Distant Reading – o nouă paradigmă de cercetare literară? (VIII)

Cosmin BORZA

Viața la țară în romanul românesc – de la mituri la cifre

Un spectru încă bântuie cultura română – spectrul ruralității (1). Spun „încă”, deoarece atât de extins și de repetitiv s-a dovedit fenomenul anatemizării caracterului excesiv rural al societății, culturii și literaturii române, încât s-ar presupune că măcar imediata contemporaneitate oferă semnele epuizării lui – sau, cel puțin, desprinderea de numeroasele discriminări de clasă care l-au caracterizat. Or, și astăzi, la fel ca pe tot parcursul secolului XX, elitele intelectuale locale „modernizatoare”, „reformatoare” și „civilizatoare” perpetuează ceea ce antropologul Vintilă Mihăilescu numea inspirat transformarea „le paysan du Danube din «bunul sălbatic» inițial din fabula lui La Fontaine în primitivul suspect al Orientului european” (2).

Indiferent de cât de divergente ar fi fost ideologiile lor, simboliștii antebelici, moderniștii interbelici, membrii Cercului Literar de la Sibiu (care, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, au inventat eticheta denigratoare „pășunism”), realist-socialiștii din primele decenii postbelice, postmoderniștii din anii 1980-1990, diverse orientări neoliberale din mileniul III s-au legitimat fie prin riposta față de ruralismul „abuziv” al literaturii autohtone, fie prin identificarea scrierilor cu/despre țărani cu formule artistice vetuste, minore, anti-intelectualiste, tarate de sentimentalism idealizant ori de descriptivism pitoresc. Mai mult decât faimoase și, pentru mulți, probe intelectual rămân și astăzi alegațiile lui E. Lovinescu din Istoria literaturii române contemporane prin care solicita împotrivirea urgentă față de „monopolul” cultural instituit de „misticismul țărănesc”: „Pe când societatea noastră s-a dezvoltat în sensul diferențierii și, deci, al evoluției, prin creația unei pături orășenești și a unei burghezii naționale cu caractere de omogenitate etnică, ideologia noastră și, în mod și mai firesc, literatura a procedat invers prin negația evidenței, de aici misticismul țărănesc al mai tuturor curentelor culturale din ultima jumătate de veac: țăranul a fost privit ca singura realitate economică, socială, a poporului român” (3). După cum, foarte bine cunoscute și des invocate sunt și acuzele că ruralitatea excesivă a literaturii române „canonice” ar cauza slaba sa receptivitate pe piața mondială de carte sau interesul scăzut pe care i-l arată generațiile tinere de cititori.

România literară apare, așadar, ca o țară populată până la refuz cu personaje, locuri, tematici și formule rurale, iar contrabalansarea acestui imaginar pe cât de șablonard, pe atât de influent, e aproape imposibil de întrezărit. Mai cu seamă că respectivele clișee perceptive au fost cauționate chiar de principalii adversari ai celor care le enunță. E vorba de reprezentanții diverselor orientări care exultă țărănimea (preponderent pentru interese ideologice naționaliste): de la pașoptiști și junimiști, la sămănătoriști, poporaniști, gândiriști și protocroniști. Un caz aparte, dar nu mai puțin simptomatic, îl constituie resurecțiile postcomuniste ale unora dintre ideologiile culturale menționate, generând înscenarea unor recviemuri pentru țăranul român „ucis” de comuniști, ca și când până la al Doilea Război Mondial ruralul și reprezentările sale literare ar fi experimentat cele mai bune dintre lumile posibile.

Sunt necesare cu totul alte perspective interpretative și, bineînțeles, metodologii analitice ori instrumente de cercetare alternative, pentru a putea redeschide și, eventual, revizui astfel de dosare culturale pe care istoria lor îndelungată le face să pară definitiv clasate. Se înțelege că inclusiv cantitatea materialelor „îndosariate” este inhibantă, dacă nu de-a dreptul imposibil de gestionat printr-o investigație critică așa-zis clasică. În astfel de cazuri se vădește prin excelență rolul salutar pe care îl joacă studiile cantitative, mai cu seamă atunci când beneficiază și de existența unor baze de date precum Dicționarul cronologic al romanului românesc (DCRR, apărut în două volume, cel dintâi, în 2004, inventariind foiletoanele și edițiile de romane „de la origini până în 1989”, respectiv cel de-al doilea, în 2011, consacrat intervalului 1990-2000) (4). Dincolo de faptul că prilejuiește constatarea ponderii reale a romanului rural în cadrul producției romanești românești, acest proiect editorial facilitează și o scrutare analitică a însuși conceptului de „roman rural”, ba chiar a evoluției și a metamorfozelor acestui subgen literar de-a lungul timpului.

