preferințele cititorului, nu una de mistificare deliberată, centralizată și impusă de sus). Fără pretenția la sistematicitate sau exhaustivitate, aș spune că putem decela patru paliere ale raionului de istorie din librării.

Primul pare a fi o prelungire, dar și intensificare pe panta comercializării, a ceea ce se numea odinioară „studii culturale”: istorii witty, care se citesc cu un zâmbet fin în colțul buzelor, ale „ascunsului” și „misteriosului” din istorie – ale exoticului, frivolului sau chiar inefabilului:  Scurtă istorie a beției, O istorie culturală a nebuniei, Acasă. O istorie a vieții private, O istorie erotică a curții de la Versailles (toate Polirom), A fost odată ca niciodată. O istorie alternativă a fericirii (Litera), dar și Cum se distrau românii odinioară, Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun gust; Bijuteriile reginei Maria (Corint). Aici, rolul cărții de istorie e să redea șarmul pierdut al lumii – o revrăjire a ei, dar care să nu fie însă mai mult de un șal ficțional cu care ne învelim în treburile de zi cu zi.

Al doilea segment, oarecum opus primului, deși intersectându-se cu el în numeroase titluri (cum ar fi: Cele mai frumoase escrocherii din istorie, O istorie erotică a Kremlinului, Ultimele zile ale aristocrației ruse, Scandaluri regale. Povești șocante despre regi, regine, țari, papi și împărați), pare că se însărcinează cu redarea sau regăsirea gravității și seriozității lumii – fie ea și prin sacrificarea șarmului: aici avem în primul rând istorii militare, dar care își prelungesc fiorul și raportarea în istorii secrete ale diverselor culise ale puterii: Activități britanice clandestine în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (Humanitas), Arma secretă a Israelului. Povestirea unității Talpiot, Naziștii și drogurile, Bani murdari. Cum fac afaceri cartelurile de droguri, Când Churchill a dat iama în oi și Stalin a jefuit o bancă. Din culisele istoriei dar și Când Hitler a luat cocaină și Lenin și-a pierdut creierul, Viața amoroasă a marilor dictatori, Binecuvântați fie spionii. O istorie secretă a Mossadului (toate Corint), sau Tzahal. O istorie a armatei israeliene; FBI. O istorie secretă, CIA. O istorie secretă (Litera).Aici profunzimea lumii pe care cartea de istorie trebuie să o refacă se află întotdeauna în spatele unor perdele. Sensul e în culise și constă, în ultimă instanță, în vreun interes strategico-militar ascuns. Realpolitik pur, ai zice, dacă nu ar fi și el împins la maxima sa distilare și comercializare: lumea ca o confruntare oarbă și incontrolabilă – pentru că deja controlată de unii – a unor interese de culise.

Al treilea segment s-ar putea să fie doar o sub-ramură a celui precedent, căruia îi confirmă viziunea conspiraționistă, de descifrare a trecutului prin ridicarea cortinelor și documentarea celor mai mărunte detalii ale marilor evenimente: este segmentul nelipsit de anticomunism, în diferitele sale versiuni de high brow și low brow, de la Tismăneanu și celelalte abordări biografice și micro-istorice ale comunismului românesc (de tipul Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (Humanitas)), la titluri precum Coroana contra secera și ciocanul (Humanitas), Trenul lui Lenin (Litera), Regele, comuniștii și coroana, O nouă istorie a serviciilor secrete sovietice, Masoni sub judecata comunistă sau Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin (toate Corint). Dar dacă prin viziunea conspiratorială și supralicitarea detaliului ascuns, anecdotic, această categorie se suprapune pe cea precedentă, printr-un alt aspect ea face semn către ultima și cea de-a patra tipologie: căci peste balastul de detaliu anecdotic conspiratorial, planează aici aceeași filozofie sau înțelepciune prestabilită a istoriei, marcată de anticomunismul programatic al acestor scrieri: acumularea anecdotică e doar reversul fixității condamnării morale și politice a comunismului, premisa de pornire – și oprire – a tuturor acestor lucrări¹.

În fine, cum anunțam deja, o a patra categorie e cea a cărților de istorie care sunt deja direct filozofie a istoriei: aici din spuma evenimențială n-a mai rămas decât înțelepciunea de pe urmă, concluzia amară, conservatoare – de valențe variate dar convergente: islamofobă, patriarhală, anticomunistă, reacționară – a istoriei ca desfășurare fatală și deșartă a unui destin supraistoric trasat deja, un fel de prelungiri contemporane și distilări comerciale ale lui alde Spengler sau Huntington: hiturile lui Harari (Sapiens, Homo deus) sau Istoria lumii. Din preistorie până în prezent, Strania sinucidere a Europei. Imigrație, identitate, islam; Scurtă istorie a Europei. De la Pericle la Putin; Dumnezeu. O istorie umană; Islamul și violența; Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea Șoah-ului etc.

