Distant Reading – o nouă paradigmă de cercetare literară? (VI)

Maria CHIOREAN

Not-so-distant reading: studiile literare între sistematizare și relocalizare

Din punctul de vedere al relevanței și al productivității, close reading a încetat de câteva decenii să reprezinte o paradigmă critică viabilă de una singură. Chiar dincolo de societatea tehnologizată și globalizată în care trăim – ale cărei probleme și soluții depind inevitabil de o perspectivă de ansamblu – nu poate fi contestată în momentul de față popularitatea crescândă a studiilor World Literature și, în general, a tehnicilor distant reading, iar explicațiile sunt multiple. Pentru Moretti, lectura de aproape (hermeneutică, stilistică) este perdantă din cauza dependenței de un canon restrictiv (critica nu acordă spațiu, timp și analiză detaliată decât operelor pe care le consideră cu adevărat de valoare).

Tot el afirmă, în Grafice, hărți, arbori că nu se poate ajunge la concluzii teoretice argumentabile științific decât prin trecerea în revistă a unui număr uriaș de producții literare (1) – atât canonul, cât și marele necitit – și prin investigarea legăturilor dintre toate tipurile de durată istorică: mai precis, Moretti împrumută taxonomia lui Braudel (2), care separă dramatismul evenimentului – capodopera studiată intensiv, prin close reading, de istoria de lungă durată, vizată uneori de Teoria cu majusculă, și, apoi, de timpul intermediar, cel al ciclurilor literare și al oscilațiilor, obiect predilect al studiilor morettiene. Moretti nu este însă singurul care constată inadecvarea vechiului tip de critică la peisajul literar și academic contemporan. În ultima lui carte, și Galin Tihanov anunță că în anii ’80 s-ar fi făcut trecerea de la regimul de relevanță post-romantic al literaturii (în care discursul literar era văzut ca autonom și excepțional) la unul pe care l-am putea numi, cred, postmodern, cel puțin pe baza trăsăturilor fixate de Tihanov (accentul pus pe entertainment și pe valoarea de piață a obiectului literar). Consecința la nivel critic ar fi înlocuirea Teoriei (a cărei perioadă de glorie a început în jurul Primului Război Mondial, prin formalismul rus) cu preferința pentru World Literature (3). Nu în ultimul rând, trebuie menționată și importanța la nivelul științelor naturale și al celor abstracte a second-order systems theory, care înlocuiește logica cibernetică a anilor ’50 cu logica paradoxală a fizicii cuantice și care mizează nu doar pe cunoaștere rețelară și interdisciplinară, ci și pe anumite procese inter-sistemice: recursivitate în locul liniarității, sisteme auto-referențiale (reflectate inclusiv în discursurile metacritice), system differentiation (pluricentrismul oricărui sistem). În studiile postumaniste, dar și în World Literature, prezența acestor noi modele în disciplinele academice adiacente înclină balanța în favoarea distant reading și a studiilor cantitative.

Tranziția în sine este una evidentă, însă mai interesantă mi se pare evoluția internă a World Literature. Fiindcă din anii ’80 și până astăzi, nu se poate vorbi despre o disciplină omogenă, mai ales în lipsa unei afilieri ideologice propriu-zise și a unei metodologii unice. De la Sarah Lawall și David Damrosch până la cercetătorii angajați mai recent în această direcție de studiu au intervenit o serie de auto-problematizări ale World Literature, precum și articulări importante cu studiile postcoloniale și decoloniale. Dintre aceste polemici metacritice, câteva sunt de folos în elucidarea vârstei actuale a criticii.

De exemplu, în analizele lui, David Damrosch a plecat adesea de la un set de prezumții ulterior contestate sau cel puțin nuanțate de alți critici din zona WL. Întâi, lectura detașată și accesarea unor spații culturale radical diferite de orizontul occidental (4) par premise perfect valide, însă exercițiile comparative propuse de Damrosch – în special cele cu rol pedagogic – respectă cel mai adesea schema Europa-și-ceilalți, ceea ce face ca Occidentul să rămână un sistem constant de referință și o matrice inflexibilă de judecată estetică. Totodată, existența unor culturi centrale precum cea britanică sau cea franceză în analizele istorice ale lui Casanova sau Moretti este pusă astăzi la îndoială de critici precum Kliger sau Juvan, care preferă o matrice globală policentrică (5). Observațiile lor nu rămân doar la nivel declarativ, ci există în momentul de față și tendința spre comparații inter-periferice și spre studii din interiorul unei culturi marginale. Este foarte citat în ultimii ani articolul lui Revathi Krishnaswamy, Toward World Literary Knowledges, în care autoarea semnalează reticența Occidentului de a acorda atenție filoanelor teoretice dezvoltate sau latente în literaturile periferice și în care oferă, de asemenea, un exemplu de analiză, discutând trei tradiții obscure și anti-canonice ale literaturii indiene. Prezentarea lor nu se face însă atât în relație cu centrul european al republicii literelor, cât mai ales prin studierea tensiunilor dintre periferiile culturii indiene și cultura sanscrită, consacrată de secole și apropriată deja de Occident prin orientalism. La fel, colecția Bloomsbury dedicată literaturilor naționale ca World Literature și coordonată de Thomas O. Beebee este un uriaș pas înainte în ceea ce privește relocalizarea și aprofundarea dezbaterilor din domeniu. De exemplu, un articol al lui Bogdan Ștefănescu din Romanian Literature as World Literature vorbește despre interiorizarea statutului marginal în mai multe culturi est-europene, despre retorica absenței și despre modul în care presiunea modelelor exterioare poate deveni un factor genetic în construirea unei identități naționale.