Stabilirea corpusului

Prin urmare, înainte de a demonstra cum o analiză cantitativă fundamentată pe DCRR poate conduce la demantelarea prejudecăților despre ruralismul literaturii române, se impun câteva precizări referitoare la corpusul de texte avut în vedere. Dintre posibilele delimitări conceptuale care pot sta la baza definirii romanului rural (5), am ales să-mi bazez demonstrația pornind de la cele mai simple și mai integratoare repere: a. protagoniștii sunt țărani; b. spațiul de desfășurare a acțiunii – zona rurală; c. problematicile/tematicele literare – tipice/strâns legate de existența rurală. Fiecare trăsătură necesită lămuriri suplimentare, pe care le voi face pe scurt, precizând și, în câteva cazuri, exemplificând includerile, respectiv excluderile pe care le-am hotărât.

De exemplu, în ceea ce privește prima condiție, cea referitoare la protagoniști, am selectat romanele care – alături de țărani (iobagi, răzeși, colectiviști, fermieri etc.) – au ca personaje principale alte categorii de „locuitori” rurali, strâns conectate la viața țăranilor: învățători și preoți de la sate, medici rurali, pescari, ciobani. Astfel se justifică de ce în listă au intrat romane precum Baltagul lui Mihail Sadoveanu sau Soarele răsare din Deltă de Vladimir Colin. În schimb, am exclus câteva proze care, măcar prin titlu, erau candidatele perfecte pentru a exemplifica „romanul rural”: Alecu Cantacuzino, Serile de toamnă la țară (1855), G. Baronzi, Muncitorii statului (1880), Nicolae D. Xenopol, Brazi și putregai (1881), Duiliu Zamfirescu, Viața la țară (1898). Toate acestea și altele câteva sunt construite în jurul unor boieri, boiernași, funcționari ai statului, politicieni, reprezentanți ai burghezei, pentru care lumea rurală rămâne ceea ce Raymond Williams numea „priveliște”, „spațiu de promenadă” sau „vreme” (6). Conflictele la care ei participă planează deasupra „terenului viran” numit sat, se localizează în conace sau în instituții publice, ca și când, în preajmă, ar exista doar terenuri agricole, livezi, păduri, dar nu și țărani și, cu atât mai puțin, o comunitate țărănească.

Tocmai de aceea, romane de tipul celor menționate anterior încalcă și al doilea criteriu – căci spațiul de desfășurare a acțiunii e doar aparent zona rurală; în fapt, dacă nu-și mută acțiunea capitole întregi la târg sau la oraș, respectivele proze se localizează în niște enclave ce nu au mai nimic de a face cu existența rurală. Rămânând la acest al doilea reper, trebuie menționat că el impune și eliminarea romanelor care au ca protagoniști personaje cu origine rurală, dar acțiunea e plasată în mediu citadin. Cel mai simptomatic exemplu este Marele singuratic al lui Marin Preda, deschis de faimoasa sentință naratorială: „Un țăran dacă vine la București, tot țărani caută”.

Iar în ceea ce privește cel de-al treilea criteriu – tematicile strâns corelate cu existența țărănească – cea mai comună este aceea anunțată de majoritatea criticilor și teoreticienilor romanului rural: omul în luptă cu natura, cu mediul, cu societatea, umanitatea fiind văzută mai degrabă drept comunitate, generalitate, mai puțin individualitate. Detașările față de această problematică, față de acest tip de conflict epic sunt semnificative și, cum vom vedea, dau seama și de evoluția romanului rural din România.