La așa ofertă pe taraba pieței de carte, parcă nu-ți vine să exclami programatic, ca Marx și Engels, că „nu cunoaștem decât o știință – știința istoriei”. Din singura știință a emancipării și a iluminării, pentru că liberă de presupoziții și idealism, istoria – ca gen cultural – a devenit un veritabil vehicul al mistificării: pe toate gusturile și după toate preferințele personale, e adevărat, dar nu mai puțin convergentă într-un același rezultat: în locul înțelegerii lumii sociale reale, istoria e fie un escapism în inefabilul eleganței, gustului și distincției de clasă, fie în „hiperrealismul” înfruntării mușchiuloase de culise, fie în înțelepciunea confruntării destinale a unor blocuri supraistorice de civilizații sau valori întrupate, fie, în fine, o frântură din marea și veșnica tragedie a spiritului și culturii².

Din această ultimă categorie, de istorie ca distilare și decantare a unui gust amar, conservator, al lumii ca bâlci al deșertăciunilor, fac parte și cele două titluri traduse recent în limba română ale istoricului britanic Mark Mazower – Umbre peste Europa. Democrație și totalitarism în secolul XX (Litera, 2018) și  Balcanii. De la sfârșitul Bizanțului până azi (Humanitas, 2019) – la care voiam de fapt să ajung.

Parcursul de carieră și de specializare al lui Mazower e, într-un fel, tipic pentru destinul istoricului de relativ succes pe piața actuală liberă a culturii: începi ca Mommsen și termini ca Boia (mutatis mutandis, desigur). Începi specializându-te riguros pe un subiect îngust și clar delimitat – în cazul său, fascismul în Grecia – și închei prin a scrie despre totul, orice și oricând, chit că nu faci decât se repeți și diluezi la nesfârșit acel grain of relevant truth descoperit în scrierile de început. Astfel, în ceea ce au interesant, în ceea ce aduc un plus de cunoaștere sau de interpretare față de nivelul mediu al unei culturi istorice generale – al cărei reper standard, în calitate de ageamiu amator, mă autodesemnez –, cele două titluri, Balcanii și Umbre peste Europa (în original Europe’s Dark Continent) repetă, de fapt, analizele din primele sale lucrări – sau, invers spus, cele mai interesante pagini din ambele cărți sunt cele care discută Zeitgeist-ul interbelic, și mai ales la dreapta și extrema dreaptă a spectrului politic.

În rest însă, e parcă prea exclusiv vorba doar de Zeitgeist. Nu e doar faptul că, așa cum remarca Adam Tooze în New Left Review, „Mark Mazower’s account of the twentieth century managed the remarkable feat of boot-strapping its way into the interwar period without a serious discussion of either World War I or the Russian Revolution”. E în general faptul că istoria lui Mazower reușește să se salte cam peste orice eveniment și să discute secolul sau secolele doar la nivel de interpretări și mentalități. Și asta atât în ceea ce privește construcția, textul fiind practic un dribling nesfârșit dintr-un citat în altul, fie ele ale actorilor direct implicați sau ale altor comentatori; cât și la nivel de conținut: ceea ce citim sunt istorii ale spiritului european în secolul 20 sau ale spiritului balcanilor de-a lungul istoriei lor.

În volumașul dedicat regiunii noastre, dimensiunile extrem de reduse ale textului, contrastând cu imensitatea subiectului, scot acest fapt și mai strident în relief: din cele mai puțin de 200 de pagini, cam un sfert – sfertul preliminar, de preistorie – discută despre reprezentările și auto-reprezentările locuitorilor acestei regiuni; restul cărții discută toată istoria regiunii la pachet și exclusiv sub problematica naționalismului – ceea ce e tot o chestiune de reprezentare și autoreprezentare. Ideea călăuzitoare e că, dintr-un accident istoric, care a făcut ca problema națională să fie more or less settled pentru marile state din Vest atunci când debuta modernitatea, problema definirii și trasării granițelor noilor națiuni a ajuns să fie o chestiune exclusiv orientală a modernității europene – chiar dacă, pace cele două conflagrații mondiale, ea a avut repercusiuni majore asupra restului continentului și lumii. Și că din fericire, după toate măcelurile aferente, această chestiune pare finalmente soluționată, sau măcar stabilizată, și pentru Estul Europei după încheierea războaielor din Iugoslavia, Balcanii putându-și primi și ei astfel porția corespunzătoare de post-istorie minoră, a consumului privat dar și a nesiguranței difuze, relegând astfel cu destinul întregului continent.

