5 noiembrie [1975]

Cursuri, toată ziua, la Censier: geografie, prima oră de limbă română. Între ele, îndelungă confesiune cu prietenul M.I., la cafeneaua « Royal Mirbel ». Viaţa lui simplă şi modestă în Brazilia, experienţa timpurie a suferinţei, un fel anume de a « învăţa  » lumea. Reticenţele lui faţă de mine, venit din altă parte a continentului. Apoi, proiecte literare, – el de teatru, eu de poeme.

Iată, îi spun, un poem pe care nu ştiu cum să-l închei : cineva care, de la vârsta înţelegerii, se află mereu într-o sală de teatru ; aplaudă, actorii apar la rampă, aplaudă, trec anii, devine tânăr în floarea vârstei, a uitat să iasă din sală, aplaudă, actorii ies mereu la rampă, neschimbaţi, la fel de tineri, căci au masca. Iar el ? Ce se va întâmpla cu el, cel ce nu are avantajul măştii ?

Altceva, un debut posibil de poezie, continuând o idee mai veche : « À force d’enseigner la grammaire, j’ai appris que je suis immortel ». Sau ceva asemănător…

Am suferit toată ziua, însă, ca de o pângărire., după ce colegul D.V. mi-a spus în trecere, pe culoar : « Je vous ai  aperçu au café … vous bavardiez… Et si je ferais un rapport ? »  –  Poate o simplă glumă stupidă, făcând aluzie la faptul că aş fi neglijat orele în profitul unor discuţii personale, ori, şi mai rău,  la vreo frază sau alta pe care ar fi auzit-o, de va fi fost de faţă fără să-l văd. Oricum, mi s-a făcut greaţă, numai la gândul că ar fi putut trage cu urechea la o discuţie altminteri inofensivă, însă intimă, totuşi. Să fie pentru că îmi aminteşte, ipoteza asta, de… ?  Până şi francezii ! – Dar poate că mă înşel.

Lectură pasionantă din Les vivants et la mort de Jean Ziegler: paralelă între atitudinea faţă de moarte a africanilor din Brazilia şi înstrăinarea, frustrarea de moarte în « societatea negustorească »  a Occidentului de azi. De continuat.

Câteva rânduri de răspuns de la Roland Barthes: mulţumeşte pentru articolul din România literară, regretând că nu-l poate citi, întrucât a uitat puţinul pe care-l ştia din limba română. Să-i dau un semn, spre ianuarie  (acum e în concediu); deşi nu e « à l’aise dans l’interview », acceptă să stăm de vorbă la începutul semestrului al doilea.

În fine, am încheiat o poezie! Peste câteva zile voi şti dacă e bună…

6 noiembrie

Dimineaţă pierdută: la École Pratique, Picon nu şi-a început încă cursul. Trec, fiind pe aproape, pe la Seuil, să iau L’idéologie structuraliste a lui H. Lefebvre şi Philippe Ariès, Essai sur l’histoire de la mort en Occident, du Moyen Âge à nos jours.  Lectură, până noaptea târziu, din aceasta din urmă. Idei înrudite cu cele găsite la J. Ziegler : frustrarea de moarte a omului occidental, « discreţia » suferinţei celor vii, depersonalizaarea, solitudinea, interdicţia morţii. Bine scrisă, dar argumentaţia e uneori îndoielnică, neglijându-se determinarea istorică, redusă la foarte puţin. Les vivants et la mort e mai bine structurată, însă uşor strident-partizană.

7 noiembrie

Vizită, ratată, la Michel Giroud. Nu e acasă. Pierd vremea învârtindu-mă prin cartier, pe la Galeries Lafayette. După-amiază, la Gare du Nord, s-o aştept pe M., pentru week-end. Impresii din România, unde a fost peste vară.

8 noiembrie

Pe străzile Parisului, cu M. Toamnă foarte cenuşie, mişcarea oraşului pare mai greoaie în acest sfârşit de săptămână.

Vizită la Muzeul Grévin, pe care îl văd pentru prima oară. Uşoară decepţie. Mici frisoane funebre, în această lume de ceară mortuară. Naturalismul manechinelor are ceva dezgustător. (În minte cu ştiuta poezie a lui Bacovia). Stilul « scenelor » din istoria Franţei e de tot retoric şi desuet, pompierist. O singură prezenţă m-a impresionat într-adevăr : în « sala coloanelor”, pe o bancă, am confundat un moment un manechin cu un om viu: imitaţia era perfectă. Salonul « mirajelor » e de oarecare efect, cu jocul luminilor « brahmane » în oglinzi. Deşi… Iar teatrul, cu câteva scamatorii şi un pic de umor, nu spune mare lucru. În fine, trebuia văzut şi acest muzeu celebru.

