Distant Reading – o nouă paradigmă de cercetare literară? (XI)

Ștefan BAGHIU

O periodizare a traducerilor de roman în perioada comunistă

Am decis să ofer spre publicare în limba română în cadrul dosarului revistei Vatra câteva dintre rezultatele unei analize cantitative pe care le-am propus deja în 2018 în articolul „Strong Domination an Subtle Dispersion: A Distant Reading of Novel Translation in Communist Romania” din volumul colectiv The Culture of Translation in Romania*. Ce voi încerca să arăt în cele ce urmează este modul în care putem stabili perioadele comunismului românesc plecând de la analiza cantitativă a traducerilor și mai ales felul în care această împărțire ne poate ajuta să înțelegem împrumuturile culturale și interferențele în cadrul sistemului literar românesc. Am utilizat datele furnizate de Dicționarul cronologic al romanului tradus în România (1793-1989), un instrument fundamental pentru cercetarea cantitativă, gândit ca un soi de catalog al romanelor intrate în România și al dezbaterilor despre acestea.

Sugerez, pentru o mai bună înțelegere a rolului/locului traducerilor de roman în sistemul literar românesc și în raport cu romanul autohton, articolul  semnat de Andrei Terian, „Big Numbers: A Quantitative Analysis of the Development of the Novel in Romania” (1). Am folosit dicționarul și clasificările geopolitice propuse de acesta pentru a crea o bază de metadate prin care să se poate vedea ce literaturi intră prin traducere în realitatea și conștiința culturală locală între 1944-1989 plecând de la țările de origine (am ales 1944 pentru a vedea transformările succesive ale programelor de traducere și înainte de perioada comunistă). Prin analiza cantitativă a romanelor traduse am ajuns la o împărțire pe patru perioade a romanului tradus în comunism (vezi Grafic 1):

1. 1948-1955: Dominația Sovietelor: Prima dispersie geografică.

Perioada 1948-1955 reprezintă prima fază a realismului socialist și perioada în care romanele sovietice domină peisajul traducerilor. Cu toate că anumite literaturi rezistă în traducere prin reprezentanți apropiați de ideologia oficială, literatura din țările vestice intră în colaps. Acesta este singurul interval din întreaga perioadă a comunismului românesc în care romanele din spațiul estic (mai ales prin romanul rus și Sovietic) domină peisajul traducerii.

2. 1955-1964: Egalizare Est-Vest.

Perioada 1955-1964 reprezintă o perioadă de egalitate în logica Războiului Rece între Vest și Est, în care romanul occidental recuperează în traducere terenul pierdut în prima jumătate a realismului socialist. În a doua parte a acestei perioade, de altfel, apar primele mișcări de despărțire de realismul socialist, încercări sortite în general eșecului până în 1964, când curentul este înlăturat oficial.

3. 1964-1975: Dominația Vestului: Revenirea trendurilor interbelice și febra contemporană.

Perioada 1964-1975 reprezintă poate cea mai bună perioadă de traducere a romanului din Europa de Vest din întreaga istorie a traducerilor de roman în spațiul românesc. Raportul este copleșitor în favoarea Vestului, iar romanul rus și sovietic rezistă mai ales prin literatura antistalinistă și romanele Europa de Est

4. 1975-1989: Egalitate proporțională și subproducție.

Ultima perioadă a comunismului românesc în ceea ce privește traducerile de roman este și cea mai lungă și reprezintă regresul traducerilor în fața producției autohtone la nivel cantitativ.

