Emanuel MODOC

Rețeaua conceptuală a modernității românești. O abordare computațională

În cel mai recent volum al său, Galin Tihanov repetă o teză mai veche, pe care a vehiculat-o frecvent în ultimii cincisprezece ani: „Teoria literară modernă s-a născut în deceniile dintre cele două războaie mondiale în Europa Centrală și de Est” (1). Dacă acesta e cazul, atunci ar fi de văzut cum poate fi evaluată absența acestei teorii literare în spațiul românesc al aceleiași perioade. Investigații recente precum cea întreprinsă de Adriana Stan în volumul Bastionul lingvistic atribuie cvasi-absența, în spațiul românesc, a sistemelor critice formaliste sau structuraliste influenței franceze dominante, prinsă ea însăși în lupta dintre pozitivism și intuiționism (2). O provocare, așadar, pentru cercetătorul interesat de „localizarea” teoriei literare în spațiul românesc este depășirea acestei probleme generate de morfologia culturală a zonei. Itinerariul conceptelor operaționale care au făcut parte, încă de la începutul secolului trecut, din bagajul teoretic al discursului critic autohton poate părea surprinzător dintr-o perspectivă „distantă” asupra circulației ideilor literare.

Din această direcție, voi încerca să ilustrez, în cele ce urmează, traseul acestor concepte operaționale urmărind tiparele utilizării lor în publicistica românească dintre cele două războaie. Motivul din spatele alegerii acestui segment cultural (i.e. publicistica) ține de calitatea lui de a servi drept platformă pentru dezbaterile critice și teoretice, aspect cu atât mai important cu cât întreaga tradiție critică românească de la începuturi până în contemporaneitate se sprijină pe dezvoltarea ei în foiletonistică. Pornind de la această premisă, e ușor de văzut cum tocmai în publicistică diseminarea conceptelor literare poate fi urmărită integral, atât în punctele ei de cotitură, cât și rețea. Pentru studiul de caz expus mai jos, am ales să evit perspectiva istorică și m-am concentrat asupra tiparelor care formează rețeaua conceptuală românească printr-un demers de „modelare tematică” (topic modelling), un tip de analiză exploratorie menită să releve așa-numitele „afinități elective” pe care cultura română a manifestat-o față de curentele culturale occidentale.

Un prim aspect care trebuie stabilit încă de la început se leagă de corpusul și de metodologia utilizate în analiză. În ce privește corpusul, el este cuprins din totalitatea articolelor indexate în primul volum al Bibliografiei relațiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice 1919-1944, probabil cea mai comprehensivă bază de date creată cu scopul de a facilita studii comparative între cultura română și cele străine. În esență, Bibliografia inventariază după criterii tematice (Estetică, Curente literare, Istoria literaturii comparate etc.) orice articol care conține referințe la literaturi străine, un instrument deosebit de util atât pentru urmărirea la firul ierbii a traseului unui concept, cât și pentru analiza la scară macro- a tuturor traseelor. Deoarece volumele care compun Bibliografia sunt organizate după o logică mai degrabă biblioteconomică, m-am rezumat la a analiza doar primul volum, întrucât doar acolo aspectele urmărite vizează dezbaterile generale din publicistică, și nu pe cele particulare, aplicate unor literaturi naționale. Apoi, două categorii de articole au fost omise din analiza mea: prima este cea a recenziilor, întrucât ele nu servesc la analiza tematică propusă; cea de-a doua vizează acele subiecte hiperspecializate care nu au atins un anumit prag cantitativ (pe care l-am stabilit la 10 articole/subiect) și care, astfel, nu au generat dezbatere în câmpul cultural românesc. Astfel, din cele 6455 de articole indexate în primul volum al Bibliografiei, doar 2193 au fost procesate. Aceste articole, publicate în 268 de reviste din toate regiunile României Mari agregă, la rândul lor, nu mai puțin de 90 de subiecte, fiecare cu gradul lor de dominație în rețea (cele mai frecvente teme pot fi consultate în Tabel 1).

În cadrul studiilor Digital Humanities, modelarea tematică a început să fie utilizată relativ recent, una dintre cele mai timpurii analize aparținând lui Sharon Block și David Newman, care au întreprins o modelare tematică asupra întregii activități de secol XVIII a revistei Pennsylvania Gazette. Modelarea tematică, așa cum o înțeleg autorii acestei analize, se bazează pe ideea că orice document individual e compus dintr-unul sau mai multe „teme”. Prin utilizarea unor instrumente computaționale, se pot obține anumite „clustere tematice” prin care documente cu conținut similar sunt reunite în ochiuri de rețea specifice. Fără a utiliza definiții predeterminate, modelarea tematică creează o listă de subiecte bazată pe ocurențe lexicale într-un corpus de text. Astfel, conținutul documentelor – și nu intervenția umană – e cel care determină tematizarea. Dezvoltările recente ale acestei metode computaționale au pătruns și în sfera studiului literaturii, cu explorări în dramaturgia clasică franceză și engleză (3), poezia spaniolă (4) și chiar și istoriografia literară din publicistica culturală germană (5). În linia acestor abordă se află și scurta mea incursiune, în care – din motive ce țin de absența aproape totală a unor variante digitale utilizabile – am trecut de la conținutul propriu-zis al documentelor la metadatele lor. Având, așadar, un mediator uman care a indexat deja informațiile de care aveam nevoie, am reușit să cataloghez temele dezbătute mult mai ușor și ocolind unele piedici specifice preparării de corpus digital.