Sera, la cinema, în Cartierul Latin: filmul lui Dino Risi, cu Vittorio Gassmann, excelent în rolul unui ofiţer orb: Parfum de femme. Final lunecând spre melodramă, după un foarte bun început.

9 noiembrie

Duminică destul de ştearsă. Scris la articolul pentru Steaua. Lecturi din Ariès şi Ziegler, pe încheiate. Planuri pentru săptămâna viitoare, foarte încărcată.

10 noiembrie

Înregistrare prozaică de exerciţii gramaticale. Spre seară, ora de italiană. Somn lung apoi, niciun rând scris.

11 noiembrie

Sărbătoarea Armistiţiului. Mare pompă, se pare, la Arcul de Triumf. Scriu la notele promise Stelei, cu titlul un pic ciudat, Octombrie, Paris, noiembrie. Observ, la sfârşit, că totul se învârte în jurul ideii de moarte.

După-amiază, mai bine de trei ore, în vizită la Colomba Voronca. Informaţii despre poet, lectura câtorva scrisori promise pentru publicarea în ţară. De la H. Văcărescu, Paulhan, Bachelard… Mai multe adrese ale unor oameni ce l-au cunoscut pe Brâncuşi, pentru eventuale interviuri legate de centenarul sculptorului. Discuţie agreabilă, amicală.

20 noiembrie

Văd că a trecut iar o săptămână fără să deschid caietul. Zile de oboseală, căci am lucrat foarte mult, mai ales la articolele de Dicţionar, în sfârşit încheiate. Mâine cred că le voi expedia lui M. Z[aciu]. Dar mâine începe luna Transcrierilor. Am jurat că le dau gata până la 20 decembrie, începutul vacanţei de Crăciun, din care nu vreau să rup nicio oră: va fi, sper, o odihnă liberă de orice preocupare… practică, « emoţiune impersonală » pură. Dar câtă muncă până atunci: articolele despre Arghezi (Flori de mucigai?),  Barbu, (poate Joc și „joc secund”), Pillat, Vinea și Philippide. Doamne ajută!

Să-mi amintesc ce-am făcut în pauza dintre pagini:

– Parsifal, la Operă, lung, cu moment superbe (14 nov.).

                  – Michel Giroud: promis că voi lucra, în ianuarie, la Dosar[ul avangardei]…

                  – Reuniune „suprarealistă” la Mme Dumas, 11, rue des Saint Pères [Invitatul-şef: Gaëtan Picon!].

                  – Cărţi noi, la Seuil: Gramsci, Lacan, Benveniste, Yvon Bellaval.

                  – Continuare încurajantă a cursurilor la Censier.

– Echinox-ul – prezent peste tot în revistele „mari”, ca punct de reper în judecarea  tinerei generaţii (vezi România literară, Amfiteatru). De fapt, cea mai mare bucurie a acestor zile.

–  Rendez-vous, astăzi, la Restaurant des Beaux-Arts (rue Mazarine), cu Pierre Oster. Trei ceasuri de bavardaj amical şi drumul până la Bibilothèque Nationale. Promite să-mi faciliteze întâlnirea-interviu cu Francis Ponge.

– Inaugurarea cursului lui G. Picon, la Ȇcole Pratique des Hautes Ȇtudes. Suprarealism, psihanaliză, politică…

           23 noiembrie

           Văzut, în cadrul Festivalului cinematografic parizian, ultimul film al lui Pasolini, după Sade: Saló sau o sută douăzeci de zile de sodomă. La Palais de Chaillot, mulțime imensă. Am șansa unui „bilet în plus”, oferit de un italian dintr-o echipă de filmare, venită probabil să susţină şi să apere, prin imaginile înghesuielii publicului de la intrare, soarta filmului interzis la Roma.  Înghesuială grozavă, la limita înăbuşirii. În sală sunt, printre alţii, Bertolucci, Comencini, Rosi şi alte somităţi. Bertolucci citeşte o scrisoare a doi tineri comunişti italieni ce iau apărarea memoriei artistului dispărut în condiţii destul de scandaloase altminteri: ideea e a condamnării unor realităţi sociale reprobabile. Totul e emoţionant, însă urmează, proiectat pe ecran, ultimul interviu cu autorul, foarte insinuant şi provocator, luat de ziaristul în vogă Philippe Bouvard. Fluierături justificate.