Apoi, spre deosebire de alte direcții critice, World Literature nu are, inițial, un cod etic asociat eforturilor de cercetare. Totuși, Tihanov observă (în textele lui Damrosch și nu numai) prezența implicită a unei perspective liberal-umaniste în care libera circulație a literaturii, mobilitatea și transparența acestor dinamici sunt considerate de la sine înțelese (6). De altfel, ceea ce pare să anime cercetările lui Damrosch este credința în universalitatea experienței umane (7), alături de entuziasmul în fața diversității și de o doză consistentă de optimism în ceea ce privește posibilitatea de a traversa distanța dintre civilizații și literaturi. Este esențială însă încercarea altor critici de a problematiza noțiunea de lume folosită în cadrul WL: Peter Hitchcock, de pildă, atrage atenția asupra faptului că întreaga valoare etică a studiilor literare de astăzi se sprijină pe definiția acestui concept (8); în plus, se vorbește din ce în ce mai mult despre dificultățile circulației literare, cauzate de raporturile de putere economică dintre culturi, dar și despre faptul că exportul unor opere așa-zis periferice nu se face pur și simplu înspre o anumită cultură dominantă, ci într-un siaj mult mai complex de influențe și strategii de auto-promovare (în aceeași Romanian Literature as World Literature, Mihai Iovănel explică popularitatea lui Eliade atât în Franța, cât și în Germania și în SUA și arată interdependența acestor micro-succese în diverse țări occidentale).

Ceea ce se conturează, așadar, este o migrație dinspre analizele totalizante, de tip „bird’s-eye view”, bazate pe selecția unor opere foarte diferite din culturi necomunicante (prin care să se demonstreze similarități tematice sau stilistice, de exemplu) înspre o reteritorializare a World Literature. Nu este vorba despre o întoarcere la close reading, fiindcă reteritorializarea are ca scop o percepție mai riguroasă asupra funcționării rețelei globale, iar analiza retorică este orientată, așa cum anticipase Moretti în Conjectures on World Literature, spre plasarea în rețea a literaturilor aflate în circulație: „Distanța, repet, e o condiție a cunoașterii: ea permite focalizarea asupra unor unități mult mai mari sau mult mai mici decât textul: tehnici, teme, clișee – sau genuri și sisteme” (9). Nu se revine nici la istoriografiile naționale/naționaliste de dinaintea formalismului rus, dimpotrivă: distant reading și World Literature au, împreună, potențialul de a contrazice aceste narațiuni bazate de multe ori pe impresionism critic și pe mituri organiciste. În cercetările lui Moretti, este amintit și apoi studiat în geografii diverse un fenomen observat prima dată de Fredric Jameson în legătură cu emergența literaturii japoneze moderne, și anume neconcordanța dintre substanța socială a unei culturi marginale și formele literare pe care le importă (de exemplu romanul modern). Cu alte cuvinte, omogenitatea franceză sau engleză – unde modelele de construcție narativă cresc din istoria națională și din structurile sociale disponibile – nu sunt, de fapt, regula, ci excepția.

Așadar, coexistența dintre uniformizare (valurile discutate de Moretti – de la progresul tehnicii agricole la valurile cinematografice) și diferențiere (copacii în care limbi sau culturi diferite pleacă de la un punct comun, și, răspândindu-se geografic, se individualizează) arată nuanțele aduse recent studiilor World Literature, care, la întâlnirea cu postcolonialismul și cu decolonialismul, se arată interesate în egală măsură de procesele expansioniste sau de export de tip worlding și de mișcarea inversă, adică de construcția identităților naționale și locale prin prisma ciocnirii permanente cu modelele exterioare și cu presiunea acumulării de capital cultural. De exemplu, dacă Said nu vorbea în Orientalism decât despre retorica occidentală (pe care o demitiza, o deconstruia, o critica etic) și nu lua în calcul (sau poate nu îndrăznea să se apropie de) discursurile autohtone ale popoarelor colonizate – discursurile naționaliste de rezistență, care și-au inventat o sintaxă proprie – cercetătorii de după 2000 pun accentul tocmai pe împletirea retoricilor.

