II. Distant reading la lucru

Daiana GÂRDAN

Privind de departe modernitatea: Cazul „Sburătorul”

Despre avantajele distant reading-ului care vizează corpusuri literare – în speță genul romanesc – s-a discutat, în numeroase rânduri deja, în spațiul românesc (1). Nu au fost neglijate nici fenomenele critice articulate în spațiul periodicelor culturale și literare, nici traducerile sau dezbaterile teoretice din jurul lor (2). Un subiect mai puțin abordat, însă, cu astfel de metode neortodoxe este reprezentat de rolul și funcționarea grupărilor literare de tip cenaclu, club de lectură, cerc literar, medii redacționale sau grupări universitare. Sărăcia în materie de instrumente care pot fi utilizate pentru un astfel de proiect reprezintă, fără doar și poate, principalul motiv pentru care fenomenele de acest fel au fost mai degrabă evitate. În fond, caracterul cercetărilor care implică lectura distantă a fost dirijat în primul rând de resurse. Articolul de față reprezintă o tentativă de panoramare a unei astfel de grupări. Cenaclul Sburătorul, gruparea modernistă care nu mai are nevoie de niciun fel de introducere în cultura română, lasă în urmă un instrument analog care poate fi exploatabil într-un demers bazat pe distant reading și reprezentări în rețea: agendele literare.

Un instrument editat de Monica Lovinescu și Gabriela Omăt, Sburătorul: Agende Literare (3) reprezintă principala sursă de investigare a activității acestui cenaclu. Valoroase demersuri de istorie și critică literară s-au concretizat în spațiul românesc datorită acestor artefacte culturale (4), care înregistrează, pe de-o parte, evoluția și anvergura acestei grupări pe plaja culturală românească, pe de-altă parte, dinamica internă, relațiile dintre participanți, caracterul de dirijor al mentorului Eugen Lovinescu, în fine, capitalul cultural al acestui longeviv cenaclu fără de carte traseul literaturii române moderne ar fi avut, probabil, enorm de pierdut. Mă interesează, în segmentul de cercetare de față, câteva dintre aspectele de mai sus, de data aceasta văzute de la distanță, și anume: dinamici de formare și formalizare ale acestei grupări, frecvența anumitor membri, distribuția de gen în interiorul cenaclului. Perioada vizată este dată de primii șapte ani de funcționare înregistrați în agende (din 1923, când Lovinescu începe să ia notițe, în anul cinci al existenței cenaclului mentorat de el, până în 1930) – cei mai efervescenți ani ai cenaclului. Metodologia utilizată se află la intersecția a două domenii: network studies și sociologie a grupurilor – aici, literare.

Studiile de rețea (network studies), care utilizează exclusiv distant reading,reprezintă un domeniu încă emergent și destul de exotic pentru spațiul românesc, unde noțiunea de rețea este utilizată cu precădere într-un sens metaforic. Studii internaționale, de dată mai recentă, însă, pun pe tapet metode de vizualizare în rețea a fenomenelor literare și culturale cu rezultate dintre cele mai relevante și cu deschideri spectaculoase. Autorii volumului Networks: A very short introduction redau – foarte școlărește – marele atu al acestei metode de cercetare: „În timp ce abordările în rețea elimină foarte multe dintre aspectele și trăsăturile individuale ale fenomenelor pe care le vizează, păstrează probabil cea mai importantă caracteristică, și anume, rețeaua nu alterează dimensiunea sistemului, adică numărul de elemente, modelele de interacțiune, setul specific de relații și conexiuni dintre elemente. O metodă atât de simplificată este suficientă să reprezinte proprietățile unui sistem”. Formă, distribuție, frecvență, mișcare – punctele centrale de interes în această analiză experimentală a cenaclului lovinescian pe care o propun. 

