Cam didactică împărțirea pe secvențe a debutului lui Vlad Sibechi din Meditațiile bătrânului despre libertate („La capăt de drum sau o altă formă de renunțare” / „Hic et nunc” / „Rădăcini” / „Dublul meu feminin”), dat fiind că volumul e unul aproape în întregime al construcțiilor elaborate. E drept, de la un ciclu la altul, se pot semnala anumite teme în jurul cărora poetul se învârte cu interes, atâta că o face mai mereu prin apelul la o imaginație debordantă, care îi lasă un spațiu larg de mișcare.

De fapt, aici aș zice că e de găsit nota definitorie a plachetei, în efortul lui Vlad Sibechi de a construi pe marginea unor fapte diverse – parțial biografie, parțial erotică, câteva episoade ușor suprarealiste, ori câteva inserții contemplativ-teoretice, ale cotidianului – o rețea discursivă destul de personală, care cu toată fizionomia ei ludică, dedată experimentului și logicii aleatoriului, reușește să traseze câteva linii ale unui proiect ceva mai deliberat în randomizarea lui. Altfel spus, chiar dacă par câteodată niște replici entuziaste la formule consacrate (simptomatice și alegerile motto-urilor ce deschid fiecare din cele patru secvențe ale cărții) și lasă uneori impresia unei lipse de coeziune, poemele lui Vlad Sibechi speculează, de fiecare dată, pe marginea unor zone de interes proprii: „doar că atunci cocoșii nu cântă de trei ori/ ca un picior de capră în farfuria de porțelan/ Leonid Dimov este însuși visul. se aude versul/ nechezând pe altfel de pajiști/ de aici își iau surdo-muții textele și cerșesc/ la metrou o nouă viață// […]  fiecare pe partea lui de pat cu egoismul/ fără de care nici anotimpurile nu ar exista/ salvarea vine din talpa rinocerului/ și vibrația de chitară-bass – ultimul sărut/ al fratelui trădător care pune vălul negru peste/ oglindă și îți aruncă cenușa în curtea vecinului// aș vrea să pot pleca de aici/ în locuri unde vinul are culoare, cei iubiți au trup// se întunecă. istoria / mușcă din mine ca o pasăre de pradă”, fiecare piatră are dimineața ei. E doar un exemplu clasic pentru modul în care funcționează o bună parte din textele sale – și anume, încep prin a derula, cu o gesticulație ce pare ușor facilă, pe marginea unor spații operante (aparent) prin inedit și farsă, și sfârșesc, până la urmă, în fragmente cu bătaie ceva mai personală. Nu e o „rețetă” definitorie, pentru că Vlad Sibechi optează pentru alternarea poemelor de acest gen cu altele în care exercițiul confesiv e epurat pe deplin în favoarea unor versuri destul de impersonale, cu o miză existențială evidentă, dar animate mai degrabă de înscenarea ei teatrală (ca în poemul n.t.).

Per ansamblu, însă, oscilația asta între scenele în care textele abundă în elan constructiv și cele de reconstrucție sentimentală (așa cum se întâmplă în biograficul în casa bunicilor, unul dintre cele mai „pure” exemple de acest gen) constrastează cu planul declarat al poetului („imaginația îmi ține loc de hrană”) și trădează, de fapt, adevărata față a poeziei lui Vlad Sibechi. Oricât de mult s-ar camufla sub aerul relaxat și dezinvolt al achizițiilor onirico-impersonale, poemele lui sunt, de fapt, niște reverii grave: „dar aș ieși la fereastră cu o pancartă mare/ cum erau alea de la revoluție să răcnesc/ fără să îmi pese de nimeni că fiecare secundă/ fără tine îmi găurește stomacul/ mai tare decât cancerul ăsta nenorocit/ la noapte buzele tale îmi vor ține de foame/ nu știm nimic unul despre altul// […] sunt același de fiecare dată/ opresc tot zgomotul de pe pământ/ să-ți aud gândurile. mă găsești/ în piața publică cerând decapitări/ vreau doar să fii fericită/ știu că te hrănești cu sufletele/ condamnaților la moarte// zăpada îmi va încetini boala/ pentru o secundă/ voi crede că se mai întâmplă și minuni/ ascultă, e cântecul nostru. ține-mă de mână/ înăuntrul meu ninge cu un lichid alb-vâscos”, nu am scris niciodată poeme de dragoste. E o notă pe care Vlad Sibechi o explorează mai ales în ultimul grupaj de poeme, dar care prin ramificațiile reperabile peste tot în volum – în alte locuri, tatonând pe marginea morții, ori a meditației temporale –, e suficient de ilustrativă pentru ce face poezia din Meditațiile bătrânului despre libertate.