Dincolo de cele trei criterii amintite, aș adăuga două ultime precizări referitoare la corpusul avut în vedere. Mai întâi – o explicație a bornelor temporale: 1896, respectiv 2000. Cel dintâi reper are o motivație de istorie literară: 1896 este anul în care apar primele două romane rurale românești integrale: Foamete și, respectiv, Fuga, ambele aparținându-i lui N. Rădulescu-Niger. 2000 e dependent în schimb de limita temporală superioară la care a ajuns DCRR. Mai apoi, la constituirea corpusului am luat în calcul doar ceea ce consideră „romane finalizate” (indiferent dacă au apărut în foileton – cum e chiar cazul primelor două romane inventariate – Foamea și Fuga (1896) – ori în volum – cum e cazul celui de-al treilea, scris tot de prozatorul minor N. Rădulescu-Niger – Strein în ţara lui… – 1900). Așadar, nu am inclus și fragmente de roman ori „romanele nefinalizate” de tipul celui semnat de T.N., Moravuri și năravuri (1884) ori de George Stama, Mărunțelu (1894), de altfel singurele proze rurale proiectate de largi dimensiuni apărute înaintea lui 1896.

Proporțiile romanului rural

Comparând numărul romanelor rurale și cel total al romanului românesc pe baza delimitărilor conceptuale amintite, care – insist din nou – au urmat un principiu ecumenic, inclusiv, mai degrabă decât limitativ, rezultă următorul grafic (Fig. 1):

Pe baza metadatelor utilizate la realizarea graficului, poate fi evidențiată și o astfel de interpretare procentuală:

1896-1910: 14 – 158 (8,8%)

1911-1920: 8 – 112 (7,1%)

1921-1930: 12 – 223 (5,1 %)

1931-1940: 57 – 693 (8,2%)

1941-1950: 38 – 348 (10,9%)

1951-1960: 42 – 232 (18,1%)

1961-1970: 43 – 560 (7,5%)

1971-1980: 65 – 1128 (5,8%)

1981-1990: 93 – 1279 (7,2%)

1991-2000: 57 – 1560 (3,6%)

Prin urmare, pentru intervalul 1896-2000, am inventariat 430 de romane rurale, care constituie 6,83% din cele 6290 de romane apărute în România (7). Din orice perspectivă am privi această cifră, ea rămâne extrem de mică și constituie o replică cât se poate de incisivă la adresa influentei și rezistentei prejudecăți a ruralismului („excesiv”) al literaturii române. Cu atât mai mult, cu cât trebuie luat în calcul caracterul realist al speciei romanești, apropierea sa de realitățile și fenomenele sociale. Or, la începutul secolului al XX-lea (în jurul lui 1910), populația rurală constituia peste 80% din populația României, apoi, în anii 1930 – 78,6%, la finalul procesului de colectivizare (în 1962) – 61,8%, doar în anii 1980 și 1990 scăzând puțin sub 50% (8).

Urmărind evoluția pe decenii a raportului roman rural-roman total, se poate constata că peste media de 7% se află perioadele cuprinse între 1896 și 1910, respectiv 1931 și 1970, cu un vârf al romanului rural raportat la totalul producției romanești în intervalul 1951-1960, când se înregistrează aproape 20 de procente. În schimb, sub media amintită sunt celelalte cinci decenii, cu scăderi semnificative între 1921 și 1930 (5,1%) și mai ales între 1991 și 2000 (3,6%).

Totuși, a afirma că deceniul 6 al secolului XX e „de aur” pentru romanul rural românesc sau că anii 1990 sunt de maximă recesiune, ar fi hazardat. De fapt, mai mult decât a da strict seama de contextul istoric, social, politic sau de vreo metamorfoză a istoriei interne a romanului rural, diferența între 18,1% și 3,6% depinde de fenomenul mai larg al scăderii, respectiv creșterii bruște ale numărului total de romane. Altfel, în deceniul 6 au fost publicate 42 de romane rurale, iar în deceniul 10 – 57. 42 ar corespunde celor aproape 20 de procente, iar 57 – celor nici 4 procente. Cu un deceniu înainte sau după, cifre aproape similare înseamnă 10 sau 7 procente, nu 20, respectiv 4. Tocmai de aceea, cred că, pentru a înțelege și a interpreta evoluția romanului rural din România, mult mai relevantă rămâne o analiză urmărind schimbările numerice ale acestui gen în funcție de ani, de „epoci” și, apoi, de decenii, fără a mai implica o comparație defalcată cu numărul total de romane.

