Gheorghe PERIAN – O istorie evenimențială a literaturii române din Transilvania

Ion Breazu face parte din prima generație de profesori care au predat literatura română la Universitatea din Cluj după Unirea din 1918. Cartea lui, intitulată Literatura Transilvaniei, a apărut în 1944, când universitatea, cu studenții și profesorii ei, se afla în refugiu la Sibiu, ca urmare a Dictatului de la Viena. Deși nu este o prezentare exhaustivă, cum titlul ne-ar putea lăsa să credem, cartea fixează totuși liniile directoare pentru o istorie a literaturii române din Transilvania din secolul al XVIII-lea până la cel de al Doilea Război Mondial. Autorul a început să lucreze la o asemenea istorie încă din perioada interbelică, publicând capitole disparate în revistele de atunci, fără a reuși s-o ducă până la capăt.

Dintre toți care au ținut cursuri, la Universitatea din Cluj, pe această temă, cel mai pregătit să dea o sinteză a fost Ion Breazu. Deținea informația necesară, avea o viziune de ansamblu, făcuse o periodizare a literaturii ardelene după criteriul generațiilor și  ̶  lucru important  ̶  era capabil să perceapă fenomenele în evoluția lor, cu trecerile de la o etapă la alta și cu momentele de împlinire maximă a unui curent sau a unei tendințe. Pe acest teren, nimeni n-a reușit mai mult decât el ”să risipească haosul și să despartă apele de uscat”. A fost unul dintre cei puțini care văd departe și au claritate în gândire și scris.

Modelul german

Încă din primul studiu, conceput ca o lecție de deschidere rostită în 1943 la Universitatea din Cluj-Sibiu, pot fi descoperite câteva din ideile autorului cu privire la metoda de cercetare adoptată. Ion Breazu gândește istoria literaturii după modelul german și se revendică de la teoria regionalismului creator a lui Josef Nadler, întemeietorul geografiei literare. Ca și acesta, promovează o viziune descentralizată asupra literaturii, fiind de părere că provinciile românești au un specific al lor ce nu trebuie neglijat. Deosebirile dintre ele sunt vizibile nu doar la nivel geografic sau istoric, ci și la nivelul creației literare. De aceea ”metoda cercetării regionale”, practicată cu succes în Germania, i se pare aplicabilă și în studierea literaturii române: ”Metoda cercetării regionale în istoria literară a unui popor s-a dovedit deosebit de rodnică în anii din urmă. Avem credința că dacă va aplicată literaturii românești cu perspicacitate și obiectivitate, va lămuri procesul de dezvoltare și va contribui la determinarea și înțelegerea originalității ei. Criticii și istoricii noștri literari au încercat dealtfel adeseori să desprindă notele caracteristice ale literaturii românești din principalele noastre provincii. S-a simțit demult că ele sunt realități de care trebuie să țină seama în explicarea fenomenului literar românesc. Ceea ce s-a făcut până acum sporadic și adeseori impresionist trebuie continuat în mod sistematic, atât prin monografii, cât și prin încercări de sinteză. E necesar, credem, să arătăm în ce măsură a contribuit la definirea acestor aspecte regionale orientarea spre valorile locale; întrucât influențele streine, care variază de la o regiune la alta, au fost nedigerate sau asimilate și uneori sublimate în valori literare superioare; ce rol a avut în dezvoltarea literaturii din provinciile noastre spiritul panromânesc, tot mai viu și mai omniprezent de la începutul secolului al XIX-lea încoace; în fine, întrucât aceste contribuții regionale au fost acceptate în patrimoniul literar comun, îmbogățindu-l sau determinând atitudini și curente în sânul lui”. 