Cele patru mari perioade ale traducerii romanului între 1949-1989 pot fi delimitate în funcție de concurența celor două zone politice ale Europei (și ale lumii divizate pe axa Est-Vest, prin extensie) în timpul Războiului Rece. Prima perioadă (1949-1955) reprezintă zona de dominație categorică a Uniunii Sovietice și a sateliților: Uniunea Sovietică și Estul Europei intră în spațiul românesc cu de peste zece ori mai multe romane în nucleul restrâns 1950-1953, situație care se echilibrează printr-un raport de 3:2 în 1955. Între 1955 și 1964, literatura Uniunii Sovietice și a sateliților capătă o concurență puternică din partea literaturilor vestice, iar în cadrul celei de-a doua perioade mari de traducere a romanului există o adevărată redeschidere către literaturile anglo-saxone, alături de cea către literatura franceză. Cea de-a treia perioadă reprezintă hegemonia literaturii vestice, între 1964 și 1975. Este, de asemenea, o perioadă de supraproducție față de oricare perioadă anterioară și determină, dincolo de monopolul francez și anglo-saxon o adevărată revigorare a romanului german, a romanului italian sau a literaturilor nordice. A patra perioadă, deși similară celei de-a treia, reprezintă o restrângere a traducerilor pe toate planurile, care duce la un soi de uniformizare proporțională a celor două mari concurente și o urcare semnificativă în clasament a literaturilor periferice, mai ales în această nouă diagramă proporțională. Ba, mai mult, dacă e să luăm în calcul faptul că literatura sovietică reprezintă, într-o bună măsură, literatura asiatică, putem spune că această perioadă este chiar una de reegalizare a bătăliei Est-Vest, însă cu instrumente mai puțin dogmatice decât cele ale anilor ’50. Câteva scurte precizări: ceea ce numesc culturi vestice reprezintă, la nivelul elementelor naționale constitutive, suma a 20 de state occidentale, mediteraneene și nordice, care funcționează după logici diferite, în funcție de etapa de organizare. Spre exemplu, pentru prima perioadă, statele vestice sunt prezente prin traduceri în spațiul românesc doar în măsura în care împlinesc idealurile literaturii progresiste ale programului realismului socialist internațional, descris de Rossen Djagalov drept the post-war People’s Republic of Letters. Ea poate fi ușor caracterizată prin prezența unor anumiți autori de monopol care să reprezinte zone geografice cât mai largi (2). Așadar, în prima perioadă de traducere, ceea ce vedem pe grafic ca fiind literatura vestică este – din cele 10-30 de titluri apărute pe an – în mare parte literatură progresistă americană, realism critic francez sau literatură franceză produsă în cercurile comuniste. Apoi, partea cea mai vizibilă în presa culturală din literatura tradusă în timpul hegemoniei vestice (1964-1975) este constituită din romane moderniste care nu au putut fi traduse în perioada realismului socialist și care nu fuseseră traduse nici în perioada lor de emulație europeană și transatlantică. Acum însă, nu doar că Proust, Kafka, Joyce, Faulkner sau Woolf sunt traduși pentru prima dată în spațiul românesc (excepție făcând Proust și Woolf, care însă cunosc doar fragmente traduse sau, oricum, foarte puține volume înainte de 1948), dar există o adevărată politică de recuperare a întregului modernism european, prin colecțiile de literatură universală create la începutul anilor ’60 (3), care își împlinesc misiunea odată cu reevaluarea modernismului în sine în spațiul sovietic: Jean Giroudoux, Jean Paul Sartre, Georges Perec, Thomas Mann, Stefan Zweig, Robert Musil, Dino Buzzati, Italo Calvino, Italo Svevo sunt doar câțiva dintre autorii interbelici și contemporani anilor ’60 care intră cu romane în această perioadă în spațiul românesc.