Dacă Fig. 1, cuprinzând comparația dintre numărul de romane rurale și cel total, proiecta genul ca un „râu” ce se chinuia să-și facă loc la poalele unui „munte”, Fig. 2, incluzând simpla distribuție pe ani a romanului rural, seamănă cu un teren foarte accidentat, amorf, cu nenumărate ravene, ogașe, dislocări și falii. Aproape de la un an la altul variația este semnificativă, lipsind orice omogenitate sau continuitate. Scăderile și creșterile sunt prea numeroase și prea apropiate temporal ca să fie semnificative, ca un an sau altul să câștige statutul de studiu de caz pe deplin relevant. În fapt, reprezentativă pentru această distribuție pe ani a romanului rural românesc este tocmai variația amplă. Dar ce semnifică ea? Luată în sine – nu mare lucru. Însă cauza producerii ei – da. Iar această „cauză” constă tocmai în numărul foarte redus de romane. Cum se poate constata, puțini sunt anii în care apar 10 sau mai multe romane rurale (mai multe de 14 niciodată) și mulți sunt cei în care sunt publicate 5 sau mai puține. Așa că o diferență de 2, 3 sau 4 unități produce deja dislocarea sau falia.

Pentru a vedea cum, când și de ce se populează țara în romanul rural din România, o privire prea focalizată nu ajută. E necesară o distanțare, deci intermedierea unor perspective: anume „epocile” și deceniile. Pentru delimitarea ce are ca reper „epocile”, am implicat bornele temporale clasice pentru spațiul cultural românesc (Fig. 3): a. de la „origini” (1896 – în acest caz) până la Marea Unire din 1918; b. perioada interbelică (înțeleasă ca intervalul de la finalul Primului Război Mondial și finalul celui de-al doilea); c. 1945-1964 (primul regim comunist, de inspirație stalinistă); d. 1965-1989 (al doilea regim comunist, inițial mai liberal, de la mijlocul anilor 1970 promovând o politică tot mai dictatorială și mai naționalistă); e. primul deceniu postcomunist.

Cel dintâi interval (1896-1918), acoperind perioada de maximă intensitate a orientărilor culturale și ideologice populist-țărăniste (sămănătorismul și poporanismul), cunoaște o medie de sub 1 roman rural/an. Paradoxul este dublu. În primul rând, se confirmă extrem de redusul impact literar atât al sămănătorismul, curent social-politic, naționalist, autohtonist, conservator, tradiționalist, care exulta satul arhaic idealizat, „satul arhetip”, aflat sub amenințarea unor forțe „străine” (citadine, burgheze, occidentale etc.), cât și al poporanismului, curent politic, populist, socialist (dar non-marxist), anti-conservator (deci îndreptat și împotriva sămănătorismului), care pledează pentru democrație și echitate socială, făcându-și o profesiune de credință din „datoria” păturilor culte de a problematiza și a reprezenta verosimil condiția țărănimii. În al doilea rând, se dovedește faptul că ideologul modernismului românesc, E. Lovinescu, se opunea unei ficțiuni ideologice, nu unei realități factuale. Ruralismul excesiv al literaturii române, inexistent în realitate, era inventat pentru a facilita legitimarea și impunerea teoriilor modernizării, care, previzibil, nu se adresau țărănimii, dimpotrivă, îi afectau și mai mult condiția socială oricum extrem de precară.

Ba mai mult, 6 din cele 20 de romane aparțin lui N. Rădulescu-Niger, scriitor prolific în prozele căruia elementele idilice (de factură sămănătoristă) sunt întotdeauna îmbinate cu o viziune pe cât de naturalistă, pe atât de moralizatoare la adresa tarelor țărănimii (instinctualitatea, spiritul gregar, violența, alcoolismul etc.). Pe deplin sămănătoriste sunt doar cele ale scriitorilor minori Sandu Aldea, Mihail Gașpar, Ion Gorun sau Ioan Adam, adică nu mai mult de 10 cu totul.

