Ioana Boștenaru – Nevinovații în zeghe

Ovidiu Genaru împlinea în 2017 cincizeci de ani în slujba poeziei. Trei ani mai târziu, poetul băcăuan publică la Junimea un nou volum de versuri, Cartea lui Mircea. Canal*, o altă dovadă a continuei adaptări a vervei sale poetice, îndreptate spre experiența carcerală de această dată, deși este sesizabilă, fără doar și poate, o coordonată pe care marșează adesea, „impactul emoțional”.

            Literatura temnițelor și a lagărelor comuniste a cunoscut o dezvoltare aparte după momentul 1989, așa cum era de așteptat. Încercările de a reda cât mai autentic trauma individului asuprit de regim, prin intermediul torționarilor dezumanizați au suscitat interesul lectorilor cu privire la  „adevăratele” fațete ale regimului atroce. Odată îngropat comunismul utopic, poezia sau romanele postcomuniste au răspuns preocupării pentru experiența ascunsă, cosmetizată decenii la rând.

La o primă lectură, volumul de față amintește de romanul publicat de Liliana Corobca în 2018, Capătul drumului. Firește, vorbim despre două genuri diferite (poezie vs roman), însă mesajul este unul și același: istoria este un ansamblu de microistorii personale, de suișuri și coborâșuri, însă gestionarea dezechilibrului ține de fiecare individ în parte. Eroii Lilianei Corobca se adaptează la noile realități prin intermediul poveștii, luptă, improvizează și reușesc. La fel și Mircea, figura centrală a poemelor lui Ovidiu Genaru, nimeni altul decât fratele scriitorului, fost deținut politic la vârsta de 18 ani, la Suceava și Târgșorul Nou, între 1948-1950.

                Volumul Cartea lui Mircea. Canal este divizat, după cum anunță și titlul, în două secțiuni, ponderea poemelor înglobate în prima, cea destinată fratelui, fiind, evident, mai mare. Cea de-a două reprezintă, potrivit notei autorului, „transcrierea expresiv-afectivă” a unor relatări autentice provenite de la un supraviețuitor al Canalului. Miza scriiturii subliniată explicit este surprinderea autenticului, prin aplicarea filtrului sensibil. Poezia servește, astfel, interesele memoriei, creionând cât mai veridic realitatea istorică sumbră și de necontestat. De remarcat faptul că în ambele secțiuni nu avem o identitate între victimă și autor. Vitregia experienței este mediată de un martor, căruia suferința nu îi rămâne străină, încercând să surprindă laturile nebănuite ale rezistenței în fața sălbăticiei din carceră: „Băgat într-un beci împreună cu două butoaie/rămase acolo de la/exploatatori./În butoaie întuneric burghez./Mai sunt trei tovarăși  tunși vărgați/bătuți flămânzi vineți. Fără șireturi/la pantofi Mircea își târâie picioarele./Dumnezeule nu-i un vis urât./Un coșmar. O irealitate din care/să te trezești acasă în pat. Nu./Te școli și îți faci lecțiile. Nu./Se aud țipete. E o lume reală. Sălbatecă.” (Laboratorul de țipete)

            Dacă într-o primă fază vocea poetică optează pentru poziția de observator, relatând diacronic, la persoana a III-a, experiențele deținutului din momentul arestării, lucrurile se schimbă pe parcurs, aceasta devenind fie vocea asupritorilor, „Asta-i dictatura proletariatului. Să scrii/ aici ce-și dictăm noi./Să reiasă că unelteai împotriva/ poporului. Că ascunzi/arme prin păduri. Prin munți. Că/ una și alta. Câți ați fost unde și când./Legionari. Slugă burgheză. Scrie nu/ te holba la mine. Nimeni nu iese viu/ de-aici înțelegi. Avem răbdare./ Vreau complotul. Ce puneați la cale./ Se-aude? Complotul. Îi admiri pe/ nemți. Citeai Signal. Revista aia fascistă./ Recunoaște. Știm tot tot. Prietenii adevărați/ te-au turnat. Vrem nume și adrese./ ca să vă stârpim.” (Prima zi de anchetă), fie vocea colectivității oprimate. El devine noi, identificarea cu victimele fiind evidentă: „Doamne cât ne este de foame. Doar Ție/ îți mărturisim. Lor niciodată/ căci s-ar bucura să știe că suferim./ Suntem letargici.  Fără/ vlagă. Cădem din picioare. Ne sprijinim/ de pereți. Chiar și întinși pe podea/ totul se-nvârte în jur./ Ziduri și gratii par un carusel nesfârșit/ din mintea unui alcoolic./ Ne storc la anchetă ca pe o rufă.” (Înfometare)