Urmând principiile geografiei literare, Ion Breazu a vrut să definească gustul artistic al ardelenilor, care s-a fixat, după părerea lui, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și se remarcă prin câteva trăsături proprii, diferite față de preferințele dominante ale celor de dincolo de Carpați. În Transilvania, literatura n-a fost pentru desfătare și gratuitate, ci a slujit unor scopuri politice și sociale, altfel spus, a îndeplinit o misiune, în aceeași  măsură cu școala și biserica. Ardelenii au arătat o sensibilitate deosebită față de eroi și față de faptele de sacrificiu, față de măreție și devotament pentru cauzele nobile. Convingerea lor era că au un destin și că trebuie să-l urmeze, că nu se pot abate de la el și nu-l pot abandona. S-au adunat în număr mare la spectacolele de teatru ale lui Matei Millo și ale altora veniți în turneu de la București, i-au aplaudat furtunos pe actori (unii cu adevărat iluștri), au râs în hohote la vodevilurile și farsele jucate de ei, dar în ceea ce-i privește au continuat să meargă pe altă cale, aceea a mesianismului național, așa cum i-au îndemnat conducătorii lor de atunci. Ion Breazu n-a uitat să prezinte și gesturile, numeroase, de sincronizare ale scriitorilor ardeleni cu evoluția generală a literaturii române. Îl urmează în această privință pe Nadler, care s-a folosit de literatură pentru a scrie o istorie a unificării poporului german, și se desparte de Dumitru Popovici, colegul său de la Universitate, preocupat mai mult de tendințele de integrare ale românilor în ”ritmul cultural occidental”1. Breazu avea un alt program și se conducea după o altă idee în scrierile și cursurile lui: aceea a ”osmozei spirituale între Transilvania și celelalte provincii românești, pentru a contribui astfel la lămurirea conștiinței de unitate”.