În prima perioadă de traduceri a comunismului românesc, după perioada eclectică dintre 1945-1948, cultura și literatura sovietică ocupă mare parte din câmpul traducerii. În 1947, după cum arată Grafic 1, prima categorie de traduceri încă o depășea cu 20 de romane pe cea de-a doua. Dar, ce e foarte interesant, îl ocupă atât cu traduceri din literatura realist-socialistă contemporană, cât și cu autori ai realismului critic, autori ai realismului clasic sau autori de romane progresiste din întreaga lume. Nesemnificative în raport cu numărul de romane sovietice traduse, ele reprezintă însă o consolidare a statutului romanului ca fenomen internațional în spațiul românesc, mai ales prin traduceri din culturi noi (4). Mai mult, însăși cultura sovietică este departe de a fi reprezentată în spațiul românesc sub aspect monolitic. Ea este, de fapt, fragmentată, dincolo de prezența unor Turgheniev, Cernâșevschi, Tolstoi sau Gorki în mijlocul autorilor realismului socialist, și de prezența unei extraordinar de ramificate structuri. De aceea, de fapt, perioada 1949-1955 este o perioadă de atomizare geografică a literaturii sovietice. Căci ea nu este reprezentată doar de literatura rusă, ci este o sumă politică a noilor state anexate și create. Invers, România funcționează în același sistem: în sensul în care unii dintre cei mai traduși autori români la nivel internațional, Mihail Sadoveanu și Zaharia Stancu cunosc în această perioadă un apogeu în traducere. Deși Mihail Sadoveanu era prezent în traducere în Germania și Franța (1936) sau Italia (1945), el cucerește teritorii noi după 1946: apare în Cehia (1948), în China, la Shanghai (1957), în Iran (1958) sau în Siria (1964) (5). Dar, din păcate, nu există studii ale circulației romanului românesc în bazinul estic, tocmai pentru că orice studiu al circulației romanului (fie pe filiera studiilor comparatiste, fie pe cea a modelelor culturale comunicante) a fost a priori ideologic dezinteresat de aceste zone. Dincolo însă de credința generală (după cum o descrie dialectic Gary Saul Morson) (6) că literatura realismului socialist ar fi o non-literatură, în sensul în care nu împlinește o funcție estetică în mod special, ci una ideologică, această literatură a reprezintă poate unul dintre primele momente de internaționalizare în sens planetar. Dacă circulația literaturii în spațiul sovietic este atât de puțin studiată, trece drept necunoscut faptul că cele 41 de ediții rusești ale romanelor lui Mihail Sadoveanu au circulat în 2 000 000 de exemplare, iar această cantitate reprezintă doar jumătate din literatura română distribuită în Uniunea Sovietică între 1950-1957 (7). În 1944, în România, sunt traduse romane din 13 state, exclusiv europene. Până în 1968 în România se vor adăuga la această listă aproximativ 75 de alte state prin traduceri de roman. Fie că sunt accidente izolate (spre exemplu, literatura din Abhazia, statul creat de Uniunea Sovietică în nordul Georgiei în 1921), fie că sunt state care vor fi reprezentate permanent de romane traduse până în 1989 (cazul literaturii din China și, de fapt, întreaga literatură chineză din secolele XVI-XX, care apare pentru prima dată în spațiul românesc în 1950), numărul uriaș de culturi care intră prin intermediul traducerilor de roman în perioada realismului socialist merită o analiză macro care să treacă peste obișnuitele lamentații cu privire la calitatea literaturii. Pe același principiu, în spațiul românesc intră romane standardizate după modelul realist-socialist, însă extraordinar de diverse ca univers narativ. În plus, ele comportă în sine la intrarea într-un spațiu nou, ca cel românesc, conștiința unei existențe atomizate în interiorul spațiului sovietic. Deși el este intenționat ca formă de creare a unei impresii internaționaliste, ceea ce face – de fapt – e să niveleze o competiție literară extraordinar de polarizată înainte. Intenția este formulată explicit, sub forma unui bilanț, și de Mihai Beniuc, în cadrul Primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română (18-23 iunie 1956), unde scriitorul vorbește chiar despre posibilitatea de utilizare a noilor spații geografice pentru depășirea unui solipsism tematic local(8). Mai mult, politica oficială de traducere viza în mare parte activitatea controlată a Editurii de Stat pentru Literatură și Artă, prin intermediul colecțiilor Biblioteca pentru toți și Meridiane (pentru autorii clasici și contemporani din „țările de democrație populară”, din Occident, din India, Australia sau Japonia) și activitatea Editurii Tineretului (pentru literatura pentru copii, promovând autori ca Maiakovski, Mark Twain, Mihalkov, frații Grimm, Dickens, Jules Verne etc.) (9). Literaturile sovietice (rusă, georgiană, ucraineană, armeană, abhază, azeră, letonă, lituaniană, estoniană, cazacă, cahază, chirchiză, uzbecă, gruzină, bielorusă, osetină) intră în spațiul românesc treptat: dacă în 1946 literatura sovietică era reprezentată în traducere de roman doar de literatura sovietică din Rusia, articole din 1944-1949 sunt scrise permanent despre literatura sovietică georgiană, ucraineană, armeană, abhază, azeră, letonă sau lituaniană (Grafic 2, Grafic 2.1). Până în 1954, deja regula se formează, iar în fiecare an apar noi culturi sovietice în traducere românească, numărul de romane dintr-un an ajungând și la 10 (adică 10 romane din Uniunea Sovietică sunt din țări mici și din culturi anexate, afară de cele 40-50 din literatura sovietică rusă). Acest sistem însă va continua până în anii ’60, când interesul politic pentru aceste state mici va scădea tot mai mult, cu câteva excepții. Borna lui 1955 reprezintă momentul în care sistemul de traducere a literaturilor statelor mici din interiorul Sovietelor se stabilizează: începând cu 1954 nu mai apare nicio literatură mică nouă prin traducere din interiorul Uniunii Sovietice, ele doar continuă tradiția creată până în 1954. Sau, în unele cazuri, o fortifică și o transformă într-una dintre culturile prezente constant în spațiul românesc. 