            Dincolo de jonglarea cu diverse perspective de relatare, la nivel de conținut, Cartea lui Mircea redă tot ce se petrece în închisoare, de la torturi și chinuri, la hrană sau limbaj violent. Ovidiu Genaru încearcă să evidențieze cât mai minuțios fiecare aspect al experienței carcerale, stăruind asupra acestora, cu tăria spectatorului care nu a trăit propriu-zis experiența. Sunt poeme care prezintă suferința fără margini a deținuților cărora li se aplică procesul de reeducare: „Ăstuia trebuie să-i vidăm capul. Și tuturor/ celor care-i seamănă./ Să nu lase nici o urmă. Să-i/ înlocuim scăfârlia./ Să-i facem un transplant/ de conștiință.” (Transplant de cap)

            Întrucât obiectul poemelor îl reprezintă mai mult conținutul faptic, inventarierea ansamblului experiențelor grotești din temniță, procedeele stilistice lasă locul unor enunțuri de dimensiuni reduse, cu caracter profund descriptiv, menite să evoce cât mai concludent realitatea din carceră, o realitate înfricoșătoare, în care totul este posibil, căci instrumentele regimului autoritar și absurd deopotrivă, puse la îndemâna torționarilor, domină prim-planul: „Sare de pus pe rană./ Clești simpli de smuls părul de pe cap./ Cârlige de atârnat cu capul în jos./ Clești de fier forjat pentru zdrobit unghii./ Dispozitiv de lemn pentru crucificarea rebelilor./ Bețișoare de lovit testiculele./ Cravașe de piele pentru spate și șale./ Menghina. Cu filet fin./ Ciomege pentru bătutul la tălpi./ Amortizoare saci cu nisip./ Reteveie diverse dimensiuni./ Cătușe./ Lanțuri și frânghii. Găleți.”

            Dincolo de suferința fizică la care sunt supuși prizonierii, Ovidiu Genaru insistă asupra impactului psihic al torturilor aplicate, urmărind îndeaproape estropierea mentală a fratelui său: „Mircea e doar/ un animal anatomic cu memorie atrofiată./ L-au golit de el însuși./ O protoplasmă care simte durere.” (Mircea devine străinul din zeghe). Această experiență este completată de cea din lagăr, cea de-a doua secțiune insistând în același mod detaliat pe palierele asupririi într-un al spațiu de tortură: „De-o vreme ne-am gândit să facem cu schimbul:/ noaptea/ suflăm asupra paznicilor să nu înghețe în post./ Îi încălzim cu respirația noastră pe cei care/ ne împușcă.” (Patria recunoscătoare) Este evidentă ironia care transcende poemele și care ușurează într-o oarecare măsură gravitatea faptelor evocate.

            O carte-inventar, așadar, care redă în poezie anihilarea completă a unor indivizi, privați de opțiunea de a spune NU în confruntarea cu istoria mare. Între pereții apăsători ai carcerei își face simțită prezența un observator atent, care nu îi permite camerei sale să scape vreun unghi. E empatic, e concis și obiectiv, un martor implicat, pentru care înțelegerea istoriei mari nu are nicio relevanță fără micile istorii ale întemnițaților.

______________

* Ovidiu Genaru, Cartea lui Mircea. Canal, 2020, Junimea

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 35-36]

Un comentariu

  1. Ce surpriza placuta! Sincere multumiri criticului, precum si Domnului Cistelecan. In sfarsit un semn de simpatie. Ardealul pare impenetrabil pentru moldoveni…..

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.