Trebuie remarcată, de altfel, terminologia la care apelează din ce în ce mai mult teoreticienii World Literature. Jonathan Arac vorbește despre dinamica global-Babel ca despre cea dintre omogenizarea prin globalizare (o mișcare centripetă în rețeaua culturală a lumii) și mișcarea inversă, de diferențiere – nu doar prin diferențe inerente și specific local, ci mai ales prin influențele venite de altundeva (10). Nu întâmplător, amintește și de dubla-privire a lui Emerson (sea-shore, malul văzut de pe mare și marea văzută de pe uscat, într-o reciprocitate continuă).  La fel, Marko Juvan pornește, în Worlding a Peripheral Literature, tocmai de la simultaneitatea dintre ‘mondializarea’ literaturilor (worlding) și auto-construcția lor în lumina exportului cultural, a competiției: o identitate formată prin opoziție cu restul rețelei literare (nationalizing) (11). Mai precis: „acesta ar putea fi motivul pentru care literatura mondială e mereu localizată și pusă în perspectivă: ea poate fi înțeleasă doar prin arhivele și perspectivele câmpurilor literare localizate, în vreme ce distribuția zonelor centrale și periferice de producție și consum de literatură mondială e supusă schimbărilor istorice și sistemice globale (12).

Turnura etică a decolonialismului și influența ei asupra World Literature și distant reading sunt relevante, în final, pentru că îi impun cercetătorului o sumă de sarcini și de provocări noi, printre care pendularea constantă între perspectiva de ansamblu și cea localizată, precum și interogarea propriilor concepte (rămășiță derrideană). S-ar putea spune că, în cadrul studiilor morettiene, atribuțiile criticului se opresc la adunarea atentă a datelor. Într-adevăr, munca lui depinde, de acum, de bazele de date create deja de zeci sau sute de alți cercetători. Există însă în continuare un punct în care acumularea de informație perfect obiectivă se oprește și lasă loc interpretării, teoriei, chiar subiectivității și speculației (13). Diferența constă însă în baza comună a dezbaterilor – pot exista în continuare polemici, judecăți etice, deteritorializări și reteritorializări, dar există și noi mecanisme de verificare a concluziilor.

Ca o ultimă observație, accentul pus de Jonathan Arac pe proiectele colective propuse studenților (14), prin care ar putea dobândi cunoștințe lingvistice și culturale minimale în relație cu literaturi cu adevărat periferice (care nu au intrat în curriculumul universitar al comparatiștilor) este însoțit de un bemol aplicat etichetei de high culture care definește, în general, orice program academic. În mod evident, ideea lui Arac nu vine din vreun fel de anti-intelectualism sau din renunțarea la rigoare și la profesionalism, ci din convingerea că o astfel de abordare este unica soluție pentru criza semnalată de Spivak – centralitatea unor anumite limbi și literaturi în studiile comparatiste. Însă în același timp, nu este, cred, întâmplătoare sincronizarea unor astfel de eseuri semi-revoluționare (cel puțin la nivel academic) cu manifestarea tot mai pronunțată a unui tip nou de artă comunitară, participativă, performativă (manifestările sunt diverse, terminologia la fel). Este vorba despre experimentele și evenimentele de tip performance lansate de unii artiști în comunități de cele mai multe ori marginalizate economic sau rasial. Ele preiau o parte din strategiile avangardelor din secolul trecut, precum catalizarea mulțimii, scoaterea din zona de confort, dezideratul amestecului dintre artă și viață. Totuși, există și diferențe semnificative: întâi, elementul elitist al majorității avangardelor occidentale este înlocuit cu o democratizare programatică, ce amintește mai degrabă de teatrul Proletkult sau de teatrul oprimaților al lui Augusto Boal; apoi, spre deosebire de precursorii de secol XX, nu există în general nicio ideologie în spatele acestor întâlniri dintre artiști și public, ci doar un fond comun de principii umaniste nepolitizate (respectul reciproc, toleranța, empatia, solidaritatea etc). Turnura artistică se vede, deci, dublată de cea critică (derivată mai ales din intersecția World Literature cu decolonialismul) – sau invers.

Note

1. Franco Moretti, Grafice, hărți, arbori. Literatura văzută de departe, Cluj-Napoca, Tact, 2016, p. 38.

2. Ibid., p. 20.

3. Galin Tihanov, The Birth and Death of Literary Theory, Stanford, Stanford University Press, 2019, p. 6.

4. David Damrosch, What is World Literature, Princeton & Oxford, Princeton University Press, 2003, p. 298

5. Marko Juvan, Worlding a Peripheral Literature, Singapore, Palgrave Macmillan, 2019, p. 14.

6. Galin Tihanov, op. cit., p. 181.

7. David Damrosch, How to Read World Literature, Oxford, Wiley & Blackwell, 2009, p. 2.

8. Peter Hitchcock, „The Ethics of World Literature”, în Theo D’haen, David Damrosch, Djelal Kadir (Ed.), The Routledge Companion to World Literature, New York, Routledge, 2012, p. 366.

9. Franco Moretti, Conjectures on World Literature, New Left Review, 2000.

10. Jonathan Arac, „Global and Babel. Language and Babel in American Literature”, în Wai Chee Dimock, Lawrence Buell (Ed.), Shades of the Planet, Princeton, Princeton University Press, 2007, p. 25.

