Mihnea BÂLICI

Distant Reading: „un ghimpe în coasta literaturilor naționale”

În ultimul secol, studiile cantitative au avut o utilizare largă în cadrul studiilor literare, așadar nu pot fi asociate cu o paradigmă unică, de sine stătătoare. Metodologia cantitativă sau computațională reprezintă un simplu instrument prin care pot fi demonstrate sau infirmate anumite ipoteze, pornind de la date empirice neorganizate; abia dimensiunea teoretică sau pragmatică din subsidiar îi dirijează utilitatea. Alegerea obiectului cercetării, selecția corpusului, reprezentarea grafică a datelor, interpretarea rezultatelor: toate aceste elemente care țin de praxis sunt determinate de o anumită perspectivă asupra fenomenului literar. Cu alte cuvinte, întrebarea la care trebuie să se răspundă este: ce pot să arate studiile cantitative? Sau, mai exact: cu ce scop pot fi folosite? Istoria utilizării metodelor cantitative subliniază o modificare a mizei instrumentării acestora. Conceptul de distant reading, teoretizat de Franco Moretti în opoziție față de close readingul tradițional, vizează doar ramura recentă a acestei instrumentări: cea aflată la intersecția dintre Digital Humanities, formalism, literatură comparată, world literature, marxism, evoluționism literarși world-system analysis.

Discuțiile despre utilizarea studiilor cantitative în studiile literare recente sunt, de multe ori, problematizări metodologice sau tehnice/logistice. Acest eseu își propune să adauge o nouă dimensiune analizei funcționalităților acestor metode: substratul ideologic, tributar demersurilor anticanonice sau studiilor postcoloniale și, totodată, implicit critic față de metodele și rezultatele acestora. Studiile cantitative recente au fost folosite să destabilizeze atât canonul literar tradițional, prin analiza unor fenomene ce depășesc ierarhiile naționale și internaționale, cât și studiile postcoloniale. Interesantă este și aproprierea acestor metode în țări periferice precum România. În ultimul deceniu a existat un interes ridicat față de utilitatea acestor metode, sprijinit de familiarizarea cu noile teorii internaționale și, în special, cu proiectele lui Franco Moretti. Studiile cantitative recente din spațiul românesc pot răspunde aceleiași nevoi de reformare a istoriografiei tradiționale.

De la sociologie literară și stilometrie la distant reading

Am putea împărți studiile cantitative într-o etapă premorettiană și una morettiană. Nu pentru că momentul Moretti ar reprezenta o modificare radicală de paradigmă (teoreticianul italian este primul care admite bricolajul intelectual pe care îl antrenează), ci fiindcă prin proiectele sale din ultimele decenii distant readingul a devenit o metodă viabilă și inovatoare de cercetare literară. Aplicarea metodologiilor specifice domeniului „științelor tari” și a rigurozității pozitiviste în studiile despre literatură poate părea surprinzătoare pentru umaniștii (în majoritate) reticenți la astfel de abordări, însă ea are o istorie complexă și importantă. Putem identifica câteva „căi de acces” ale metodelor cantitative în domeniul literaturii: o dată, prin intermediul sociologiei literare; a doua oară, prin intermediul analizei computaționale.

În cadrul primului domeniu, ne raportăm la un anumit segment al sociologiei literare din secolul al XX-lea, anume cel care studiază factorii sociali de producție și receptare, precum și problema instituției literare (Robert Escarpit) – mai clar, este vorba dimensiunea extrinsecă și supraordonatoare a fenomenului artistic. Într-o manieră de sorginte marxistă, Escarpit își propune să studieze infrastructura materială și concretă a obiectului literar, înțeleasă ca un sector de producție și consum într-un sistem economic capitalist. Escarpit polemizează cu întreaga tradiție critică și teoretică de până la el. În timp ce istoriografia literară s-a rezumat la „biografie spirituală și comentariu de text”, el remarcă „absența unei veritabile perspective sociologice”(1), care poate distorsiona considerabil imaginea de ansamblu. Utilizarea studiilor statistice este rezumată la observarea difuzării și circulației cărților, stratificarea socială a autorilor și cititorilor, situația editurilor și librăriilor sau poziționarea geografică a actanților literari, așadar la „reliefarea trăsăturilor de bază ale faptului literar” (2). De asemenea, trebuie menționat faptul că obiectul său de studiu este limitat la cazul național francez.

Dacă în cadrul sociologiei literaturii studiile cantitative au fost folosite doar pentru a analiza vectorii supradeterminării literare, metodele computaționale vor fi inițial folosite pentru a identifica paternitatea anumitor documente și opere. În 1851, Augustus de Morgan își propune să identifice autorul Epistolelor Pauline cuantificând și analizând elementele de vocabular. La sfârșitul secolului al XIX-lea, T.C. Mendenhall este primul care lansează ideea conform căreia stilul unui autor poate fi aproximat în funcție de frecvența cuvintelor și a sintagmelor sau de lungimea structurilor lexematice (3). Acesta este începutul stilometriei, principalul centru de interes al așa-zișilor computing humanists: până la jumătatea secolului al XX-lea, cercetătorii care vor utiliza computerul în cadrul studiilor literare se vor concentra exclusiv pe identificarea auctorialității și pe problema stilistică – „stylo-statistics” (4). Un punct important pentru ce urma să devină eterogena paradigmă Digital Humanities a fost momentul în care Roberto Busa a arhivat opera integrală a lui Toma de Aquino, introducând astfel instrumentul metadatelor în studiul umanioarelor. Dar, în ciuda evoluției tehnologice și a accesibilității crescânde a computerului, aceste metode nu s-au bucurat de un succes real decât în ultimele decenii.  

