Nimic teribilist sau ieșit din comun în debutul lui Artiom Oleacu. miere pentru toate exponatele e un volum care jonglează între o sinceritate dezarmantă, a filmelor adultului rătăcit prin Chișinăul contemporan și candoarea lui Artiom cel mic, recuperabilă din niște texte ceva mai evident biografice.

De fapt, biograficul se strecoară peste tot în viziunile „naturaliste” ale poetului și asimilează, din loc în loc, și niște imagini inedite, inserate uneori intruziv în ordinea relativ predictibilă a poemului: „între cer și pământ se mai pescuiește?/ se întreba Artiom când traversa Kogălniceanu/ cu rucsacul în spate/ de câtă momeală e nevoie?/ unde e locul uns cu miere pentru toate exponatele de/ victime?/ nicăieri/ răspundea Artiom cel mic din rucsac// cer luminos uns cu zahăr și stropit cu apă/ cer luminos uns cu cântece și rugăciuni/ cer luminos ce vorbește cu pădurile și vânătorii/ cerul luminos știe când e vremea”, [între cer și pământ se mai pescuiește?]. Raziile astea care secționează din când în când prin poemele lui Artiom Oleacu n-au, însă, pretenția unor trucuri sofisticate, ori a construcțiilor elaborate. Textele lui vorbesc deschis despre mici istorii de familie, recuperate selectiv, recumpun câteva portrete personale în treacăt, sau contabilizează trivialități amoroase, când nu pe cele personale; e vorba aici, așadar, de un proiect profund intimist, care se desfășoară mereu cu luciditate și cu o responsabilitate jucată sub forma unei pelicule retro: „îmi asum rolul meu de accattone/ de ciorap rupt/ de ciubotă/ când ies de la serviciu și văd blocurile/ uzinele tuberculoze/ mirosul de vodkă infectă/ macaralele/ lungindu-se spre mine ca un boomslang/ agățat pe o creangă șmecher/ în aceste bărci sparte/ în aceste barăci sovietice/ mă voi spăla pe mâini cu apă rece/ voi mânca puțin fără să mă grăbesc/ voi arunca toate hainele de pe mine/ și-mi voi înfășura capul în batista ta”, [îmi asum rolul meu]. Un debut trubaduresc, altfel spus, în care jocul dedublării – Artiom și Artiom cel mic – e singura strategie pe care pare că și-o propune propriu-zis poezia aceasta.

Sau încă una, dacă firescul și degajarea țin tot de miză programatică. Pentru că miere pentru toate exponatele e o plachetă care se consumă cu un soi de neorealism autentic moldovenesc, susținut de un imaginar afectiv mereu dedat confesiunilor și care vibrează mereu la aceeași temperatură, și atunci când descrie plictisul existențial, și când vorbește despre duritatea vieții. Descrierea simultan melancolică și alertă a fluxului intimist e câștigul cel mai evident al volumului lui Artiom Oleacu.

_________

Artiom Oleacu, miere pentru toate exponatele, Editura Tracus Arte, București, 2019

 

***

 

Controlul inteligent al frazei e evident în poezia lui Artur Cojocaru. Retorica acestui debut, distribuită inegal în cele cinci secvențe ale volumului, pornește tot de la niște poeme biografice, pe care le dezvoltă, însă, în cu totul altă direcție și, mai ales, cu alte mijloace.

Altfel spus: tentația poeziei narative (mai ales în al doilea ciclu, „KCK”, unde poetul construiește în jurul unor personaje pe cât de fugare, pe atât de puternice, în mod paradoxal – antrenorul și Magnat), organizarea structurată a poemelor, calmul cinic al finalurilor bine calculate ([am intrat în Jumbo]) și, în general, configurarea poemelor sub forma unor „rapoarte” informale, care încep de fiecare dată cu localizarea precisă a „subiectului”, anulează orice irizare melancolică în favoarea unui discurs – totuși, dedicat familiei – care mizează pe detaliul sumbru și pe cinismul observației.

„Toate familiile fericite seamănă între ele”, vorba romanului, dar aceea despre care vorbesc poemele lui Artur Cojocaru e, în felul ei, una surprinsă la intersecția unor tușe cel puțin întunecate: „astăzi tăiem porcul/ a spus bunelul ștergând cuțitul cu o cârpă/ îi întinde și tatălui unul/ pielea neagră a micului vietnamez s-a acoperit cu/ sânge/ nu știu de ce mă-ta te-a ținut la fusta ei pâna acum/ ai 18 eu l-am înjunghiat pe primul la 7/ îmi întinde arzătorul/ pârlește-l până nu apar bășici/ porcul disecat încă mai răsufla/ mâncăm pomana porcului/ ia ulciorul și dute-n beci după vin// tata m-a băgat în mașină/ am oprit la fiecare benzinărie/ ca să vomit.” [astăzi tăiem porcul]. Absențe, duritate, dragoste hardcore, „moșteniri” nedorite și scene violente, cam la asta se rezumă filonul biografic al textelor din un cap pentru un coș de gunoi. E o poveste dură, pe care Artur Cojocaru o „atacă” încă din prima fază a volumului său – primul poem nu e altceva decât o reflecție caustică excelentă asupra propriei „geneze”, o interogație ce frizează reproșul – și care acaparează, mai apoi, toate compartimentele plachetei. Cu toată aparența ei de accesibilitate, ba chiar de frivolitate a decupajelor, epopeea aceasta domestică funcționează exclusiv printr-o rețea dozată a amănuntului dramatic, chiar și în micile ei scăpări amoroase (în câteva poeme de dragoste – dar dragostea e, și pentru Artur Cojocaru, un câine venit din iad –, și mai ales în poemul [nu m-am ras de duminică], prelucrat în trei ipostaze diferite, dovada cea mai clară a discursului acesta atent gândit și lucrat).O rețea, deci, minimalistă, cu linii simple și care radiază scurt orice ambiguitate.

E o politică reluată peste tot în acest debut, care creează uneori niște poeme atmosferice reușite, din care orice detaliu în plus a fost eliminat: „eram cu tata pe malul râului ne uitam cum o barjă se/ apropie de ecluză vezi cum nivelul apei descrește/ apoi poarta s-a ridicat și barja a pornit încet am urcat/ pe biciclete și am mers de-a lungul râului până am/ dat de o bancă ne-am așezat și mi-a dat o bere ce/ mai face mama e bine mi-a arătat cum s-o deschid/ cu bricheta îmi povestea cât de ieftine sunt produsele/ aici în germania am băut-o până la urmă și am pus/ capacul înapoi am urcat pe biciclete și am plecat/ acasă când eram la poartă mă simțeam balonat am/ băut un gât de apă i-am spus că vreau să mă mai/ plimb am mers înapoi să aștept următoarea barjă”, [eram cu tata pe malul râului]. Dense, cu ardere rapidă și hrănite mereu cu entuziasm din scenarii stilizate dark, poemele din un cap pentru un coș de gunoi se suprapun cu un debut cel puțin interesant, inteligent, oricum, prin felul în care își coordonează mișcările poetice.

_______________

Artur Cojocaru, un cap pentru un coș de gunoi, Editura Tracus Arte, București, 2019

 

 

 

[Vatra, nr. 7/2020, pp. 22-23]