Direcții tematice

Articolele din carte se înscriu în câteva direcții tematice mari, urmărite cu stăruință de către autor, atât în studiile de sinteză, adevărate capitole dintr-o proiectată istorie a literaturii române din Transilvania, cât și în studiile mai scurte, gândite și ele ca părți ale unui ansamblu aflat în lucru. Prima dintre aceste direcții o găsim într-un curs universitar din 1943, Temeiurile populare ale literaturii române din Transilvania, și se referă la poziția scriitorilor ardeleni față de folclor, începând cu generațiile latiniste, destul de rezervate cu privire la influența acestuia asupra literaturii culte, și până la poeții și prozatorii interbelici, cu multe și strânse aderențe în creația satelor. Cursul începe ca un studiu de folcloristică, dar treptat, pe măsură ce lectura înaintează, înțelegem că Ion Breazu și-a propus, de fapt, să scoată în evidență o dimensiune esențială a literaturii române din Transilvania, ruralismul, desconsiderat de latiniști și devenit sursă principală de inspirație pentru urmașii lor. Câteva studii se ocupă de istoria presei literare dintre Carpați, unele fiind abordări foarte ample, ca Presa Transilvaniei, altele reținând doar un moment din această istorie, cum sunt cel despre Iosif Vulcan și ”Familia” și cel despre Aurel Mureșanu. Criticul notează data de apariție și durata de existență a ziarelor și revistelor, programul și numele colaboratorilor, arată circumstanțele care au dus la apariția lor, funcția pe care au îndeplinit-o în literatură și căror nevoi ale societății românești au răspuns. Situată printre ”așezămintele culturale principale ale românismului”, împreună cu biserica și școala, presa transilvăneană a avut un specific al ei, a fost o presă angajată și militantă. Subiectul de cercetare predilect este însă acela despre reprezentațiile teatrale în limba română. Istoria lor o aflăm într-un articol de cuprindere panoramică, Teatrul românesc în Transilvania până la 1918, și într-unul de aprofundare a unui aspect particular, Matei Millo în Transilvania și Banat2. Și de data aceasta, după obiceiul său, autorul întoarce subiectul pe toate fețele, îl urmărește în toate ramificațiile și în evoluția lui, cu o dorință vădită de-a epuiza informația. Mai numeroase în carte sunt articolele despre legăturile cu Transilvania ale scriitorilor din Principate. Ele ”formează un capitol mare de istorie literară”, pe care Breazu ar fi dorit să-l scrie cândva. O caracterizare sintetică se găsește în paginile despre Alexandru Odobescu: ”Pentru toate spiritele alese ale Vechiului Regat, cunoașterea Transilvaniei – această vatră străveche și eroică a românismului – a luat proporțiile unei adevărate revelații. E ca și cum ar fi descoperit izvoare de viață veșnică a neamului, de un farmec și de o putere nebănuită, ca și cum s-ar fi împărtășit cu însăși misiunea noastră istorică. Unii din aceștia, un Mihai Eminescu de pildă, a avut noroc să facă această descoperire în anii fragezi ai copilăriei; alții, un Nicolae Bălcescu, numai la maturitate; iar alții, un Caragiale, de abia la sfârșitul vieții. Oricând însă ar fi avut loc acest contact fizic cu pământul și oamenii Ardealului – el a însemnat o dată hotărâtoare în desăvârșirea personalității lor”. Autorul s-a interesat de subiect nu dintr-o simplă curiozitate de istoric literar, ci pentru a susține și argumenta o teză esențială a cărții: ”unitatea spirituală a românismului”. Deși a fost un comparatist redutabil, Ion Breazu a acordat de data aceasta puțină atenție adaptării scriitorilor ardeleni la orientările din Occident, ideea lui programatică fiind ”reîncopcierea Ardealului în ritmul general al vieții românești”. Pe de altă parte,  aflăm că momentele de discordie n-au lipsit între ardeleni și scriitorii de peste munți; două polemici de răsunet s-au înregistrat: una în chestiunea etimologismului, din care a ieșit biruitor Titu Maiorescu, adept al scrierii fonetice, și cealaltă în chestiunea realismului popular, susținut de Ioan Slavici și combătut cu vehemență de Duiliu Zamfirescu în celebrul său discurs de recepție la Academie. Într-adevăr, o problemă ce nu poate să lipsească din nici o discuție despre literatura română din Transilvania este aceea latinismului. Scriitorii ardeleni se definesc și prin atitudinea lor față de acest curent de idei: unii l-au susținut până la capăt, alții l-au acceptat cu rezerve, mulți au început prin a-i fi adepți și au sfârșit prin a renunța la principiile lui (îndeosebi la etimologism). Ion Breazu a evitat o condamnare pe toate planurile a latinismului. L-a criticat, desigur, dar l-a și înțeles, a încercat să-l explice și să-i arate chiar unele merite. De mai multă adeziune s-a bucurat celălalt mare curent inițiat de ardeleni, realismul popular, cu primii lui reprezentanți: Slavici, Coșbuc și G. Bogdan-Duică (în anii când publicau în ziarul ”Tribuna”), urmați de scriitorii de la revista ”Luceafărul” (Goga, Agârbiceanu și Ilarie Chendi), apoi de cei de la revista ”Semănătorul” din București și de cei de la revista ”Viața Românească” din Iași.

Mișcarea literară românească din Transilvania ar trebui studiată, se spune în carte, pornind de la ideea că provincia a avut nu unul, ci mai multe centre culturale și că a existat în fiecare dintre acestea un grup de scriitori relativ numeros, constituit de obicei în jurul unui spirit director și al unei publicații periodice. A fost remarcată și o dinamică a acestor centre care cunoșteau o perioadă de strălucire, apoi prestigiul lor începea să scadă sau chiar dispărea, fiind umbrit de ridicarea unor centre noi, cu o vivacitate sporită. Împreună cu Ion Breazu, de ale cărui puncte de vedere s-a apropiat uneori, D. Popovici credea și el că ”spre deosebire de Moldova și de Țara Românească, unde viața literară se concentra în capitalele respective, Iași și București, literatura română din secolul al XIX-lea din Transilvania nu gravita în jurul unui centru unic. Pentru știința sa, Blajul s-a impus la toată lumea: aici oficia, temut și admirat, Timotei Cipariu. Dar până târziu în secolul al XIX-lea, literele românești trăiau dispersate în cele patru colțuri ale provinciei, adesea chiar în afara ei: Brașovul cu ziarele lui, Sibiul unde de asemenea apăreau câteva periodice românești, Aradul, Oradea unde s-a instalat, după un răstimp petrecut la Budapesta, revista ”Familia” – sunt orașele în care s-a manifestat cu precădere activitatea literară a românilor transilvăneni”3.