Dintr-un punct de vedere metodologic, ceea ce a realizat Franco Moretti a fost să aplice într-un mod ingenios metodele statistice utilizate în sociologia literară și achizițiile tehnologice ale Digital Humanities. Dar care a fost scopul acestui upgrade tehnic și logistic?

Spre deosebire de sociologia literară, ceea ce primează pentru distant reading este aspectul formal: genul literar, structura narativă, spațiul narativ, construcția subiectului, procedeele artistice utilizate – acum accesibile și cuantificabile datorită digitizării en masse a operelor literare. Cu toate acestea, perspectiva socială nu dispare: este luată în considerare forma ca entitate culturală de sine stătătoare, încadrabilă în anumiți parametri istorici și geografici. Accesând un corpus imens de texte, cercetătorul poate determina nașterea și dispariția unui anumit procedeu formal, precum și circulația sa transnațională pe o anumită perioadă de timp. În acest sens, sunt utilizate „grafice din istoria cantitativă, hărți din geografie și arbori din teoria evoluționistă” (5). Putem observa două idei de bază: 1) Spațializarea grafică este esențială, ea oferind un tip de cunoaștere sui generis, inaccesibilă prin lectură propriu-zisă. 2) Această privilegiere a formei este dublată de o înțelegere specifică a actului literar. Pentru Moretti, formele literare se adaptează în mod darwinist la cererile pieței. Piața determină în mod direct inovația formală, excluzând formele obsolescente: „Alegerile formale încearcă să își «eradice» competitorii. Device-uri pe piață: asta e ideea. Formalism și istorie literară” (6). În optica morettiană și în opoziție cu ideologia close readingului, mai importantă este literatura „normală” (7), majoritară decât vârfurile canonice: de fapt, aceste vârfuri reprezintă doar perfecționări ale fondului. Miza studiilor cantitative este de a regândi unicitatea „capodoperelor” în sistemul literar: „In what sense does Shakespeare ‘violate’ the conventions of Elizabethan tragedy? Why not say the opposite: that he was the only writer able to realize them fully, establishing as it were the ‘ideal type’ of an entire genre?” (8).

Implicații postcanonice. „Împotriva firului istoriografiei naționale”

Această perspectivă se află în strânsă legătură cu preocupările postcanonice și postcoloniale ale cercetării literare actuale. În eseul „World Literature in a Postcanonical, Hypercanonical World”, David Damrosch observă că popularitatea postcolonialismului în studiile comparatiste a avut consecințe nepremeditate, opuse înseși ideologiei inițiale. Într-adevăr, atenția îndreptată exclusiv către „capodoperele marilor bărbați ai marilor puteri europene” (9) a fost parțial destabilizată. S-ar putea spune că mediul securizat al literaturii canonice a fost supus deconstrucției. Totuși, atenția s-a îndreptat fie asupra altor autori populari ai epocii postcoloniale (reprezentanții literari ai anumitor spații geografice, în general ai statelor centrale din zonele periferice: China, India, Japonia, și nu Taiwan, Vietnam sau Tibet), fie spre canonul vechi, al cărui valoare simbolică, în loc să scadă (astfel încât să lase loc altor fenomene literare să pătrundă în arena world literature), crește și este în continuu redefinită. Damrosch sesizează efectele adverse ale postcolonialismului, analizând trecerea de la un sistem canonic binar (autori majori – autori minori) la unul cu trei niveluri: un hypercanon, care înglobează operele autorilor din vechea tradiție; un countercanon, care reprezintă noul canon promovat de direcțiile world literature, postcoloniale sau cultural studies, opus primului; și un shadow canon – autorii care nu au fost incluși în primele două, simptomatic tuturor zonelor geografice, păturilor sociale sau grupurilor identitare. Logica după care funcționează circulația și popularizarea fenomenelor literare pe piața globală de carte este următoarea: autorii vechiului canon își păstrează poziția sau, dimpotrivă, devin tot mai importanți; autorii contracanonici, mai puțin frecventați decât cei din hipercanon, își păstrează o poziție medie, de reprezentanți exotici ai anumitor colectivități; autorii canonului-fantomă sunt ignorați de cercetarea literară aproape în totalitate.

Acest fapt conturează o criză a cercetării literare: rezolvarea problemei „ochelarilor de cal” ai literaturii comparate adresată de către David Damrosch necesită o abordare metodologică nouă, deoarece materialul este prea dens pentru a fi selectat. În acest punct, contribuțiile lui Moretti și, mai târziu, ale lui Matthew L. Jockers sunt importante. Centrul de greutate al aplicabilității studiilor cantitative recente nu reprezintă doar rigurozitatea factuală a metodei, ci raportarea cât mai cuprinzătoare la fenomenul literar, dintr-o perspectivă care să destabilizeze canonul restrângător. Mai exact, singura metodă prin care crearea unei ierarhii canonice poate fi evitată, facilitând înțelegerea obiectului literar în toată multitudinea sa, este prin utilizarea metodelor cantitative și a macroanalizei (Jockers). Moretti subliniază că distant readingul și world literature „merg împotriva firului istoriografiei naționale” (10) – adică împotriva canonului etnocentric. „World literature nu este un obiect, ci o problemă” (11), care nu poate fi rezolvată prin metodele clasice ale close readingului. Formele evoluează, se dezvoltă și generează alte forme tocmai în cadrul „fundalului” obiectului literar – în cadrul shadow-canon-ului, ar spune Damrosch. „Nașterea «tipică» a romanului este Krasicki, Kemal, Rizal, Maran – nu Defoe” (12). Este necesară o dezierarhizare a literaturii pentru a face legile care o guvernează comprehensibile. Astfel, teoria lui Moretti este și un manifest împotriva literaturilor canonizate, naționale sau eurocentrice. „Nu e nicio altă justificare în studierea world literature […] în afară de aceasta: să fii un ghimpe în coastă, o provocare intelectuală permanentă pentru literaturile naționale – în special literatura locală” (13). Așadar, în spatele metodologiei lui Moretti există o miză destabilizatoare la adresa modului de constituire a canonului și o mutare a atenției de la autorii frecvent vehiculați (locali sau internaționali) la „zgomotul de fundal” al istoriografiei literare. Rezultatele demistifică unicitatea „capodoperelor” și le includ într-un sistem de relaționare cu piața și de reciclare ale mecanismelor literare anterioare, care este complex, pluristratificat și antireducționist. Tot sistemul literar participă la acest proces: „rezultatul macroanalizei este contextualizarea la o scară fără precedent” (14).