11. Marko Juvan, op. cit., p. 16.

12. Ibid., p. 6.

13. Datele cantitative ne pot spune când apare în Marea Britanie un roman pe lună, pe săptămână, pe zi, ori chiar pe oră (…) dar care sunt cezurile semnificative ale acestui continuum – și de ce se petrece – este ceva ce trebuie stabilit pe alte temeiuri, vezi Franco Moretti, Grafice, hărți, arbori, ed. cit., p. 15.

14. Jonathan Arac, „Global and Babel”, în loc. cit., p. 33.

***

Mirela ȘĂRAN

Grafice, hărți, fotolii. Distant reading-ul și cititul de toate zilele

I.

A citi. A citi și a reciti, ar spune unii. Lectura lentă, ar propune alții. Mai nou, revin (1) tot mai des în discuție abordări precum close reading, distant reading și toată pletora de variante care se situează de la o extremitate la cealaltă a spectrului receptării de text literar. Ceea ce e o excelentă veste pentru cititorii mari și mici, cu normă întreagă sau ocazionali, amatori sau de profesie: se poate citi atât în adâncime, cât și de la distanță, sau, după metodele dezvoltate de unii, în diagonală, romb sau alte figuri geometrice, după necesități.  Pentru a putea urmări în acțiune practica distant reading și, ulterior, a trasa câteva direcții de investigație deschise de noua perspectivă asupra abordării textelor literare, propun drept punct de pornire o sumară circumscriere a fenomenului. Ce e drept, definirea conceptului nu mai este o muncă de pionierat după ce valuri de cerneală virtuală au invadat spațiul digital; cu toate acestea, e necesară. Ce se înțelege, așadar, prin distant reading? Aparent, cel mai simplu răspuns este unul de semn negativ: distant reading nu este close reading. Există, deci, un punct de pornire; nu foarte bun sau util, dar trebuie început de undeva.  Articolele și volumele publicate de Franco Moretti pot duce investigația cu un pas mai departe. Distant reading ar fi, așadar, „un proces de distanțare”, un mod de a vedea literatura de departe, o metodă de studiu a textului literar bazată pe „reducție și abstractizare … unde distanța nu este însă un impediment în fața cunoașterii, ci o formă specifică a acesteia” (2). Același Moretti aduce completările necesare atunci când cele trei „obiecte artificiale”, graficele, hărțile, respectiv arborii, deși pornesc de la ideologii și premise comune, par a se situa pe traiectorii divergente, distanțându-se sau, dimpotrivă, marcând un anumit contact cu lectura apropiată a textului. Astfel, „literatura văzută de departe” devine o condiție sine qua non a cunoașterii, oferind posibilitatea manipulării unor unități informaționale extrem de mici sau foarte extinse în raport cu textul-etalon, nu însă egale cu acesta (3). În special acele unități mult mai mici menționate anterior, organizate în ceea ce autorul numește „rețele de microdiferențe”, generează confuzii prin apropierea amenințătoare de teritoriul gestionat de close reading. Tot Moretti oferă un răspuns în acest sens, la care trebuie adăugată și o observație pertinentă care se regăsește în volumul Close Reading with Computers, citat mai sus. Pentru teoreticianul italian, microdiferențele nu se rezumă la o colecție de dovezi arhivate în urma unui demers detectivistic, ci „rețeaua de microdiferențe … sfârșește prin a da viață unui întreg care este mult mai amplu decât orice text …” (4) În completarea acestei idei, Martin Paul Eve enunță clar ceea ce și Moretti precizează în câteva rânduri, poate nu în termeni atât de conciși: metodele de analiză computațională, asociate paradigmei distant reading, presupun atât o distanțare inițială de obiectul analizat, cât și o apropiere, printr-un efort de lectură minuțioasă (close reading efectuat de un agent uman, deci) și, ulterior, de interpretare a rezultatelor furnizate de sistemul tehnologic (5). O lectură apropiată de gradul doi, deci, grefată pe o lectură primară, „de departe”. Acesta este profilul metodei distant reading sau, așa cum o numea Kathryn Schulz într-un articol din „The New York Times”, „muza mecanică” (6).