Tot astfel, în ceea ce privește al doilea interval (1919-1944), se poate constata că misticismul/ spiritualismul țărănesc promovat de revista Gândirea nu instituie un monopol. Satul pitoresc, universul rustic, existența ritualică, în afara timpului și a tensiunilor sociale insolvabile, supraviețuiește în romanele unor scriitori minori ca B. Jordan, Demostene Botez, Eusebiu Camilar, Ioan Ciocârlan, sau se inserează în prozele mult mai cunoscuților Cezar Petrescu, Ion Agârbiceanu, chiar Panait Istrati, însă modelul cel mai influent al intervalului este altul: romanul rural ca subgen al celui realist-social.

Nu ar fi exagerat să se afirme că, în România, romanul rural autentic începe cu Ion (1920) al lui Liviu Rebreanu. Abia odată cu Rebreanu satul ancestral și mitic are ca alternativă o comunitate rurală verosimilă, strâns conectată la realități istorice, sociale, culturale, economice, ideologice ori politice proeminente, mutație care amintește de revoluția de mentalitate localizată de Pascale Casanova la finalul secolului al XIX-lea vest-european, când romanticul, herderianul „popor-națiune” (țărănimea mitică, păstrătoare a „sufletului național”) face loc „poporului-clasă”, noțiune care prilejuiește problematizări diverse, contradictorii, deci „vii” (9). Nu e de mirare că modelul Rebreanu motivează apariția a peste 50% din cele 88 de romane rurale ale perioadei, convertind de la abordări idilizant-mitizante scriitori precum Cezar Petrescu, Eusebiu Camilar, Ion Agârbiceanu, N. Pora, Dumitru Almaș sau marcând scrisul Henriettei Yvonne Sthal.

Un rol hotărâtor pentru separarea apelor între rustic (imaginarul idilic, pitoresc, decorativ, muzeal etc.) și rural (imaginarul social, realist, anti-sămănătorist, protestatar-revoluționar) îl deține și ceea ce s-ar putea numi „romanul răscoalei”, formulă epică strâns legată de Răscoala din 1907, popularizată de numeroși prozatori, de la V. Demetrius, Domnul deputat… (1921), N. Pora, Măscărici (1933), Florea Căruntu, Crucile albe (1936) etc., până la clasicii Liviu Rebreanu, Răscoala (1932), Cezar Petrescu, 1907 (I: Mane, Techel, Fares, II: Noi vrem pământ!, III: Pământ, mormânt… – 1937-1943) și Panait Istrati (1884-1935), Ciulinii Bărăganului (1942).

Deloc în ultimul rând, orientarea înspre proza rurală ne/anti-sămănătoristă este motivată și de stârnirea interesului – încă timid – pentru intrigi de consum (erotice, senzaționaliste, polițiste) în mediu rural, cu protagoniști țărani: Velican Sabin înscenează în Pământ viu (1938) un erotism debordant, Victor Ion Popa, în Velerim și Veler Doamne (1933), un amplu scenariu polițist, iar Vladimir Corbasca, în Tananica (1935), aproape un roman noir senzaționalist.

Consolidarea și chiar începutul de diversificare ale romanului rural vor fi, previzibil, întrerupte după al Doilea Război Mondial, când, între 1945 și 1964, din 87 de proze, peste 90% sunt realist-socialiste, tratând activitățile de lămurire ideologică realizate de activiști în rândul țăranilor, lupta de clasă din universul rural și, mai ales, procesul colectivizării. Primul roman realist-socialist apare chiar din 1945 (Marin Iorda, Oameni în cătușe de aur), iar romanele colectivizării sunt inaugurate de Ion Istrati prin Grâu înfrățit (1950) și Eusebiu Camilar, Temelia (1951, dar apărut în foileton cu un an înainte). Aceasta e perioada nașterii clasicilor genului, fie prin reconvertire, fie prin debut absolut: Mihail Sadoveanu scrie pentru prima dată serie de romane rurale, țăranii luând locul domnitorilor și al boierilor, iar satul pe acela al curților domnești și al conacelor: Păuna Mică (1948), Mitrea Cocor (1949), Aventură în Lunca Dunării (1954); Zaharia Stancu își începe serialul romanesc al ruralității cu Desculț (1948) și Dulăii (1952); Petru Dumitriu – Bijuterii de familie (1949) și Cronică de la câmpie (1955); Titus Popovici – Setea (1958); V. Em. Galan – Zorii robilor (1950) și Bărăgan (1954); Ion Lăncrănjan – trilogia Cordovanii (1963).