2. Egalizarea Est-Vest (1955-1964)

În 1954 sunt traduse mai bine de 10 romane din Europa Centrală și de Est (în România apare un adevărat val de publicare a literaturii vecinilor), din literaturile maghiară, cehă, iugoslavă, bulgară, albaneză etc. Vizibile doar prin intermediul unei panorame cantitative, aceste traduceri reprezintă, în mod paradoxal dacă ne gândim la proximitatea geografică, o premieră în traducerea din România: niciodată în istoria traducerilor de roman nu au mai existat în spațiul românesc tentative de traducere programatică a romanelor vecinilor. Ele au fost, după cum arată Cosmin Borza în textul din The Culture of Translation in Romania (10), accidente colaterale ale programelor populiste de la începutul secolului XX. În 1955 sunt traduse 3 romane din literatura cehă, 2 din cea bulgară și 2 din literatura maghiară; în 1956, 2 din literatura maghiară, 2 din cea slovacă și 3 din cea bulgară; în 1957 deja sunt traduse într-un singur an 4 romane din literatura maghiară, 4 din literatura cehă, 3 din cele iugoslave și 2 din literatura bulgară. Deși mici, numerele reprezintă primele momente de sistematizare a unui program de traducere din literaturile vecinilor din Europa Centrală, din Europa de Est și din Balcani. Puse împreună cu traducerile din statele mici ale Uniunii Sovietice, ele vorbesc despre o circulație internă calculată a romanului în perioada realist-socialistă și în perioadele de destalinizare treptată. Nagy István discutase această intrare a romanelor vecine (și somase rezolvarea lipsurilor în anumite cazuri) încă de la Primul Congres al Scriitorilor (1956), pornind de la romanele dedicate minorităților: „pentru a satisface nevoile culturale mereu crescânde ale maselor muncitoare de naționalitate sîrbă, editurile au publicat, pe lângă lucrările originale ale scriitorilor de la noi, și lucrări ale clasicilor literaturii iugoslave (…) Trebuie semnalat ca o lipsă faptul că au apărut foarte puține traduceri din literatura maghiară și germană” (11).