O teorie mai veche, de sociologie a grupurilor, reprezintă al doilea cadru teoretic al analizei mele. Avansată în 1965 de sociologul Bruce Tuckman, în articolul Developmental Sequence in Small Groups, analiza proceselor de interacțiune în interiorul grupurilor vizează procesul, în patru etape, de naștere și funcționare a unui grup. Cele patru etape, formare (forming), conflict (storming), stabilizare (norming) și îndeplinirea sarcinilor (performing) pot fi funcționale, cred, și într-o aplicație care vizează grupări literare. Viabilitatea acestei teorii este susținută și de faptul că Bruce Tuckman nu propune un sistem care se vrea revoluționar, ci o secvență dezvoltată pe baza a nu mai puțin de 50 de modele sociologice anterioare demersului său, cărora le cântărește cu atenție plusurile și minusurile. Voi descrie etapele pe scurt. Conform autorului, prima etapă, cea de formare (forming), este etapa în care se stabilesc în primul rând relațiile de putere: cine este liderul, care sunt pozițiile membrilor, și, în al doilea rând, sarcinile și rolul fiecărui individ. A doua etapă se caracterizează prin apariția tensiunilor și a conflictelor. În această fază, membrii grupării încep să-și negocieze locul și sarcinile, să-și manifeste neplăcerile sau să părăsească, cu totul, grupul, în urma conflictelor apărute. A treia etapă debutează odată cu calmul după furtună: conflictele au fost aplanate, tensiunile rezolvate, au apărut noi reguli și au fost setate noi limite. Aceasta este etapa stabilizării modelelor de funcționare ale grupului sau a „normativizării”, în care normele și regulile (scrise și nescrise) sunt stabilite, un întreg habitus colectiv este pe cale de formare, iar relațiile interpersonale devin mai intime și mai solide. Etapa finală identificată de Tuckman – etapa în care performanța grupului atinge cote maxime – este cea mai efervescentă și cu cele mai multe rezultate în termeni de proiecte și realizări – individuale și colective. Energia grupului se centrează pe sarcini mai mult decât pe dinamici interpersonale sau pe relații intime (6).

Urmând premisele expuse mai sus, aplicația mea pornește de la o întrebare legată de natura Sburătorului ca unitate de grup. Reprezintă acest cenaclu o grupare cu o funcționare tipică și retrasabilă după modelul lui Tuckman, care, conform autorului, este valabil oricărui tip de grup? Există particularități în însăși dinamica interumană măsurabile în cazul cenaclului lovinescian? Unicitatea acestei formațiuni cultural-literare în spațiul românesc a fost apărată și promovată și în demersurile de istorie sau sociologie literară, tradiționale sau moderne, dedicate fenomenului, iar ea se datorează în mare parte impactului semnificativ pe care figuri formate în cenaclul lovinescian le-au produs asupra traseului evoluționist al literaturii și criticii literare românești moderne. O reprezentare grafică a prezențelor este, cred, un argument util pentru studiul moștenirii lăsate de acest cenaclu.

Rețeaua de mai sus reprezintă o abstractizare realizată cu un instrument de vizualizare (Gephi) a frecventatorilor cenaclului de pe strada Câmpineanu între anul 1923 și 1930. Numele celor indexați au fost preluate în program conform cu notațiile (predilecte) ale lui Lovinescu în agendele vizate (dublurile au fost eliminate manual), iar poziționarea lor în rețea gravitează în jurul centrului – reprezentat de figura lui Lovinescu – în funcție de frecvența totală (în intervalul de ani vizat) cu care participă la ședințele de cenaclu. Această primă rețea încearcă să redea, sub aspect formal, etapa de conflict (sau storming) în cadrul modelului propus mai devreme. Referitor la prima etapă, informațiile sunt mai degrabă sărace, intuițiile și interpretările propuse însă în demersurile sociologice și critice rămân valabile. În Grup sburător. Trăitul și scrisul împreună în cenaclul lui E. Lovinescu, Ligia Tudurachi propune o serie de investigații cu privire la aceste momente de debut și de naștere a cenaclului lovinescian, legate de alegerea numelui (și acesta un eveniment diferit, notează autoarea, față de cutumele altor grupări literare (7)), de funcțiile și caracterului mentorului Lovinescu (un mentor, din nou, cu particularități și poziții singulare în raport cu modelele străine) și de stabilirea unor reguli preliminare cu caracter aproape ritualic (selecția celor care rămân să cineze cu Lovinescu,  montarea scenei în care se petrece lectura, coreografia grupului etc).  Atmosfera primelor ședințe precum și negocierile interne a acestei trăiri-împreună sunt radiografiate de către autoare și cu ajutorul unor instrumente memorialistice personale – jurnalele unor autori participanți. Etapa formării, așadar, urmărind analiza Ligiei Tudurachi, este dominată de un oarecare misticism, rareori întâlnit în saloane literare, autohtone sau străine (practica botezului de cenaclu este și ea un fenomen grăitor). Poziția liderului nu este în niciun moment negociată sau negociabilă, Eugen Lovinescu reprezentând figura autoritară fără drept de apel. Militant pentru cauza modernității și transplantului de forme occidentale în fondul autohton, Lovinescu setează, cu destulă hotărâre, și obiectivele creației și experienței colective în cenaclul pe care îl conduce, și anume emanciparea literaturii (care vine prin lectură colectivă, prin sancționarea foarte dură a derapajelor de stil sau conținut, antrenarea constantă a unei conduite literare etc), în ciuda multiplelor sale declarații de principiu referitoare la acceptarea oricărui tip de literatură și de viziune în interiorul cenaclului.