În stilul ăsta contrastiv, pe de o parte printr-o efervescență a imaginației, iar pe de alta prin arborarea unei mine mai serioase, textele de aici – cel mai probabil aparținând unor perioade diferite de creație –, circumscriu un debut aș zice eclectic, în care expansivitatea expresivă fuzionează destul de echilibrat cu sobrietatea – totuși – organică a poetului.

___________

* Vlad Sibechi, Meditațiile bătrânului despre libertate, Editura Tracus Arte, București, 2019

***

Cu Timotei Drob și poemele sale spumoase din Tone de aur, lucrurile sunt ceva mai clare. Nu că ar fi aici o poezie extrem de transparentă, ori unitară – și aici, imaginația mizează pe relativizarea discursurilor, ori mai degrabă pe stilizarea lor în cheie ironică.

De la bun început, însă, acesta își asumă o poziție manifestă, de detractor – cultural, social etc., din prisma căreia poemele devin medii subversive, capătă o consistență corozivă, cu finalități manifeste; aici, imaginația devine caz de irizare malițioasă. Dincolo de limitele oricărei mitologii personale, textele lui Timotei Drob funcționează ca debușee pentru o satiră virulentă. E un regim convulsiv-tensionat sub care prind formă poemele sale și care reproduce o serie de teme tendențioase, nu doar prin asumarea imaginarului manelelor – de departe, compartimentul cel mai clar reprezentat și cu potențialul cel mai agresiv, și pe care îl stăpânește foarte bine –, ci dincolo de el, prin desenele grotești ale lumii, în general. E un soi de bufonadă cu accente morale aici, care mustește de notații critice, pe care Timotei Drob le dozează cu precizie în câteva poeme-cascadă ce evoluează prin aglomerarea detaliilor. Caz clasic, poemul Balada BMWului (care ar merita citat în întregime ca o „didactică” de primă mână pentru cum lucrează mai toate textele din Tone de aur): „Îmi doresc o mașină mai bună decât URSSul/ Să fie tot din crom, să lucească orbitor/ Un bolid care să îmi dea sens și viteză –/ să îmi dea noroc și o viață sexuală franceză.// Vreau un bolid de lux mai puternic/ decât partidul comunist chinez, mai puternic/ decât un petrolier în mijlocul furtunii/ Cu roți mari și late, cu puterea lunii.// Las toți fraierii din univers gură-cască/ (Chiar și maică-mea o să plângă cu mândrie)/ când o să mă vadă coborând în ciocate/ dintr-un bolid îmbrăcat în piele aurită/ Dușmanii vor lucra la spălătorie pe nimic/ și se vor milogi pentru șpaga mea grăsană/ în timp ce-mi vor spăla parbrizele groase/ și îmi vor șterge cu pronto schimbătorul/ Puternice diamante false să-mi stea pe jante,/ cele mai strălucitoare pedale gravate manual/ Și zeci de touchscreenuri cu porno glam/ Cu coloanele sonore date la minimum și capiteluri/ de lux ionic, din oțel inoxidabil, cu volute […]”. Aici, și în alte poeme ce vizează alte problematici de ordin social similare – indiferent că e vorba de discuții sexiste (Hai cu mine fă), discursul religios (M-au arestat degeaba), ori acela ceva mai sobru al viitorului omenirii (Pornoetica) etc. –, toată această ironie ce curge în valuri nu funcționează, deci, doar de dragul exercițiilor mentale ori de limbaj gratuite.

Expansivitatea e, în poezia lui Timotei Drob, mai degrabă o formă de febricitate profund umană, decât un spectacol ostentativ, chiar și atunci când limita dintre cele două e mai greu identificabilă și tentația ar fi în favoarea exhibiționismului poetic. Altfel spus, în toată această dinamică explozivă a poemelor, se citește – în subsol, e drept – o încercare de semnalare a unei umanități în criză. Atâta că toată politica stângist-umanistă a poemelor se consumă prin expozeul „spețelor” negative; una dintre rarele ocazii când procedează altfel e în Benzi, un poem relativ discret în raport cu temperatura inflamată a majorității celorlalte, dar care vorbește tocmai despre criza umanitară din textele lui Timotei Drob: „[…] Atunci mi-am dat seama că sunt o persoană/ adevărată/ Nu un cyborg pansexual fără creier,/ Nu o purtătoare de bacterii care vor să facă/ penetrare de mebrană/ cu alte bacterii de pe alte purtătoare lipsite/ de creier/ un om care simte care crede.// Am citit benzi românești de tradiție și am/ plâns./ Emoțiile acestea sunt reale, mi-am/zis,/ uite apa sărată care se scurge din mine,/ sigur nu este vorba despre apă sărată/ ieșită dintr-un robot defect./ Este apă de carne, ea vine din suflet.” Altfel, mi se pare un pariu destul de riscant toată această farsă metatextuală pe care Timotei Drob o pune la bătaie în Tone de aur, dar unul pe care știe cum să-l joace, chiar cu riscul de a „atenta” la sensibilități culturale ceva mai înalte.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 35-36]