Deși romane din India, China sau Japonia începuseră să fie traduse odată cu 1954 (din literatura japoneză chiar din 1913, reprezentând o adevărată excepție în această discuție), cercetarea cantitativă arată cum, începând cu jumătatea deceniului al șaselea, se creează o regulă de traducere din periferii, acestea cumulate concurând chiar literaturile europene intrate în spațiul românesc prin traducere. În 1956, spre exemplu, sunt traduse 8 romane din America Latină, dintre care cele din Uruguay, Chile și Costa Rica reprezintă premiere absolute de traducere în România. Cu alte cuvinte, în această perioadă se creează o adevărată tendință de traducere inexistentă în spațiul românesc, demonstrată și de articolele de sinteză cu privire la literaturile Americii de Sud sau ale Africii. Nu doar că apar primele sinteze cu privire la literatura Africană (ce e drept, în volum), dar sunt dezbătute permanent în presă romane traduse din Africa de Sud, Coasta de Fildeș, Senegal sau Camerun (12). În ceea ce privește literaturile asiatice, dincolo de literatura chineză care intră în spațiul românesc abia în 1950, există romane traduse și din alte spații: coreean, filipinez, indian sau japonez (13). Ceea ce face ca întregul proiect de traducere etatizată să vizeze în această perioadă apropierea literaturilor vecine și pe cele ale extremelor geografice.

3. Dominația Vestului:

Revenirea trendurilor interbelice și febra contemporanului (1964-1975)

Așa cum am mai sugerat în textul din 2016 notat la începutul acestui studiu, într-un scenariu contrafactual, literatura americană și în general cea anglo-saxonă ar fi avut prin traduceri ecouri mai mari decât cea franceză în spațiul românesc, dacă e să ne uităm pe trendul de creștere din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (vezi Grafic 3). Adică, în situația unui status quo postbelic, România ar fi tradus mai mult literatură americană și engleză decât franceză, deși puternic francofonă. Ceea ce înseamnă că, de fapt, realismul socialist și, prin extensie, comunismul românesc au avut un efect de prelungire a caracterului francofon al culturii române. Deși ar fi tentant de explicat că revenirea literaturii franceze în anii ’60 reprezintă o normalizare a traducerilor, ea este, o arată alte evoluții europene ale traducerii, o dereglare a situației traducerilor de roman. Franța însăși, așa cum explică studiile deja din anii ’50, căpătase o fascinație irepresibilă pentru romanul american (14). Egalizarea celor două zone ale, astfel, nu înseamnă neapărat o redistribuire a tendințelor literare europene în spațiul românesc, ci o proporționare a acestora. Între 1955-1964, traducerile de roman din spațiul vestic arată mai mult lipsa de idei și de racordare la trendurile europene decât o sincronizare reală. Sincronizare care va începe în anii ’60, mai ales în ceea ce privește literaturile anglo-saxone. Să luăm însă argumentele pe rând: în 1955, dintre cele 20 de romane franțuzești traduse în spațiul românesc, 5 sunt romane ale lui Balzac și 5 ale lui Jules Verne. Jumătate dintre ele, adică, reprezintă realismul clasic și literatura de secol al XIX-lea în cultura română. În 1956, dintre cele 30 de romane franceze și anglo-saxone traduse, 2 sunt ale lui Daudet, 2 ale lui Diderot și 3 ale lui Mark Twain. În total, mai bine de o treime (spre jumătate) dintre romanele traduse sunt romane din secolul al XIX-lea. Situație care se cunoaște și în literatura estică: în Grafic 2 se vede că anii 1955 și 1956 reprezintă ani de vârf în cadrul perioadei 1951-1957, în care este tradusă literatură rusă de secol al XIX-lea mai mult decât în alte perioade. Această situație însă se schimbă începând chiar cu 1961. Deși încă nu scad considerabil traducerile din literatura sovietică (ne aflăm încă în cadrul perioadei de Egalizarea Est-Vest), romane americane și franceze care ar putea părea neconvenționale în epocă apar în traducere românească: în timp ce traducerile din literatura franceză nu mai vizează actualizarea bibliografiei (cu excepția unor autori ca Herve Bazin sau Albert Camus începând cu 1964), literaturile anglo-saxone reintră în scena traducerilor de roman cu autori ca Jack Kerouak (Pe drum, 1962, în fragment), Ray Bradbury (Fahrenheit 451’, 1963 – la Editura Tineretului), J.D. Salinger (De veghe în lanul de secară, 1964 – la Editura Pentru Literatură Universală) și continuă în cea de-a treia perioadă cu Lee Harper (Să ucizi o pasăre cântătoare, 1967 – E.P.L.U.) sau John Updike (Centaurul, 1968 – E.P.L.U.). Aleg să numesc aceste romane pentru că, deși cercetarea cantitativă numără zeci de alte romane, ele reprezintă poate cazurile cele mai fructificabile pentru înțelegerea sistemului de traducere. Perioada coincide cu schimbarea planului de producție literară locală. Studiile statistice ale Ioanei Macrea Toma arată cum, între 1956-1960, raportul dintre literatura originală și cea tradusă în R. P. România este de 1:1. În jur de 200 de titluri autohtone în fiecare an egalează cele 200 de traduceri. Însă, între 1960-1970 numărul volumelor locale crește la 500 în 1970 (scade în 1971 la 300, dar continuă apoi creșterea până în 1975, când ajunge la 700 de titluri). Traducerile stagnează, scăzând chiar spre 1981 (15). Un alt grafic al autoarei arată cum proza tradusă și proza originală suferă aceleași fluctuații, proporțional (16). Doar că, în al doilea grafic, poate fi văzut motivul stagnării traducerilor: poezia este rezervată „unui cerc restrâns de inițiați”, notează Macrea Toma, și este tradusă într-un număr foarte mic. Deși proza tradusă stă foarte bine în grafic, pe graficul general al traducerilor este defavorizată de poezie. Creșterea producției per ansamblu (roman tradus și roman autohton) și a romanului tradus în mod special arată nu doar relaxarea regimului începând cu 1964, ci și suplimentarea editurilor cu titluri noi. În ceea ce privește, spre exemplu, romanul american, schimbarea se simte prin prezența între 1965-1975 a unor autori ca Faulkner (cel mai tradus autor american al perioadei) și Hemingway, alături de Truman Capote, Norman Mailer sau Saul Bellow.