O aplicare a acestei dezierarhizări este studiul lui Matthew L. Jockers despre proza autorilor irlandezi din SUA (15). Istoriografia literaturii irlandeze din Statele Unite a fost, în mare, preocupată de un corpus redus de autori și texte: mai mult, centrul de interes a fost reprezentat de autorii de gen masculin din Estul țării, în special din zonele urbane. Prin utilizarea metodelor cantitative, Jockers demonstrează cum, de fapt, cea mai mare producție de proză irlandez-americană a aparținut zonei vestice, ilustrând statistic existența unui shadow-canon alternativ și mult mai productiv decât canonul oficial. De asemenea, statisticile demonstrează existența unui canon feminin irlandez, ignorat în alte studii: ba mai mult, anii 1920 au reprezentat o egalizare a raportului dintre genuri în cadrul producției literare. Vesticii au fost renegați din istoria literară și culturală a minorității irlandeze, iar acest fapt a distorsionat viziunea asupra fenomenului literar. Jockers caută și motivul: într-o analiză a titlurilor operelor acestor autori, el observă o afirmare a specificului etnic în titlu mai mare în cazul irlandezilor din vest decât în cazul esticilor; acest lucru sugerează tendința de a include în canonul literar partea „autocolonizată” a acestei minorități. Acest demers demonstrează că alegerea mai mult sau mai puțin aleatorie a unui obiect particular de studiu („cherry-picking of evidence”) (16) și generalizarea trăsăturilor lui la întreg corpusul literar pot conduce la concluzii falacioase. Într-adevăr, studiile cantitative, adunând informații atât despre vârful canonic, cât și despre substrat, pot oferi o imagine comprehensivă despre un fenomen dat. Totuși, important este și modul în care demască greșelile și limitările istoriografiei tradiționale.

Metodele statistice au fost utilizate în noile direcții de cercetare pentru a răspunde unor dificultăți ale studiilor curente: discriminarea acelui 99% care a participat activ în formarea actului literar. Studiile cantitative trebuie să ia în calcul zonele literarului care au fost discriminate de cercetători, anume scriitorii secundari care au participat la structurarea lumii literare și la apariția operelor canonizate. Astfel, delimitarea dintre hypercanon, countercanon și shadow-canon dispare în favoarea unei perspective globalizate, uniformizatoare, dar democratice. Acest scop nu este întotdeauna atins. Comparând paradigma Digital Humanities cu fenomenul Annales din 1940, care a reprezentat o apropriere a metodelor cantitative computerizate aplicate asupra studiului istoriei, Moretti afirmă că, în cazul celei de a doua, „schimbarea obiectului, combinată cu cuantificarea lui, a creat inovația, în timp ce în cazul nostru nu a fost de fapt o schimbare a obiectului” (17). Această „schimbare a obiectului” nu reprezintă o modificare fundamentală a materialului studiilor literare, ci mai degrabă a dimensiunii corpusului. Moretti deplânge limitarea studiilor literare cantitative la literatura occidentală, preponderent cea britanică și americană, remarcând un „provincialism enorm în câmpul aplicației” (18).

Studii cantitative locale

În România secolului al XX-lea, tendințele pozitiviste au fost în general privite cu reticență, fiind o cultură al cărei principal raport față de literatură s-a aflat sub influența impresionismului. Cu toate acestea, au existat discuții privind utilitatea statisticii în cercetarea literară, ba chiar luări de poziție similare celor din sociologia literară franceză, care demonstrează deschiderea spațiului românesc către dezbaterile occidentale. Influența lui Robert Escarpit asupra studiilor lui Paul Cornea este evidentă: după părerea sa, cercetătorul „trebuie sa recurgă la metode suple, sa utilizeze analiza structurală sau dialectică pentru explorarea individualului și concursul statisticii pentru explorarea multiplului” (19). Paul Cornea este relevant ca promotor al metodologiilor empiriste în spațiul autohton. Pe lângă scrierile lui, sunt de menționat și studiile Paradoxuri ale modernizării. Elemente pentru o sociologie a elitelor culturale românești (2002), al lui Marius Lazăr, și Privilighenția. Instituții literare în comunismul românesc (2009) al Ioanei Macrea-Toma, care aplică metodologia statistică asupra analizei instituțiilor literare din secolele al XIX-lea, respectiv al XX-lea.