Cele nouăzeci de subiecte au fost procesate printr-un program de vizualizare în rețea, Gephi, care oferă reprezentări abstracte, dar bazate pe proprietățile „fizice” ale gradelor de apropiere dintre subiecte și reviste (determinate de cantitatea de articole dedicate unui subiect într-o anumită revistă), a rețelei tematice și conceptuale a publicisticii românești interbelice. Pentru a ilustra cât mai clar clusterele tematice formate, am aplicat un algoritm de modularitate, un tip de măsurătoare statistică a structurii rețelelor care favorizează formarea comunităților rețelare (vezi Figura 1). Scopul statisticii de modularitate este de a grupa nodurile de rețea pe baza relațiilor stabilite între ele. Se obțin astfel ochiuri tematice mult mai ușor de identificat.

Tiparele care au decurs din măsurătorile statistice aplicate au dus la identificarea a două seturi distincte de receptare a subiectelor, pe care le-am grupat în „comunități tematice”. Cincisprezece la număr, ele sunt compuse mai departe din „subiecte dominante” și „subiecte secundare” cu care cele dominante formează ochiuri de rețea distincte (vezi Tabel 2). Văzute din perspectiva comunităților tematice formate, ele nu par a fi coerente la nivel de conținut semantic, însă aceste comunități relevă mai mult tiparele de interes a unor anumite reviste față de anumite subiecte. Din acest unghi, și revistele care antrenează anumite comunități tematice sunt de interes. De pildă, Adevărul literar și artistic angajează, ca principal ochi tematic, simbolismul, pe când Rampa nouă ilustrată este responsabilă pentru agregarea comunității tematice dedicate condiției scriitorului. Însă subiectele dominante reprezintă punctul de interes al analizei mele. Cel mai intens dezbătut subiect al publicisticii românești îl reprezintă, de departe, teoria și tehnica traducerii, cu peste 285 de articole dedicate acestei tematici, fenomen care poate fi atribuit, desigur, culturii translaționale a României (6). Alături de aceste articole, nu mai puțin de 18260 de texte literare (proză, poezie, dramaturgie, memorialistică etc.) au fost traduse din 26 de limbi între 1919 și 1944. Însă această cultură translațională nu poate fi confundată în mod automat cu condiția autocolonizatoare a României, ea dă și măsura influenței traducerilor în cadrul procesului de consolidare identitară a țării (7).

Același rol de legitimare identitară îl aveau și dezbaterile privitoare la romantism, de vreme ce consolidarea identității culturale mergea mână în mână cu idealurile de universalitate ale curentului. Prevalența discuțiilor despre estetică servea, apoi, la întărirea tendințelor intuiționiste și anti-pozitiviste a criticilor perioadei, dublând și ca interfață a proiecțiilor culturale care căutau legitimarea estetică a unui „specific național”. În sfârșit, subiecte dominante precum critică literară, genuri litere sau tehnică literară fac parte din arsenalul critic specific cotiturii meta-discursive premergătoare instituționalizării criticii literare românești din prima jumătate a secolului al XX-lea.