În același timp în care cresc literaturile franceză și anglo-saxonă, cresc și alte literaturi prezente foarte puțin în spațiul românesc: romane din spațiul german (literatură germană din Germania secolului al XIX-lea și din perioada interbelică și literatură din R.F.G., începând timid cu 1958 și accelerat din 1965), romane italiene, spaniole și portugheze sau nordice. Dintre toate, evoluția romanului italian în această perioadă este cu adevărat spectaculoasă. Pentru că este reprezentată aproape exclusiv de romane ale neorealismului italian, cum pe același principiu apare prin romanul francez o adevărată febră existențialistă sau a Nouveau Roman (în același timp apar și studii dedicate fenomenului). Cu toate că nu există an între 1944-1989 în care să nu fie tradus măcar un roman italian, în această perioadă el cunoaște o creștere în traducere în România. Dacă perioada 1967-1972 reprezintă dominația categorică a literaturii franceze și anglo-saxone, în 1973 literatura germană se apropie de numerele celor două culturi dominante, pentru a scădea apoi în 1974.

3.1.4. Egalitate proporțională și subproducție (1975-1989)

„Pentru o birocrație românească ducând o politică de autarhie economică și acordând sprijin culturii în timpul unei crize fiscale, reprezentarea care probabil părea cea mai potrivită era una care reducea costul importurilor – un fel de politică «înlocuire a importurilor» în domeniul produselor culturale (…) Conducerea de partid a anilor ’70-’80 a optat pentru argumente indigeniste”, scrie Katherine Verdery în Compromis și rezistență. Ceea ce explică scăderea întregii producții după 1974. Ceea ce se vede însă pe Graficul 2 este că și literaturile vecine au intrat mai ușor în spațiul românesc. După cum arată graficul, odată cu scăderea literaturii sovietice, începând cu 1965 și, accentuat, odată cu 1973, țările din Europa de Est (cele care nu fac parte din Uniunea Sovietică) încep să crească în traducere în spațiul românesc. Romanele din Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia etc. sunt importate în număr mult mai mare decât anterior (ajungând la aproape 20 de titluri pe an).