Formula stilistică

Ion Breazu s-a socotit întotdeauna un discipol al lui Gheorghe Bogdan-Duică, deși a exprimat unele rezerve față de metoda acestuia și îndeosebi față de ideile lui cu privire la poeții  moderni. Bogdan-Duică a fost unul dintre scriitorii grupați la sfârșitul secolului al XIX-lea în redacția ziarului ”Tribuna” de la Sibiu și a avut aceleași puncte de vedere și aceleași convingeri ca și aceștia. Prin el, ideologia de tip autohtonist a ziarului a persistat multă vreme în cultura română și a cunoscut prelungiri și reformulări în scrierile din anii 1930 și 1940 ale lui Ion Breazu, de unde s-a transmis mai departe, având ecouri până târziu, în a doua generație de profesori ai Universității clujene4. De la G. Bogdan-Duică, fostul său student a preluat nu numai o concepție, de îndepărtată origine slaviciană, ci și unele tehnici de lucru, derivate din scientismul dominant pe atunci în istoriografie. La sfârșitul secolului al XIX-lea studiile cu fundament metafizic ale lui Titu Maiorescu fuseseră deja publicate și critica literară românească se pregătea să intre într-o etapă nouă, cea pozitivistă, al cărei exponent a fost G. Bogdan-Duică, autorul unor monografii solide, modèle ale genului, reticent însă față de speculație și generalizări. Pe urmele acestuia, Ion Breazu a acordat și el o importanță deosebită informațiilor, multe provenind din cercetări proprii, altele din lucrările existente, valorificate cu discernământ și în funcție de necesități. Vom găsi în articolele sale fapte certe, probate cu documente ce nu pot fi puse la îndoială, rareori impresii ori interpretări cu un coeficient ridicat de subiectivitate. Criticul s-a impus prin temeinicie și seriozitate, pentru că obișnuia să controleze fiecare afirmație prin confruntarea cu sursele. Adept al unei ”istorii literare încăpătoare”, i-a avut în vedere nu doar  pe scriitorii mari, cu operă impunătoare, ci și pe așa-numiții ”scriitori reprezentativi”, mai puțin originali, dar pe deplin adaptați orientărilor și curentelor la care au participat. Intenția lui a fost să scrie o carte utilă, să facă precizări necesare, să ofere cunoștințe sigure și să rezolve probleme ce încă au rămas nerezolvate.

Ion Breazu încetează a mai fi pozitivist în clipa când renunță la înșiruirea seacă a faptelor și integrează tot materialul pe care-l deține, foarte bogat de altminteri, într-o viziune de ansamblu proprie. Cunoașterea pe spații mari a literaturii ardelene se vede peste tot în această carte. Autorul are putere de sinteză, nu se pierde în amănunte și notații irelevante, stăpânește informația ca nimeni altul și e capabil să o structureze în jurul unor idei generale, de obicei de natură politică. Nu încape îndoială că a vrut să angajeze critica, să o pună în serviciul unei cauze, cea națională, și în felul acesta să o politizeze. Ceea ce pozitiviștii, prudenți cum erau și aspirând la obiectivitatea științelor naturii, au ezitat să facă.