Cam cu aceeași concluzie se încheie și studiul despre întunecatul secol 20 european: războiul din fosta Iugoslavia a fost „the final stage in the working out of the First World War settlement”, încheind astfel frumos, circular acest secol definit de conflictele cauzate de naționalism și, în general, de ideologiile non-liberale. Uniunea Europeană este, perhaps, precizează prudent Mazower, concesia înțeleaptă pe care statele europene au făcut-o capitalismului pentru a salva ordinea pașnică a continentului: „its existence is based on the recognition by its member states that national economic policies can no longer guarantee success, and that their prosperity lies in the kinds of cooperation and joint action made possible through the EU”. Nu e prea clar jocul concesiilor aici: UE e deci ultimul bastion, ultimul posibil reglementator al capitalului internațional? Sau reprezintă deja capitularea în fața acestuia? În realitate, însăși întrebarea devine retorică: deși capitalismul nu e neapărat democratic, iar democrația, inițial măcar, nu însemna neapărat capitalism, fiecare din cei doi termeni, prin chiar rezistența lor comună la politic și la orice sens colectiv, ajunge aici aproximarea optimă, sau măcar maxim realistă a celuilalt: „Democracy suits Europeans today partly because it is associated with the triumph of capitalism and partly because it involves less commitment or intrusion into their live than any of the alternatives. Europeans accept democracy because they no longer believe in politics”.

În orice caz, această soluție – fie ea și non-entuziasmantă, a răului mai mic, a retragerii din politică – este ultima înțelepciune, ultima rezonabilitate după acest secol european întunecat de ideologiile stângii și dreptei.

În această mare paranteză naționalistă care e secolul 20 european, episodul comunismului sovietic reprezintă o paranteză mai mică – a suspendării temporar reușite a acestui naționalism într-un paradoxal federalism imperialist: comunismul, care în 1917 a debutat prin ceea ce Mazower expediază rapid ca o simplă lovitură de stat, este, atunci, ultima prelungire a țarismului (sau, și mai paradoxal, supralicitează Mazower: ultimul avatar al visului multinațional habsburgic) și, implicit, ultimul stadiu al imperialismului – într-una din întorsăturile specifice de condei care fac această proză, altfel cât se poate de previzibilă și conservatoare, totuși destul de digerabilă. O suspendare a naționalismului în imperialism sovietic care a eșuat, spune Mazower, mai mult prin simplă sinucidere – adică din vina exclusivă a decidenților sovietici și a strategiei lor perdante de a investi în mod iresponsabil în armament și de a subvenționa, în același timp, nivelul de trai din republicile satelit prin vânzări de gaze sub prețul pieței. Importanța factorului global și a capitalului internațional în declinul blocului sovietic, asupra căruia insistă bună parte din ultimul val de istoriografii pe acest subiect, este cam neglijată aici de Mazower, mult prea interesat de moralizarea imediată a acestei istorii.

Așa se face că, deși Mazower e cât se poate de lucid și critic în ce privește interesele, jocurile și oportunitățile ratate sau fructificate de către occidentul european – de la susținerea fasciștilor de către britanici a fascismului în Grecia, la anticomunismul occidental dezastruos din punct de vedere strategic de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, trecând prin colonialismul sângeros și până la politicile dure de austeritate și decomunizare și „reintegrare” impuse Estului postcomunist – acea idee occidentală, mic-burgheză, de Europa e singura care rămâne totuși în picioare la capătul acestui mare măcel secular: un fel de „club al imperiilor umilite”, cum descria Sloterdijk prea-bătrânul nostru continent, în care tihna apolitică a vieții și consumului private sunt ultimul bun public și ultima valoare politică europeană. Ceea ce înseamnă, desigur, și că lumea în care trăim uneori – adică atunci când nu se întâmplă să fim în pandemie, criză sau război –, cu tot spectacolul său trist al democrațiilor pur formale, instituțiilor transnaționale opace și fluxurilor globale atotputernice, e maximul de speranță posibilă și minimul necesar de rezonabilitate. Cam asta ar fi luminița liberală care se întrevede la capătul unui secol întunecat dintr-o regiune încă și mai întunecată.

______________

^[1] O categorie aparte, bastardă, dar aparent la fel de consistentă, rezultată din încrucișarea primelor trei tipologii, ar putea să o constituie seria lucrărilor despre Garda de Fier și fascism în general: ea bifează atât funcția de revrăjire și regăsire a șarmului (ca prima categorie), cât și cea de dezvăluire a culiselor și a intereselor ascunse (precum a doua categorie), în timp ce, din punct de vedere politic, prin tonul său elegiac și nostalgic abia mascat, e simetric opusă acestor exorcizări prin exhaustivizare documentaristică a comunismului specifice celei de-a treia categorii. Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codranu (Humanitas) sau Sfântă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică (Polirom) sunt cele mai reprezentative titluri ale acestui segment altfel cât se poate de întins.

² Dacă nu este sistematică și exhaustivă, clasificarea de mai sus nu se vrea nici a priori condamnantă. Altfel spus, faptul că o carte se înscrie în una din aceste categorii nu o invalidează din principiu – ci doar confirmă regularitatea principiului. Așa, de exemplu, o carte precum Istoria revoluției ruse a lui Troțki s-ar putea integra (nu fără forțări, desigur, dar în fond categoria e destul de lax definită) în categoria a doua de mai sus, chit că ea rămâne cea mai bună carte de istorie din câte mi-au trecut prin mâini.

[Vatra, nr. 7/2020, pp. 24-26]