În schimb, interesul central oferit de regimul comunist modernizării (prin colectivizare, tehnologizare rapidă) lumii satului stârnește o emulație literară foarte mare, oferind o breșă de manifestare inclusiv proiectelor  subversive sau chiar total opuse ideologiei coercitive. Cum arată convingător Sanda Cordoș, pentru scriitori obligați să se manifeste în timpul regimului totalitar, satul nu este „un mediu minor, periferic, ci, dimpotrivă, unul în bună măsură privilegiat”: „utilizarea toposului rural îi creează prozatorului o mai mare libertate în expunerea interogațiilor sale la adresa societății sau chiar a regimului; fiindcă puterea e gata să accepte și chiar să autentifice prin documente că în mediul rural transformările revoluționare au un ritm mai lent, împiedicate fiind de conservatorismul habitatului” (10). O dovedește prin excelență Marin Preda, al doilea mare reformator al romanului rural românesc după Liviu Rebreanu. Cele două volume (publicate în 1955, respectiv în 1967) ce compun Moromeții conturează o lume rurală mai stratificată, mai fărâmițată și mai imprevizibilă ca oricând, populată de inteligențe problematizante și de contemplativi dilematici, așa încât granițelor dintre sat și oraș aproape că se șterg. Personajele, replici, scene etc. din Moromeții intră curând inclusiv în folclorul urban, declișeizând total imaginarul satului, redus adeseori la constante precum sărăcie, muncă, duritate, vitalitate/energie pragmatică, arhaicitate, mitologie.

Nu întâmplător, în epoca următoare (1965-1989), în pofida oricăror cenzuri ori manipulări ideologice, romanul rural intră într-o fază de constantă diversificare și de inovare.

Pentru a face și mai vizibilă respectiva reformă, voi include și ultimul grafic, cel al distribuției pe decenii (Fig. 4):

Ca un fel de semnal al divorțului de modelul realist-socialist, în a doua jumătate a deceniului șapte apar tot mai multe proze eliberate de tezism ideologic. Pe lângă faimoasele în acea vreme romane ale colectivizării din 1966 (Marin Bucur, Zi de vară până-n seară și Dumitru Mircea, Această parte a pământului), cele trei romane publicate în 1968 (singurele din acel an) consacră ruptura fățișă de realismul-socialist: Zaharia Stancu publică „poemul” romanesc al înmormântării mamei Ce mult te-am iubit, Fănuș Neagu experimentează posibilitățile realismului magic în Îngerul a strigat, Sorin Titel pe cele ale Noului Roman Francez în Dejun pe iarbă.

Până la căderea regimului comunist, romanul rural nu va mai fi vreodată încorsetat pe deplin. O contribuție hotărâtoare în acest sens o au două fenomene culturale manifestate la nivel global: revoluția nu doar formală, ci și de mentalitate generată de William Faulkner, respectiv fascinația stârnită realismul magic sud-american, în special de mitul satului Macondo al lui Gabriel García Márquez. O pleiadă de faulknerieni și de márquezieni români reabilitează și repopulează ficțional satul așa-zis tradițional, construiesc veritabile epopei ale banalului existențial rural, precum și incursiuni fabuloase în mitologiile țărănești locale și regionale.