Muză mecanică, rece, eficientă și neobosită, lectura de la distanță ocupă un loc central în câmpul studiilor umaniste, defilând cu încredere atât în format letric, cât și în format digital, pe care, dacă ar fi să lansez o presupoziție, îl și preferă. Cum rămâne însă cu preferințele cititorilor? De ce a fost nevoie de o literatură văzută de departe? Fără a miza explicit pe diagnosticul de miopie hermeneutică, Franco Moretti furnizează din nou câteva răspunsuri în articolul „Conjectures on World Literature”. Rescrisă în termenii unui silogism, premisa problemei ar suna în felul următor: Toți oamenii sunt muritori. Cititorii specializați sunt oameni. Rezultă că toți cititorii specializați sunt muritori. În condițiile în care un cititor profesionist reușește cu destul de multă dificultate să parcurgă creațiile literare canonice, adică acea felie de 1 la sută din întreaga literatură publicată (7), programul unei lecturi personale totalizatoare poate fi realizat doar odată cu invenția mașinii timpului. Distant reading ca mecanism antinecrotic, așadar (8). La acest aspect de ordin temporal și cantitativ se mai adaugă un avantaj la nivel calitativ. Privind literatura de departe nu câștigăm doar timp, ci și o perspectivă mai amplă asupra fenomenului literar. Mai precis, distanța face vizibile „raporturile, pattern-urile, formele” (9). Este interesant de observat locul central ocupat de privire, vizibilitate, vizual în ecuația text literar – metodă de studiu. În afară de inputul mamut pe care îl poate gestiona, lectura de la distanță oferă și posibilitatea focalizării ideale a lentilei prin care este privit obiectul de studiu. Acesta din urmă ocupă, în acest fel, nu doar poziția de unitate oarecare a unei operații complexe de analiză, ci și un loc care îi face vizibile articulațiile și trăsăturile prea mărunte, subtile, ascunse sau, pur și simplu, atât de comune încât se ascund la vedere. Deși cele expuse până la acest punct constituie abia o introducere în introducerea capitolului „distant reading”, mă voi opri deocamdată aici, lăsând loc unei secțiuni practice, nu înainte de a sumariza totul printr-o analogie legată tot de vizual: dacă lectura apropiată este microscopul cercetării literare, distant reading-ul este telescopul care organizează sensurile, plasându-le într-o perspectivă inteligibilă (10).

Cu o definiție, un argument solid și un scop precis se poate ajunge departe. Cel puțin la nivel teoretic. Întrebarea care se poate pune este cât de inteligibilă poate fi perspectiva amintită mai sus atunci când nu beneficiază de un laborator la Stanford, de sisteme tehnologice dotate cu algoritmi complecși, de finanțare sau de acces, în format electronic sau nu, la resursele primare care alcătuiesc inputul pus la dispoziția „muzei mecanice”. Formulată altfel, problema sună astfel: Exceptând istoricii, teoreticienii și criticii literari, cine mai poate beneficia de avantajele distant reading-ului? Este posibilă o angajare a metodei în afara relativ restrânsului cerc academic? Răspunsul imediat este „da”, deși dat cu destul de multe rezerve și precauții. Pentru un distant reading la nivel amator sau semiprofesionist este nevoie, în primul rând, de cititori. Pe deasupra, aceștia trebuie să fie familiarizați cu metoda de studiu. Ca o condiție suplimentară se impune selectarea acestei abordări în urma unui proces de deliberare care o singularizează drept calea cea mai potrivită pentru atingerea scopului urmărit. Pe scurt, nu există distant reading fără cititori care au auzit de existența metodei și au nevoie de ea pentru a duce la bun sfârșit un proiect de lectură/cercetare. Trei condiții care produc o involuntară ridicare de sprânceană, având în vedere obiceiurile de lectură ale tinerilor și adulților din afara mediului academic (11). Luând în calcul toate variabilele, consider că o concluzie suficient de sigură este aceea că metoda avută în vedere, extrasă din mediul academic, are cele mai mari șanse de succes nu în cazuri izolate, ci mai degrabă într-un cadru organizat. În interiorul sistemului de învățământ, de pildă. S-ar putea obiecta că distant reading-ul nu are ce căuta în programa școlară, fiind o metodă irelevantă sau mult prea complexă. Nu doresc să insist prea mult asupra unui răspuns, dar, dacă close reading se poate, de ce nu ar fi acceptabil și conceptul complementar? (12) O scurtă analiză a programelor școlare la nivel liceal indică faptul că distant reading-ul este relevant în cazul a cel puțin 2-3 competențe specifice aferente fiecărui an de studiu. Numai la clasa a XII-a, de exemplu, pot fi selectate competențele specifice 2.2 („Compararea, pe baza unor criterii clar formulate, a unor viziuni despre lume, despre condiția umană sau despre artă reflectată în textele studiate”) sau 3.3 („Analiza unor conexiuni între literatura română și cea universală”) (13). O bază normativă pentru includerea metodei există, așadar. Chiar și în aceste condiții, de ce să depunem acest efort suplimentar sau, și mai rău, de ce să (ne) chinuim? Deoarece, printre altele și conform aceleiași programe, școala își propune să formeze cititori de cursă lungă, să stimuleze „gândirea autonomă, reflexivă și critică în raport cu diversele mesaje receptate” și să formeze „reprezentări culturale privind evoluția și valorile literaturii române” (14). Mă opresc aici cu argumentele pentru a lăsa loc unei secțiuni practice, de interogare a relevanței distant reading-ului într-un mediu neacademic, în timpul cititului nostru de toate zilele.

II.