Abia în ultimul deceniu s-a pus în mod oficial problema utilizării metodologiei cantitative în spațiul românesc. Acest fapt a fost determinat de deschiderea studiilor literare față de noile direcții de cercetare internaționale. Influența lui Moretti a fost vizibilă – odată cu aceasta, și tentativele de destructurare ale perspectivelor istoriografice naționale prin utilizarea metodelor cantitative. În primul rând, aceste studii pot modifica percepția asupra raportului dintre operele „de vârf” și cele minore. În articolul „Evoluția romanului erotic românesc din prima jumătate a secolului al XX-lea. Între exercițiu și canonizare” (20), Daiana Gârdan propune o analiză statistică a evoluției romanului românesc cu tematică erotică. Demersul Daianei Gârdan arată faptul că inovațiile estetice și formale ale romanului interbelic erotic canonizat (operele lui Camil Petrescu sau Anton Holban) sunt strâns legate de intensificarea producției romanești cu tramă erotică. În alt articol (21), Daiana Gârdan demonstrează importanța (ignorată de istoriografia locală) pe care au avut-o scriitoarele de gen feminin în producția romanescă interbelică. În al doilea rând, studiile cantitative pot demonstra interferențele cu alte literaturi, ignorate de perspectiva etnocentrică. Din acest punct de vedere, problema traducerilor este importantă. Studiul lui Ștefan Baghiu (22) constată diversitatea traducerilor din sistemul literar comunist, provocând cercetătorii la o reevaluare a vieții culturale de sub totalitarism. Foarte recent, Emanuel Modoc a demonstrat în Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor din Europa Centrală și de Est că a existat o comunicare activă între grupările avangardiste din această zonă geografică în prima parte a secolului al XX-lea, cuantificând referințele din mai multe reviste relevante ale perioadei. Rezultatele cercetătorului demontează perspectiva occidentalistă asupra avangardei.

De asemenea, merită menționat proiectul „Muzeul Digital al Romanului Românesc” realizat de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. În anul 2019, au fost digitizate în întregime romanele românești din secolul al XIX-lea și puse la dispoziția cercetătorilor pe site-ul revistei Transilvania. Un prim studiu cantitativ aplicat pe această bază de date – „Geografia internă a romanului românesc în secolul al XIX-lea” (23) – a fost realizat de Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga, Teodora Susarenco, Radu Vancu și Emanuel Modoc. Sunt două fapte relevante demonstrate în această lucrare de geografie literară: în primul rând, faptul că spațiul romanului românesc din 1900 a fost mult mai cosmopolit decât ar părea dintr-o perspectivă canonică; în al doilea rând, că spațiul citadin a fost mai utilizat decât cel rural, demontând mitul lovinescian al lipsei unei literaturi urbane.

Concluzie

Studiile cantitative recente au o miză subsidiară mai importantă decât simpla cuantificare a unor fenomene literare. Identificarea de patternuri sau tendințe pe plan macro și lărgirea obiectului de studiu au un rol destructurant la adresa ierarhizărilor vehiculate de istoriografiile naționale tradiționale. Sublinierea raportului dintre canon și literatură minoră/secundară sau a interferențelor culturale poate să democratizeze (cel puțin dintr-o perspectivă a cercetării literare) modul de raportare la fenomenul literar. De altfel, aplicarea acestor instrumente asupra studiilor locale ar putea să contureze o perspectivă mai fecundă a istoriografiei literare autohtone. Demersurile academice din ultimii ani ilustrează deschiderea mediului românesc la noile modalități de definire a sistemului literar.

Note:

1. Robert Escarpit, De la Sociologia literaturii la Teoria comunicării. Studii și eseuri, Editura științifică enciclopedică, București, p. 4.

2. Ibidem, p. 24.

3. Pentru o perspectivă istorica mai detaliată asupra fenomenului, a se vedea Anthony Kenny, „The Statistical Study of Literary Style” din The Computation of Style. An Introduction to Statistics for Students of Literature and Humanities, Pergamon Press, 1982 (pp. 1-14) și articolul lui Susan Hockey, „The History of Humanities Computing”, din A Companion to Digital Humanities, Blackwell Publishing, 2004 (pp. 3-19).

4. Thomas Rommel, „Literary Studies”, în A Companion to Digital Humanities, ed. Susan Schreibman, Ray Siemens, John Unsworth, Blackwell Publishing, 2004, p. 94.

5. Franco Moretti, Graphs, maps, trees. Abstract Models for a literary History, Verso, 2005, pp. 1-2.

6. Ibidem, p. 80.

7. Idem, Signs Taken for Wonders. Essays in the Sociology of Literary Forms, Verso, 1983, p. 15.

8. Ibidem, p. 13.

9. David Damrosch, „World Literature in a Postcanonical, Hypercanonical World”, în Comparative Literature in an Age of Globalization, ed. Haun Saussy, The John Hopkins University Press, 2006, p. 43.

10. Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review 1, 2000, p. 61.

11. Ibidem, p. 55.

12. Idem, Distant Reading, Verso, 2015, p. 62.

13. Idem, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review 1, 2000, p. 68.

14. Matthew L. Jockers, Macroanalysis: Digital Methods and Literary History, University of Illinois Press, Champaign, 2013, p. 27.

15. Ibidem, pp. 35-62.

16. Ibidem, p. 47.

17. Ursula K. Heise, „Comparative literature and computational criticism: a conversation with Franco Moretti”, în Ursula K. Heise (ed.), Futures of Comparative Literature. ACLA State of the Discipline Report, p. 276.

18. Ibidem, p. 273.

19. Paul Cornea, Regula jocului, Editura Eminescu, București, 1980, p. 21.

20. Daiana Gârdan, „Evoluția romanului erotic din prima jumătate a secolului al XX-lea. Între exercițiu și canonizare”, în Transilvania, 7/2018.

21. Idem, „The Great (Female) Unread. Romanian Women Novelists in the First Half of the Twentieth Century: A Quantitative Approach”, în Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory, vol. 4, issue 1, 2018, 109-124.

22. Ștefan Baghiu, „Translating Novels in Romania: The Age of Socialist Realism. From an Ideological Center to Geographical Margins”, în Studia UBB Philologia, LXI, 1, 2016.

23. Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga, Teodora Susarenco, Radu Vancu și Emanuel Modoc, „Geografia internă a romanului românesc în secolul al XIX-lea”, în Transilvania, 10/2019.