Dar, mai important, această criză afectează în sens pozitiv și producția de sinteze ale romanului străin. În mod paradoxal, scăderea traducerilor din perioada 1975-1989 conduce la alimentarea discuției despre ele. De la analize ale romanelor lui Proust (În căutarea timpului pierdut este tradus în spațiul românesc complet abia la finalul anilor ’70) ca cele propuse de Mihai Zamfir în Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976) sau de Irina Mavrodin în Romanul poetic (1977), la analize complexe ale romanului sudului american și al Americii Latine ca cele al lui Virgil Stanciu, Orientări în literatura sudului american (1977) sau ale lui Francisc Păcurariu, în Individualitatea literaturii latino-americane (1975), cercetătorii fie definesc romanul românesc în funcție de profiluri străine (cum va face constant Nicolae Manolescu în Arca lui Noe, la începutul anilor ’80), fie scot studii extrem de specifice asupra unor literaturi neindexate în volume. Deși prezente începând cu a doua jumătate a anilor ’60 (poate cel mai important moment în acest sens este monografia Faulkner propusă de Sorin Alexandrescu), răspândirea acestor studii către finalul comunismului arată ca un răspuns la tendințele tot mai accentuate de scădere a interesului de stat pentru literatura Occidentală. Deși se traduc în jur de 20 de romane pe an din spațiul anglo-saxon sau francez, acesta este egalat de numărul traducerilor din Est, din vecini, care, oricât de importante pentru formarea unei rețele regionale, au probabil un aer prea apropiat de cel al literaturii române. Ceea ce înseamnă, în viziunea mea, că formele exegetice ale acestei perioade sunt o compensație. Însă nu la presiunea regimului neapărat, ci mai ales la presiunea subproducției locale. Căci, deși sunt traduși în anii ’70 autori sud-americani (dincolo de traducerile anilor ’50 din autori ca Jorge Amado, acum există o adevărată fascinație pentru Llosa, Cortazar, Marquez, Sabato), prozatori americani ca Vonnegut sau Gore Vidal, ele sunt de fapt excepții ale traducerii. Traducere care, în mijlocul unei subreprezentări înlocuiește membrul fantomă al traducerilor din anii ’60 cu studii asupra literaturii străine. Fără avântul de producție al anilor ’60, traducerile de roman din literatura franceză, spre exemplu, arată aceeași lipsă de idei ca la finalul anilor ’50. Din 1984, literatura franceză tradusă în spațiul românesc este reprezentată aproape integral de reciclări ale romanelor deja traduse, iar ceea ce fusese cu un deceniu înainte o adevărată febră a Occidentului lasă loc, la nivelul dezbaterilor literare, literaturii sud-americane.

Note:

(*) Acest articol reprezintă varianta restrânsă și modificată în limba română a următorului studiu publicat: Ștefan Baghiu, „Strong Domination and Subtle Dispersion: A Distant Reading of Novel Translation in Communist Romania (1944-1989)”, în Maria Sass, Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga (eds.), The Culture of Translation in Romania, Berlin, Peter Lang, 2018, pp. 63-84. https://www.peterlang.com/view/title/68206.

(1) Andrei Terian, „Big Numbers: A Quantitative Analysis of the Development of the Novel in Romania”, Transylvanian Review, vol. XXVIII, supliment nr.1, 2019.

(2) Rossen Djagalov, „Literary Monopolists and the Forging of the Post-World War II People’s Republic of Letters”, în Evgheny Dobrenko, Natalia Jonsson-Skradol, Socialist Realism in Central and Eastern European Literatures under Stalin. Institutions, Dynamics, Discourses, Anthem Press, 2018, p.26. Djagalov folosește termenul de „monopolists” pentru a acoperi internaționala literară formată din figuri ca Ilya Ehrenburg, Jarosław Iwaszkiewicz, Anna Seghers, Mihail Sadoveanu, György Lukács, Nâzim Hikmet, Louis Aragon, Pablo Neruda, Jorge Amado, Go Mo Zho, sau Howard Fast.