Întorcându-ne la rețeaua de mai sus, a doua fază, cea tensionată, a funcționării acestui grup stabilește, în primul rând, care vor fi membrii cei mai activi și cu cele mai multe prezențe în cadrul ședințelor de cenaclu. Reiterând avantajul reprezentării în rețea a unui fenomen așa cum l-au formulat Caldarelli și Catanzaro, această imagine poate descoperi câteva necunoscute ale istoriei de cenaclu, precum 1. numărul copleșitor de pasageri imposibil de măsurat la o simplă lectură a documentelor de cenaclu, poate și din cauză că numeroase nume prezente aici au rămas în afară memoriei culturale după cel de-al Doilea Război Mondial, și 2. adevăratul nucleul al grupului, doar parțial intuit, format din figuri ca Felix Aderca, Sanda Movilă, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ramiro Ortiz, Vladimir Streinu și alții, o companie din care reiese un aspect puțin discutat, și anume eterogenitatea relativă a acestor personalități și a producției lor critice și literare. În alte cuvinte, nucleul nu este constituit exclusiv din autori care produc literatură canonică (sau măcar populară în epocă) sau din figuri tutelare ale istoriografiei literare. Cei mai activi membrii de cenaclu nu sunt, în totalitate, și cei mai activi sau notabili romancieri, poeți sau critici. Acest aspect poate reprezenta unul dintre multele argumente în favoarea abordării evoluționiste a modernității literare românești, în care operele canonice sunt produsul unui fertil exercițiu în interiorul căruia reprezentanții regimului minor al literaturii sunt la fel de importanți ca vârfurile sale.

O particularitate în termeni de formare și funcționare a cenaclului lovinescian este dată de suprapunerea parțială, în anumite intervale, a celor trei etape, productivitatea literară și critică, măsurată atât prin efervescența lecturilor din cadrul cenaclului, cât și prin activitatea intensă a membrilor în publicații periodice, nu înregistrează vârfuri doar în absența conflictului, negocierilor și formulelor de „normare” ale grupului, așa cum ar fi de așteptat, ci se întinde pe tot intervalul vizat. Această încălecare a etapelor este semnalată și de Ligia Tudurachi în volumul menționat, raportul dintre membrii comunității sburătoriste fiind „în permanență renegociat, între scris și trăit, între gestul individual și comunitatea care îl susține, între prezența intelectuală și cea afectivă, între afirmarea auctorialității și trăirea ei sensibilă în mijlocul celorlalți și în relație cu ei” (8). Permanentizarea, în alte cuvinte, a stării de tensiune – un blocaj constant al depășirii etapei de conflict și de negociere a pozițiilor. Așadar, dacă prima reprezentare în rețea încearcă să redea tocmai mobilitatea tensionată – arătând cine se menține aproape și cine se îndepărtează, în economia totală a intervalului, de centrul reprezentat aici de figura mentorului, rețeaua de mai jos se vrea o reprezentare mai degrabă  a etapelor trei și patru din modelul lui Tuckman, menită să comunice informații legate de modelul deja organizat (relativ organizat, date fiind constantele renegocieri) de funcționare.

Imaginea de mai sus prezintă tot distribuția membrilor în ședințele de cenaclu, după criteriul frecvenței, iar codul ei este următorul: primul și cel mai restrâns cerc, cel mai aproape de centru, este format din membrii cu o prezență constantă în fiecare dintre anii vizați în cenaclul lui Lovinescu; al doilea cerc este format din membrii care au o prezență constantă în cenaclu în cel puțin cinci dintre cei șapte ani vizați; a treia serie reunește figurile prezente în primii trei sau patru ani din intervalul vizat, după care prezența lor dispare aproape complet din agende; în fine, cei mai îndepărtați de către centru reprezintă prezențele sporadice. O observație se impune în acest punct al demonstrației, și anume faptul că agendele literare, ca instrument utilizat într-un astfel de demers, se pot face vinovate de o relativă deformare a realității. Informația notată de Eugen Lovinescu are mai degrabă un caracter subiectiv – indiciile stilistice pot conduce la concluzia că mentorul Sburătorului nota figuri și evenimente în funcție de natura lor (eșecuri, reușite, dezamăgiri, surprize plăcute) și/sau de propria dispoziție. Rezultatele, așadar, au un procent ridicat, dar în niciun caz maxim, de adecvare la realitate.