***

Ovio OLARU

Digital și analog. Despre studiile cantitative recente din spațiul românesc

Discuția despre Digital Humanities (DH) în spațiul cultural românesc întâmpină, adesea, o surprinzătoare lipsă de înțelegere. Establishmentul academic românesc, cu precădere cel din zona filologiei, pare a fi opac la ideea de a utiliza instrumente cantitative sau, prin extensie, de a aduce metode ne-filologice în studiul literaturii. Digital Humanities au reprezentat, pentru multă vreme, obiectul dezbaterilor teoretice despre noi metodologii de cercetare în studiile literare, dar au fost preponderent clasificate ca un subdomeniu în studiile literare globale, respectiv studii preocupate de World Literature și transnaționalism, iar nu ca un câmp de sine stătător. În 2012, la data publicării cărții Debates in the Digital Humanities (1), era clar că, cel puțin în spațiul academic american, status quo-ul se afla în plin proces de schimbare, deschizându-se cu repeziciune spre zone alternative de cercetare.

Introducerea discuțiilor despre DH în România pare, însă, a se concentra mai mult pe fondul conceptual al culturii digitale și pe clișee recurente legate de emergența unei paradigme post-hermeneutice în studiile literare decât pe practici specifice (2). Numărul programelor universitare din Facultățile de Litere din țară care discută pe marginea DH, chiar și tangențial, e foarte limitat, iar rezultatele pragmatice ale centrelor de cercetare sau programelor masterale pe DH întârzie să apară sau sunt limitate la studii lingvistice. „Umanioarele digitale” (3), acest recul al studiilor literare anglosaxone – de unde și ridicolul taxonomiei românești – par a percepute ca o simplă anexă a studiilor globaliste, așteptând, în absența oricăror aplicații practice, să intre fără ecou în istoria teoriei literare. Dar în cazul DH, discuția teoretică despre subiect nu se poate substitui practicii și, mai mult decât atât, nu e un garant al abilității de a pune în practică teoria. Acesta este, poate, unul dintre motivele pentru care metodologia DH nu a avut o soartă fericită în câmpul academic românesc, anume fiindcă celui din urmă îi lipsește cu desăvârșire disponibilitatea de a combina științele umaniste cu orice metodologii non-umaniste, și fiindcă refuză cu încăpățânare să renunțe la interpretarea textuală și la „lectura de aproape”/ close reading în favoarea „lecturii la distanță”/ distant reading, ale cărui avantaje în a ilustra dinamici ample ale istoriei literare au fost demonstrate atât de Franco Moretti, cât și de Matthew L. Jockers și au devenit între timp practici comune.

Una din primele dări de seamă asupra acestui câmp este semnată de Mihaela Ursa (4), care construiește un argument foarte lucid cu privire la modul în care DH s-a răspândit în mediul universitar românesc. Deși formularea ei este semnificativ mai blândă, ea afirmă că lipsa de receptare a practicilor digitale se datorează analfabetismului tehnologic și unui conservatorism izvorât dintr-o insuficientă cunoaștere a domeniului. Conform articolului ei, punctele problematice sunt următoarele:

1. Absența competențelor digitale în rândul literaților, o carență datorată mai degrabă izolaționismului cultural al ultimului deceniu comunist, dublată de un prim deceniu al tranziției postcomuniste deficitar din punct de vedere al introducerii și adaptării la noile metodologii de cercetare. Strict biografic, această „înapoiere” a generat situații paradoxale în care cercetători literari au fost contemporani, pe rând, cu avangarda, poststructuralismul, protocronismul și studiile digitale. Pe de altă parte, aceeași determinare istorică a făcut ca pătrunderea computerului personal în conștiința colectivă să aibă loc abia la debutul anilor 2000; și atunci, însă, calculatorul a fost un accesoriu utilizat strict în scopuri de divertisment și a fost, pentru multă vreme, prohibitiv de scump.

2. Un al doilea punct vizează inerția sistemului academic, înclinat să prefere metode hermeneutice clasice în detrimentul metodelor digitale, ale căror mecanisme nu se arată dispus să le înțeleagă sau să le aplice, dublată de o neîncredere profundă față de mediile digitale în general, pe care tinde să le perceapă nu ca instrumente utile, ci ca amenințări la însăși esența studiilor umaniste. Precum observa și Mihaela Ursa, „problemele avansate de o cercetare bazată pe date nu pot fi întâmpinate cu căldură într-o cultură în care studiul literar înseamnă, înainte de toate, hermeneutică și lectură simbolică și estetică” (5).

3. Un alt punct nevralgic al introducerii metodelor digitale îl reprezintă „romantismul” studiilor literare românești, cărora le lipsește practica coautoratului. Semnarea unui text științific de către mai mulți cercetători este privită cu nedumerire când textul nu introduce un dosar sau volum colectiv; preferată este, pe de altă parte, fronda autorului multitalentat lansându-se în speculații ambițioase și expunându-și cu falsă modestie erudiția.

4. În ultimă instanță, reticența grefării metodelor digitale pe un corpus literar s-a concretizat în refuzul categoric al „interdisciplinarității și intermedialității” (6), justificat, în parte, de o anxietate superstițioasă vizând „digitalizarea textelor” care ar duce la „dematerializarea lor” (7).

Acest ultim punct amintește de o problemă întâmpinată și de sistemul academic american. David Greetham remarca obsesia sistemului academic pentru cultura scrisă și, corolară, reticența față de un set de metode a căror natură face textul scris un accesoriu dispensabil. Problema ridicată în timpul acestei tranziții de la mediul scris la mediul digital este strâns legată de dificultățile întâmpinate în procesul de evaluare științifică și peer-review în era dreptului universal de copyright. Observația din 2016 a lui Gary Hall ne-ar putea face să credem că problema persistă: „în ciuda faptului că a ajuns la publicul larg, accesul liber continuă să fie afectat de percepția conform căreia publicarea online e cumva mai puțin credibilă decât cea tipărită și că îi lipsesc standardele riguroase de controlul calității” (8).