            Iată, însă, şi această premieră mondială: ilustrare a textului lui Sade, transferat în Italia fascistă. Scene sinistre, groteşti, dezgustătoare, triviale, ca în Sade, – dar marele fior vizionar lipseşte totuşi. Mă gândesc cu regret la marele film al lui Visconti, Caduta degli dei, care, cu mai puţin „scandal”, m-a zguduit. Aici, la Pasolini, văd, desigur, toate gesturile abominabile imaginate de teribilul marchiz, filmate însă naturalist, fără fior, – iar dacă se mănâncă de la merde la propriu şi dacă se taie limba unui adolescent, şi dacă e scalpată o fată, şi dacă i se scot ochii unui tânăr ori cutare personaj cade în extaz înghiţind urina unei prizoniere, pe care o primeşte în gură direct de la… sursă, – toate aceste semne care dezgustă rămân oarecum reci. Filmul e static, greoi şi, încă o dată, lipseşte acea nebunie mai adâncă, vibraţia otrăvită a Răului cu majusculă. Şocant, el nu e, totuşi, zguduitor.

           Şi sunt puţin trist gândindu-mă ce testament lasă, totuşi, un artist înainte de a fi ucis şi călcat în picioare animalic pe o plajă italiană. Dacă există infernul, această moarte e inutilă, căci nu întrerupe nimic: varsă într-un iad etern iadul construit al unei existenţe.

23 noiembrie

           Duminică… de lucru. Scriu la Transcrieri, despre Ion Pillat. Bat la maşină câteva pagini din textele vechi. Zi cenuşie.

           24 noiembrie

            Filmul lui Bergman, la Maison Internationale, Scènes de la vie conjugale. Trei ore de superb recital actoricesc. Liv Ulmann, inegalabilă. Şi singurătatea abia mascată a omului, în noaptea casei de la marginea mării.

            25 noiembrie

            Curs destul de reuşit despre tradiţionalism, la Censier. Asistă şi doamna Tarabega [funcţionară la Ministrul Învăţământului],  venită cu o bursă la Alliance Française. Cinăm pe rue Mouffetard, „la Greci”. Apoi iar Pillat – şi ploaia căzând monoton în grădină.

30 noiembrie

            Am mai încheiat o săptămână, o lună. Astăzi, duminică de lucru, cum au mai fost: am dactilografiat încă zece pagini din viitoarele Transcrieri. În ultimele zile, am încheiat aproape Note-le despre Ion Pillat,  mai întinse decât credeam. Şi nu ştiu cât de bune. Am reluat lectura lui Fundoianu şi adăugat nişte rânduri la articolul despre el. M-am pomenit citind multe versuri cu voce tare: ce poet mare ar fi fost dacă rămânea acasă!

            Între două şi patru s-a transmis astăzi, la Radio France Culture, Meşterul Manole de Blaga, în regia unui tânăr, se pare, Miron Nicolesco, cu M. Pilar (Manole) şi Danièle Lebrun (care citise şi poemele pentru seara românească organizată de mine la Censier în februarie), în rolul Mirei. Foarte reuşit, o interpretare splendidă şi traducerea textului, nu ştiu de cine, păstrând toată poezia originalului. Se pare că, dintre toţi poeţii români, Blaga are cele mai mari şanse de a „trece”. Mai acum câteva zile Pierre Oster îmi spunea că i-au plăcut mult poemele traduse în NRF din septembrie  – ceea ce nu se poate spune despre Bacovia sau Arghezi, rău traduşi.

           2 decembrie

           Zi de „courses”: să mă înscriu la Ȇcole de Hautes Ȇtudes, după ce am primit confirmarea că sunt admis la cursul lui Roland Barthes. Apoi, la Gallimard, ca să scot cărţile comandate acum câteva zile. Ce plăcere! Valéry în Pléiade, Novalis, Foucault (Histoire de la folie), Léo Spitzer, Husserl şi o mulţime de volume de poezie: Reverdy, Ponge, Queneau, Char, Breton, La Tour du Pin, Leiris…

          Seara, după cursul de literatură (Simbolismul), recitit o parte din Histoire du surréalisme, ca să precizez urmele lui Soupault, care tocmai mi-a răspuns că aşteaptă să-i telefonez pentru a fixa un rendez-vous.

          Cum am luat ieri de la Mercure de France cartea lui Ȇmile Ajar, premiată de Goncourt, am citit câteva capitole: bine scrisă, – însă, în fond, un roman oarecare despre o copilărie în lumea târfelor din arondismentul 18. Sentimentalism de roman populist. Ciudat e că pretenţiosul juriu premiază tot cărţi de acest tip (La dentellière a lui Pascal Lainé nu era, în fond, decât un roman aşa-zicând „pentru coafeze”…).

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 4-5]