Dacă prima rețea încearcă să arate frecvența totală, care ar putea da seama de etapa negocierilor și a tensiunilor, a doua rețea încearcă să organizeze membrii Sburătorului într-o manieră care să facă vizibile structurile de putere în versiunea lor deja relativ stabilizată și funcțională. Intercalarea celor trei etape, vizibilă la nivelul productivității constante (din lecturi externe), a tensiunilor constante (anul patru al intervalului vizat de mine reprezintă, în realitate, anul nouă de activitate al cenaclului, așadar, cei care părăsesc cenaclul în acest punct o fac într-un moment în care Sburătorul este deja o grupare foarte bine închegată), a apariției constante a noi membri etc. Exhibarea funcționării diferite față de tiparele sociologice clasice reprezintă un argument suplimentar pentru teza unicității, dar și a relevanței acestui cenaclu – unul în continuă emergență și cu o productivitate spectaculoasă – în peisajul autohton interbelic. Instabilitatea acestui grup reflectă un caracter nu doar, evident, dinamic, dar și extrem de activ implicat în rapida dezvoltare a interbelicului românesc literar și artistic. Producția literară, jurnalistică și istoriografică a membrilor activi ai Sburătorului este una scrisă într-o stare de permanentă tensiune, de renegociere a sensurilor în interiorul unui colectiv al cărui capital cultural, după cum atestă numele prezente în această rețea, este unul extrem de întins pe varii paliere ale modernismului românesc (la critica colectivă, de cenaclu, contribuie nu doar membri cu profiluri ideologice relativ diferite, dar care propun și formule literare diferite – de la roman proustian, la proză realistă, de la dramaturgi la poeți avangardiști – formule care comunică poate prima dată sub aceleași imperative ale modernismului lovinescian care nu cunoaște concesii în termeni de spirit de înnoire). O altă dinamică poate fi reprezentată cu ajutorul acestei metode: distribuția de gen în interiorul cenaclului. Survolând memorialistica de cenaclu (jurnale, memorii, interviuri, agende), impresia dominantă legată de prezența feminină din cadrul acestei grupări este una mai degrabă pozitivă: câteva femei cu portrete bine conturate fac subiectul aproape oricărei discuții despre desfășurarea ședințelor de cenaclu. O întreagă punere în scenă are în centru un divan rezervat numai pentru doamne. Să vedem, așadar, și care este frecvența acestor prezențe.

Din motive de simplificare, am ales o rețea din care am eliminat menționarea numelor proprii, în care distribuția rămâne în funcție de frecvența totală la ședințele de cenaclu în cei șapte ani vizați. Punctele roz reprezintă prezențele feminine, în timp ce punctele albastre, cele masculine. Imaginea redă caracterul mai degrabă sporadic al acestor prezențe, un procent destul de limitat de prezențe feminine aflându-se în prima linie, aproape de centru. Din totalul celor care participă în acest interval la Sburătorul, doar 29% sunt femei, iar din numărul total de femei, aproape 50% sunt reprezentate de soțiile unora dintre participanții activi (în cele mai multe dintre cazuri, prezențele par a fi de complezență, niciuna dintre femeile în cauză neparticipând activ – cu lectură de text original sau intervenții în legătură cu alte texte citite – în cadrul ședințelor).

Prezența relativ slabă a scriitoarelor în interiorul acestui cenaclu poate fi grăitoare pentru un alt tip de tensiune, referitoare, firește, la minimalizarea eforturilor scriitoarelor în peisajul autohton, o vină pe care i-o găsim și lui însăși Lovinescu atunci când discută (ce-i drept, mai în tinerețe) despre incapacitatea femeilor de a produce literatură de valoare (9) sau atunci când se raportează, mai târziu, la scriitoare valoroase, ca Hortensia Papadat-Bengescu, drept scriitoare care și-au depășit condiția feminină și au reușit să producă o scriitură virilă (10).

Distribuția vizibilă în rețea trădează realitatea că femeile erau o prezență minoritară și sporadică în cadrul ședințelor de cenaclu – fie asta, fie o prezență pe care Lovinescu nu o consemnează, gest și el grăitor în aceeași direcție. Producția literară și publicistică a femeilor din epocă – semnificativă, deși ignorată –  nu își găsește corespondent în activitatea lor de membri de cenaclu, unde par a fi tratate mai degrabă ca prezență exotică sau decorativă. Aceste date relevă, în primul rând, inegalitatea de șanse (vizibilă, firește, și pe alte căi) de care se lovesc scriitoarele. Marginalizarea scriitoarelor în interiorul acestui grup conduce la o marginalizare nu doar a literaturii pe care reușesc să o producă, dar și a aportului lor în termeni de orientare a direcției literaturii moderniste. O analiză a memorialisticii produse de aceste femei ar fi un segment necesar pentru completarea acestor date, o astfel de problematizare depășește însă mizele articolului de față și ar merita o cercetare extinsă.