O altă chestiune care explică, poate, această reticență este aceea că factorii de decizie din mediul universitar nu validează producțiile academice specifice mediului digital, ceea ce descurajează orice demers al mai tinerilor cercetători în acest sens: „Este imposibil de estimat câți tineri cercetători evită proiectele digitale, știind (sau presimțind) că munca lor va părea mai puțin vizibilă în momentele cruciale carierei lor” (9).

Cu toate acestea, însă, la opt ani de la publicarea cărții Debates in the Digital Humanities, astfel de interogații par încă foarte străine mediului academic românesc, nu în ultimul rând pentru că studiilor literare autohtone le lipsește, pe lângă disponibilitatea și înțelegerea factorilor de decizie din domeniul cercetării (10), o infrastructură digitală de orice fel: romanele canonice ale literaturii române nu sunt încă accesibile într-o variantă digitizată, iar dacă sunt, cel mai adesea sunt obținute în mod informal sub forma unor fișiere pdf scanate de cercetătorii înșiși, care nu se află sub nicio umbrelă instituțională, ba chiar – dacă suntem excesiv de scrupuloși – comit o ilegalitate. Iar argumentul împotriva unor astfel de demersuri e unul perfect valid: de ce am credita un studiu literar care angajează metode cantitative aplicate asupra unui corpus prelucrat, în primă instanță, cu ajutorul unor aparaturi nespecializate (implicit producând un o variantă digitală de o calitate îndoielnică) și în afara unor minime acorduri formale între instituții? Corolar acestui aspect, firește, apare inevitabil și problema drepturilor de autor, insurmontabilă în absența intruziunii politicului în sensul relaxării, strict în scopuri de cercetare, a legii Nr. 8/1996 privind drepturile de autor. În forma sa actuală, ea asigură o durată a drepturilor patrimoniale de 70 de ani pentru urmașii autorilor și îngreunează semnificativ utilizarea, chiar și în scop de cercetare, a operelor unor autori precum Liviu Rebreanu (pentru care drepturile patrimoniale au expirat în 2015), Slavici sau Sadoveanu. Cu alte cuvinte, inerție instituțională, dublată de o grosolană, dar nesurprinzătoare investiție în proiecte culturale a făcut ca până și autorii ale căror opere au ieșit de sub incidența legii patrimoniale de autor să nu fie digitizați și să devină accesibili „la liber”. Astfel de probleme au dus la situații paradoxale în care DH sunt predate în universități românești prin intermediul unor texte de Shakespeare (11).

Singura posibilitate, în acest context, este acumularea de metadate ale operelor accesibile în bazele de date ale bibliotecilor naționale. Biblioteca Central Universitară din Cluj-Napoca, de pildă, oferă utilizatorilor ei posibilitatea de a salva și de a trimite pe o adresă de e-mail o listă de metadate corespunzătoare unei căutări în catalogul online al bibliotecii. Informațiile, însă, sunt trimise nu sub forma unui fișier atașat, ci ca text în corpul e-mailului, neputând fi accesate cu niciunul dintre programele bibliografice de pe piață (fie Zotero sau EndNote). În acest fel, cercetătorul trebuie să copieze manual metadatele fiecărei intrări: autor, titlu, editură, număr de pagini, ISBN etc. Operele sunt inaccesibile în întregime, procesul de culegere a metadatelor e nepractic. Pare un punct de atac meschin, dar în spatele graficelor și hărților care figurează în Distant Reading, Graphs, Maps, Trees sau Macroanalysis, volumele de referință ale cercetărilor cantitative, se află un bagaj impresionant de tehnici și instrumente digitale, precum și echipe întregi de specialiști în diferite aspecte ale corpusului vizat de către Franco Moretti și Matthew L. Jockers, de la scanarea fizică a cărților și recunoașterea textului până la vizualizarea rezultatelor concrete ale cercetării: OCR (Optical Character Recognition), NLP (Natural Language Processing), softurile Python, Gephi, Tableau etc. Cu siguranță, cei doi nu sunt programatori, cu atât mai puțin cercetătorii din zona umanioarelor românești, însă e foarte clar că ei – și majoritatea cercetătorilor din zona DH din țările vestice – dispun de o infrastructură digitală greu de imaginat într-o cultură națională unde nici măcar operele „poetului național” nu pot fi accesate online în întregime, în pofida unor tentative în acest sens (12).

O lucrare sau o prezentare de conferință încadrate sub titulatura de Digital Humanities conțin, în general, unul sau doi autori principali, care formulează teza studiului și elaborează textul final și, în subsidiar, o suită de tehnicieni, adesea afiliați unor centre de Digital Humanities, care își pun la bătaie cunoștințele tehnologice în prelucrarea corpusului, dar care nu au cunoștințe de istorie literară. Deși nu este neobișnuit ca cercetătorul literar din domeniul DH să dobândească modeste cunoștințe digitale în timpul desfășurării proiectului de cercetare care urmează să se concretizeze într-un studiu, nu poate stăpâni ambele domenii simultan, motiv pentru care, în oglindă cu carențele spațiului românesc în această privință, cercetarea digitală se autodeclară profund colaborativă și democratică (13).