Ion Breazu a învățat multe de la ei, dar n-a mers tot timpul pe drumul lor; a simțit nevoia adeseori să-și înnoiască programul  ̶  și nu doar prin acceptarea tendinței în critica literară, ci și prin unele abateri de la criteriul, până de curând inebranlabil, al documentului probator. În reconstituirea trecutului, când informația lipsește sau nu este destul de precisă, criticul completează lacunele prin imaginație, înlocuind pentru o clipă rigoarea omului de știință cu spiritul visător al unui artist. Granița, trasă atât de ferm în pozitivism, dintre critică și creația literară s-a estompat acum și întrepătrunderea celor două regiuni ale spiritului a devenit acceptabilă. Breazu are momente  ̶  puține, ce-i drept  ̶  când renunță la obstinația istoricului de altădată de-a se menține la nivelul faptelor atestate, lăsându-se purtat de închipuire: ”În cele două luni petrecute la Brașov, în primăvara anului 1848, Alecsandri trebuie să se fi făcut cunoscut nu numai prin poeziile publicate în foile lui Bariț, ci și prin farmecul totdeauna cuceritor al persoanei sale. Mi-l închipui luând parte la convenirile familiare ale societății românești din Brașov, unde se ridicase acum o atât de numeroasă și reprezentativă burghezie românească. Va fi citit aici din opera lui, dar mai ales va fi intrat în aprinsele discuții politice, în care se punea la cale soarta neamului românesc de pretutindeni. Chipul unui tânăr atât de superior înzestrat va fi rămas neșters în amintirea celor care au avut prilejul să-l cunoască. Iar dacă timpul ar fi încercat să-i șteargă chipul din această amintire, opera poetului se îngrijea să-l păstreze proaspăt”.

Înfățișând cu precădere activitatea scriitorilor, respectiv acțiunile colective pe care aceștia le-au pregătit și la care au participat, Ion Breazu și-a conceput studiile ca pe niște ”narațiuni”, nu o dată palpitante, și a dat dovadă în scrisul său de un anume simț epic. Cartea lui este în mare măsură o istorie evenimențială a literaturii române din Transilvania și poate fi citită ca o ”povestire” cu numeroase personaje, cele mai multe provenind din lumea fabuloasă a scriitorilor dispăruți, dar și din cercul gazetarilor și al oamenilor politici. În trecutul literar al provinciei criticul găsește câțiva poeți și prozatori de seamă și numeroși eroi, luptători pentru naționalitate, care au săvârșit fapte mărețe, de adevărată epopee. Influențat de istoriografia romantică, afectată numai parțial de înghețul pozitivist, el vrea să dea paginilor sale un suflu de patriotism, folosind în repetate rânduri epitetul homeric pentru a-i caracteriza pe marii protagoniști ai epocilor vechi. Prezintă istoria literaturii ardelene de până la 1918 ca pe un fel de epos, fremătând de bărbăție, de fiorul luptei și al dârzeniei. Ireproșabile sub aspect științific, documentate până la ultimul detaliu, studiile disimulează, dacă le citim cu atenție, o viziune de tip mitologic.

Autorul a dezvoltat în ele o dublă stilistică: aceea a notației și preciziunii, cerută de pozitiviști, și aceea a patosului și exaltării, specifică elocinței romantice. Vorbirea înflăcărată, emanând intense vibrații sufletești, a fost multă vreme pe placul ardelenilor și reminiscențe din vocabularul și sintaxa acesteia încă apar în volum, deși vremea lor a cam trecut. Breazu nu ezită să scrie cuvinte mari, să folosească un ton solemn și să transmită emoții puternice, adoptând gesticulația unui orator inspirat, în contrast cu sobrietatea omului de știință. Stilul patetic, însuflețit de sentimente înalte, contrapus limbajului științific predominant, nu e atât o creație proprie, cât prelungirea unui mod de exprimare al tribunilor ardeleni. Cealaltă sursă, amintită deja, este istoriografia romantică, bazată pe retorism, așa cum o găsim la Bălcescu și la Jules Michelet, amândoi admirați de autor. Revenirea declamației în limbajul criticii literare a fost determinată și de situația nenorocită prin care trecea țara în urma Dictatului de la Viena. Evenimentul, dureros pentru români, a readus în memoria criticului un trecut ce părea să se fi estompat după 1918 și o retorică a patriotismului, uitată și ea. Dacă în evoluția stilistică a criticii literare românești putem delimita o etapă distinctă, aceea a deceniilor al patrulea și al cincilea (până în 1945), atunci Literatura Transilvaniei o reprezintă cu brio, având reverberații până azi, îndeosebi la foștii elevi ai lui Ion Breazu.