Cât de departe se vede literatura atunci când nu e citită în laboratorul Universității Stanford, ci de pe fotoliul din camera de zi? Pentru a testa în ce măsură graficele, arborii, hărțile sau macroanaliza funcționează pe teritoriul „home literature”, am ales, aproape întâmplător, un roman românesc apărut în ultimii cinci ani, necanonic și destul de maleabil pentru a putea fi turnat în tiparele unui produs al metodei distant reading. Este vorba despre Mâța Vinerii, scris de Doina Ruști, publicat în 2017 la editura Polirom, în colecția Fiction Ltd și considerat, în general, o ficțiune istorică centrată asupra sfârșitului de secol XVIII în Bucureștiul fanariot. Cartea poate fi în egală măsură citită ca text ficțional cu intrigă polițistă, ca Bildungsroman sau ca proză fantastică. Pe scurt, textul urmărește destinul Pâcăi în mai multe momente cheie, începând cu adolescența protagonistei. Izgonită din Brașov de o vânătoare de vrăjitoare căreia îi cade pradă bunica fetei, aceasta se refugiază în București, la fratele bunicii, pe care îl găsește mort la sosirea în capitală. De aici acțiunea se complică și mai mult, aglutinând întâlniri misterioase, răpiri, urmăriri, tentative de omor, rețete magice, arestări, comploturi de mazilire a domnitorului și evadări. Toate acestea sunt parte componentă a unui nivel superior, care ține de dimensiunea istorică a ficțiunii. Romanul este, după cum mărturisește autoarea, și o istorie prelucrată ficțional a anului 1798 în Bucureștiul fanariot, anumite nuclee epice fiind inspirate din realitate (15). La toate acestea se adaugă o pronunțată dimensiune fantastică, concretizată prin numeroase trimiteri la Sator și la comunitatea secretă a satorinilor, la practici magice, poțiuni, cărți cu un conținut magic, la experiențe suprasenzoriale sau la manipularea magică a timpului și a spațiului. Unul dintre aspectele cele mai interesante legate de acest text este proiectarea spațiului ficțional aflat la confluența dintre mai multe culturi și integrat într-un spațiu mai larg, sud-est european, cu trăsături specifice. În paragrafele următoare voi urmări direcțiile de investigație deschise de Mâța Vinerii „văzută de departe”.

La o primă vedere, problema spațialității configurate în roman poate fi rezolvată doar cu ajutorul unui antinevralgic. O înșiruire de locuri (de la Brașov și București, la Edikule și Insula Staffa), străzi, clădiri și case particulare trasează un spațiu labirintic și, pe alocuri, haotic, pe care, în mod normal și în cel mai bun caz, reușim să îl împărțim în „real” și „simbolic”. Parafrazându-l pe teoreticianul hărților literare, în acest caz întreb și eu: Sunt hărțile lui Moretti cu adevărat utile? Urmând instrucțiunile și făcând ajustările de rigoare, mi-am răspuns singură, cu un pix, o coală, un atlas și Google Maps – instrumente care mi-au permis să văd ceea ce înainte doar intuiam. Spațiul în jurul căruia se adună cea mai însemnată parte a materialului epic este Bucureștiul. Deși la baza multor descrieri ale orașului stă o viziune totalizatoare, relatarea Pâtcăi se focalizează asupra câtorva zone cheie, cum ar fi Casa Cuviosului Zăval, Strada Murta, Casa Greceanu, Biserica Dintr-o Zi, Casa Spiritistului, Curtea Domnească Nouă sau Hanul turcesc, devenite adevărate centre în care se acumulează noi și noi valențe, inclusiv simbolice. Cel mai relevant exemplu în acest sens este casa Cuviosului Zăval, la subsolul căreia există un Laboratorium, ascuns în spatele unui perete din pivniță. Această încăpere secretă este descrisă drept „sanctuarul moșicului”, locul în care acesta își ține „toate bunurile de mare preț” (16), inclusiv scrierile secrete referitoare la comunitatea satorinilor. În mod simbolic, acest spațiu ascuns vederii, de semn negativ (îngropat în pământ), constituie o axis mundi, un centru al lumii nu doar pentru protagonistă, ci și, putem deduce din text, pentru orice satorin. Interesant este sistemul de corespondențe creat de roman. Dacă laboratorul constituie un centru ascuns, de semn negativ al lumii, acestuia i se construiește o pereche în casa de pe strada Murta. În finalul romanului descoperim că locuința de pe această stradă, de negăsit pe harta Bucureștiului și în memoria oamenilor, a fost translocată în Leipzig de către Cuviosul Zăval. Fără a mai fi nevoită să coboare în adâncurile casei, de data aceasta protagonista ajunge la inima întregului loc urcând două șiruri de scări. Ajunsă în turnulețul casei, o „încăpere ca un ou de cleștar” (17), Pâtca, acum înaintată în vârstă, găsește un nou Laboratorium, de semn pozitiv, orientat în sus, cu priveliște spre cer. Însă construcția spațiului simbolic nu se oprește aici. Privit de la înălțime, spațiul asupra căruia se concentrează ficțiunea poate fi ilustrat printr-o diagramă formată din trei cercuri, cel mai extins înglobându-le pe celelalte două. Primul cerc este reprezentat de laboratorul din prăvălia Cuviosului Zăval. Acesta este încorporat în cercul mai mare al Pieței Lipscani. Ocupând un loc important în economia romanului, această piață se remarcă încă înaintea lecturii propriu-zise, prin harta vrăjită inclusă la începutul cărții, unde iese în evidență prin centralitatea ocupată pe hartă, dar și prin forma de cerc pe care o are. Numeroasele descrieri ale pieței reușesc să întregească imaginea acesteia ca axis mundi în cadrul Bucureștiului: „… Piața Lipscani, care era un fel de ceasornic, o magma mestecătoare …”, „… toate drumurile duceau la ea …” (18) La rândul său, acest loc este parte integrantă a ultimului cerc, și anume capitala însăși. Bucureștiul, reprezentat, la rândul său, pe hartă printr-un cerc (imperfect, ce e drept, dar tot cerc), este nodul în care se adună un amalgam de oameni, de obiceiuri, culori și mentalități; este, cu alte cuvinte,  nu doar centrul politic al țării, ci și cel spiritual. Trei cercuri concentrice într-o carte despre magie. Coincidență?