(3) Primul volum din În căutarea timpului pierdut apare la editura Fundația Regală Pentru Literatură și Artă, în 1945, dar volumele II și III vor apărea abia în 1968 și 1969 la Editura Pentru Literatură, iar volumele IV-VII între 1970-1977 la editura Minerva. La fel, primul roman tradus al Virginiei Woolf apare în 1942, la o editură privată, Socec et.co., iar următorul (dincolo de fragmentele traduse în Orizontul, în anii ’60) apare în 1968 la Editura Pentru Literatură.

(4) Am discutat acest aspect general în Ștefan Baghiu, Translating Novels in Romania: The Age of Socialist Realism. From an Ideological Center to Geographical Margins, Studia UBB Philologia, LXI, 1, 2016, pp.5-18, unde am propus discutarea realismului socialist ca primul moment de internaționalizare a traducerii în spațiul românesc, vizând mai ales dimensiunea traducerii romanelor din zone geografice extreme și din periferiile globale. Ulterior am dezvoltat argumentul în Ștefan Baghiu, „Translating Hemispheres”…

(5) Vezi Stefan Borbély, „The Hatchet”, în Michael Solars, Arbolina Llamas Jennings, The Facts on File Companion to the World Novel: 1900 to the Present, Infobase Publishing, 2008, pp.345-347.

(6) Gary Saul Morson, „Socialist Realism and Literary Theory”, The Journal of Aesthetics and Art Criticism, vol. 38, no.2, 1979, p.126: „Briefly put, the circularity consists in our defining the «aesthetic» in terms of a canon of Western art and, in turn, defining art in terms of the predominance of the aesthetic”.

(7) Rossen Djagalov, „Literary Monopolists and the Forging of the Post-World War II People’s Republic of Letters”, p.32.

(8) Mihai Beniuc, „Literatura din R.P.R. și perspectivele ei de dezvoltare”, în Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română (18-23 iunie 1956), București, Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, 1956, p.27.

(9) Vezi descrierea lui Alexandru Balaci din „Traducerile literare”, în Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română (18-23 iunie 1956), ed.cit., pp.170-171.

(10) Cosmin Borza, „Translating Against Colonization. Romanian Populists’ Plea for Peripheral Literatures”, în Maria Sass, Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga (ed.), op. cit., pp. 31-45.

(11) Nagy István, „Literatura minorităților naționale din R.P.R”, în Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română (18-23 iunie 1956), p.161.

(12) Vezi articole ca Galina Semenova, „Literatura nouă a Africii”, în Scrisul Bănățean (revistă apărută între 1949-1963 la Timișoara), XII, 1961; ***, „Despre «povestirea» Marşul african, inspirată de lupta pentru independență a Coastei de Fildeş”, Gazeta literară (revistă apărută între 1954-1968 la București), III, 1956; sau ***, „Literatura africană”, Magazin (revistă apărută la București între 1957-1964), IV, 1960, cf. DCRT.

(13) Vezi articolele ample (în medie 10-15 pagini) ale unor Demostene Botez, „Literatura coreeană”, în revista Universul (apărută la București între 1884-1954), LXVIII, 1951; Vlad Bănățeanu, „Romanul în literatura Indiei moderne”, Iașul literar (revistă apărută la Iași între 1955-1969), XII, 1962; sau V. Paraschiv, „Literatura filipineză de azi [Florante şi Laura, roman în versuri]”, Steaua (revistă apărută la Cluj între 1954-1989 și care va funcționa și după 1989), X, 1959, cf. DCRT.

(14) Vezi Thelma M. Smith, Ward L. Miner, The Contemporary American Novel in France, Duke University Press, Durham, 1955.

(15) Vezi Figura V.9. Dinamica anuală a literaturii originale și a literaturii traduse (Sursa: baza de date centralizată de Mihai Dinu Gheorghiu), în Ioana Macrea Toma, Privilighenția. Instituții literare în comunismul românesc, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009, p.167.

(16) Vezi Figura V.11. Dinamica anuală a producției de proză și poezie (pentru literatura autohtonă și cea tradusă) (Sursa: baza de date centralizată de Mihai Dinu Gheorghiu), Ibid., p.169.

(17) Cf. Ioana Macrea Toma, Privilighenția, p.170.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 107-114]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.