În ceea ce privește spațiul literar românesc, lucrurile încep să se schimbe spre bine; o chestiune, însă, merită o atenție sporită, și anume ordinea priorităților: este, oare, dezirabil să așteptăm dezghețul instituțional care să permită coagularea, în timp, a unei infrastructuri de cercetare implicând echipamente, programe, colaborări între facultățile de litere și cele de informatică și/sau consolidarea centrelor autohtone de DH, sau – precum deja s-a început – adunarea și digitizarea unui corpus ar trebui să reprezinte cea mai stringentă prioritate a noastră, față de care desăvârșirea angrenajului instituțional, inevitabilă prin însăși evoluția studiilor literare, e abia secundar? În lumina celor mai recente proiecte și studii românești în domeniu, s-ar părea că a doua opțiune este cea preferată de tinerii cercetători. Proiectul „Astra Data Mining: Muzeul Digital al romanului românesc din secolul al XIX-lea”, inițiat și organizat de Muzeul ASTRA, derulat de echipa Revistei Transilvania și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, și-a propus tocmai acest lucru: digitizarea unui corpus cât mai exhaustiv al romanului românesc de secol XIX în vederea prelucrării lui ulterioare. În ceea ce privește rezultate palpabile ale studiilor cantitative din sfera studiilor literare românești, exemplele, deși nu foarte numeroase, sunt valoroase tocmai prin prisma faptului că au fost posibile în ciuda absenței unui corpus unitar. Rezultatul previzibil al acestei eterogenități a fost o deosebită diversitate a temelor contribuțiilor, de la darea de seamă asupra stadiului actual al cercetării digitale românești, realizată de Mihaela Ursa în 2015 și studiile venite în continuarea acesteia din 2018 până în 2020, semnate de Vlad Pojoga, Ștefan Baghiu, Emanuel Modoc, Daiana Gârdan, Mihnea Bâlici, Andrei Terian și Roxana Patraș (14)(15)(16)(17)(18)(19)(20).

Insolite rămân două dintre aceste demersuri, nu în ultimul rând datorită consistenței rezultatelor obținute. Unul din ele este recentul volum The Culture of Translation in Romania/ Übersetzungskultur und Literaturübersetzen in Rumänien (21), editat de Maria Sass, Ștefan Baghiu și Vlad Pojoga, și publicat la Peter Lang, inovator prin ambiția de a transcende dezbaterea teoretică și de a propune o serie de aplicații practice folosind un instrumentar digital. Volumul abundă de ipoteze ambițioase, pe care metodele clasice ale lecturii de aproape nu le-ar fi putut da naștere, cu atât mai puțin confirma. Trei dintre cele mai reprezentative articole din volum sunt dedicate diseminării transnaționale a avangardelor românești (22), traducerilor de roman din timpul perioadei comuniste (23), respectiv distribuției de gen în rândul autorilor traduși în paginile a cinci reviste literare românești contemporane (24). Astfel, aceste trei capitole converg cu trei perioade istorice distincte și cu trei momente reprezentative din istoria literaturii române de secol XX și XXI: perioada cosmopolitismului interbelic, îndreptat spre centrele consacrate ale literaturii mondiale, perioada de maximă efervescență a traducerilor, în care sistemul literar românesc, sub semnul închiderii granițelor fizice ale țării, se alimenta din resursa literaturilor străine, respectiv perioada, inimaginabilă în urmă cu câteva decenii, în care preocupările studiilor literare se lărgesc, incluzând factori de sociologie literară precum egalitatea de gen sau, în general, chestiunea reprezentativității în câmpul culturii. Un al doilea exemplu este volumul recent publicat al lui Emanuel Modoc (25), Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor din Europa Centrală și de Est, un studiu amplu asupra rețelelor avangardelor central și est-europene, care demonstrează cantitativ ceea ce ar fi fost imposibil de probat prin metode analog, anume că interferențele dintre avangardele naționale locale din Europa de Est au fost mai consistente decât cele dintre fiecare dintre ele și avangardele vestice.

Dincolo de succesul dovedit al aplicațiilor cantitative, o problemă rămâne validitatea în timp a discuțiilor teoretice, reluate cu previzibilă regularitate și riscând să acapareze prematur dezbaterea. A Companion to Digital Humanities (26), volumul din 2004 editat de Susan Schreibman, Ray Siemens și John Unsworth este o unealtă prețioasă pentru înțelegerea saltului digital în studiile literare și pentru istoria demersurilor cantitative, dar componenta tehnică a cărții, de altfel foarte pregnantă, e total anacronică: aproape niciunul dintre programele și resursele prezentate în carte nu mai sunt disponibile, iar domeniile care găzduiau paginile web menționate au dispărut între timp. Altă apariție, de data asta mai puțin tehnică, este a lui Alan Liu, The Laws of Cool (27). University of Illinois Press găzduiește o serie de volume sub numele de Topics in the Digital Humanities, în cadrul căreia a fost publicată și faimoasa Macroanalysis (28) a lui Matthew L. Jockers, în timp ce Routledge găzduiește o serie cu numele de Digital Research in the Arts and Humanities. Matthew K. Gold este editorul volumului Debates in the Digital Humanities, David M. Berry și Anders Fagerjord sunt editorii volumului din 2017 Digital Humanities. Knowledge and Critique in a Digital Age (29), în timp ce în 2016, Gary Hall deja vorbea despre emergența unor „Digital Posthumanities” în volumul său Pirate Philosophy. For a Digital Posthumanities. Franco Moretti, cu ale sale deja consacrate Distant Reading (30), Graphs, maps, trees: abstract models for a literary history (31), precum și Canon/Archive. Studies in Quantitative Formalism (32), seria de pamflete semnate de membrii Laboratorului Literar Stanford pentru care a servit drept editor, este unul din cei mai carismatici reprezentanți ai studiilor cantitative.