În privința geografiei reale, se observă tendința de concentrare a atenției asupra a trei puncte de pe hartă, care unite creează un triunghi al cărui vârf este capitala. În afară de București, celelalte două locuri sunt Șcheii Brașovului și orașul Galați, ambele conotate diferit de centru. Din Brașovul conservator și sobru fuge Pâtca drept urmare a unei „vânători de vrăjitoare” care induce teroare în locuitori, în special din cauza falselor acuzații și a condamnărilor abuzive. De cealaltă parte, orașul Giurgiu este conotat negativ prin gândirea lui în termen de capăt al lumii, cel puțin al celei românești. Orașul este menționat de câteva ori în roman, în legătură cu planurile lunare de călătorie ale lui Ismail Bina Emeni, al căror scop este unul politic. De asemenea, o altă mențiune a orașului mai apare în contextul pedepsirii diplomaților francezi, despre care se află că au fost trimiși pe drumul Giurgiului, către Istanbul, în fortăreața Edikule, probabil cu scopul de a fi trimiși ulterior la galere. Din aceste scurte trimiteri reiese faptul că orașul ocupă un rol strategic în relațiile dintre Imperiul Otoman și Principatele Române, contopind două valențe distincte: punct de contact cultural-politic și marcare a exilului. Alte spații cu statut ambiguu sau negativ, aflate în exteriorul triunghiului precizat, sunt spațiul sud-dunărean sau Chișinăul, locul de unde spiritistul Perticari așteaptă sosirea Mâței Vinerii. Acest din urmă spațiu este ales tocmai din cauza amprentei de înstrăinare pe care o poartă, fiind un oraș suficient de aproape pentru a face plauzibilă sosirea vrăjitoarei, dar suficient de departe pentru a reprezenta alteritatea, „vecinul” care este cu atât mai străin cu cât trebuie diferențiat de  propria identitate. 

O geografie simbolică formată din trei cercuri concentrice și una reală redată printr-un triunghi. Cădem oare în suprainterpretare dacă relaționăm cercurile geografiei simbolice cu ideea de ciclu ceresc sau planetar, sistem magic de apărare sau motiv solar, iar triunghiul geografiei reale cu ideea de perfecțiune telurică, de spațiu vital cu valențe protectoare? (19) Aceasta în condițiile în care textul prezintă și alte sisteme de corespondențe, cum ar fi perechea Maxima-Zăval sau cele două laboratoare de semn opus. Autoarea însăși mărturisea într-un interviu că a fost inspirată și intrigată de „Teoria particulelor gemene. De aici am pornit. Conform acesteia, în orice există două nuclee, care fac posibilă reconstrucția întregului din jumătăți. M-a sedus.” (20) Sunt, așadar, hărțile literare utile? Exemplul de mai sus pare să susțină teoria lui Moretti. Desigur că pot fi aduse și contraargumente: nu toate textele se pretează la o astfel de lectură; în cazul romanului analizat, hărțile nu dezvăluie nimic nou, ci doar confirmă ipoteze de lucru formulate cu ajutorul close reading; reprezentarea vizuală obținută este relevantă la un nivel textual singular – cum rămâne, deci, cu acea imagine din avion asupra literaturii, capabilă să încorporeze Mâța Vinerii într-un macrosistem mult mai relevant? Soluții există și sunt la îndemână, tot datorită distant reading-ului: acolo unde hărțile eșuează, există alte abordări posibile; deși în unele cazuri nu aduc nimic nou, hărțile oferă o bază științifică pentru intuiții și presupoziții lipsite de dovezi; dacă dorim un macrosistem, un grafic, așadar, nimic nu ne oprește să includem romanul într-un corpus extins și să-l analizăm din perspectiva evoluției conceptului de balcanism în literatura română, selectând diverși parametri: lexic, geografie, imaginar socio-politic și mentalitar etc. Cât de departe se vede literatura din fotoliul personal? Atât cât ne propunem noi. Și ne propunem dacă vrem vedem finalul cărții dincolo de coperta a patra. „Să începem atunci” (21), ar spune Moretti. Nu îl contrazic, deși mi se pare cam optimist. Întâi trebuie să ne mai certăm puțin cu privire la legitimitatea metodei. După care putem începe.