Analiza de față reprezintă, în acest punct, un experiment, o testare a posibilităților de implementare a distant reading-ului pe fenomene culturale fluide, precum grupările de tip cenaclu. Sburătorul – revista și cenaclul – rămân subiecte ofertante pentru paradigma actuală, ale cărei instrumente pot reda aspecte neglijate sau imposibil de retrasat de către istoriografia tradițională. Rețelele de mai sus au încercat să exhibe exact aceste tensiuni interne în formarea și activitatea cenaclului și pot constitui un argument cantitativ solid pentru cercetări viitoare mai atent documentate și cu mize mai puternice.

NOTE:

1. Amintesc aici doar câteva proiecte care oferă nu doar o fertilă dezbatere teoretică despre codurile acestei paradigme noi în studiile literare, ci și aplicații dintre cele mai relevante pe corpus literar românesc: Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga, Maria Sass (eds.), Ruralism and Literature in Romania, Berlin, Peter Lang, 2019; Andrei Terian, „Big Numbers: A Quantitative Analysis of the Development of the Novel in Romania”, Transylvanian Review, XXVIII, nr. 1, 2019, p. 55-71; Mihaela Ursa, „Is Romanian Culture Ready for the Digital Turn?”, Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory, 1, nr. 1, 2015, p. 80-97; Mihnea Bâlici, „The Emergence of Quantitative Studies. Actual Functionalities and the Romanian Case”, Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory, 4, nr. 2, 2018, p. 54-71; Vlad Pojoga, Ștefan Baghiu, Emanuel Modoc, Daiana Gârdan, Andreea Coroian-Goldiș, „Tehnici digitale pentru analiza romanului românesc”, Transilvania, nr. 10, 2019, p. 9-16; Daiana Gârdan, Emanuel Modoc, „Mapping Literature Through Quantitative Instruments. The Case of Current Romanian Literary Studies”, Interlitteraria, 25, nr. 1, 2020, p. 52-65.

2. Vezi Emanuel Modoc, Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor din Europa Centrală și de Est, București, Muzeul Literaturii Române, 2020; Ștefan Baghiu, „The French Novel in Translation: A Distant Reading for Romania During Communism (1944-1989)”, Transylvanian Review, XXVIII, nr. 1, p. 83-100; 

3. E. Lovinescu, Sburătorul: Agende literare, ediție îngrijită de Monica Lovinescu și Gabriela Omăt, București, Minerva/ Coresi, vol 1-5, 1993-2001.

4. Dintre acestea, cele mai bine documentate și mai frecventabile pentru revizitarea subiectului sunt G. Gheorghiță, Sburătorul : revista și cenaclul, București, Minerva, 1976 și Ligia Tudurachi, Grup sburător. Trăitul și scrisul împreună în cenaclul lui E. Lovinescu, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2019.

5. Guido Caldarelli, Michele Catanzaro, Networks. A very Short Introduction, Oxford UP, 2012, p. 26 (traducerea mea).

6. Pentru descrierea exhaustivă și specializată a acestor etape vezi Bruce Tuckman, „Developmental Sequence in Small Groups”, Psychological Bulletin, vol. 63, nr. 6/1965, p. 384-399.

7. „(…) Numele de Sburător merită în sine o mică investigație. Lovinescu l-a împrumutat de la Minulescu, care nu-l folosise. Încă din 1918, viitorul mentor sburătorist îi scria lui Mihail Dragomirescu despre intenția sa de a crea un cenaclu cu acest nume. Situația e de la început atipică, atât prin faptul că numele preexistă cenaclului, cât și prin caracterul nedemocratic al alegerii acestui nume. Decizia îi aparține în totalitate lui Lovinescu, niciunul din membrii (viitori) ai grupului nu va mai fi consultat în această privință” Ligia Tudurachi, op. cit., p. 10.

8. Ibid.,p . 19.

9. Vezi, pentru o dezbatere mai generoasă a atitudinii lui Lovinescu față de scriitura feminină în România, Elena Zaharia-Filipaș, Studii de literatură feminină, București, Paideia, 2004.

10. Vezi capitolul dedicat de Lovinescu Hortensiei Papadat-Bengescu în Istoria literaturii române contemporane, vol. 4: Evoluția prozei literare, București, Ancora, 1928.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 87-92]