O altă direcție de analiză a tiparelor de receptare vizează tipologiile după care pot fi clasificate subiectele prevalente în publicistica românească. Pentru a măsura aceste tipologii, am stabilit două tipuri de indice. Primul este cel al circulației teoretice, care se măsoară prin raportul dintre numărul de articole dedicate unui subiect și numărul total de reviste găzduitoare. De exemplu, la un calcul al acestui raport în cazul teoriei și tehnicii traducerii, care se bucură de 285 de articole în 99 de publicații, putem vedea că are un Indice de Circulație Teoretică (ICT) de 2,87. Pentru a avea un cadru de referință, orice indice peste valoarea 2 indică un subiect care generează dezbateri semnificative într-o cultură țintă, în vreme ce un ICT între 1 și 1.99 indică concepte, teme sau dezbateri prea puțin consolidate în acel spațiu. Cel de-al doilea indice creat este cel al noutății culturale, care se referă la raportul dintre numărul de articole dedicate unui subiect și numărul de reviste care au găzduit doar câte un articol pe acel subiect. Într-o logică oarecum inversă, un Indice al Noutății Culturale (INC) mare indică un subiect cu un grad foarte scăzut de noutate culturală. Ca să revenim la subiectul dominant, teoria și tehnica traducerii, acesta are un INC de 5.81, așadar e un subiect cu grad extrem de scăzut de noutate în cultura românească. Datele de istorie literară confirmă această măsurătoare, dacă ne gândim că dezbaterile legate de traducere datează încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Într-un mod oarecum previzibil, o bună parte din subiectele cu un indice ridicat de circulație teoretică au un indice scăzut de noutate culturală, indicând o relație de proporționalitate inversă între cele două variabile, însă acesta nu e cazul de fiecare dată. De pildă, clasicismul are, prin istoricitatea inerentă a conceptului, un grad scăzut de noutate cultrală, dar prezintă în același timp și un grad scăzut de circulație teoretică, reprezentând, așadar, un subiect de interes terțiar în cultura română. La polul opus, poezia modernă are un grad ridicat de noutate culturală, dar și un grad ridicat de circulație teoretică (un alt subiect relevant de discuție se leagă de discrepanțele de receptare dintre poezia modernă și romanul modern, vădind interesul cultural accentuat pentru poezie în detrimentul romanului). Sigur că noutatea unui concept într-o cultură dată e deosebit de relativă. Futurismul, un concept mai degrabă nou, de început de secol XX, are atât de multe articole în publicistica românească încât indicele lui de noutate indică un subiect aproape clasat, pe când expresionismul, dadaismul și suprarealismul sunt veritabile noutăți literare pentru cultura românească. Cele două valori, odată calculate pentru fiecare subiect dominant în parte, ne oferă două grafice, cred eu, relevante pentru tropismele de receptare ale culturii române (vezi Figura 2 și Figura 3), întrucât relevă, prin cele două tipuri de receptare conceptuală, dinamicile gândirii moderne în România și afinitățile spațiului autohton în relație cu exigențele sale culturale și identitare.

În încheiere, aș spune că absența producției teoretice în spațiul românesc nu e un fenomen care poate fi atribuit unei indisponibilități culturale față de sisteme teoretice, ci mai degrabă ne arată că bătălia culturală în România era dusă pe un alt front. Dacă România – în calitatea ei de cultură minoră și translațională – nu a avut nimic de-a face cu nașterea teoriei literare moderne din regiune e pentru că figurile critice dominante (de la N. Iorga și G. Ibrăileanu la E. Lovinescu și G. Călinescu) operau în întregime într-un registru incompatibil cu crearea unor sisteme teoretice sau critice. Regionalizările teoretice care formează baza gândirii critice moderne în România nu e, astfel, rezultatul adaptării unor ideologii literare diferite, nici o strategie de „reprezentare culturală” prin care literatura română (ca literatură națională) încerca să obțină o poziție calculată în interiorul literaturii mondiale (8), ci mai degrabă o proiecție culturală cu ajutorul căreia concepte occidentale sunt gonflate și validate până la inventarea unor false naturalizări în cadrul culturii țintă. Dublată de cultura translațională dominantă a țării, cu rolul ei de a sincroniza cultura națională la Vest, producția teoretică a României servea la consolidarea identitară a culturii ei literare.

Note:

1. Galin Tihanov, The Birth and Death of Literary Theory. Regimes of Relevance in Russia and Beyond, Stanford, Stanford University Press, 2019, p. 24.

2. Vezi Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România, București, Muzeul Literaturii Române, 2017, p. 29.

3. Christof Schöch, „Topic Modeling Genre: An Exploration of French Classical and Enlightenment Drama”. Digital Humanities Quarterly, vol. 11, nr. 2, 2017.

4. Borja Navarro-Colorado, „On Poetic Topic Modeling: Extracting Themes and Motifs From a Corpus of Spanish Poetry”. Frontiers in Digital Humanities, vol. 5, nr. 15, 2018.

5. Allen Riddell, „How to read 22,198 journal articles: Studying the history of German studies with topic models”, în Erlin, Matt, and Tatlock, Lynne (Eds). Distant Readings: Topologies of German Culture in the Long Nineteenth Century. Camden House, 2014.

6. Vezi Sean Cotter, Literary Translation and the Idea of a Minor Romania, New York, University of Rochester Press, 2014.

7. Vezi Mihaela Ursa, „Made in Translation: A National Poetics for the Transnational World”, în Mircea Martin, Christian Moraru, Andrei Terian (Ed.), Romanian Literature as World Literature, New York, Bloomsbury, 2017, p. 311.

8. Cf. Andrei Terian, „National Literature, World Literatures, and Universality in Romanian Cultural Criticism 1867-1947”, în iCLCWebi, vol. 15, nr. 5, 2013.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 102-107]