Note

(1) Deși expresia „mai nou” are un grad de acuratețe destul de ridicat în context, ar putea apărea niște întrebări privitoare la utilizarea verbului „a reveni”. Distant reading-ul este un fenomen relativ recent, popularizat în ultimele două-trei decenii de cercetările și studiile lui Franco Moretti. Ceea ce înseamnă că fenomenul distant reading se afirmă, ia proporții, câștigă teren (a se sublinia timpul prezent al verbelor). Altfel spus, fenomenul vine, nu revine. Nu? În Close Reading with Computers, Martin Paul Eve punctează exact reversul: încă din 1969 colegiul din Dartmouth includea în fișa disciplinelor și un curs de analiză literară digitală, iar în 1923 Vernon Lee propunea un studiu cantitativ în The Handling of Words. Cu toate că pot fi formulate anumite obiecții referitoare la afinitățile dintre aceste propuneri și conceptul actual de distant reading, cele două exemple sunt notabile prin potențialul de revendicare a unei priorități simbolice.

Martin Paul, Eve, Close Reading with Computers: Textual Scolarship, Computational Formalism, and David Mitchell’s Cloud Atlas, Stanford: Stanford University Press, 2019, pp. 1-2.

(2) Franco, Moretti, Grafice, hărți, arbori: literatura văzută de departe, Cluj-Napoca: Tact, 2016, p. 4.

(3) Franco, Moretti, Distant Reading, London, New York: Verso, 2013, pp. 48-49.

(4) Franco, Moretti, Grafice, hărți, arbori, ed. cit., p. 90.

(5) Martin Paul, Eve, op. cit., p. 2.

(6) Kathryn, Schulz, „The Mechanic Muse: What is Distant Reading?”, The New York Times, 24 iunie 2011, URL: https://www.nytimes.com/2011/06/26/books/review/the-mechanic-muse-what-is-distant-reading.html. Web. 13.08.2020.

(7) Franco, Moretti, Distant reading, ed. cit., p. 45.

(8) Martin Paul, Eve, op. cit.,  p. 3.

(9) Franco, Moretti, Grafice, hărți, arbori, ed. cit., p. 3.

(10) Martin Paul, Eve, op. cit., p. 4.

(11) Câteva studii realizate în ultimii ani sunt cu precădere relevante în acest context. Un site oficial al Guvernului Statelor Unite a publicat un raport în 2020 în care sunt prezentate câteva date statistice referitoare la activitățile de lectură ale cetățenilor. Conform sondajului, americanii dedică, în medie, 0.27 ore/zi lecturii, adolescenții situându-se în partea de jos a graficului, cu 0.13 ore, iar vârstnicii în partea superioară, cu 0.73 ore. Un al doilea raport arată că cifrele nu diferă semnificativ în weekend, față de restul săptămânii. Legat strict de situația din spațiul românesc, statisticile prezentate în iVOX se înscriu pe aceeași direcție cu cele culese din alte părți ale lumii. Intitulat „Cât, cum și ce citesc românii?”, sondajul din anul 2012, la care a participat un număr de 7677 de respondenți, indică faptul că 4.77% dintre respondenți nu citesc niciodată, 28.31% citesc mai rar, iar 31.05% citesc ocazional. Aceeași sursă subliniază faptul că persoanele care au mai puțin de 35 de ani „au răspuns mai frecvent că citesc mai rar decât celelalte categorii”, în timp ce „persoanele de peste 55 de ani au răspuns în mai mare măsură … că citesc zilnic sau aproape zilnic”.

„American Time Use Survey”, U. S. Bureau of Labor Statistics, 25 iunie 2020, URL: https://www.bls.gov/news.release/atus.nr0.htm. Web. 16.08.2020.

„Cât, cum și ce citesc românii”, iVox, octombrie 2012, URL: http://ivox.ro/download/get/f/raport-cat-cum-si-ce-citesc-romanii-2012. Web. 15.08.2020.

(12) Folosesc intenționat termenul „complementar” deoarece nu consider că distant reading și digital humanities reprezintă, în termenii lui Spivak, „moartea unei discipline”; mai degrabă, este vorba de un upgrade.

(13) Programe școlare ciclul superior al liceului: Limba și literatura română, Clasa a XII-a, București, 2006.

(14) Ibidem.

(15) Virginia, Costeschi, „Doina Ruști: «În orice poțiune vrăjitorească se află un dram de adevăr»”, BookMag, 16 martie 2017, URL: http://bookmag.eu/doina-rusti-in-orice-potiune-vrajitoreasca-se-afla-un-dram-de-adevar/. Web. 15.08.2020.

(16) Doina, Ruști, Mâța Vinerii, Ediția a II-a, Iași: Polirom, 2018,  p. 94.

(17) Ibidem, p. 252.

(18) Ibidem, pp. 53, 55.

(19) Romulus, Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, cIMeC, Ediție digitală, 2016, URL: http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti-l-o.html. Web. 16.08.2020.

(20) Dorina, Danila, „În dialog cu Doina Ruști”, DorinaDanila.com, 25 martie 2017, URL: https://dorinadanila.com/2017/03/25/in-dialog-cu-doina-rusti/. Web. 11.08. 2020.

(21) Franco, Moretti, Grafice, hărți, arbori, ed. cit., p. 5.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 80-87]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.