Cele 169 de romane ale epocii exemplifică inclusiv prin numărul mai mare ca oricând pulverizarea formală, tematică și de viziune a genului: D. R. Popescu – prin ciclul F (inițiat în 1969), alături de alți romancieri prea puțin cunoscuți (Ștefan Pârvu, Pan Solcan, Ion Butnaru, Ion Anghel Mânăstire), dezvoltă linia realismului magic, Augustin Buzura și Dinu Săraru ilustrează prin excelență romanul politic, al „obsedantului deceniu” și revizitează trauma colectivizării (Fețele tăcerii, respectiv Niște țărani – 1974), realismul-obiectiv „clasic” revine în forță (ex. de la Liviu Bratoloveanu, Pelagră – 1975, la Rodica Braga, Singurătatea pământului – 1985), după cum revigorate sunt și intrigile senzaționaliste (Tudor Ștefănescu, Oameni care ucideau vise – 1975, Eugen Mihăescu, Țăranii de platină – 1985), iar Corneliu Buzinschi accentuează linia romanului etnografic umoristic (Păcală și Tândală – 1973). Reabilitată este și perspectiva idilică, sămănătoristă (Ion Brad, Ultimul drum – 1975, Petre Anghel, Fratele nostru Emanuel – 1976), care se arată molipsitoare mai ales în anii ʼ80, pe fondul naționalismului ceaușist (Petre Anghel, Întoarcerea fiilor risipitori – 1982, Vasile Băran, Cavalerii de pe Coastă – 1982, Ștefan Pârvu, Casa dintre spini – 1985). Tot în deceniul nouă apar cu precădere și forme ale romanului „de actualitate” despre existența rurală, oglindind tezist binefacerile (cu sau fără ghilimele ale) modernizării satului (industrializare, sistematizare, mecanicizare, urbanizare ș.a.): Oana Cătina, Un pumn de cireșe, 1984, Ion Florian Anduru, Sub merii sălbatici, 1988, Ştefan Dorgoşan, Ascensiunea,1989 etc.

Și mai eteroclit este primul deceniu postcomunist. Cele 66 de romane pot fi grupate în patru mari categorii, dar și în altele mai puțin reprezentate.

Astfel, cea mai proeminentă dintre ele este constituită de romanul rural anticomunist, cuprinzând 21 de romane, al căror stil variază de la formule realiste tradiționale, până la înscenări parabolice, esopice sau inspirate din absurdul kafkian. Imaginarul (post-apocaliptic) devine o constantă a acestor proze care, de altfel, contribuie sau sunt îndatorate unei noi manipulări ideologice a imaginarului rural, de data această conformă contextului postcomunist: de vreme ce degradarea comunităților rurale se identifică exclusiv cu tragedia suferită în timpul colectivizării, satul precomunist se proiectează – în ciuda tuturor evidențelor istorice, economice sau sociale – drept un Eden al ruralului. Demnă de remarcat este și prezența modelului „obsedantului deceniu” prin romane scrise înainte de 1989, dar cenzurate sau rămase în manuscris: Ion Lăncrănjan, Cum mor țăranii (1991), Paul Miclău, Dislocații, I-II (1994) și Cornel Brahaș, Mocăneștii, oamenii dracului (1994). Apare inclusiv un roman al „tranziției” postcomuniste a satului – Dinu Săraru, Crimă pentru pământ (1994).

Alte 14 romane ale vremii recuperează realismul clasic rebrenian (dar cu inflexiuni introspective mai proeminente), iar 13 reactualizează satul „sămănătorist”, patriarhal, idilic-idealizat. Semnificativ e și numărul (8) prozelor ce prelungesc linia realismului magic, cea care făcuse carieră în literatura română încă de la finalul anilor 1960. Prezente sunt și formule detectivistice, erotice, ba chiar metaficțiuni istoriografice vizând transformarea ruralului în univers livresc, în mit cultural.

Concluzii

Concluzionând, analiza cantitativă a romanului rural din România este utilă fiindcă, în primul rând, susține invalidarea a două mituri culturale:

a) ruralismul literaturii române – de vreme ce ruralul e tematizat de doar aprox. 7% din cel mai realist-social gen literar, se constată tocmai contrariul, anume că, de-a lungul istoriei sale, literatura română a discriminat populația cea mai numeroasă a țarii. Romanul românesc „depopulează” țara, preferându-i tot felul de alte realități (nu o dată bovarice).

b) identificarea ruralului cu pitorescul, cu rusticul, cu tendințele tradiționaliste, în special sămănătoriste – așa cum am arătat, cu excepția primelor două decenii comuniste (când e cenzurat), sămănătorismul este influent și constituie un model creator în toate epocile, dar acțiunea sa nu devine niciodată cu adevărat monopolizatoare. Majoritar doar până la Primul Război Mondial (dar „majoritar” în cadrul celor doar 20 de romane publicate), în minoritate chiar și în perioada interbelică, satul arhaic și idealizat rămâne exclusiv doar una dintre ipostazele posibile, dintre fețele imaginarului rural, nu cea tutelară.