1Vezi D. Popovici, Tendința de integrare în ritmul cultural occidental, în Alma Mater Napocensis. Idealul universității moderne, prelegeri inaugurale la Universitatea din Cluj în perioada interbelică, ediție de Vasile Pușcaș, Fundația Culturală Română, București, 1994, p. 195. D. Popovici îl citează totuși pe Josef Nadler în studiul Contribuția românilor din Transilvania la literatura română, publicat în ”Transilvania”, nr. 7-8, 1942, p. 520: ”Lucrarea recent reeditată a lui Iosif Nadler, Istoria literaturii poporului german, concepută ca o istorie a literaturii semințiilor și provinciilor germane, poate îndreptăți și la noi întrebarea: ce a dat literaturii române fiecare provincie română?” Și D. Popovici, și Ion Breazu au preluat ideea de ”integrare într-un ritm cultural” din articolul lui G. Bogdan-Duică, Ritmul cultural în Transilvania, apărut în ”Națiunea”, nr. 84, 1927, p. 3. Ideea va trece mai departe, la succesorii lor din a doua generație de profesori ai Universității, precum Mircea Zaciu, V. Fanache, Ion Vlad.

2În scrierea acestui articol, Ion Breazu a avut ca model reconstituirea unui turneu al lui Mihail Pascaly în Transilvania, făcută de G. Bogdan-Duică în studiul Multe și mărunte despre Eminescu, III. Vara anului 1868, publicat în ”Viața Românească”, nr. 12, 1924, p. 383-393  (reluat în idem, Eminescu,studii și articole, ediție de Ecaterina Vaum, Editura Junimea, Iași, 1981, p. 44-48).

3D. Popovici, La littérature roumaine de Transylvanie au dix-neuvième siècle, extrait de La Transylvanie, Bucarest, 1938, p. 34-35 (tr. Gh. P.). Într-un manifest al grupului ”Thesis” de la Sibiu, intitulat Localismul creator, Al. Dima scria și el că ”în cuprinsul culturii românești, mișcările literare localiste au întrecut cu mult, cantitativ și calitativ, pe cele centraliste” (în buletinul Activitatea grupării intelectuale ”Thesis” pe anii 1933-1935, Editura Cartea Românească, Sibiu, 1935, p. 7). Această viziune asupra literaturii române din Transilvania s-a perpetuat până azi în cărțile lui V. Fanache intitulate ”Gând românesc” și epoca sa literară,studiu și bibliografie, Editura Enciclopedică Română, București, 1973, și Întâlniri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976. 

4Ideile culturale și politice ale grupului de la ”Tribuna” au fost rezumate de Ioan Slavici, directorul ziarului, în lucrarea ”Tribuna” și tribuniștii, Institutul tipografic ”Minerva”, Orăștie, 1896. În același sens, poate fi consultat cu folos și studiul lui Olimpiu Boitoș, Activitatea lui Ioan Slavici la ”Tribuna” din Sibiu, publicat în ”Societatea de mâine”, nr. 51-52, 1926 și nr. 3, 4, 5, 6-7, 1927.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 144-147]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.