Textul de față s-a dorit a fi o trecere în revistă a studiilor recente de DH din spațiul cultural românesc, precum și o semnalare succintă a câtorva dintre motivele pentru care fenomenul nu a luat amploare. Centrele DH din țară, atât cele cu vechime, precum Transylvania Digital Humanities Center (DigiHUBB), cât și cele emergence, vor putea, teoretic, cu o gestionare atentă și sprijin instituțional concentrat, să continue munca începută prin proiecte independente, scoțând Digital Humanities din obscuritatea nedreaptă în care se află.

Note:

1. Matthew K. Gold(ed.), Debates in the Digital Humanities, Londra; Minneapolis, University of Minnesota Press, 2012.

2. Luiza Marinescu, „From Close to Distant Reading of 100 Romanian Novels from 1850 to 1920”,  Studia Universitatis Babes-Bolyai-Philologia 64.2 (2019): 239-250.

3. Cătălin Sturza, „Precursorii umanioarelor digitale. Cum umaniștii au imaginat, primii, Internetul”,  Cultura, Nr. 430/2013.

4. Mihaela Ursa, „Is Romanian culture ready for the digital turn?”,   Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory, 1.1 (2015): 80-97, ISSN 2457 – 8827.

5. Ibid., p. 85.

6. Ibid., p. 85.

7. Bertrand Gervais, „Is There a Text on This Screen? Reading in an Era of Hypertextuality”,  Susan Schreibman, Ray Siemens (eds.), A Companion to Digital Literary Studies, Oxford, Blackwell Publishing, 2013, pp. 183-202.

8. Gary Hall, Pirate Philosophy. For a Digital Posthumanities, London, MIT Press, 2016.

9. David Greetham, „The Resistance to Digital Humanities”,  Matthew K. Gold (ed.), op. cit., p. 441.

10. Corina-Elena Moldovan, Viorica Puşcariu, „Challenges in Setting up a Digital Humanities Centre in Romania”, DH, 2016.

11. Mădălina Nicolaescu, Adriana Mihai, „Teaching digital humanities in Romania”,  CLCWeb: Comparative Literature and Culture 16.5/2014, p. 15.

12. Gabriela Dumitrescu et al, „Open source Eminescu’s manuscripts: a digitization experiment”, Studies in Informatics and Control 19.1 (2010): 79-84.

13. Lisa Spiro, op. cit., p. 26.

14. Vlad Pojoga, Ștefan Baghiu, Emanuel Modoc, Daiana Gârdan, Andreea Coroian-Goldiș, „Tehnici digitale pentru analiza romanului românesc”, Transilvania, nr. 10, 2019, p. 9-16.

15. Daiana Gârdan, Emanuel Modoc, „Mapping Literature Through Quantitative Instruments. The Case of Current Romanian Literary Studies”, Interlitteraria, 25, nr. 1, 2020, p. 52-65.

16. Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga, Maria Sass (eds.), Ruralism and Literature in Romania, Berlin, Peter Lang, 2019.

17. Mihnea Bâlici, „The Emergence of Quantitative Studies. Actual Functionalities and the Romanian Case”, Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory, 4, nr. 2, 2018, p. 54-71.

18. Ștefan Baghiu, „The French Novel in Translation: A Distant Reading for Romania During Communism (1944-1989)”, Transylvanian Review, XXVIII, nr. 1, p. 83-100.

19. Andrei Terian, „Big Numbers: A Quantitative Analysis of the Development of the Novel in Romania”, Transylvanian Review, XXVIII, nr. 1, 2019, p. 55-71.

20. Roxana Patraş et al, „The Splendors and Mist (eries) of Romanian Digital Literary Studies: a State-of-the-Art just before Horizons 2020 closes off”, Hermeneia: Journal of Hermeneutics, Art Theory & Criticism 23/2019.

21. Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga, Maria Sass (eds.), The Culture of Translation in Romania: Übersetzungskultur und Literaturübersetzen in Rumänien, Berlin, Peter Lang, 2018.

22. Emanuel Modoc, „Traveling Avant-Gardes. The Case of Futurism in Romania” in Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga, Maria Sass (eds.), The Culture of Translation in Romania/ Übersetzungskultur und Literaturübersetzen in Rumänien, Berlin, Peter Lang, 2018, pp. 45-62. Doi: 10.3726/b15015.

23. Baghiu, Ștefan. „Strong Domination and Subtle Dispersion: A Distant Reading of Novel Translation in Communist Romania (1944-1989)” In Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga, Maria Sass (eds.), The Culture of Translation in Romania/ Übersetzungskultur und Literaturübersetzen in Rumänien, Berlin, Peter Lang, 2018, pp. 63-84.

24. Vlad Pojoga, „A Survey of Poetry Translations in Romanian Periodicals (1990-2015)”, in Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga, Maria Sass (eds.), The Culture of Translation in Romania/ Übersetzungskultur und Literaturübersetzen in Rumänien, Berlin, Peter Lang, 2018, pp. 99-121. Doi: 10.3726/b15015.

25. Emanuel Modoc, Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor din Europa Centrală și de Est, București, Muzeul Literaturii Române, 2020.

26. Susan Schreibman, Ray Siemens, John Unsworth, (eds.), A Companion to Digital Humanities, Oxford, Blackwell Publishing, 2004.

27. Alan Liu, The Laws of Cool, Knowledge Work and the Culture of Information, London; Chicago, The University of Chicago Press, 2004.

28. Matthew L. Jockers, Macroanalysis. Digital Methods & Literary History, Chicago, University of Illinois Press, 2013.

29. David M. Berry, Anders Fagerjord, (eds.), Digital Humanities. Knowledge and Critique in a Digital Age, Cambridge, Polity Press, 2017.

30. Franco Moretti, Distant reading, London, Verso Books, 2013.

31. Franco Moretti, Graphs, maps, trees: abstract models for a literary history, London, Verso Books, 2005.

32. Franco Moretti (ed.), Canon/Archive, New York,  n+1 Foundation, 2017.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 72-80]