Mai mult, analiza cantitativă are și un rol explicativ, constructiv, nu doar demitizant. Ea dă seama de ce înseamnă cu adevărat „popularea” țării, care nu ține doar de cantitate (deci de numărul propriu-zis de romane publicate), ci mai ales de „calitate” (aici, în sensul de „diversitate”). Cu toate că în interbelic și în timpul realismului-socialist publică cei mai apreciați/receptați romancieri ai ruralului, „clasicii” genului așadar (Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Marin Preda, Zaharia Stancu), ruralul se animă/însuflețește veritabil în special începând cu anii 1970 și, mai ales, în anii 1990, când tipologiile romanești și, implicit, cele umane se ramifică. Arhaicitatea ruralului nu etalează doar veștejiri muzeale rustice, ci mai degrabă un magic vitalist, țăranii nu mai întrupează pasiv teze ideologice populiste, ci devin actori politici propriu-ziși, satul nu mai e schițat preponderent în culori pastelate sau înnegurate, ci se reliefează prin nuanțări (cum numai orașului îi era odinioară permis). Personaje baladești, balzaciene sau zoliste ajung să creeze comunități cu companioni kafkieni, faulknerieni, marquezieni sau de sorginte metaficțională. Uneori, sătenii joacă rol de detectivi, alteori, activează scenarii erotice arborescente, nu o dată declanșează saga identitare și fățiș psihologizante.

Tocmai când intră în declin (în anii 1980 și 1990 România e pentru prima dată în istorie preponderent urbană) și când ficționalizarea sa pare un demers mai compromis ca oricând (niciun scriitor „țărănist” nu mai e validat de critică), ruralul e mai viu și mai productiv imaginar în romanul românesc. Suprapopulată propagandistic de diverse orientări culturale ori politice și, în fapt, depopulată funciar de către romancierii români pe parcursul a epoci întregi, viața la țară prinde viață tocmai când și ideologii, și scriitorii par mai indiferenți ca oricând față de ea.

Note:

1. Acest text reprezintă o variantă revizuită a capitolului How to Populate a Country: A Quantitative Analysis of the Rural Novel from Romania (1900-2000), publicat în Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga, Maris Sass, ed., Ruralism and Literature in Romania, Berlin, Peter Lang, 2019, p. 21-40.

2. Vezi Vintilă Mihăilescu, Excepționalismul țăranului român. Prezența unei absențe, în Vintilă Mihăilescu (coord.), De ce e România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, Iași, Polirom, 2017, p. 165.

3. E. Lovinescu, Scrieri 4. Istoria literaturii române contemporane, ediție de Eugen Simion, București, Minerva, 1973, p. 152.

4. Ion Istrate et al., Dicționarul cronologic al romanului românesc de la origini până în 1989, București, Editura Academiei Române, 2004; Doru George Burlacu et al., Dicționarul cronologic al romanului românesc: 1990-2000, București, Editura Academiei Române, 2011.

5. Pentru o prezentare amănunțită a bibliografiei subiectului, vezi capitolul ce stă la baza acestui text.

6. Pe baza acestui criteriu, Raymond Williams, în The Country and the City (New York, Oxford University Press, 1973), identifică nașterea romanului rural englez cu scrierile lui Thomas Hardy, excluzând romanele lui Jane Austen și George Eliot, deși ele sunt plasate într-un univers așa-zis rural.

7. Pentru o cât mai exactă inventariere a romanului publicat în România, pe lângă numărătoarea personală, am folosit ca reper studiul lui Andrei Terian, „Big Numbers: A Quantitative Analysis of the Development of the Novel in Romania”, în Transylvanian Review, Vol. XXVIII, Supplement No. 1 (2019), p. 55-71.

8. Vezi http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mediul_rural, precum și Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, ed., Schimbare şi devenire în istoria României. Lucrările conferinţei internaţionale „Modernizarea în România în sec. XIX-XXI”, Cluj-Napoca, 21-24 mai 2007, Academia Romana – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008.

9. Pascale Casanova, Republica mondială a literelor, traducere din limba franceză de Cristina Bîzu, București, Curtea Veche, 2007, p. 224.

10. Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune. Problema crizei în literatura română și rusă a secolului XX, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1999, p. 195-196.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 92-99]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.